TATIANA RĂDULESCU
Eseu despre Charles Baudelaire
|
L |
Am citit aforismele lui Baudelaire, nonconformiste, paradoxale, cinice - cum spuneam - curiozitatile estetice si prefata celebra pe care Théophile Gautier a semnat-o întru glorificarea idolului incomod al poeziei simboliste, Charles Baudelaire.
Personalitate proteica, anticipare a patosului negativ pe firul caruia avea sa evolueze spiritul liric modern. Sens al unui dinamism contradictoriu, marcat deopotriva de retorism romantic, elan mistic, spleen, gust pentru damnare, suicid moral în numele experientelor limita, al nebuniei asumate si a frumusetii hieratice: "je haϊs le mouvement qui deplace les lignes".
În timp, s-au sedimentat în mintea si în sensibilitatea mea alte straturi de reprezentari din poezia lui Charles Baudelaire, ca efect al unei traversée de l'écriture prin filtrul lecturilor din Proust, Mateiu I. Caragiale, Bacovia, Macedonski, Eminescu.
Proza lui Marcel Proust mi se parea a fi o supradimensionare a unor poeme baudelairiene si o forma de reflectare a acestora într-un univers estetic paralel.
Poemul postum eminescian Când te-am vazut, Verena mi se parea o expresie de intuitie abisala a esteticii urâtului, compatibila cu poezia lui Baudelaire Hoitul. Ulterior, am grupat în aceasta sfera poezia Cuptorul a lui George Bacovia si Noaptea de Noiembrie a lui Alexandru Macedonski.
Tarâmul tenebrelor - pol al fascinatiei iminente în sfera trairilor limita, facea posibila, prin recul, accederea la voluptatile verbului, la încrâncenari senzoriale si euforie lingvistica.
Prin poezii precum Catre cititor, Binecuvântare si Epigraf pentru o carte osândita, am avut acces la autobiografia fierbinte a scriitorului, spre identitatea sa încifrata prin vers.
Compozitiile poematice Femei osândite, Lesbos, mi-au permis accesul la pânzele lui Theodor Pallady.
Parcurgând cu ocazia unei retrospective o simeza cu lucrari ale maestrului de stirpe boiereasca si educatie plastica pariziana, intimist cu fior melancolic, am simtit apropierea de lumea estetica a lui Baudelaire în preajma tabloului intitulat Toujours de Baudelaire.
Confirmarea intuitiei mele m-a facut sa perseverez în domeniul conexiunilor poezie-pictura si sa am în vedere viziunea liricului francez despre creatia impresionistilor, expusa în saloanele pariziene ale timpului.
Mitologia boemei franceze mi-a fost inoculata prin filtrul lui Baudelaire. Astfel, am parcurs monografii dedicate lui Manet, Monet, Van Gogh, Modigliani, Matisse, Picasso, Brâncusi. Inconstient, îl consideram pe poet mentorul lor spiritual "peste mode si timp".
Parisul mi-a devenit familiar, la fel limba franceza, din perspectiva a tot ceea ce lecturile periodice din poezia lui Baudelaire mi-au sugerat: tensiuni psihice, polaritati, morbiditate, extaz, halucinatie intensificata de drog, iubire, voluptate si exotism. Teritoriul livresc, fantast, desigur ca falsificat din exces de imaginatie si extravaganta.
Cum, cât s-a reflectat aceasta lume estetica destul de compozita în ceea ce am scris mi-e greu sa discern. Poate ca nici nu ar trebui sa-mi pun aceasta problema. Ar fi ca o incizie în creatia mea lirica atât de imperfecta. Gestul ar avea semnificatia unei priviri într-o prapastie, în timp ce te caznesti sa mergi pe sârma.
Dinspre Arghezi înspre Baudelaire, trecând prin lectura lui Bacovia, am ramas cu gustul pentru contrast, violenta verbala, metafora si asonante. Din perspectiva acelor ani (1970-1978), câteva poezii le-am pastrat, ca fiind revelatoare pentru recurenta unor lecturi bazate pe afinitate structurala cu poetul simbolist. Înainte, m-am referit la Baudelaire ca la un magician al unui teritoriu estetic pe care l-am parcurs mental prin lecturi încrucisate, vizite în muzee, visari, imaginatie si rare momente de conceptualizare. Ulterior, afinitatile s-au materializat prin versuri purtând amprenta saltului din oximoron, din antiteze.
