LIVIU IOAN STOICIU
Dupa "postmodernismul" de tip american, va urma un "nou romantism" de tip francez
|
V |
-ati gândit? A avut loc o mutatie în literatura româna a anilor '70 - în loc sa mearga pe mâna textualismului de limba franceza, tinerii poeti recunoscuti sub titulatura de optzecisti (au debutat editorial în anii '80) au mers pe mâna textualismului de limba engleza. Tonul l-au dat poetii traducatori, recititi-i poezia lui Mircea Ivanescu, de pilda (traducator eminent din engleza, nu din franceza), este în concordanta cu modelul poetic american! Exagera&# 17117j923r 355;i ... De ce n-ar fi el în concordanta si cu modelul francez? Au avut americanii textualism? Autoreferentialitatea si meditatia dezabuzata nu apartin numai unei limbi de circulatie internationala. si nu sunt americanii cei care au impus expresivitatea cotidianului si autenticitatea versului liber, sigur.
Stau la o terasa de vara, în fata unei halbe de bere, în centrul Bucurestiului. Unul e redactor-sef de revista de cultura, care apare în provincie - nu e acomodat cu dedesubturile poeziei, a fost functionar la Ministerul de Cultura, tocmai s-a pensionat. Îi place sa asculte, îsi cauta noi colaboratori la foaia lui sponsorizata de Ministerul Culturii. E o bataie a limbilor pe plan mondial, franceza si engleza si la nivel creator? Cum sa nu, e o miscare astrala si aici ...
S-a întâmplat ceva esential prin schimbarea directiei în poezia româna, prin optzecisti, poezia franceza a ramas în fundal. Ea apartine perioadei copilariei viitorului poet optzecist, a fost studiata în liceu si citita în particular numai la nivel de poeti francezi importanti, asimilata inconstient de cei predispusi sa scrie la rândul lor poezie, si atât. Poetul optzecist a scris la început dupa model francez romantic (sau dupa modelul poetilor români mari din secolul XIX).
La începutul anilor '70, eu scriam dupa un model incert, nici francez, nici american: modelul meu era poezia româna moderna. În România sfârsitului anilor '70 si începutului anilor '80, au început sa apara insistent însa traduceri de poezie din limba engleza (americana, britanica sau canadiana), care au deturnat efectiv gustul poetilor români. si mie mi s-a parut atunci ca ma eliberez în interior, în mod natural (traiam sub un regim comunist, în care cenzura era la ordinea zilei), trecând insesizabil în regim de poezie directa, pusa pe hârtie în afara oricaror reguli ... Probabil ca era inevitabil sa se ajunga aici: numai prin ironie (si demitizare, în cazul meu) puteai sa faci un pas înainte în poezia româna, fara sa ti se para ca faci vreun compromis în insula politica pe care traiam. Nu aveai cum sa ignori realitatea politica si sociala, asa ca a venit de la sine solutia exhibarii conditiei tale de om închis, prin scris liber. Dezinhibarea a început si prin autoparodierea actului de creatie, a textului în sine. Forma originala, exterioara, insolita (textul poeziei se putea confunda cu proza) a câstigat si ea în fata continutului. Dintr-odata, sensibilitatea latina locala a preluat din mers formula americana de a scrie poezie ... Dar formalistii, oricât si-au perfectionat discursul, în timp, au mai pierdut din înaltime, critica literara a pus pariu pe existentialisti, pe cei întorsi cu fata spre propriul interior, spre propriul continut, fie el terminat si într-un abis ... S-au ars etape la nivel individual, fiecare a evoluat dupa formule care, reunite, aveau sa constituie paradigma optzecista. Întrebarea e daca forma (de suprafata) are legatura cu poezia americana si continutul (de profunzime) are legatura cu poezia franceza - ma refer la substratul poeziei universale, mostenit automat.
Se pare ca dominatia limbii franceze din secolul XIX, pâna dupa jumatatea secolului XX, si modelul ei de a scrie s-au sfârsit, luându-le locul limba engleza/americana si modelul ei de a scrie poezie. Toate drumurile revolutiei culturale n-au mai dus în Franta, ci în America, avangarda mutându-se dintr-un loc în altul. În anii '80 având sa se sincronizeze poezia româna si cu poezia americana. Dupa ce, pâna atunci, poezia româna era sincronizata cu poezia franceza, îndeosebi? Sigur, lucrurile nu sunt atât de simple, eu n-am atâta minte sa le judec.
