Relativismul
Teoriile relativiste
pastreaza, ca si cele materialiste, pretentia de a se situa
pe terenul "faptelor" constatabile. Or, acestea par sa ateste, pe de o
parte, ca în fiecare comu 16216j912q nitate sociala sunt recunoscute si
validate de mentalitatea colectiva anumite ierarhii valorice, cu
semnificatie paradigmatica pentru toti membrii
comunitatii, asupra carora cadrul social exercita o
functie modelatoare, dar si o presiune autoritara, menita
sa îndeparteze tendintele deviante sau infiltrarile unor
ierarhii valorice straine.
Pe de alta parte, se constata o
mare varietate de tipologii si configuratii axiologice, prin care,
de fapt, se individualizeaza si îsi afirma originalitatea
diferitele culturi si civilizatii. Se ajunge, în aceasta perspectiva,
la un relativism valoric moderat sau atenuat: valorile sunt supraindividuale
fata de membrii unei comunitati culturale omogene, cu o
spiritualitate definita si armonios cristalizata în opere
si institutii cu un profil marcat, dar fiecare cultura si
civilizatie prezinta o constelatie proprie de valori,
inimitabila si netransmisibila în substanta ei
spirituala. "Fiecare popor - spune
Friedrich Nietzsche - vorbeste o limba proprie în ce priveste
binele si raul, pe care nu o întelege vecinul sau. El
izvodeste pentru sine un limbaj, în ce priveste dreptul si
morala. ...] O tabla de valori este înscrisa deasupra fiecarui
neam. Tabla izbânzilor în lupta cu sine însusi. si glasul vrerii sale
de putere" (Nietzsche, 1991, pp. 53; 63).
Unii gânditori se opresc la nivelul
constatarii acestei varietati culturale, punând-o pe seama
conventiilor sociale si a inertiei conservatoare a moravurilor.
Altii cauta o explicatie mai profunda a relativitatii
culturale a valorilor, si cred ca o descopera într-o varietate -
unii spun: o ierarhie! - a raselor si, în sânul fiecarei rase, a
diferitelor comunitati etnice, constituite ca entitati cu
totul aparte prin anumite particularitati ale sângelui, climei, reliefului,
inconstientului ancestral etc. Discutia tuturor acestor variante
ne-ar duce prea departe de obiectul cercetarii noastre, consacrate
valorilor morale. Desi gasim aici o mare diversitate a punctelor de
vedere, elementul comun este acceptarea caracterului supraindividual al
valorilor, dar numai într-un cadru comunitar mai mult sau mai putin
restrâns, diferentierile configuratiilor valorice pastrându-se,
din varii motive, între comunitati, fiecare traind în propriul
sau orizont axiologic. La limita, pentru gânditori precum Spengler,
Toynbee, Keyserling sau Lucian Blaga fiecare cultura originala se
constituie ca o entitate organica individuala, cu un dat natural,
ereditar propriu si cu o "biografie" aparte, calauzita de o
credinta spirituala unica si irepetabila.
"Culturile - declara Spengler - sunt niste organisme. Istoria
universala este biografia lor generala. Morfologic privind lucrurile,
istoria gigantica a culturii chineze sau antice este pandantul exact al
istoriei la scara redusa a omului în particular, a unui animal, a
unui arbore ori a unei flori. [. . .] Materia oricarei istorii umane se
epuizeaza prin destinul culturilor particulare, care se succed, cresc una
lânga alta, se ating, se eclipseaza, se înnabusa
reciproc" (Spengler, 1996, p. 155).
Se observa însa ca în toate
culturile si civilizatiile lumii, oricât de diferite si, unele
dintre ele, aparent impenetrabile, exista mereu aceleasi paradigme
sau dimensiuni axiologice invariante, universale, pe care se pot înregistra,
apoi, diferentele cele mai semnificative. Dând dreptate tezei relativiste
potrivit careia valorile au o existenta relationala,
fiind partial dependente de structura spirituala a subiectului,
Mircea Florian introduce un corectiv important: "subiectul nu e în toate valorile
individul, subiectul personal, ci este un subiect constant, un fel de a fi
permanent al omului. Nu exista cultura, oricât de primitiva,
fara constiinta binelui, a frumosului si a
adevarului, fara anumite constante si invariante"
(Florian, 1995, p. 172). În nici un domeniu de creatie spirituala nu
exista mai multa diversitate decât în sfera artei. Criteriile
frumosului difera în mod frapant de la un meridian la altul, de la o
epoca istorica la alta - însa nu exista comunitate
umana în a carei viata spirituala sa
lipseasca dimensiunea estetica, nevoia de frumusete,
sadita într-o anumita spontaneitate a sensibilitatii,
creatoare de plasmuiri revelatoare. Lumile si popoarele au fost
si înca mai sunt, uneori în mod tragic, despartite prin
credinte religioase diferite, sau chiar exterminator antagonice. Dar
Sacrul este, ca atare, o dimensiune universala a fiintei umane
si nu se cunosc, pâna astazi, societati cu totul
lipsite de orice religiozitate. Acelasi lucru se poate spune despre
codurile morale si juridice, despre ierarhiile si
prioritatile valorice în plan vital, utilitar, gnoseologic etc.
Fireasca si esentiala remarca lui Spranger: "daca
n-as fi decât prizonierul structurii mele, daca n-as pretui
lumea decât în raport cu valorile care ma conduc pe mine însumi, cum
as putea întelege valori emanând de la culturi cu totul deosebite de
cultura careia eu îi apartin? Cum pot întelege filosofia si
arta greceasca, cum pot întelege pe omul Renasterii sau pe omul
medieval, când acestia aveau o alta structura teleologica
decât a mea? Totusi eu îi pot întelege sau, în tot cazul,
posibilitatea acestei întelegeri alcatuieste postulatul
tuturor stiintelor istorice. Dar, atunci, structura mea sufleteasca
nu este o structura unilaterala, condusa de o singura
valoare. Nu sunt prizonierul unei configuratii închise, al unui fel
unilateral de a fi. Este evident ca în anumite împrejurari pot
sa depasesc tendinta mea fundamentala si,
împartindu-ma între directii multiple, pot sa
îmbratisez întregul cosmos al spiritului uman" (apud Vianu, 1979, p. 180). Fiecare
cultura, spune Mircea Eliade, "are un stil aparte si notiunea de
'inferior' sau 'superior' (ca si aceea de 'perfectiune' trebuie
aplicata înauntrul acestui stil; [. . . Singurul criteriu de
comparatie a culturilor si civilizatiilor este gradul lor de
universalitate" (Eliade, 1991, p. 201).