MOMENTE SEMNIFICATIVE ÎN ISTORIA TEORIILOR COMUNICĂRII
EPOCA MODERNĂ
În veacul al XIX-lea s-au inventat sistemele tehnice de baza în comunicare si s-a definit
principiul liberului schimb. Comunicarea a devenit un factor de integrare a societatii, un
ansamblu ce îndeplinea functii precise. Acum apar primele concepte despre o "stiinta a
comunicarii".
Procesul de comunicare a contribuit esential la organizarea muncii colective în cadrul
întreprinderilor si structura spatiilor economice, constituind un factor de progres si împlinire a ratiunii. Expresia acestei stari de fapt este redata printr-o maxima definita de François Quesnay: "laissez faire, laissez passer" . Cosmopolis-ul comercial al conceptiei liberale de tip "laissez faire" se bazeaza pe diviziunea muncii si pe mijloacele de comunicare, cai fluviale, maritime si terestre, pe bogatia si cresterea economica. Quesnay, atent la ansamblul circuitelor lumii economice, pe care încerca sa le înteleaga ca "sistem" si ca "unitate", imagineaza o reprezentare grafica a circulatiei bogatiilor într-un asa zis "tablou economic", din care se desprinde o viziune macroscopica a unei economii a "fluxurilor".
În 1793 se inaugureaza primul "telegraf optic al lui Claude Chappe", sistem de comunicare
la distanta utilizat în scopuri militare. scoala economiei clasice engleze utilizeaza conceptul de diviziune a muncii si modelul fluxurilor materiale, prefigurând un "model cibernetic al fluxurilor materiale cu fluxuri feedback ale banilor ca informatie (John Stuart Mill). Conceptul de diviziune a muncii stimuleaza reflectii despre "diviziunea muncii mentale" care conduc la elaborarea unor
proiecte de mecanizare a operatiunilor inteligente: "masina cu diferente" si "masina
analitica", stramosii calculatoarelor electronice.
Claude Henri de Saint-Simon înnoieste lectura socialului pornind de la metafora fiintei vii
definind "conceptul de retea". Saint-Simon, în Filozofia sociala, defineste o stiinta a
reorganizarii sociale, care sa asigure trecerea 212b113c între "guvernarea oamenilor" si "administrarea
lucrurilor", societatea fiind conceputa ca un sistem organic - tesatura de retele - dar si ca un
"sistem industrial" administrat de o industrie si condus ca o industrie.
Filozofia "industrialismului" grabeste împlinirea "erei pozitive", definita ca fiind "functia
organizatoare a producerii retelelor artificiale, a retelelor de comunicare-transport (retele
materiale) si a celor financiare (retele spirituale)"
Herbert Spencer face sa înainteze cunoasterea în domeniul comunicarii ca sistem organic. În lucrarea sa, Fiziologia sociala enunta (înainte de publicarea operei majore a lui Darwin, Originea speciilor ipoteza continuitatii dintre originea biologica si ordinea biologica". Diviziunea fiziologica a muncii si progresul organismului - se afla pe acelasi nivel, de la omogen la eterogen, de la simplu la complex, de la concentrare la diferentiere - conduc la ideea ca societatea industriala întruchipeaza societatea organica. În acest sistem comunicarea este o componenta de baza a celor doua "aparate de organe" cel distribuitor si cel regulator, facând posibila gestionarea relatiilor complexe dintre centrul dominant si periferie. Prin informatii si prin ansamblul mijloacelor de comunicare centrul poate sa-si propage influenta.
O notiune de baza în analiza sistemelor de comunicare este notiunea de "dezvoltare".
Auguste Comte îmbina conceptul de diviziune a muncii cu notiunile de dezvoltare, crestere,
perfectionare, omogenitate, diferentiere si eterogenitate (idei împrumutate din embriologie -
teoria dezvoltarii organismului viu).
Organismul colectiv se supune unei legi fiziologice a dezvoltarii progresive. Istoria este conceputa ca succesiune a trei stari/vârste: teologica sau fictiva, metafizica sau abstracta si în fine, pozitiva sau stiintifica
Modelul de biologizare a socialului se transforma în norma atunci când este vorba de
caracterizarea sistemelor de comunicare ca agenti ai dezvoltarii si civilizatiei, mediile de
comunicare în masa ocupând un rol strategic.