Ati fost influentat de vreun poet francez în copilaria sau adolescenta dumneavoastra? Probabil ca am fost, dar nu sunt constient de asta. N-am avut o biblioteca de traduceri din poezia franceza la îndemâna nici în copilarie, cât am locuit la un canton CFR izolat, nici în adolescenta, chiar daca am terminat un liceu de cultura generala, "la umana", într-o fosta capitala de raion. Sa fiu sincer, apoi, dând de gustul boemei literare, venit la Bucuresti la studii, am fost obsedat mai mult de boema poetilor francezi din secolul XIX, decât de poezia lor. Mi-am ratat prima tinerete într-o boema de tip parizian ... La un moment dat, m-am confundat cu Paul Verlaine, cu "omul-poet", desi îmi era antipatic (se spunea ca a avut o înfatisare înfricosatoare, "cu fruntea si ciocul lui Lenin"), cel putin asa era perceput dintr-o fotografie pe care i-o stiam, în care era încruntat ... Paul Verlaine îi era contemporan reperului meu dintotdeauna, Mihai Eminescu (era cu sase ani mai mare decât poetul român si a murit la sapte ani dupa ce a murit Mihai Eminescu), le comparam destinul. Paul Verlaine si-a luat bacalaureatul la saptesprezece ani, asemenea mie (dat de la sase ani la scoala). Am evoluat în paralel, fiecare în secolul lui. A avut, cum am avut si eu, "patima bauturii", cum singur marturisea: "Ma îmbatam în vazul tuturor - sub pretextul gratuit ca asta ajuta la urinat" ... Inadaptabil la viata comuna, ratat voit pe plan social (nu si-a încheiat studiile superioare si a mers împotriva vremurilor si a curentului politic sau literar, având fire de revolutionar), a fost apropiat de cei umili, napastuiti de soarta. Boema lui era si o expresie a exasperarii personale de a nu-si gasi nicaieri locul. Asemenea mie, pâna la douazecisicinci de ani a dus o viata "fara frâu, daca nu chiar cu totul nestapânita". Dupa ce a împlinit douazecisicinci de ani, viata lui "se regularizeaza, se rânduieste", pune "stavila si liman exceselor, bauturii si femeilor, e începutul întelepciunii" ("urmând o moderatie, în vederea linistii conjugale"). La douazecisicinci de ani, eu m-am casatorit si am avut parte de un copil, am uitat de boema. Am abandonat definitiv bautura. E adevarat, de la aceasta vârsta mi se despart drumurile de Paul Verlaine, conjunctura secolelor XIX si XX având alte prioritati ... Paul Verlaine s-a casatorit la douazecisisase de ani, în august 1870, cu o fetiscana de saisprezece ani, cu care a avut un copil (tot un baiat, ca mine). În 1871, Paul Verlaine devine un "comunard" activ, adera la ideile Comunei din Paris, ia parte la actiunile acesteia (e sef al biroului de presa). Dupa înabusirea revolutiei, pentru a scapa de represalii, sta ascuns, îsi pierde slujba si se schimba radical ca om, afectat si psihic de nereusita miscarii în care se angajase, e de nerecunoscut. În acelasi an, îl cunoaste pe demonicul adolescent Arthur Rimbaud, venit la Paris, "de care se va lega afectiv pâna la pasiune" - si de aici înainte tot destinul lui o ia anapoda. Desi i se naste un copil în octombrie 1871, Paul Verlaine îsi paraseste familia în iunie 1872 si pleaca din tara cu "adolescentul de geniu" Arthur Rimbaud, dupa ce "relatiile dintre cei doi poeti vor degenera în scandaloase raporturi de sfidare a moralei publice". Paul Verlaine era îndragostit de Arthur Rimbaud, din cauza caruia va face si puscarie doi ani, în urma unei crize de nebunie (pe fond mistic), tragând cu un revolver asupra lui, la Bruxelles ... Nu mai insist pe viata sa particulara. Asa cum spuneam, la douazecisicinci de ani m-am desparsit de destinul lui Paul Verlaine: în România n-a avut loc nici un eveniment în 1975 (când aveam eu douazecisicinci de ani), comunismul de tip ceausist avea sa traiasca bine mersi, revolutia (pe alt fond decât aceea a Comunei din Paris, dar în numele acelorasi principii iluzorii democratice) avea sa vina abia în 1989. Dar ce interesant, m-am asemanat "în absolut" cu alesul meu Paul Verlaine întru boema, pâna sa împlinesc eu douazecisicinci de ani, participând activ la Revolutia anticomunista din 1989 (când eu aveam treizecisinoua de ani; altfel, în 1889, când Mihai Eminescu murea în România, Paul Verlaine, la treizecisinoua de ani, era în declin total; desi cunoaste gloria literara în Franta, "începe lungul lui martiriu, al spitalelor si al mizeriei inimaginabile" (bolnav reumatic si minat de alcool, are o tentativa de sinucidere) ... Inclusiv în poezia impresionista, îi descopereai lui Paul Verlaine drama interioara. Dar poezia mea n-a urmat cursul poeziei secolului XIX a lui Paul Verlaine decât la începuturi, când eram în liceu, la Adjud ... A fost de ajuns sa descopar brusc avangarda din secolul XX si drumurile noastre au evoluat, daca pot sa spun asa, diferit, aparent, nici nu s-ar fi putut altfel. Paul Verlaine ramâne un reper al poeziei universale, eu ramân un dulce copil al poeziei scrise în limba româna ...
