Doua feluri de fericire
Ceea ce pentru corpul fizic
este orgasmul este fericirea pentru corpul nostru spiritual. E o senzatie
scurta si coplesitoare, este acea iluminare pe care-o cauta
misticii si poetii. Nu poti fi fericit ani īntregi sau
zile-ntregi. Nici macar cīteva ore-n sir. Dostoievski o descrie ca pe 828g619i
un preludiu al epilepsiei. Rilke vorbeste despre "cumplitul" ei: ea
este frumusetea la limita suportabilului, dincolo de care īncepe durerea.
Poate ca Goethe a intuit cel mai bine criteriul fericirii: esti cu
adevarat fericit cīnd vrei sa opresti timpul, sa
pastrezi acel moment pentru īntreaga eternitate: "Clipa, ramīi!
Esti atīt de frumoasa!" īntr-un fel, viata ta a avut sens
daca, īn sirul nesfīrsit de momente banale, cenusii,
triste, rusinoase, ticaloase, mizerabile, plicticoase din care orice
viata este compusa, s-a aprins totusi, de cīteva ori sau
doar o singura data, scīnteia cutremuratoare a fericirii. "O
data ca zeii-am trait si mai mult nu-mi doresc", scrie
despre ea Holderlin. Aceasta e adevarata fericire, pe care cei mai
multi oameni n-o cauta si n-o rīvnesc, pentru ca ea īi
poate distruge. A trai ca zeii, fie doar si pentru o clipa, e un
hybris care se plateste.
Bineīnteles, nu aceasta
e fericirea din "Declaratia drepturilor omului". Daca aici se
spune ca oamenii urmaresc fericirea ca fiind bunul suprem al
vietii, se are īn vedere un cu totul alt sens al cuvīntului, mult mai
"sociologic", fata de misticul, esteticul si religiosul
primei acceptii. Fericirea pe care oamenii o cauta īndeobste
n-are nimic de-a face cu experientele extatice, extreme. Dimpotriva,
e vor-
ba de faimoasa "aurea
mediocritas" a antichitatii, de cultivarea gradinii
proprii, de tihna si pacea unei vieti īntelepte, potrivite
omului, lipsite de zbucium si de excese. īn acest sens filozofii invidiau
viata simpla si multumita a pastorilor,
īmplinirea celor ce n-au ambitii mari, ci se multumesc cu ceea ce le
aduce clipa. Daca fericirea orgasmi-ca despre care am vorbit
la-nceput ar putea fi numita transcendenta, avem īn schimb de-a face
aici cu o fericire terestra, imanenta. īn lumea consumista
si globaliza-ta actuala nu mai cunoastem alt sens al
fericirii decīt acesta din urma: mediocru, utilitar, lipsit de orice
aspiratie care depaseste standardele materialiste: o
casa confortabila, un loc de munca banos, o
vacanta īn Caraibe (sau macar la Sinaia...), o familie
asigurata financiar. O dragoste calduta (nu te mai
ostenesti sa-ti dai seama macar daca-ti iubesti
sau nu cu adevarat partenerul), o munca nu prea creativa,
obiecte (recomandate la televizor) cu care-ti umpli orice spatiu
liber... Oamenii au uitat cu totul ca li s-a facut un dar
coplesitor: cel de a exista īn minunea lumii, de a fi vii, de a fi
constienti de sine. Ei nu-si mai pun niciodata
īntrebari ca: de fapt, cine sīnt eu? Ce rost am pe lume? Oare mi s-a dat
minunea ca pot vedea si auzi doar ca sa fiu sofer de
autobuz sau sa fac reclame? Oare n-am sa mor fara sa
fi facut nimic pe lumea asta ?
Condamnarea acestui gen de
fericire este totusi īn buna parte nedreapta, dupa
parerea mea, ca īntreaga condamnare a modului de viata
occidental, caci īnseamna, de fapt, o reactie
"elitista" īn fata unei fericiri "populare". Eu cred
ca avem nevoie de ambele feluri de fericire, ca fiecare-n parte este
saraca si "extrema" īn lipsa celeilalte. Cred, de
altfel, ca sīnt foarte rari atīt poetii puri si extatici, cīt
si consumistii complet imbecilizati de bere si televiziune.
Sīntem cu totii, de fapt, o combinatie īntre cele doua cazuri,
si idealul uman ar putea sa fie, īn consecinta, o viata
īmplinita si decenta material strabatuta din cīnd
īn cīnd de fulguratiile nebunesti ale marii si adevaratei
fericiri.