Perceptii complexe

Perceptii complexe

Dupa gradul lor de complexitate, perceptiile se împart în simple si complexe. Perceptiile simple reproduc într-un fel senzatiile, clasificându-se dupa analizatorul predominant implicat în realizarea lor. Astfel, vorbim de perceptii vizuale, perceptii auditive, perceptii gustative, perceptii olfactive, perceptii tactile, perceptii kinestezice etc. Cum însa în

perceptie ceea ce conteaza este integralitatea si structuralitatea obiectului, ambele fiind rezultate din interactiunea diferitelor categorii de perceptii simple, mult mai semnificative sunt perceptiile complexe. De asemenea, dat fiind faptul ca obiectul exista în anumite coordonate spatio-temporale si într-o permanenta devenire, perceptia a fost nevoita sa reflecte aceste coordonate, fapt care a dus. în timp, la elaborarea unor forme complexe ale ei. Avem în vedere perceptia spatiului, perceptia miscarii, perceptia timpului la care ne vom referi în continuare.

6.1. Perceptia spatiului

într-o acceptiune foarte larga, spatiul poate fi desemnat ca o întindere mai mult sau mai putin definita care contine obiecte si în care se deruleaza evenimente si actiuni. într-o acceptiune mai restrânsa, spatiul desemneaza situarea (localizarea) obiectelor unele în raport cu altele în functie de relatiile de distanta, marime, forma pe care le întretin. Exista mai multe tipuri de spatii: spatiul matematic, euclidian (definit prin raport cu trei axe de referinta rectangulare care corespund la trei dimensiuni: directia polilor, planul ecuatorial, altitudinea deasupra nivelului marii); spatiul fizic (constituit din însusirile fizice, materiale, obiective ale obiectelor din realitatea materiala); spatiul comportamental (este part 131j91b ea din mediul înconjurator în care se deruleaza perceptiile si actiunile umane; locul coordonarii între perceptie si actiune ; locul unde se combina informatiile furnizate de diferite sisteme senzoriale). La rândul lor, spatiul fizic si cel comportamental se subdivid în: spahiul vizual; spatiul auditiv, spatiul tactilo-kinestezic sauproprioceptiv. Acestea din urma genereaza ceea ce numim, într-un cuvânt, perceptia spatiului, forma complexa a perceptiei, mult cercetata, dar insuficient cunoscuta in profunzime (vezi Vurpillot, 1963, cap. XX ; Bonnet, 1995, pp. 190 si urm.).

6.1,1, Perceptia spatiului vizual

Nevoia de a cunoaste o serie de însusiri spatiale ale obiectelor, cum ar fi forma, marimea, distanta, orientarea sau directia, volumul sau relieful au condus cu timpul la aparitia, consolidarea si dezvoltarea unei forme complexe a perceptiei pe care o denumim perceptia spatiului vizual. Se întelege aproape de la sine ca perceptia spatiului vizual nu este o simpla însumare sau juxtapunere a perceptiilor de forma, de marime, de dis­tanta etc, ci un produs cu totul nou, rezultat în urma interactiunii si interdependentei tuturor acestor specii ale perceptiei. Pentru a întelege perceptia spatiului vizual sunt necesare doua categorii de demersuri: unul analitic, constând în precizarea caracteris­ticilor fiecarui tip de perceptie în parte, corespunzator însusirilor fizice ale obiectelor; altul sintetic, bazat pe corelarea tipurilor mai simple ale perceptiei în conditii strict determinate, cu mijloace si mecanisme specifice capabile a asigura efectul dorit. Fara a intra în prea multe amanunte, trebuie sa specificam macar câteva dintre caracteristicile perceptiilor ce deriva din reflectarea însusirilor spatiale ale obiectelor.

Perceptia formei obiectelor presupune proiectarea pe retina a fiecarui punct al
obiectului, deplasarea recepiorilor pe conturul obiectului si urmarirea liniei care
delimiteaza obiectul de fondul perceptiv sau de ambianta în general.

Perceptia marimii obiectelor implica fenomene de acomodare a cristalinului, con­
vergenta globilor oculari, compararea obiectului dat cu alte obiecte din ambianta.

Perceptia distantei la care se afla amplasat obiectul depinde de marimea imaginii
retiniene, de prezenta sau lipsa detaliilor de structura a obiectului, de prezenta sau
absenta reperelor, în sfârsit, de particularitatile însusirilor cromatice ale obiectelor.

Perceptia orientarii (directiei) obiectelor este determinata de verticala gravitationala
si orizontala perpendiculara pe ea.

Perceptia reliefului presupune reflectarea lungimii, latimii si adâncimii obiectelor si
se bazeaza pe disparitatea imaginilor retiniene» gradul de iluminare a suprafetelor.
convergenta oculara, perspectiva liniara aeriana.

Nici una dintre aceste forme ale perceptiei nu este exclusiv, ci predominant vizuala. Este adevarat ca analizatorul vizual îndeplineste o functie integratoare, dar alaturi de el intra în functiune si analizatorul tactil, ca si cel kinestezic. Perceptia formei si marimii, de exemplu, se realizeaza predominant vizual, dar capata o si mai mare relevanta si constanta când intervine si explorarea tactilo-kinestezica a obiectelor, între analizatorii respectivi având loc relatii de întarire, control, confirmare reciproca. Specificitatea fiecareia dintre formele simple ale perceptiei spatiului depinde nu doar de analizatorii care le asigura, ci de interactiunea lor. De pilda, doua obiecte cu aceeasi forma, dar de marimi diferite, vor implica alte mecanisme perceptive decât doua obiecte de forme diferite dar cu aceeasi marime. Daca la cele de mai sus adaugam si distanta la care sunt amplasate obiectele si pozitia lor, vom întelege si mai bine diferentele ce apar în privinta mecanismelor perceptive declansate. Asadar, perceptia spatiului vizual este data de îmbinarea însusirilor spatiale simple ale obiectelor fizice, ca si de interactiunea lor specifica cu sistemele senzoriale.