În 1978, am studiat monumentala carte a lui Macel Raymond intitulata De la Baudelaire la suprarealism. Cu aceasta ocazie, aveam sa meditez asupra disjunctiei vizionar - poet si sa înteleg ca, abordându-l pe Baudelaire ca poet, ca fiinta damnata, ca geniu pe orbita melancoliei, ca alchimist al verbului si dialectician (pe linia horreur de vivre - extase de vivre), ma angajam într-un demers de o destul de mare gravitate si chiar periculozitate si nu lipsit de consecinte pe termen lung. Era ca si când ai fi forat într-un minereu radioactiv. Caci, cum puteam sa scap de obsesia Cytherei, de insinuanta ei dezvaluire, de imnul închinat frumusetii si de alte embleme ale supliciului. Baudelaire îmi aparea atunci ca un magician si exorcist al durerii existentiale, ca un martir sublim si cinic capabil sa exclame: "Je suis la plaie et le couteau".
Studiul lui Marcel Raymond îmi arata cât de bogate si iradiante au fost consecintele lirice existentiale, estetice, mistice pe care poezia lui Baudelaire le-a antrenat într-un vast câmp cultural înstapânit de vraja persuasiva a limbii franceze sub care poetii români au evoluat: Macedonski, Mateiu I. Caragiale, Ion Pillat, Tudor Arghezi. Dincolo de decorativism, estetism, eleganta prozodica, filtrul baudelairian parea capabil pentru mine sa arda pentru totdeauna papilele gustului liric.
Gratios si incisiv în sonete, amplu discursiv si riguros în poemele de viziune, Charles Baudelaire m-a facut sa ma gândesc la structura operei poetice eminesciene de o unitate primordiala si intrinseca.
În versiunea lui Tascu Gheorghiu, textul lui Lautréamont mi l-a repus în minte pe Baudelaire ca o lectura liant. Scriind un eseu despre Cânturile lui Maldoror, m-am fixat asupra titlului Îngerul melancoliei, titlu generic pentru abordarea predilecta a acestei serii de poeti ai suferintei existentiale asumate si cultivate ca exercitiu spiritual. Patosul cruzimii se asocia descinderii în infernul subconstientului. Poemul baudelairian Don Juan în infern a reprezentat o lectura emblematica pentru mine. La fel, versurile lui Lautréamont: "Groparule, de ce plângi,/Noi suntem pe aceasta corabie nefericita numita Pamânt pentru a suferi". În acest context, notez discret despre mine ca am semnat volumul Oaspetele de piatra cu trimitere speciala la celebrul mit al lui Don Juan, continând motive precum exorcisme, ecorseu si iluzii ale risipei de sine.
Lecturi cu semnificatie de destin personal, lecturi interzise de simtul pudibond, lecturi ravasitoare, aducatoare de neant, asceza si durere. Lautréamont, dupa Baudelaire si Bacovia, mi-a clarificat sensul sintagmei mortii continue, adâncit de eseul poetului Ion Caraion.
Mult timp nu am mai constientizat ca port sub piele plaga lecturilor din marele damnat. Parcurgând, reluând prefata lui Gautier, apoi volumul Florile raului, am înteles ca autorul lor a parvenit la o viziune interioara cristalina, profesional constientizata prin structurarea acestuia tematica si motivistica, volumul determinând cititorul sa îl silabiseasca ciclu dupa ciclu, pentru ca la sfârsit sa acceada la versurile epitafului conjuratoriu. Autentic sarut dat leprosului. Poetul ne leaga astfel de destinul sau nefericit, ne cere lacrima noastra vitala sa o strivim între paginile sângerânde, sa deplângem conditia umana cazuta, sa ne autoflagelam împreuna cu el si sa ne sfintim prin patosul confesiunii. Revenim la un nou romantism prin patosul confesiunii. Din nou în craterul-caliciu al acestei stari de spirit care bântuie de fapt firea noastra înca de la vârsta fragilitatii emotionale, facându-i sensibile si polaritatile, si complementaritatile.
Stilist de anvergura, imagist sintactician, vizionar captivat de propriile patimirii orgiastice, Baudelaire s-a implicat ca o constiinta tragica (prin reactualizare) pentru fiecare poet sau artist care-l citeste, fiind astfel o emblema pentru sensul devenirii poetice într-o ampla perioada de timp. Ce va fi dupa Baudelaire - adica dupa istovirea sensurilor sale ultime si când se va instaura pacificator pentru constiintele noastre obosite l'extase de vivre? Când va înceta eul omului modern si postmodern sa fie "haďssable"?
Amintesc în treacat ca si Nichita Stanescu a scris poezia Presedintele Baudelaire si ca volumul Patimile, semnat de Mircea Ciobanu - stilist recunoscut în contextul românesc postmodernist -, a fost o carte de referinta pentru mine.
Desigur ca o lectura precum aceea din opera lui Charles Baudelaire are în cariera oricarui om confruntat cu problemele scrisului o relevanta deosebita, precum cuvintele unui oracol.
|
