StomatologieAlbirea
dintilor
Ultimii
ani au adus în cabinetele stomatologice un numar din ce în ce mai mare de
pacienti care doresc ameliorarea aspectului estetic al arcadelor dentare, în
special în zona cea mai vizibila, cea a dintilor frontali. Una dintre
principalele solicitari din aceasta categorie se refera la
nuanta coloristica a dintilor pe care foarte multi si-i doresc mai
deschisi la cu 10410o141k loare. Albirea (bleaching)
reprezinta o tehnica de tratament - si accentuam acest termen
întrucât recomandam aplicarea sa numai sub control medical - care
urmareste, prin aplicarea unor substante oxidante pe suprafata
exterioara (vizibila) a dintilor, obtinerea unei nuante cromatice mai
deschise. Motivatiile pentru care apar solicitari de acest tip sunt
multiple si consideram utila o succinta trecere în revista
a acestora întrucât, pornind de la cauzele problemei (culoarea "închisa"),
actiunea terapeutica este extrem de diferentiata. Modificarile
obiective ale cromaticii dentare. Uneori observam existenta, pe
suprafata dintilor, a unor pete colorate (depozite) ca urmare a fumatului,
consumului de bauturi colorate (cafea, ceai, vin rosu). Rezolvarea, în
aceste situatii poate fi numai simpla modificare a tehnicii si/sau duratei
periajului dentar (mult mai importante decât felul pastei de dinti pe care o
utilizam). Sunt însa situatii în care, pe suprafata dintilor,
exista mici imperfectiuni (neregularitati) de forma care
împiedica accesul periei de dinti, ceea ce face imposibila îndepartarea
"petelor" de care aminteam anterior, oricât de "energici" am fi în timpul
periajului. În aceste situatii este recomandata o vizita la medicul
stomatolog care va folosi un aparat de curatare cu jet de carbonat de
calciu. Mentinerea "defectelor" de suprafata ale dintilor va face însa
ca problema sa reapara dupa un interval de timp mai mic sau mai
mare. În orice caz însa, albirea dintilor prin metode chimice este
contraindicata în cazul coloratiilor extrinseci (depozite). Alteori
modificarile de culoare provin de la existenta unor obturatii (plombe) a
caror nuanta este diferita de cea a dintelui. Nici aceste
situatii nu beneficiaza de tehnici de albire chimica. De cele mai
multe ori plombele sunt cele care capata, în timp, o culoare mai
închisa decât a dintelui si este bine de stiut ca substantele de
albire sunt practic ineficiente în astfel de cazuri. În sfârsit, vorbim de
modificari evidente ale culorii dintilor din cauza unor factori
constitutionali (genetici) sau secundar administrarii unor medicamente.
Sunt cunoscute, în acest sens, tetraciclina si dozele mari de fluor
administrate la sugar sau copilul mic. Aceste situatii beneficiaza de
tratamentul de albire prin mijloace chimice însa este important de retinut
ca atunci când modificarile cromatice sunt profunde si neregulate
succesul tratamentului este îndoielnic. Motivatii subiective ale cromaticii dentare
Dintii au o culoare uniforma, însa dimineata, când ne uitam în
oglinda, nu ne putem reprima dorinta de a-i avea mult mai albi. La aceste
dorinte contribuie intens si imaginea contemporana a frumusetii. Una
dintre cele mai "accesibile" solutii în acest sens este reprezentata de
albirea chimica a dintiilor (bleaching). Utilizarea acestei metode a
declansat o seama de discutii legate de actiunea nefasta pe care
oxigenul activ o poate avea asupra structurilor dentare. De aceea, de-a lungul
timpului au aparut numeroase substraturi (purtatoare de oxigen), cu
diverse concentratii. S-a raportat aparitia unor hipersensibilitati mai
scazute în cazul utilizarii peroxidului de carbamida pe post de
substrat si mai crescute în cazul utilizarii peroxidului de hidrogen
(perhidrol). Tratamentul de albire chimica a dintilor vizeaza mai
ales zona intens vizibila reprezentata de incisivi, canini si
premolari, în special la arcada superioara (maxilar). Uneori, când
modificarile cromatice sunt strict localizate, substantele pentru albire
se pot aplica si pe dinti izolati. Se
disting doua metode de lucru: albirea sub control medical permanent (în cabinetul stomatologic);
concentratia substantei active poate fi mare iar timpul de mentinere este scurt
(minute), în câteva sedinte; albirea sub
control medical periodic (acasa); substanta activa este mai putin
concentrata, se aplica într-un conformator individual (gutiera)
realizat de medicul stomatolog si este mentinuta în contact cu dintii
vizati de tratament pentru intervale de timp mai îndelungate (câteva ore
zilnic, în general pentru 7-14 zile). Cercetarile recente au demonstrat
faptul ca rezultatul actiunii acestor substante asupra smaltului duce la
aparitia unor efecte similare cu cele din cazul conditionarii cu acid
fosforic (porozitate si fragilitate crescute). Acest proces este reversibil în
anumite limite si, de aceea, este foarte importanta concentratia de oxigen
utilizata. Modificarile de nuanta obtinute nu sunt direct
proportionale cu concentratia de oxigen activ, dar efectele negative cresc
odata cu aceasta, de aceea recomandându-se concentratii reduse de
substanta activa. Este important modul în care se elibereaza
agentul decolorant (lent sau rapid), efectele finale fiind similare în ambele
cazuri, diferenta fiind reprezentata de perioada de timp în care acestea
apar. Din aceasta cauza si metodele de albire acasa sunt
recomandabile si eficiente, în ciuda concentratiilor mai reduse si a timpului mai
îndelungat de folosire în raport cu sistemele "de cabinet". Una din
întrebarile cele mai frecvente puse de pacienti se refera la durata
efectului tratamentului de decolorare, efect care variaza, în functie de
regimul alimentar al fiecaruia, între 6 luni si 2 ani, fumatul, consumul
de bauturi cu efect colorant fiind principalii factori incriminati în
scaderea efectului tratamentului de albire.