Dat fiind faptul ca exista un spatiu bidimensional (plan) si un spatiu tridimensional (în relief), localizarea obiectelor se va produce dupa însusiri diferite ale obiectelor. De exemplu, în spatiul bidimensional localizarea obiectelor se face, în principal, dupa coordonatele sus, jos, dreapta, stânga. Dupa aceste coordonate se definesc formele, configuratiile plane. Un rol esential îl are verticala gravitationala si orizontala care se determina ca o perpendiculara pe prima. Dupa gestaltisti, cele doua linii produc fortele de tensiune care se neutralizeaza, se echilibreaza, alcatuind o structura invariabila. în momentul în care una dintre liniile verticale sau orizontale se perturba, asistam la perturbarea echilibrului, fapt ce declanseaza aproape automat functiile compensatorii. în privinta acestui fapt, intervin chiar si o serie de fenomene curioase : o linie oblica fixata îndelung cu privirea manifesta tendinta de a se rectifica, de a se verticaliza. Orientarile postgestaltiste au aratat însa ca nu numai însusirile fizice ale obiectelor conteaza în perceptia spatiului bidimensional, ci si pozitia subiectului, conditiile lui interne, propriile lui organe (mâinile, gâtul, picioarele, vârful nasului) (vezi Paul Popescu-Neveanu, 1976, p. 319).

în perceptia spatiului tridimensional localizarea obiectelor se face dupa volumul, distanta sau adâncimea la care sunt amplasate (aproape sau departe). In vederea realizarii acestui deziderat subiectul recurge la o serie de indici monoculari si binoculari.

în categoria indicilor monoculari se încadreaza :

- dimensiunea (marimea) relativa a obiectelor (obiectele situate la o anumita distanta produc o imagine retiniana mai mica folosita de creier pentru estimarea departarii sau apropierii); în figura 2.33a femeia si barbatul sunt perceputi într-o marime a proportiilor corecta desi imaginea retinala a femeii este de trei ori mai mare, aceasta deoarece fiecare dintre ei are marimea potrivita în raport cu mediul ambiant; daca taiem si lipim imaginea barbatului la o distanta egala cu cea a femeii (fig. 2.33b) imaginea barbatului se va distorsiona, ea aparând ca fiind foarte mica deoarece nu se mai respecta proportiile în raport cu mediul înconjurator); celebra iluzie cunoscuta sub denumirea de "Camera lui Ames" (Adelbert Ames Jr., 1880-1955, pictor si educator, a imaginat surprinzatoare si frapante iluzii) se bazeaza tocmai pe indicele

dimensiunilor relative ale obiectelor; camera este astfel construita si varuita încât daca este privita din fata pare a fi dreptunghiulara; în realitate unul dintre colturile din spate este mult îndepartat, de aceea persoana amplasata în acest colt pare a fi mai mica, pe când cea din coltul din fata. mai mare (vezi fig. 2.34); daca una si aceeasi persoana se deplaseaza dintr-un colt în altul, va parea ca se micsoreaza sau ca se mareste corespunzator;

înaltimea în plan la care se afla un obiect situat în câmpul vizual (obiectele amplasate mai sus par a se afla la o distanta mai mare); pe acest indice se bazeaza pictorii: când doresc sa sugereze existenta unui obiect pe fundal, îl picteaza mai mic, amplasându-1 cât mai sus în tablou ;

superpozifia (un obiect care eclipseaza un alt obiect pare a fi mai apropiat); umbra (se foloseste pentru a detasa obiectul din fond, a-1 apropia sau departa; desi umbrele nu ofera informatii despre distantele absolute la care se afla obiectele, ele

arata care obiecte sunt apropiate si care îndepartate ; în figura 2.35, datorita directiei umbrei unele cercuri arata ca si cum ar navali peste noi, altele, de parca s-ar îndeparta); acest indice este utilizat în. publicitate, umbrele generând senzatia tridimensionali-tatii, a detasarii obiectelor din fond ; gradientul de textura (lucrurile mai îndepartate par mai netede, pe când cele mai apropiate apar cu toate detaliile si imperfectiunile lor); creeaza impresia adâncimii; în figura 2.36 prezentam doua exemple: unul care ilustreaza gradientul de textura în conditii naturale, altul ce are la baza densitatea punctelor care creeaza perceptia adâncimii;

a) în conditii naturale; b) in conditii artificiale

bazate pe densitatea punctelor   b

paraiaxa de miscare (când ne miscam, lucrurile mai apropiate par sa treaca pe lânga
noi cu o viteza mai mare decât cele îndepartate ; obiectele aflate la mare distanta par
a se misca o data cu noi);

perspectiva liniara   (pe masura ce se departeaza, liniile paralele par sa devina
convergente; vezi fig. 2.37).

în categoria indicilor binoculari intra :

disparitatea imaginilor (datorita existentei celor doi ochi, a distantei dintre ei,
imaginile percepute sunt usor diferite între ele ; creierul compara imaginile provenite
de la fiecare ochi si foloseste disparitatea dintre ele ca masura a distantei lor ; ajuta
la perceperea obiectelor aflate la o distanta intermediara ; este pusa în evidenta prin
stereoscopie, aparat care permite prezentarea unor imagini diferite fiecarui ochi;

reglarea aparatului permite fuziunea celor doua imagini si perceperea lor în relief atunci când creste disparitatea ; daca disparitatea retiniana nu are loc, obiectul va fi perceput în plan);

- convergenta muschilor oculari (se refera la miscarile conjugate ale ochilor ce converg spre acelasi punct al unei scene vizuale, facilitând obtinerea unei imagini complete a obiectului; în cazul obiectelor aflate la mare distanta convergenta este mai mica, decât în cazul celor aflate foarte aproape) (vezi Carlson, 1993, pp. 149-153 ; Hayes si Orrell, 1997, pp. 49-52 etc).

