 |
|
||||||||||||||
|
|
||||||||||||||
|
|
|
|
StomatologieAlbirea dintilor
Ultimii ani au adus în cabinetele stomatologice un numar din ce în ce mai mare de pacienti care doresc ameliorarea aspectului estetic al arcadelor dentare, în special în zona cea mai vizibila, cea a dintilor frontali. Una dintre principalele solicitari din aceasta categorie se refera la nuanta coloristica a dintilor pe care foarte multi si-i doresc mai deschisi la cu 10410o141k loare. Albirea (bleaching) reprezinta o tehnica de tratament - si accentuam acest termen întrucât recomandam aplicarea sa numai sub control medical - care urmareste, prin aplicarea unor substante oxidante pe suprafata exterioara (vizibila) a dintilor, obtinerea unei nuante cromatice mai deschise. Motivatiile pentru care apar solicitari de acest tip sunt multiple si consideram utila o succinta trecere în revista a acestora întrucât, pornind de la cauzele problemei (culoarea "închisa"), actiunea terapeutica este extrem de diferentiata. Modificarile obiective ale cromaticii dentare. Uneori observam existenta, pe suprafata dintilor, a unor pete colorate (depozite) ca urmare a fumatului, consumului de bauturi colorate (cafea, ceai, vin rosu). Rezolvarea, în aceste situatii poate fi numai simpla modificare a tehnicii si/sau duratei periajului dentar (mult mai importante decât felul pastei de dinti pe care o utilizam). Sunt însa situatii în care, pe suprafata dintilor, exista mici imperfectiuni (neregularitati) de forma care împiedica accesul periei de dinti, ceea ce face imposibila îndepartarea "petelor" de care aminteam anterior, oricât de "energici" am fi în timpul periajului. În aceste situatii este recomandata o vizita la medicul stomatolog care va folosi un aparat de curatare cu jet de carbonat de calciu. Mentinerea "defectelor" de suprafata ale dintilor va face însa ca problema sa reapara dupa un interval de timp mai mic sau mai mare. În orice caz însa, albirea dintilor prin metode chimice este contraindicata în cazul coloratiilor extrinseci (depozite). Alteori modificarile de culoare provin de la existenta unor obturatii (plombe) a caror nuanta este diferita de cea a dintelui. Nici aceste situatii nu beneficiaza de tehnici de albire chimica. De cele mai multe ori plombele sunt cele care capata, în timp, o culoare mai închisa decât a dintelui si este bine de stiut ca substantele de albire sunt practic ineficiente în astfel de cazuri. În sfârsit, vorbim de modificari evidente ale culorii dintilor din cauza unor factori constitutionali (genetici) sau secundar administrarii unor medicamente. Sunt cunoscute, în acest sens, tetraciclina si dozele mari de fluor administrate la sugar sau copilul mic. Aceste situatii beneficiaza de tratamentul de albire prin mijloace chimice însa este important de retinut ca atunci când modificarile cromatice sunt profunde si neregulate succesul tratamentului este îndoielnic. Motivatii subiective ale cromaticii dentare Dintii au o culoare uniforma, însa dimineata, când ne uitam în oglinda, nu ne putem reprima dorinta de a-i avea mult mai albi. La aceste dorinte contribuie intens si imaginea contemporana a frumusetii. Una dintre cele mai "accesibile" solutii în acest sens este reprezentata de albirea chimica a dintiilor (bleaching). Utilizarea acestei metode a declansat o seama de discutii legate de actiunea nefasta pe care oxigenul activ o poate avea asupra structurilor dentare. De aceea, de-a lungul timpului au aparut numeroase substraturi (purtatoare de oxigen), cu diverse concentratii. S-a raportat aparitia unor hipersensibilitati mai scazute în cazul utilizarii peroxidului de carbamida pe post de substrat si mai crescute în cazul utilizarii peroxidului de hidrogen (perhidrol). Tratamentul de albire chimica a dintilor vizeaza mai ales zona intens vizibila reprezentata de incisivi, canini si premolari, în special la arcada superioara (maxilar). Uneori, când modificarile cromatice sunt strict localizate, substantele pentru albire se pot aplica si pe dinti izolati. Se disting doua metode de lucru: albirea sub control medical permanent (în cabinetul stomatologic); concentratia substantei active poate fi mare iar timpul de mentinere este scurt (minute), în câteva sedinte; albirea sub control medical periodic (acasa); substanta activa este mai putin concentrata, se aplica într-un conformator individual (gutiera) realizat de medicul stomatolog si este mentinuta în contact cu dintii vizati de tratament pentru intervale de timp mai îndelungate (câteva ore zilnic, în general pentru 7-14 zile). Cercetarile recente au demonstrat faptul ca rezultatul actiunii acestor substante asupra smaltului duce la aparitia unor efecte similare cu cele din cazul conditionarii cu acid fosforic (porozitate si fragilitate crescute). Acest proces este reversibil în anumite limite si, de aceea, este foarte importanta concentratia de oxigen utilizata. Modificarile de nuanta obtinute nu sunt direct proportionale cu concentratia de oxigen activ, dar efectele negative cresc odata cu aceasta, de aceea recomandându-se concentratii reduse de substanta activa. Este important modul în care se elibereaza agentul decolorant (lent sau rapid), efectele finale fiind similare în ambele cazuri, diferenta fiind reprezentata de perioada de timp în care acestea apar. Din aceasta cauza si metodele de albire acasa sunt recomandabile si eficiente, în ciuda concentratiilor mai reduse si a timpului mai îndelungat de folosire în raport cu sistemele "de cabinet". Una din întrebarile cele mai frecvente puse de pacienti se refera la durata efectului tratamentului de decolorare, efect care variaza, în functie de regimul alimentar al fiecaruia, între 6 luni si 2 ani, fumatul, consumul de bauturi cu efect colorant fiind principalii factori incriminati în scaderea efectului tratamentului de albire.
|