În 1897, Friedrich Ratzel pune bazele geografiei politice sau geopoliticii stiinta spatiului si a controlului lui. In viziunea lui Ratzel statul este un organism ancorat de pamânt. Retelele si circuitele, schimbarile, interactiunile, mobilitatea sunt diferite forme de manifestare a "energiei vitale". În acest context al dimensiunii spatiale a puterii, spatiul devine spatiu vital"
În ultimele doua decenii ale secolului al XIX-lea, se definesc problematicile "societatii de
masa" si mijloacele de difuzare în masa. Masa este prezentata ca o amenintare reala pentru
întreaga societate.
În 1835, Adolphe Quetelet întemeiaza o noua stiinta a masurarii sociale, "fizica sociala", o
stiinta a carei unitate de baza este omul mediu Tehnologia riscului si ratiunea probabilistica se transforma în câmpul /domeniul/ politic si devine o unealta de administrare a indivizilor luati în masa.
Antropomertia lui Bertillon, biometria si eugenia lui Galton, ca si antropologia criminala a
lui Lombroso contribuie la identificarea individului si stabilirea unor profile . Scipio Sighele (Gloata criminala) si Gustave Le Bon (Psihologia multimilor) descriu viziuni manipulatoare a societatii care se deschid asupra naturii politice a opiniei publice (conceptele de sufletul rasei, popoare inferioare) eliberate de "constrângerile impuse libertatii de presa si de adunare Cei doi autori determina aparitia ideii/conceptului de "psihologia multimilor".
Invers fata de multime, înteleasa ca o forma de "contagiune psihica", un produs în mod esential de contacte fizice, ni se prezinta "publicul sau publicurile din era publicului". Acesta este un produs al lungii istorii a mijloacelor de transport si difuzare si progreseaza odata cu sociabilitatea. Specialistii au decis faptul ca individul desi apartine doar unei singure multimi într-un anumit moment, poate face parte din mai multe publicuri în acelasi timp.
Sigmund Freud, în 1921, contesta axiomele psihologiei multimilor: "exaltarea afectelor si
inhibitia gândirii de masa". El apeleaza la conceptul de "libido". ""Daca individul izolat în
multime îsi paraseste singularitatea si se lasa sugestionat de ceilalti, o face pentru ca simte
nevoia sa fie mai degraba în acord cu ei decât în opozitie si, poate, la urma urmei, s-o faca de
dragul lor".
La sfârsitul secolului al XIX-lea abunda discursurile utopice, capata contur imaginarul unei tehnici mântuitoare. Aceasta era neotehnica, ce a urmat erei paleotehnice, mecanice si imperiale, trebuind sa însemne afirmarea unei societati orizontale si transparente. Se schiteaza etapele viitoarei societati, a celei comuniste. Avem de-a face cu o societate în care marile industrii au fost nationalizate iar radioul, acest "telefon colectiv" este pus în slujba mobilizarii tuturor în "armata industriala" care va conduce la societatea de abundenta comunitara
În Statele Unite comunicarea este legata de proiectul de elaborare a unei noi stiinte sociale, pe baze empirice. Orasul ca "laborator social" cu semnele lui de dezorganizare, de marginalitate, de aculturatie, de asimilare devine terenul privilegiat de observatie pentru definirea conceptului de ecologie umana", inspirata din schema teoretica a ecologiei vegetale si animale si aplicata la studierea comunitatilor omenesti.
Conform lui Park, o comunitate se defineste prin urmatoarele elemente (Park,1936):
o populatie organizata pe un teritoriu, mai mult sau mai putin înradacinata în aceasta, si ai carei membri traiesc într-o relatie de interdependenta cu natura simbiotica. În aceasta "economie biologica" relatiile inter-individuale sunt dominate de "lupta pentru spatiu", iar "competitia" este considerata drept un principiu de organizare ce defineste nivelul subsocial - comunitatea organica.