Claude Bonnet prefera sa clasifice indicii perceperii spatiului tridimensional în trei categorii: indici statici (acomodarea, convergenta, stereoscopia); indici dinamici (paralaxa de miscare, schimbarea dinamica a marimii, stereoscopia dinamica); indici picturali (cu ajutorul carora se încearca producerea impresiei de adâncime într-o scena bidimen­sionala : perspectiva liniara, contrastele, interpozitia etc). Mai importanta decât aceasta clasificare este însa o alta idee lansata de autor. Spre deosebire de indicii statici si dinamici care presupun mecanisme neuronale precablate, indicii picturali necesita posedarea de catre subiect a unor reprezentari structurale ce permit interpretarea informatiilor furnizate de ei (vezi Bonnet, 1995, pp. 193-200). Se lasa astfel sa se înteleaga ca perceptia spatiului vizual ar presupune nu doar mecanisme senzorial--perceptive, ci si unele mai complexe, de ordin cognitiv-intelectiv.

6.1,2. Perceptia spatiului auditiv

Aceasta subspecie de perceptie a spatiului se refera la localizarea sunetelor, la determinarea directiei si distantei la care este situata o sursa sonora. în viata curenta, când un sunet ajunge la urechea noastra, avem tendinta de a întoarce capul catre sursa prezumata si de a o fixa cu privirea. Aceasta miscare de orientare ofera, dupa parerea specialistilor, o dubla posibilitate de reperare a sunetului. Pe de o parte, coincidenta liniei privirii cu sursa sonora permite situarea sunetului în cadrul vizual de referinta. Pe de alta parte, senzatiile proprioceptive informeaza asupra unghiului de rotatie parcurs de cap pornind de la pozitia lui initiala. Pentru un individ care este suspendat si

imobilizat în spatiu, trei planuri permil situarea originii sunetului: cele care vin de sus si de jos relativ la un plan orizontal ce trece prin cele doua timpane ; cel din fata si cel din spate în raport cu planul frontal; cel din dreapta si cei din stânga în raport cu planul median al corpului. Cercetariie au aratat ca discriminarea de tipul sus-jos este foarte slaba; sunetele înalte sunt localizate sus în spatiu, cele grave jos. Nici localizarile înainte-înapoi nu sunt prea bune. Cele mai eficiente par a fi localizarile dreapta-stânga, aceasta lateralizare fiind consecinta diferentierii de situatii în spatiu a celor doua urechi în raport cu sursa sonora. Asa cum exista o paralaxa binoculara, exista si o paralaxa binaurala (vezi Vurpillot, 1963, pp. 157-158).

si în perceptia spatiului auditiv ne servim de o serie de indici monoaurali si binaurali. Printre cei monoaurali se încadreaza : timpul exact în care ne parvine sunetul; intensi­tatea sunetului; înaltimea sunetului; distanta la care se afla sursa sonora; "umbra acustica" a corpului (capul poale fi un "obstacol" în perceperea frecventelor joase sau înalte); pavilionul urechii externe (pielea si cartilajele urechii externe cu rol important în localizarea surselor sonore din fata sau din spate); denivelarile pavilionului, cu efecte asupra perceperii frecventelor sunetului; natura reverberanta a sunetului, importanta pentru evaluarea departarii (distantei) la care se afla sursa sonora. Ascultarea binaurala asigura realizarea a trei mecanisme perceptive : localizarea (repartizarea în spatiu a sunetelor); scaderea aparenta a interferentei (diferentierea sunetelor de ecouri si zgomote); reducerea efectului de mascare (care asigura claritatea perceperii sunetului) (vezi Lindsay si Norman, 1980, pp. 176-186).

Perceplia spatiului auditiv are o mare importanta pentru orbi, care se pot orienta datorita reperelor auditive si, de asemenea, pot localiza obstacolele prin stimulari auditive. La omul normal dezvoltat din punct de vedere al senzorialitatii, perceptia spatiului auditiv este implicata în perceperea si întelegerea vorbirii, a conversatiilor si discursurilor verbale. în momentul de fata se acorda o atentie sporita studierii perceptiei vorbirii, a limbajului vorbit, poate si pentru faptul ca multa vreme cercetatorii s-au axat aproape exclusiv pe cercetarea limbajului scris. O sinteza magistrala a cercetarilor si teoriilor referitoare la perceptia limbajului vorbit ca "mijloc natural si privilegiat de comunicare între fiintele umane" poate fi gasita într-unui dintre capitolele redactate de Claude Bonnet în Traite de psychologie cognitive (1989, voi. I).

6.1.3. Perceptia spatiului tactilo-kinestezic sau proprioceptiv

Spatiul tactilo-kinestezic sau proprioceptiv este spatiul intern care joaca un mare rol pentru încadrarea în sau delimitarea de spatiul extern fizic. Informatiile despre acest spatiu le obtinem de la receptorii amplasati în piele, muschi, articulatii, urechea interna. Fiecare dintre ei îndeplinesc functii strict delimitate si specializate : receptorii din piele au rol în presiune; receptorii din muschi asigura fie conservarea unei pozitii date membrelor sau corpului, fie reglarea miscarilor toarte fine ; receptorii din articulatii au misiunea de a înregistra situatiile relative la elementele scheletului; receptorii labirintici din urechea interna (utricula, sacula, canalele semicirculare) regleaza echilibrul static si dinamic, permitând mentinerea unei pozitii date a corpului.

Prin perceptia tactilo-kinestezica se poate realiza localizarea corecta a unei stimulari tactile. Pentru aceasta este necesar ca individul sa dispuna în orice moment de informatii cu privire la pozitia fiecarei parti a corpului în raport cu celelalte si în raport cu spatiul extern. Receptorii amplasati în structurile musculare si articulatorii profunde sau în cele vestibulatorii îndeplinesc tocmai un asemenea rol.

