Doua feluri de fericire

Doua feluri de fericire

Ceea ce pentru corpul fizic este orgasmul este ferici­rea pentru corpul nostru spiritual. E o senzatie scurta si coplesitoare, este acea iluminare pe care-o cauta misticii si poetii. Nu poti fi fericit ani întregi sau zile-ntregi. Nici macar cîteva ore-n sir. Dostoievski o descrie ca pe 828g619i un pre­ludiu al epilepsiei. Rilke vorbeste despre "cumplitul" ei: ea este frumusetea la limita suportabilului, dincolo de care începe durerea. Poate ca Goethe a intuit cel mai bine criteriul fericirii: esti cu adevarat fericit cînd vrei sa opresti timpul, sa pastrezi acel moment pentru întreaga eternitate: "Clipa, ramîi! Esti atît de frumoasa!" într-un fel, viata ta a avut sens daca, în sirul nesfîrsit de momen­te banale, cenusii, triste, rusinoase, ticaloase, mizerabile, plicticoase din care orice viata este compusa, s-a aprins totusi, de cîteva ori sau doar o singura data, scînteia cu­tremuratoare a fericirii. "O data ca zeii-am trait si mai mult nu-mi doresc", scrie despre ea Holderlin. Aceasta e ade­varata fericire, pe care cei mai multi oameni n-o cauta si n-o rîvnesc, pentru ca ea îi poate distruge. A trai ca zeii, fie doar si pentru o clipa, e un hybris care se plateste.

Bineînteles, nu aceasta e fericirea din "Declaratia drep­turilor omului". Daca aici se spune ca oamenii urmaresc fericirea ca fiind bunul suprem al vietii, se are în vedere un cu totul alt sens al cuvîntului, mult mai "sociologic", fata de misticul, esteticul si religiosul primei acceptii. Fe­ricirea pe care oamenii o cauta îndeobste n-are nimic de-a face cu experientele extatice, extreme. Dimpotriva, e vor-

ba de faimoasa "aurea mediocritas" a antichitatii, de cul­tivarea gradinii proprii, de tihna si pacea unei vieti înte­lepte, potrivite omului, lipsite de zbucium si de excese. în acest sens filozofii invidiau viata simpla si multumita a pastorilor, împlinirea celor ce n-au ambitii mari, ci se mul­tumesc cu ceea ce le aduce clipa. Daca fericirea orgasmi-ca despre care am vorbit la-nceput ar putea fi numita transcendenta, avem în schimb de-a face aici cu o ferici­re terestra, imanenta. în lumea consumista si globaliza-ta actuala nu mai cunoastem alt sens al fericirii decît aces­ta din urma: mediocru, utilitar, lipsit de orice aspiratie care depaseste standardele materialiste: o casa confortabila, un loc de munca banos, o vacanta în Caraibe (sau macar la Sinaia...), o familie asigurata financiar. O dragoste cal­duta (nu te mai ostenesti sa-ti dai seama macar daca-ti iu­besti sau nu cu adevarat partenerul), o munca nu prea crea­tiva, obiecte (recomandate la televizor) cu care-ti umpli orice spatiu liber... Oamenii au uitat cu totul ca li s-a fa­cut un dar coplesitor: cel de a exista în minunea lumii, de a fi vii, de a fi constienti de sine. Ei nu-si mai pun nicio­data întrebari ca: de fapt, cine sînt eu? Ce rost am pe lume? Oare mi s-a dat minunea ca pot vedea si auzi doar ca sa fiu sofer de autobuz sau sa fac reclame? Oare n-am sa mor fara sa fi facut nimic pe lumea asta ?

Condamnarea acestui gen de fericire este totusi în buna parte nedreapta, dupa parerea mea, ca întreaga condam­nare a modului de viata occidental, caci înseamna, de fapt, o reactie "elitista" în fata unei fericiri "populare". Eu cred ca avem nevoie de ambele feluri de fericire, ca fiecare-n parte este saraca si "extrema" în lipsa celeilalte. Cred, de altfel, ca sînt foarte rari atît poetii puri si extatici, cît si consumistii complet imbecilizati de bere si televiziune. Sîntem cu totii, de fapt, o combinatie între cele doua ca­zuri, si idealul uman ar putea sa fie, în consecinta, o via­ta împlinita si decenta material strabatuta din cînd în cînd de fulguratiile nebunesti ale marii si adevaratei fericiri.