o suprastructura înaltata pe substuctura biotica si care i se impune acesteia ca instrument de conducere si control. În acest mod se defineste nivelul social si cultural. Acest nivel este asumat de comunicare si consens (adica ordinea morala). Comunicarea si consensul au rolul de a regla competitia si de a facilita indivizilor participanti la aceeasi experienta sa se încadreze în societate. "Cultura este în acelasi timp un corpus de obiceiuri si credinte si un ansamblu de artefacte si unelte sau dispozitive tehnologice". (Park,1936, p.189)
În lucrarea Mitologii, R. Barthes defineste importanta "dezvoltarii publicitatii, a marii prese, a radioului, a ilustratiei, fara sa mai vorbim de supravietuirea unei multimi de rituri de comunicare, rituri ale aparentei sociale". (R. Barthes, 1957)
Dupa primul razboi mondial (1914 - 1918), mijloacele de difuzare au devenit instrumente de "gestionarea opiniilor de catre guvern". Tehnicile de comunicare au facut un salt înainte.
Pentru Harold D. Lasswell (Tehnici de propaganda în razboiul mondial propaganda
înseamna democratie". El considera propaganda ca fiind singurul mijloc de a asigura adeziunea maselor. Vede în ea un mijloc mai economic decât violenta, coruptia ori alte tehnici de guvernare.
Aceasta viziune instrumentala consacra o reprezentare a atotputerniciei mass-media
considerata instrument de "circulatie a simbolurilor eficiente". Se presupune ca mass-media
actioneaza dupa modelul "acului de seringa hipodermica" desemnând astfel efectul sau impactul
direct si nediferentiat asupra indivizilor atomizati. În lucrarile sale, Psihologie si politica Politica mondiala si insecuritate personala, 1935 Lasswell se declara interesat de problemele propagandei, ale opiniei publice. El propune studierea sistematica a continutului mijloacelor de comunicare în masa si elaborarea unor indicatori pentru identificarea tendintelor (trends) asa-numitei World Attention, elementele care modeleaza "mediul simbolic mondial" conducând la construirea politicilor (policymaking "Cine ce spune, prin ce canal, cui si cu ce efect?" este formula consacrata de catre Lasswell în 1948 pentru a înzestra cu un cadru conceptual sociologia functionalista a mass-media. Sunt prevazute si rezultatele acestei formule. Acestea sunt:
analiza controlului;
analiza continutului;
analiza mijloacelor de comunicare sau a suporturilor;
analiza audientei;
analiza efectelor.
Tot dupa Lasswell (1948), procesul de comunicare îndeplineste trei functii în societate:
supravegherea mediului, dezvaluirea a tot ceea ce ar putea ameninta si afecta sistemul de
valori al unei comunitati sau a partilor ce o compun;
punerea în relatie a componentelor societatii, pentru a produce un raspuns fata de
mediu;
transmiterea mostenirii sociale;
Paul F. Lazarsfeld si Robert K. Merton adauga la aceste trei functii si o a patra:
distractie (entertainment). Cei doi autori definesc "disfunctia narcotizanta" a mijloacelor de comunicare, disfunctie care genereaza apatia politica a marii mase a populatiei, "functiile împiedica disfunctiile sa grabeasca criza sistemului". În acest joc al functiilor si disfunctiilor sistemul social este perceput în termeni de echilibru si dezechilibru, stabilitate si instabilitate. Colaborarea dintre cei doi are ca rezultat punerea la punct a "analizorului de programe" (program analyser) si a "masinii de profiluri" (profile machine) care are ca rol înregistrarea reactiilor auditoriului în termeni de placere, neplacere sau indiferenta. Dorinta de formalizare a faptelor sociale va fi dominata de anchete privitoare la mass-media, repetate pe un esantion de persoane (panels
În anii '40 - '50, istoria sociologiei functionaliste a mijloacelor de comunicare în masa
înregistreaza descoperirea unui element intermediar între punctul initial si punctul final al
procesului de comunicare. Studiile conduse de Lazarsfeld, Optiunea oamenilor The People's Choice, 1944) si Influenta personala: Rolul oamenilor în fluxul comunicarii de masa The Part Played by People in the Flow of Mass Communication, 1955) - descopera influenta "grupului primar". Autorul defineste fluxul comunicarii ca pe un proces în doua etape, în care rolul "liderilor de opinie" se dovedeste decisiv. Teoria poarta numele de "fluxul în doi timpi" two-step flow
la primul nivel exista persoane relativ bine informate deoarece sunt expuse mass-media;
la al doilea nivel se afla cei care consulta mai putin mijloacele de informare sicare
depind de ceilalti pentru a obtine informatii
Kurt Lewin, în lucrarea O teorie dinamica asupra personalitatii A Dynamic Theory of Personality, 1935) studiaza "decizia de grup", fenomenul leadership-ului, reactiile fiecarui membru din cadrul acestuia la un mesaj comunicat pe cai diferite. În cursul experientelor defineste notiunea de gatekeeper sau de controlor al fluxului de informatie, functie asigurata de liderul de opinie
Lewin introduce conceptele de topologie si de vectori pentru a desemna sau reprezenta teoria
"câmpului/ domeniului de experienta".