La fel ca si în cazul celorlalte doua forme ale perceptiei spatiului (vizual si auditiv), si perceptia spatiului tactilo-kinestezic face apel la o serie de indici. Se pare ca cel mai important dintre acestia este constituit de schema corporala. "Schema corporala este o structura achizitionata care permite unui individ sa-si reprezinte, indiferent de moment si de conditii, diferitele parti ale corpului sau, în afara oricarei stimulari senzoriale externe" (Vurpillot, 1963, p. 164). Cercetatoarea franceza arata în continuare ca schema corporala ofera nu doar posibilitatea de a lua cunostinta de existenta individuala a fiecarei parti a organismului (deget, nas, gât etc). ci si sentimentul apartenentei tuturor acestor elemente unei singure fiinte. "Schema corporala este un cadru de referinta intern gratie caruia fiecare parte a corpului este situata în raport cu alta" (ibidem, p. 165). Rolul ei este atât de mare, încât ea preceda si conditioneaza chiar constituirea cadrului exterior de referinta. Tulburarea ei este semnul distinctiv al rolului major jucat în existenta umana.

în afara schemei corporale exista si alti indici ai perceptiei spatiului tactilo-kinestezic. Iata câtiva dintre ei; perceptia deplasarii propriului corp (asigurata de labirint si de cele trei canale semicirculare); perceptia amplitudinii unei miscari date; estimarea distantei pe baza datelor proprioceptive; perceptia verticalei si orizontalei în absenta oricaror referinte vizuale.

Perceptia spatiului tactilo-kinestezic dispune si ea de o serie de aplicatii practice. White si colaboratorii au inventat în 1970 un sistem ingenios, reluat în 1972 de Bach-y-Rita, pentru a "vedea cu pielea". Sistemul, numit TVSS (Tactile Vision Substitution System), asigura perceptia tactila la distanta, necesara orbilor pentru a-si compensa lipsa vederii. Este vorba despre o instalatie care permite perceperea tactila a obiectelor fara ca acestea sa intre în contactul direct cu mâna si fara a fi manipulate. Sistemul presupune: filmarea unui obiect cu o camera video; transmiterea imaginii lui pe ecranul unui televizor; transformarea de catre un dispozitiv electric a imaginii luminoase în impulsuri electrice; activarea de catre aceste impulsuri electrice a 400 de vibratori tactili ordonati in 20 de linii si 20 de coloane pe o placa dispusa pe spatarul unui fotoliu (vezi fig. 2.38). Sistemul tactil al spatelui subiectului care sta pe fotoliu este excitat prin energia vibratorie corespondenta energiei luminoase, astfel încât orbul "vede" stimulul (vezi Streri, 1998, p. 192).

6.1.4. Complexitatea perceptiei spatiului

Cele prezentate anterior demonstreaza cât de complexa este perceptia spatiului cu variatele ei subspecii. Totodata, ele arata ca tendinta de a considera ca doar datele senzoriale vizuale sunt capabile de a oferi un spatiu perceptiv structurat este departe de a fi corecta. Dimpotriva, informarile nonvizuale joaca un rol la fel de mare în construirea spatiului comportamental perceptiv. Exista mai multe modalitati, chiar experimentale, de a demonstra o asemenea idee. Una dintre ele o reprezinta asa-numitul fenomen de deprivare senzoriala fia care ne-am referit în capitolul anterior), obtinut fie prin eliminarea totala a stimularilor senzoriale, fie prin uniformizarea cât mai mare a acestora. Daca perioada deprivarîi senzoriale este mai mare de o saptamâna încep sa apara perturbari serioase referitoare la: constanta de marime ; pragul perceperii perspectivei; realizarea sarcinilor vizuo-motorii etc. O alta modalitate de evidentiere a rolului coor­donarii datelor polisenzoriale o poate reprezenta punerea în conflict a informatiilor vizuale cu cele auditive siproprioceptive. Cercetarile au dovedit ca daca semnalul vizual concorda cu cel auditiv, performanta este ameliorata ; în schimb, atunci când cele doua semnale sunt în contradictie, performanta scade, subiectul manifestând preferinta fata de unul dintre ele (de obicei pentru semnalul vizual). si localizarea unei parti a corpului în prezenta informatiei vizuale inversate (de exemplu, localizarea unui deget vazul în oglinda; localizarea degetelor în asa-numita "mâna japoneza") este dificila, deoarece se pun în conflict informatiile vizuale cu schema corporala.

în aceste conditii nu este greu sa întelegem de ce perceptia spatiului a fost constant în atentia cercetatorilor, a stimulat creativitatea lor teoretica, dar si tehnico-experimentala. Perceptia spatiului este domeniul în care s-au confruntat între ele teoriile nativiste si cele empiriste, unii autori considerând perceptia spatiului ca fiind înnascuta, altii - ca fiind produsul experientei. De asemenea, exista opinii divergente referitoare la natura perceptiei spatiului, unii interpretând-o de natura pur sau strict senzoriala, bazata pe variate submecanisme perceptive, altii sustinând ca ea implica si unele mecanisme cognitiv-intelectuale. Oricum ar fi, nu trebuie sa pierdem din vedere faptul ca în explicarea celor trei subforme ale perceptiei spatiului o mare importanta trebuie acordata dispunerii simetrice a emisferelor cerebrale, ca si asimetriei lor functionale. Vederea binoculara, auditia binaurala presupun actiunea corelata a celor doua emisfere cerebrale. Acelasi lucru este valabil si pentru vederea monoculara si auditia monoaurala, numai ca în acest caz coordonarea proceselor cerebrale se realizeaza mult mai greu. La fel de importanta este si lateralizarea emisferica. Exista date care atesta ca tratarea trasaturilor vizuale sau auditive ale obiectelor este realizata de structuri corticale diferite. De exemplu, raspunsurile evocate de stimutii auditivi sunt ample în emisfera dreapta, daca este vorba de sunete muzicale, si în emisfera stânga, daca avem de-a face cu sunetele vorbirii. La aceste mecanisme cerebrale oarecum mai generale si mai cunoscute trebuie adaugate altele noi si mult mai subtile, cum ar fi: mecanismele referentiale, hartile mintale, recalibrarea referentialilor spatiali, absolut necesare ghidarii eficace a actiu­nilor organismului. Referential ii spatiali (exteroceptivi, proprioceptivi, gravitationali, cei ai spatiului vizual) ca si constructia spatiului egocentric (corpul în calitate de referential pentru spatiul extern) au o importanta covârsitoare în explicarea perceptiei spatiului (vezi Bonnet, 1995, pp. 202-211). Astazi cercetatorii se apropie tot mai mult de descoperirea si explicarea mecanismelor neuromorfologice si neurofiziologice ale perceptiei spatiului.

