DELIRUL DIVIN AL POETILOR

DELIRUL DIVIN AL POEŢILOR

Teoria despre delirul divin al poetului1 se afla expusa, precum se stie, în Fedru a lui Platon (opera ramasa necunoscuta Evului Mediu, dar care a fost prezenta intr-o forma diluata în toata perioada Antichitatii târzii, fiind transmisa Evului Mediu ca loc comun, la fel ca si alte accesorii ale mitologiei antice). Hora&# 15515s1813p 355;iu (Carm., III, 4, 5) se considera ba victima unei nebunii placute (amabilisinsania), ba e rapit de catre Bacchus (Carm., III, 25). în Ars poetica (v. 455) vorbise de vesanus poeta. Ovidiu afirma in repetate rânduri ca poetul e inspirat de divinitate (rasti, VI, 5; Pont., III, 4, 93 si IV, 2, 25). Statius exprima aceasta idee prin cuvântul entheus (Silvae, I, 4, 25 si l, 5, 1). Din spusele lui Pliniu (Ep., VII, 4, 10) se stia ca poetis furere concessum est. Nebunia provocata de Febus, acel furor divinus sive poeticus, îl putea afla în sfârsit Evul Mediu la Claudian. Acesta îsi începe epopeea dedicata Proserpinei astfel (I, 4):

...Gressus removete profani

Jam furor humanos nostro de pectore sensus

Expulit et totum spirant praecordia Phoebum.

Evul Mediu a cunoscut deci nebunia divina a poetului, chiar si fara a-1 cunoaste pe Platon. Nebunia

<note>

1. Pentru antecedentele ei vezi A. DELATTE, Les conceptions de l'enthousiasme chez les philosophes pré socratiques, 1934, pp. 28-79.

</note>

provocata de Muze o cunoaste si Statius (Fierium oe­strum; Theb., I, 32) si tot astfel Nemesianus (Aonium oestrum; Cyn., 5). si la Fulgentius (HELM, p. 3) se putea citi: utinsanus vatesdelirabam si poetafurens. Conceptia vulgara a "entuziasmului" (enqousiasmoz) consta în aceea ca poetii erau considerati nebuni. Isidor (sau, mai bine zis, izvorul sau) deriva carmen de la carere mente (Et., I, 39, 4). Un ecou razbate în vremea carolingiana la Modoin (Poetae, l, 570, 23):

Nonnulli adfirmant etiam insanire poetas,

Carmina dum statuunt mente carere sua.

În epoca Mohenstaufenilor, autorul lui Ligurinus in­clude acest topos în prooemiul sau (l, 34 urm.):

Certa quidem vatis dementia, carmen agreste

De tanto cecinisse viro: sed parce furori,

Princeps magne, pio; ne te praesumptio nostra

Exagitet: soli s licet insanire poetis.

Iar Arhipoetul spune (éd. MANITIUS, p. 27, 19):

Michi numquam spiritus poetrie datur

Nisi prius fuerit venter bene satur;

Dum in arce cerebri Bachus dominatur.

In me Phebus irruit et miranda fatur.

La baza teoriei despre "delirul poetic" sta ideea profunda despre inspiratia sacra (numinose Inspiration) a poeziei - o conceptie care, din epoca în epoca, reapare tot mereu ca un fel de stiinta esoterica despre originea divina a poeziei. Ca de pilda în platonismul florentin, de la sfârsitul secolului al XV-lea. De aici a patruns negresit

în grandiosul sistem de armonii figurale, pe care Rafael l-a transmis posteritatii în frescele din "stanzele" Vaticanului. Un medalion de pe tavanul din Camera della Segnatura reprezinta personificarea poeziei cu inscriptia numine afflatur. Dar si forma vulgara a acestei idei - a scrie versuri înseamna a fi nebun - ne-a fost pastrata într-o opera clasica a Italiei. Manzoni spune cu umor fin: pressso ii volgo di Milano, e del contado ancora più, poeta non significa g/4 come per tutti i galantuomini, un sacro ingegno, un abitatordi Pindo, un allievo délie Muse; vuol dire un cervello bizzarro e un po' balzano, ehe, ne' discorsi e ne' fatti, abbia piu dell'arguto e del singolare ehe del ragionevole. Daca aruncam o privire înapoi spre Evul Mediu putem constata ca teoria despre "delirul po­etic" - interpretarea platonica a teoriei inspiratiei si a entuziasmului - a supravietuit de-a lungul întregului mileniu scurs intre cucerirea Romei de catre goti si cea a Constantinopolului de catre turci. "A supravietui" e, poate, o expresie prea pretentioasa. Evul Mediu a preluat aceasta formula, ca si pe atâtea altele datorate spiritului grec, de la Roma târzie, a pastrat-o si a silabisit dupa ea pâna ce Erosul creator al Renasterii italiene a trezit litera din nou la viata spirituala. Ca dementa (mania) poetica a gasit un refugiu si în scriptoriile medievale, împreuna cu restul patrimoniului autoritar al stiintei antice, e un lucru paradoxal daca ne gândim ca tocmai atunci compunerea de versuri era resimtita si recomandata drept o truda sudorifera. Dar tocmai coexistenta acestor contradictii fatise îi confera culturii medievale farmecul ei.