În anii '40, teoria matematica a comunicarii începe sa joace un rol în dinamica transferului si
transpunerii modelelor proprii stiintelor exacte, notiunea de "informatie" dobândeste definitiv
un statut de simbol calculabil.
În 1948, Claude Elwood Shannon publica Teoria matematica a comunicarii The
Mathematical Theory of Communication). Shannon propune o schema a "sistemului general
de comunicare" si identifica care este, de fapt, problema comunicarii: de "a reproduce într-un punct dat, în mod exact sau aproximativ, un mesaj selectionat într-alt punct". Shannon propune o schema liniara în care defineste o origine si semnaleaza un sfârsit. În opinia sa, comunicarea se bazeaza pe lantul urmatorilor constituienti:
sursa de informatie care produce un mesaj
encoder ul sau emitatorul care transforma mesajul în semnale în scopul de a-l face
transmisibil;
canalul care este mijlocul utilizat pentru transportarea semnalelor;
decoder-ul sau receptorul ce reconstruieste mesajul pornind de la semnale;
destinatia, persoana sau lucrul caruia i se transmite mesajul.
Shannon cuantifica costul unui mesaj al unei comunicari între doi poli în prezenta unor
perturbatii aleatorii, numite zgomot. Aceste perturbatii împiedica izomorfismul, adica deplina corespondenta între cei doi poli. Minimizarea cheltuielilor totale va conduce la o comunicare cu semnale convenite si la costuri minime. Indiferent daca se refera la relatii care implica masini, fiinte biologice sau organizatii sociale, procesul de comunicare raspunde schemei liniare, care face din comunicare un proces stohastic, adica afectat de fenomene aleatorii (Andrei A. Markov, Teoria lanturilor de simboluri în literatura între un emitator, liber sa aleaga mesajul pe care îl trimite, si un destinatar, care primeste aceasta informatie împreuna cu toate constrângerile ei.
Cercetarile biologilor au condus la aparitia notiunii de "informatie", notiune utilizata de
Erwin Schrodinger pentru a explica modelele de dezvoltare a individului continute în
cromozomi. Puterea de organizare a analogiei informationale însoteste toate marile
descoperiri din stiintele vietii.
În 1933, Ludwig von Bertalanffy, în lucrarea Teorii moderne ale dezvoltarii (Modern
Theories of Development) pune bazele "teoriei sistemelor". stiintele politice vor constitui
unul dintre primele domenii de aplicare a sistemismului în problemele de comunicare în masa,
viata politica fiind considerata ca un "sistem de comportament" , capacitatea sistemului de a
domina tensiunile depinzând de prezenta si natura informatiei care se întoarce (feedback) la
cei care iau decizii.
În 1965, David Easton, în lucrarea Un cadru pentru analiza politica A Framework for
Political Analysis) defineste politica ca un sistem de intrari si iesiri (input - output) modelat
pe interactiunile sale cu mediul si care raspunde adaptându-se mediului. Raspunsul sistemului
depinde de rapiditatea si de exactitatea culegerii si prelucrarii informatiei.