6.2. Perceptia timpului

Timpul este o alta dimensiune, alaturi de spatiu, în care se desfasoara existenta umana. Chiar daca "timpul face parte din acea stranie categorie de entitati pe cât de familiara, pe atât de impenetrabila" (Marcus, 1985, p. 5), el nu putea sa nu atraga atentia cerceta­torilor. Dat fiind faptul ca alaturi de timpul real (cronologic, obiectiv) exista si timpul subiectiv (psihologic, trait), apare necesitatea studierii si acestuia din urma cu mijloace specifice. Este util sa ne punem întrebari nu doar în legatura cu masurarea timpului cronologic, ci si în legatura cu perceperea timpului, cu estimarea lui, cu modul cum apare el în reprezentare si memorie. Asadar, alaturi de o fizica a timpului, exista si o psihologie a timpului. Dupa opinia lui Paul Fraisse, psihologia timpului nu este altceva decât studiul tuturor conduitelor omului în raport cu schimbarile (Fraisse, 1967). Cum conduita perceptiva este extrem de importanta, ea nu putea scapa interesului cercetato­rilor. Perceptia timpului, estimarea timpului, orientarea temporala au devenit obiect de studiu pentru multi psihologi înca de foarte multa vreme. în Europa, Pieron (1933), Piaget (1946), Fraisse (1948 ; 1957 ; 1974), Greco (1966) au întreprins cercetari experi­mentale asupra perceptiei timpului, publicând lucrari semnificative pentru aceasta problematica. Câteva lucrari mai recente publicate în limba engleza sugereaza si directiile spre care se îndreapta studiul timpului în psihologie. I. Levin si D. Zakay (1989), R.A. Block(1990), F. Macar, V. Pouthas si W.J. Friedman( 1992) integreaza psihologia timpului în problematica mai vasta a cognitiei si actiunii umane. în esenta, toti acesti psihologi considera ca timpul este o masura a schimbarii, el reflecta durata existentiala a obiectelor, fenomenelor, evenimentelor, simultaneitatea si succesiunea lor. "Când omul constata ca traieste în timp, el afirma simplu ca este angajat în multiple schimbari" (Fraisse, 1975, p. 67). Perceptia timpului si estimarea timpului sunt în aceste conditii relative la sesizarea diferitelor caractere ale devenirii. Durata actiunii stimulilor care îi separa, reglarea întinderii în timp a unui gest, sincronizarea gestului cu un semnal, organizarea unei secvente de acte motorii dupa norme temporale riguroase sunt probleme care se încadreaza în perceptia timpului. Psihofiziologia timpului si psihologia cognitiva au studiat nenumarate aspecte, cum ar fi: legile care regizeaza rationamentele temporale, aplicarea legii lui Weber la raporturile dintre timpul fizic si timpul perceput, influenta caracteristicilor nontemporale ale stimulului si a factorilor subiectivi asupra evaluarii duratelor, rolul proceselor de inhibitie în reglarile temporare motorii, modul de codare a duratei, de reprezentare si actualizare a ei la nivelul raspunsului (vezi Lejeune si Macar, 1994, pp. 859-860). Dintre toate acestea, noi vom starui asupra a trei probleme : perceptia succesiunii; perceptia duratei; orientarea temporala.

6.2.1. Perceptia succesiunii

Nu exista schimbare, deci nici timp, atâta vreme cât nu exista o derulare de faze sau de stari, altfel spus, o trecere de la un moment la altul. Problema care se pune în acest caz este cea a trecerii de la simultaneitate (doua stimulari care se produc în acelasi timp) la succesiune (doua stimulari care urmeaza una dupa alta). Fraisse considera ca în perceptia succesiunii intervin trei categorii de factori: fizici (de pilda, viteza de transmitere a luminii sau a sunetului); biologici (distanta de la receptor la cortex ; natura si structura receptorilor senzoriali care au latente si inertii diferite ; miscarea aparenta); psihologici (atitudinile subiectilor; organizarea stimulilor; ordinea lor). Sa ne referim la câteva

exemple. Klemm (1925), care a folosit excitarea tactila pe frunte si genunchi a gasit o diferenta de sensibilizare în timp de 2 cs. Pieron (1955) a demonstrat ca în cele mai bune conditii latenta ireductibila a vederii este cu 4 cs superioara fata de cea a auzului. Latenta proprie stimularilor tactile se apropie de cea a stimularilor auditive. Frecventa stimularilor este la fel de importanta, când este mare angajând perceptia continuitatii, iar când este mica (scazuta) angajând tot o perceptie continua, insa de niveluri variabile. Tot Piaron a descoperit ca pragul de discontinuitate propriu-zis este de 1 cs pentru auz si tact, de 10 cs pentru vedere. Wundt, James, Titchener au remarcat ca stimulul spre care se îndreapta atentia este perceput mai repede decât cel care nu este obiect al atentiei. Broadbent (1958) a demonstrat experimental ca daca se prezinta simultan (vizual si auditiv) grupe de trei cifre, subiectii nu le pot reproduce. Daca grupele de cifre sunt prezentate succesiv (întâi vizual si apoi auditiv), nu apare nici o dificultate în reproducerea lor.