Ma întreb daca e vreo diferenta calitativa umana, sentimentala, psihica, emotiva între omul-poet francez din secolul XIX si omul-poet din secolul XX, român. Sensibilitatea lirica trebuie sa fi ramas aceeasi, fiind exprimata conform câstigurilor în materie de poezie de pâna la ei, în parte. Credeti ca va puteti pune în pielea si sufletul lui Paul Verlaine, iar Paul Verlaine ar fi putut sa se puna în pielea si în sufletul dumneavoastra? Redactorul-sef al revistei din provincie îi vorbeste si el cu dumneavoastra poetului cu care bea o bere, desi se cunosc de câtiva ani buni ... Poetul scoate o carte învechita, tradusa si aparuta înainte de Revolutie, în 1987 (Confesiuni de Paul Verlaine), din care citeaza ce are subliniat. A luat cartea cu el, în geanta de umar, la întâmplare, sa aiba ce sa citeasca în metrou, cât asteapta trenul si cât calatoreste. De altfel, având în minte ce a citit, a dezvoltat toata aceasta tema ... Sa va vorbesc despre mila si excentricitate, valabile oricarui om-poet, din orice epoca? Paul Verlaine spune ca poemele sunt "dureroase descarcari" - exact asta am declarat si eu în scris, înainte de a-i citi lui confesiunile. Se considera un "om complicat" (care-si bate joc de el însusi) - la fel ma simt si eu. A recunoscut ca a avut parte toata viata de "evenimente contradictorii" - la fel am avut si eu parte (cei din apropierea mea se crucesc de succesiunea acestor evenimente contradictorii la mine, nu le vine sa creada ca e posibil). Despre primul lui volum de versuri Počmes Saturniens, aparut pe când avea douazecisidoi de ani), Paul Verlaine spune ca în el "izbucneste de-a binelea straniul si nu mai putin salbaticul duh ce-l purtam în mine". Pot oricând sa subscriu consideratiilor sale (referindu-ma la cartea mea de debut). Însa e si o diferenta esentiala între noi: faptul ca, în timp ce Paul Verlaine a avut o iubire filiala iesita din comun pentru mama sa (care i-a crescut sensibilitatea, daca nu cumva i-a pervertit-o), eu am ramas fara mama de la un an si patru luni (mama mea a murit trasnita în iunie 1951). În legatura cu iubirea, în general, eu am aceeasi problema ca el, a "indigestiilor morale". Întrebând: "Caci de-a lungul vietii mele am iubit mult - poate prea mult?" Îi pot raspunde: prea-multul în iubire strica. Desi, continua Paul Verlaine, "credeti-ma, dragostea este, daca nu chiar totul, ah! atunci este aproape totul!" (se referea la dragostea lui de la douazecisisase de ani pentru acea pustoaica de saisprezece ani, care avea sa-i fie sotie si sa-i nasca un copil, dar pe care avea sa o paraseasca pentru un pusti de saisprezece ani, Arthur Rimbaud, vai ...). E "un dulce rau ce-l înduri iubind". Va asigur, nu s-a schimbat în timp omul-poet, sufera la fel ca oricine, în orice loc al planetei, se chinuieste cu fleacuri si-si consuma energia cu nimicuri trecatoare. De altfel, tragând o linie sa faca socoteala, Paul Verlaine scria despre el, spre sfârsitul vietii, per total: "Multe defecte, vicii chiar, si mai mult decât orice, nenoroc, suportat mai mult sau mai putin în mod demn" ... Credeti-ma, sunt în situatia lui Paul Verlaine, sa trag despre mine aceeasi concluzie, la o adica, nenorocul hranindu-mi destinul. Totusi, am avut un noroc, faptul ca eu, desi nu sunt un nimic pe lumea asta (cel putin în fata ochilor mei), sunt un nimeni pe lânga Paul Verlaine. De aceea, nu pot sa fiu mândru de mine ("poti fi mândru numai atunci când te compari"), dar nici n-am o justificare sa ma sinucid din acest motiv. si, cu toate acestea, sunt obsedat de sinucidere de acum doi ani, din 2002, când am împlinit cincizecisidoi de ani (ce coincidenta, la cincizecisidoi de ani, în 1896, a murit Paul Verlaine), acesta e pacatul meu esential, care ma scoate din rând ... Bine ca nu e pacatul limbii române! În locul meu, va veni poetul (au venit deja o gramada) care sa scrie poezie în limba româna - nu neaparat dupa un model francez sau american, poetul român e un om spontan, iar "omul spontan e mai autentic decât omul reflexiv" (conform psihologismului modern). Am dreptate?
Ce chestie, domnule! De la ce a pornit acest dialog al nostru? De la magia poeziei. De la faptul sustinerii mele publice ca dupa "postmodernismul" de tip american impus de optzecisti (cu valoare estetica), în poezia româna va urma un "nou romantism" de tip francez, întrevazut între versurile nou-venitilor deja, "care sa fie doar pe plac", fara sa mai tina cont daca are valoare estetica ... Autenticul scris cica va tine loc si de valoare estetica. Mai bem o bere?
|