În 1948 Norbert Wiener publica lucrarea Cibernetica sau controlul comunicarii la animal si
la masina Cybernetics or Control Communication in the Animal and Machine). El defineste "informatia" ca materia prima a societatii viitoare, societate utopica a informatiei. Norbert
Wiener ne averizeaza asupra tendintei naturii de a distruge ceea ce e ordonat si de a accelera
degradarea biologica si dezordinea sociala, tendinta spre "entropie". "Suma informatiei dintr-un sistem este masura gradului sau de organizare; entropia este masura gradului de dezorganizare, una fiind negativul celeilalte". "Informatia trebuie sa poata circula. Societatea informatiei nu poate exista decât cu conditia unui schimb fara piedici. Este incompatibila prin definitie cu embargoul sau practica secretului, cu inegalitatea accesului la informatie si transformarea acesteia din urma în marfa."
În 1966, Michael Foucault, în Cuvintele si lucrurile Les Mots et les Choses, 1966) propune o arheologie a stiintelor umane, o istorie a conditiilor de existenta a cunostintelor. El dezvaluie
epistemele succesive si delimitate care definesc sistemele de gândire în formarea culturii
occidentale din epoca clasica pâna în cea moderna. Foucaut defineste doua forme de control social:
disciplina bloc formata din tabuuri, interdictii, bariere, ierarhii si despartiri, rupturi de
comunicare;
disciplina mecanism formata din tehnici de supraveghere multiple si încrucisate, din
procedee de control suple, functionale, dispozitive care-si exercita supravegherea prin
interiorizarea de catre individ a expunerii sale constante la privirea de control.
Foucaut sustine ca puterea nu se detine si nu se transfera ca un obiect, ea nu se aplica ca o
obligatie sau ca o interdictie celor care n-o au, ci îi investeste. Ea se exercita prin intermediul
celor care o au si trece prin ei, se sprijina pe ei. De fapt, prin acest lucru se spune ca puterea produce realitate si adevar.
Traim într-o "civilizatie a imaginii". Explozia mediatica defineste concepte derivate, cum este cel de "societate a spectacolului". Pentru a putea întelege aceste noi concepte trebuie
discutate din punct de vedere politic si sociologic "imaginile si sunetele" precum si raporturile
dintre ele.
Platon, în Republica asociaza termenul de imagine unor notiuni vagi si contradictorii. Filozoful spune: "Numesc imagini mai întâi umbrele, apoi reflexele care se vad în ape sau la suprafata corpurilor opace, lustruite si stralucitoare, si toate reprezentarile de acest fel".
Înca de la începuturile gândirii sistematice imaginea este asociata cu reprezentarea "Apoi
Dumnezeu a zis: Sa facem om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra" Geneza (1,
"Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau" Geneza (1, 27); "Sa nu-ti faci chip cioplit, nici
vreo înfatisare a lucrurilor cari sunt sus pe ceruri, sau jos pe pamânt, sau în apele mai de jos
decât pamântul" Geneza (20, 4); "Sa nu te închini înaintea lor, si sa nu le slujesti" Geneza
Caracterul echivoc si confuz al oricarei imagini este subliniat de Fulchignoni în lucrarea
Civilizatia imaginii La civilisation de l'image, 1969). Iata si câteva dintre acceptiunile acesteia:
ipostaza exemplului concret, a modelului, a ilustrarii tipice sau simbolice;
tot ceea ce este în limbaj artistic metafora, simbol, expresie concreta;
fenomenul fiziologic de persistenta senzoriala, imagini pe retina;
imagini intuitive ca fapte intermediare între imagine si perceptie, reprezentari mentale
spontane fara nici o legatura directa cu realitatea, fantasmele, ecoul mental.
Fulchignoni propune stabilirea unei distinctii între cele doua ordine ale realitatii:
imagini obiective ce provin din date senzoriale ale organului vizual în urma peceptiei
directe a lumii exterioare
imagini subiective, adica acele reprezentari subiective ale lumii provenite dintr-un proces
de imaginare creatoare
Dupa cum s-a observat definitiile de mai sus date imaginii sunt de ordin functional. Avem însa un autor care apelând la teoria semiotica si semiologica defineste statutul ontologic al imaginii ca producator de sens. Este vorba despre Peirce care considera ca "icoana" corespunde clasei semnelor în care semnificantul este într-o relatie analogica cu ceea ce reprezinta. Peirce defineste imaginea ca subcategorie a icoanei în relatie de analogie:
imaginea propriu-zisa care traduce o analogie calitativa între semnificant si referent prin
preluarea unor calitati formale ale referentului: forme, culori, proportii;
diagrama care se bazeaza pe o analogie functionala reproducând organizari interne;
metafora care este o figura retorica pornita de la un paralelism calitativ realizat printr-un
transfer de semnificatie.