6.2.2. Perceptia si estimarea duratei

Durata se refera la intervalul obiectiv care separa doi stimuli între ei. Ea poate fi scurta (inferioara valorii de 0,5 sec.); lunga (de la 1 sec. la 2 sec.) si intermediara (nici scurta, nici lunga, de la 0,5 sec. la 1 sec). în afara aspectelor de ordin strict cantitativ care vizeaza masurarea riguroasa a celor trei categorii de durate, intervin însa si diverse aspecte calitative. Unii autori au aratat, de exemplu, ca exista tendinta supraestimarii intervalelor scurte si a subestimarii intervalelor lungi, fapt care duce, spune Fraisse, la constatarea ca o valoare intermediara va fi perceputa fara erori sistematice, ea aparând în plan subiectiv ca nefiînd nici scurta, nici lunga. "Marimea" duratei ridica si o alta problema: ce înseamna, de fapt, a percepe durata ? Dupa cum stim, perceptia este legata de prezent, de aici si acum, ea este, dupa cum susfine Fraisse, o reactie imediata la o stimulare prezenta. Când spunem ca percepem durata, consemna Fraisse, avem în vedere capacitatea omului de a cuprinde cvasisimultan aspectele succesive ale schimbarii (în paranteza fie spus, notiunea de prezent psihologic, introdusa de Pieron si preluata de Fraisse, este ilustrativa pentru întelegerea acestui fenomen). Numai ca uneori percepem durata ca pe o schimbare continua, alteori, dimpotriva, ca pe o absenta a schimbarii, durata fiind încadrata între doua momente distincte, cel de început si cel de sfârsit al schimbarii. Cele doua situatii ridica urmatoarea problema: daca în primul caz este vorba de perceperea duratei, în cel de-al doilea mai poate fi vorba despre asa ceva? Psihologul francez formuleaza un raspuns si la aceasta întrebare. El introduce notiunea de timp plin (pragul duratei este trecerea de la stimulare la caracterul de instantaneitate a stimularii durabile) si notiunea de timp vid (pragul duratei corespunde pragului trecerii de la simultaneitate la succesiune a doi stimuli). în primul caz (timpul plin) vorbim fara nici un dubiu despre perceptia duratei, deoarece aceasta este expresia prezentului psihologic, al stimularii actuale si continue, pe când in cel de-al doilea caz (timpul vid) avem de-a face cu doua fenomene distincte : unul este cel de perceptie a duratei în momentele de început si de sfârsit ale actiunii stimulului, altul este cel de estimare a duratei cuprinse între începutul si sfârsitul actiunii stimulului, estimare efectuata pe baza unor repere externe si interoceptive.

Perceperea duratei, care implica o reactie a individului la o stimulare prezenta cu durata determinata, este mult mai obiectiva decât estimarea duratei, care presupune interventia memoriei si este realizata retrospectiv, în acest ultim caz intervenind o multitudine de factori (natura sarcinii, atitudinile, motivatiile, atentia subiectului.

influenta mediului înconjurator, a unor medicamente, îndeosebi a drogurilor etc). stim din proprie experienta ca atunci când un interval este saturat de activitati intense, complexe va fi estimat ca fiind mai scurt decât un altul sarac în activitati, care va parea mai lung. "Placutul" vine parca mai greu atunci când este asteptat, pe când "neplacutul" vine mult mai repede în exact aceleasi conditii de asteptare. Daca ne concentram pe timp, atunci indiferent de caracterul placut sau neplacut al evenimentelor traite sau asteptate, timpul trece mai greu (Wundt). Un interval ce contine stimulari discontinue pare a fi mai lung decât acelasi interval fara nici o stimulare. Vârsta este un alt factor care influenteaza estimarea timpului. Piaget, punând copiii mici sa spuna care dintre doua lampi s-a aprins mai întâi (desi ele se aprindeau simultan), a descoperit ca acestia indicau ca aprinzându-se mai repede lampa la care li s-a spus sa fie atenti. Un experiment al lui Pierre Greco mi se pare a fi extrem de sugestiv din perspectiva relatiei dintre vârsta si capacitatea de estimare a duratei. Doi subiecti (A si B, primul fiind cel care va fi testat cu privire la perceptia si estimarea duratei) sunt pusi sa faca o plimbare, fara ca A sa-1 vada pe B decât în momentul plecarii si sosirii. Au fost imaginate 4 situatii: I - plecari în acelasi moment si sosiri în momente diferite ; II - porniri si sosiri decalate în sensuri diferite (A porneste mai târziu dar soseste mai devreme); III - porniri si sosiri decalate în acelasi sens care se compenseaza ; IV - porniri în momente diferite si sosiri simultane. Copiii de 6 ani percep corect durata în situatiile I si II. în situatia IV, echivalenta din punct de vedere logic cu situatia I, se obtin raspunsuri corecte în proportie de numai 56% la copiii de 6 ani si de 28% la copiii de 7-8 ani. Mai interesant este însa un alt fapt. Chiar daca unii copii de 6-7 ani dau raspunsuri corecte la situatia I, justificarea raspunsurilor este eronata. Din 25 de copii, doar unul singur s-a referit la decalajul sosirilor, ceilalti justificând inegalitatea duratelor prin referiri la natura traseului parcurs de partener, traseu în totalitate necunoscut. Iata cum estimarea duratelor devine foarte dificila în conditiile în care subiectii detin doar informatii cu privire la relatiile de ordine dintre punctele de plecare si de sosire a mobilelor care se deplaseaza, nu si despre viteza si distanta parcursa de ele.

6.2.3. Orientarea temporala

Orientarea temporala depaseste practic perceptia si estimarea timpului, dar se bazeaza pe ele. Ea consta în a situa o faza a schimbarii în raport cu un întreg ciclu de schimbari. în aceste conditii, principala problema care se ridica este aceea a reperelor de care se foloseste omul pentru a se putea orienta. Cei mai multi autori considera ca exista trei sisteme, interne sau externe, care îndeplinesc un asemenea rol: sistemul fizic si cosmic (alternanta zi/noapte, miscarea astrelor, succesiunea zilelor, lunilor, anotimpurilor); sistemul biologic (ritmicitatea functiilor organismului: somn si veghe, alimentatie, ciclurile metabolice); sistemul socio-cultural (existenta si activitatile umane, ambele amplasate socio-istoric si socio-cultural). Aceste sisteme furnizeaza direct sau indirect (observabil sau pe baza unor metode de analiza elaborate) informatii despre mecanismele implicate de orientarea temporala. Ipotezele cu privire le aceste mecanisme sunt diverse. Ele pot fi clasificate în doua categorii: unele care resping necesitatea unui cronometru interior sau procesor temporal specific perceperii timpului; altele care postuleaza interventia unui asemenea procesor temporal. Pentru primii, anumiti indici interni sau externi, în esenta nontemporali, care evolueaza in functie de timp si ghideaza compor­tamentul, pot deveni semnale pertinente pentru orientarea temporala. Pentru ceilalti, aceiasi indici interni si externi sunt compatibilizati în interiorul unitatilor functionale

integrate mecanismelor cronometrice interne. în acest caz informatia temporala este tratata în memorie, iar traducerea ei comportamentala este asigurata de un organ de luare a deciziei (vezi Lejeune si Macar, 1994, p. 866).

Unul dintre cele mai cunoscute modele care postuleaza existenta unui procesor temporal este cel imaginat de Church în 1984. El comporta sase elemente organizate în trei niveluri: primul nivel se refera la masurarea duratei, compunându-se dintr-o baza de timp, de durata, de impulsiuni care tranziteaza printr-un întrerupator spre un acumulator unde se aditioneaza într-o maniera absoluta, ca unitati aritmetice ; al doilea nivel este cel al memoriei de lucru si de referinta care permite stocarea temporara sau permanenta a impulsurilor contabilizate de acumulator; cel de-al treilea nivel este cel al deciziei, care compara continutul informatiei din memoria de lucru cu cea din memoria de referinta în vederea luarii deciziei (vezi fig. 2.39). Procesorul temporal este, asadar, un fel de cronometru (ceas) interior. Din pacate, modelul este departe de a raspunde la toate întrebarile. De pilda : exista o singura baza de timp sau mai multe? ; ce raporturi se stabilesc între aceasta baza de timp si ceasul intern care determina ritmurile biologice ? ; functioneaza modelul si la animale ? ; este el dependent de vârsta ? etc. Oricum, modelul lui Church ramâne un punct de referinta în psihologia timpului.

6.3. Perceptia miscarii

6.3.1. Importanta miscarii si a perceperii ei

Conceputa într-un sens foarte larg, miscarea desemneaza schimbarea, transformarea obiectelor ii fenomenelor lumii materiale sau ideale. într-un sens mai restrâns, miscarea se refera la deplasarea obiectelor în spatiu, la schimbarea pozitiei lor într-un interval de timp determinat. Exista mai multe feluri de miscare: reala (când un obiect se deplaseaza

dintr-un punct în altul); aparenta (când un obiect este nemiscat si totusi pare ca se misca); indusa (când un obiect este inclus/integrat în altul si pare ca se misca, în realitate cel care se misca fiind obiectul integrator); autocinetica (când privim un punct luminos într-o camera întunecoasa în care nu exista nici un reper, punctul respectiv pare ca se misca, în realitate el ramânând nemiscat); consecutiva (când privim o suprafata în miscare si apoi ne aruncam privirea pe obiectele din mediul înconjurator, avem impresia ca si acestea se misca). Pot fi date nenumarate exemple care sa ilustreze aceste tipuri de miscare. în figura 2.40 ele sunt prezentate prin recurgerea la un spot luminos. Wertheimer este cel care a demonstrat experimental miscarea aparenta. Amplasând doua surse luminoase la o distanta foarte mica una de alta si aprinzându-îe pe rând, la intervale scurte de timp, de circa 1/16 secunde, lumina parea ca trece dintr-o parte în alta. Descoperirea lui Wertheimer a primit denumirea de fenomenul/jftf. Miscarea consecutiva (sau stroboscopica) are o mare aplicabilitate in cinematografie : imaginile statice care se succed cu o mare viteza unele dupa altele (1/25 dintr-o secunda) dau senzatia miscarii.

Perceperea tuturor acestor forme ale miscarii are o mare valoare adaptativa. Perceptia miscarii este considerata vitala atât în lumea animala, cât si în lumea umana. Nu de putine ori ea a fost asociata cu supravietuirea. "Pradatorii" si "pradatii" se salveaza sau pier datorita iutelii, repeziciunii sau insuficientei miscarii. Tocmai pentru a putea percepe mai bine miscarea, unele animale (iepurii, caprioarele) au ochii amplasati pe partile laterale ale capului, putând vedea astfel si înainte si înapoi. La om perceptia miscarii este si mai importanta. Ea furnizeaza informatii despre pozitia corpului în raport cu diferite obiecte, plasarea acestuia în mediul înconjurator permitând interactiunea cu obiectele mobile ca si evitarea pericolelor sau obstacolelor. Actiunea cu obiectele, miscarea lor contribuie la realizarea adecvata a celorlalte procese psihice (perceptie,