Trebuie sa subliniat faptul ca, imaginile vehiculeaza mesaje vizuale ce stabilesc o relatie de
sinonimie între "imagine si reprezentarea vizuala". Imaginea este o analogie indiferent ca
este obiectiva sau subiectiva, vizuala sau virtuala. În cazul imaginilor virtuale realitatea
se imita pâna la confuzie. Daca imaginea contine semne, atunci imaginea publicitara contine cu siguranta o intentie si cu certitudine aceste semne sunt semne pline care sunt produse de conjunctia a trei tipuri de semnificanti:
semnificanti iconici reprezentând un inventar de obiecte determinate socio-cultural;
semnificanti lingvistici reprezentati prin sonoritate;
semnificanti plastici reprezentati de culori.
R. Barthes, în lucrarea Retorica imaginii (1964) demonstreaza ca "retorica publicitara" este un sistem compus din doua subsisteme percepute simultan:
nivelul denotatiei care furnizeaza nivelul necodificat înregistrând elementele de referinta,
caracteristicile obiectului prezentat. La acest nivel nu exista o transformare între semnificant si semnificat. Pentru descifrare avem nevoie de o experienta perceptiva si culturala minima, fotografia reprezentând "gradul zero al inteligibilitatii"
nivelul conotatiei defineste un cod impregnat cu semnificatii socio-culturale.
"Denotatia sufera de handicapul naturii, în timp ce conotatia beneficiaza de privilegiul
culturii."
Umbero Eco considera ca simbolurile vizuale fac parte dintr-un limbaj cultural codificat,
ce transcriu, dupa un cod, anumite conditii ale experientei. Eco, în Tratatul de semiotica
generala, defineste patru tipuri de coduri legate de baza fizica a comunicarii iconice, ce
structureaza procesul de comunicare vizuala. Acestea sunt:
coduri iconice propriu-zise: figuri, elemente cu grad mic de structurare, aporturi geometrice, contraste luminoase; semne, dificil de analizat si care definesc unitati de identificare izolate ale
imaginii; enunturi, coduri ce caracterizeaza unitati iconice, cuplate asociativ sau opuse
contextual;
coduri iconografice, configuratii sintagmatice conotate cultural (Învierea, Botezul,
Judecata de Apoi, Rastignirea etc.
coduri stilistice, creatii originale legate de nevoia autonomiei sau de un ideal estetic
particular;
codurile inconstientului, determina identificari si proiectii psihice, suscitate de semne
vizuale.
În aceeasi lucrare, Tratat de semiotica generala Eco considera ca între cuvânt si continut exista o corelatie culturala. Teoreticianul distinge în ceea ce priveste semnul iconic urmatoarele:
semnele iconice au aceleasi proprietati cu obiectul;
semnele iconice sunt asemanatoare cu obiectul;
semnele iconice sunt analoage obiectului;
semnele iconice sunt motivate de obiect;
semnele iconice sunt codificate cultural, analizabile prin descompunere în unitati
pertinente.
Eco ajunge la concluzia ca semnele iconice sunt codificate cultural fara a implica în mod necesar faptul ca acestea sunt corelate arbitrar cu continutul. El distinge trei niveluri axate pe imaginea propriu-zisa:
nivelul iconic, care înregistreaza datele concrete ale imaginii;
nivelul iconografic, constituit din doua tipuri de codificari: istorice, semnificanti constitutivi culturali; publicitare, specifice procesului de simbolizare;
nivelul tropologic, echivalent vizual pentru figurile retorice (metafora, hiperbola etc.) si
pentru tropii vizuali, realizati prin procesul de creatie.
Dincolo de aceste niveluri de analiza a imaginii, Eco mai introduce doua categorii de analiza
aplicate domeniului argumentarii:
nivelul topicii, al cadrelor generale de argumentare;
nivelul entimemei, ce dezvolta rationamente declansate prin imagine.
Armand Mattelart si Michele Mattelart: Istoria teoriilor comunicarii" de
|