reprezentare, memorie etc.) sau la corijarea erorilor. Sa nu mai vorbim de faptul ca obiectele în miscare atrag atentia si asigura o mai buna cunoastere a lor. Omul percepe prezenta miscarii, obiectul care se misca, directia miscarii. S-ar parea ca perceptia obiectelor în miscare este chiar mai importanta decât perceptia obiectelor stationare. Miscarea este un fel de comportament ce exprima procesele fundamentale la care se refera o serie de stiinte. Astfel, stiintele cognitive (psihologia cognitiva, neurostiintele cognitive) sunt interesate de miscarile inteligente în care procesele cognitive se exprima cu evidenta. Neurobiologia se orienteaza spre miscarile vitale (respiratie, masticatie, locomotie) în masura în care ele traduc activitatea circuitelor neuronice relativ identifi­cabile, cum ar fi generarea ritmului. Numai corelarea lor este în masura sa rezolve o serie de probleme. Daca ne-am referi la un comportament ritmic, cum este locomotia, si daca am analiza maleabilitatea lui sub influenta intentiilor subiectului, am dispune de un model comportamental adecvat pentru a întelege o serie de aspecte functionale si teoretice fundamentale. Ritmicitatea permite, în esenta, expresia în timp real a inten­tionalitatii sub forma modulatiilor sinergiei locomotorii. Aceasta modulare este momentul articularii proceselor cognitive cu cele senzorio-motorii pentru a produce "miscarea inteligenta" (vezi Pailhous si Thinus-Blanc, 1994, pp. 749-750).

6.3.2. Mecanismele perceptiei miscarii

Cum se explica perceptia miscarii, care sunt mecanismele care stau la baza ei? - iata întrebari care îsi cauta raspunsul.

Nu exista nici un dubiu asupra faptului ca în realizarea perceptiei miscarii o semnifi­catie enorma o are analizatorul vizual. Se afirma chiar ca perceptia miscarii este unul dintre cele mai elementare aspecte ale vazului evoluat. Când citim o carte, ochii se misca permanent, miscarile lor producând în mod natural miscarea imaginii pe retina. în acest caz, cartea este perceputa ca nemiscata. Când tinem cartea închisa si o miscam înainte si înapoi, determinam imaginea retiniana sa se miste. în acest al doilea caz, cartea este perceputa ca miscându-se. în fine, daca vom privi fix, în timp ce rotim cartea, vom percepe cartea ca miscându-se chiar daca imaginea de pe retina ramâne stabila. Toate aceste situatii demonstreaza ca unul dintre mecanismele perceptiei miscarii îl constituie coordonarea dintre miscarile imaginii de pe retina si miscarile ochilor.

Iluziile care apar în timpul perceptiei miscarii pot fi considerate un alt mecanism specific al acesteia. De obicei percepem miscarea obiectelor unul relativ la altul. De aici apar însa nenumarate iluzii: când ne aflam într-un tren si privim la un altul care a pornit de pe o linie vecina, avem impresia ca trenul nostru este cel pornit; când ne aflam într-un obiect care se deplaseaza (automobil, tren etc.) si privim doua obiecte de marimi diferite aflate la o mare distanta, obiectul mic este perceput ca miscându-se, pe când cel mare ca fiind nemiscat; percepem luna ca trecând în spatele norilor, chiar daca stim ca norii, si nu luna, se misca; în timp ce ne aflam într-un automobil, acesta se misca înainte, în timp ce obiectele par a se misca înapoi. Toate aceste iluzii se datoreaza lipsei unor puncte de reper. De îndata ce asemenea puncte de reper sunt fixate, iluziile dispar. Se demonstreaza în felul acesta importanta reperelor în buna functionare a perceptiei miscarii.

Oricât de interesante si plauzibile ar fi aceste explicatii care leaga perceptia miscarii de functionarea analizatorului vizual, ele sunt, în esenta, limitate. Explicarea perceptiei miscarii a început sa avanseze spectaculos de îndata ce s-a facut apel la datele din domeniul perceptiei spatiului si perceptiei timpului. Perceptia miscarii presupune nu

numai coordonarea miscarilor ochilor cu miscarile imaginilor de pe retina, ci si coordonarea spatio-temporala. Paralaxa miscarii, care da impresia de adâncime si de schimbare, a devenit unul dintre mecanismele explicative cele mai importante ale perceptiei miscarii. Unii autori, printre care Gibson (1960), au aratat ca sursa majora de informatii pentru omul aflat în miscare o reprezinta patternul fluxului optic, iar fluxul optic este creat de miscarea elementelor în spatiul vizual atunci când ne aflam în deplasare. Apelul la coordonatele spatio-temporale în explicarea perceptiei miscarii a facilitat întelegerea perceperii tridimensionalitatii. Cea de-a treia dimensiune a obiectelor, absenta în stimu­larea retiniana, este relevata tocmai de miscare. Mai mult decât atât, miscarea creeaza o structura si o semnificatie într-o stimulare considerata a fi nonsemnificativâ. Extrem de interesant în acest sens este experimentul efectuat de Johansson (1950 ; 1973). El a îmbracat actori în negru si Ie-a atasat mici luminite in anumite parti ale corpului (încheieturile mâinilor, coate, umeri, solduri, genunchi si picioare). Actorii astfel echipati au fost introdusi într-o camera întunecoasa si filmati în doua situatii: de nemiscare; de miscare (actorii îndeplineau diferite conduite: plimbare, alergare, saritura, schiopatat, împingere, dans cu un alt partener echipat si el cu luminite). Filmele au fost date spre vizionare altor persoane. Când actorii nu se miscau, observatorii au perceput un pattern de lumini fara nici o semnificatie. De îndata ce actorii se miscau, au fost perceputi ca persoane aflate în miscare. Mai mult decât atât, alti autori (Kozlowski, Cutting, Barclay, 1977 ; 1978) au aratat ca observatorii pot determina cu acuratete si sexul actorilor care purtau luminite, ghidându-se dupa miscarea relativa a umerilor si soldurilor celor care se deplasau (vezi Carlson, 1993, p. 157). si alte fenomene, cum ar fi perceptia cauzalitatii, mentinerea echilibrului etc. sunt legate de perceptia miscarii, care se dovedeste a fi esentiala pentru buna desfasurare a existentei umane.