Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























AUGUSTIN IOAN: CORPORALITATEA ARHITECTURII POSTBELICE

Arhitectura constructii




AUGUSTIN IOAN: CORPORALITATEA ARHITECTURII POSTBELICE

Arhitectura anilor cincizeci si saizeci si-a pierdut treptat corpor(e)alitatea. S-a produs o dez-figurare a fizionomiei sale. O parte din productia de arhitectură sau din proiectele virtuale (brutalism, Archigram, high-tech) a fost ecorseul unui mecanism exhibându-si (uneori într-o vitrină de sticlă, alteori cu totul în afară) si cel mai mărunt organ dinlăuntru. O altă parte si-a celebrat forma, flexându-si muschii din beton (aparent adeseori), asa cum s-a întâmplat cu lucrările unor Paul Rudolph (Yale Faculty of Architecture), Le Corbusier (La Tourette, Chandigarh si Ronchamp), sau cu multe edificii politice/administrative din URSS ori din România anilor saizeci si saptezeci (primării, case de cultură ale sindicatelor, clădiri pentru sport, case de cultură pentru tineret etc).




Arhitectura postbelică vest-europeană s-a revoltat împotriva integritătii, finitudinii, caracterul 111h78b ui său definitiv, împotriva permanentei si coerentei sale interne. Suntem martorii unui proces de disolutie continuă si progresivă, de uitare a măsurii interne (Michelis, 1982, 200-8). Această arhitectură a sfârsit - în pragul postmodernitătii - prin a-si pierde referinta antropomorfă, apoi si pe aceea corporală în genere si, către zilele noastre, inclusiv opacitatea, până la de-materializare, neterminare si transparentă. Aceasta s-a petrecut pe două căi oarecum diferite: pe de o parte vrăjitoriile obiectuale ale arhitecturii High-Tech (apoteoză si zenit al revolutiei industriale); pe de altă parte, acea cyborg-architecture a metabolistilor japonezi, postulată de Kisho Kurokawa: arhitectura cu referintă "biologică", protezată însă de tehnologie. Finalul referintei antropomorfe (consemnat azi de deconstructie) era menit să dez-fiinteze arhitectura si să-i flateze reitatea. Este ceea ce reprosează întreaga fenomenologie: decăderea arhitecturii (care ocroteste cresterea fiintei) la stadiul de "ustensil", a spatiului-ca-Raum la spatiu-ca-spatium/extensio.

Arhitectura ca un corp unic, compact si unitar, a explodat. Pe de o parte, structurile sale interne/sustinătoare, au devenit interconectate. Apoi au proliferat malign, devenind ratiunea de a fi a arhitecturii. În fine, au condus la aparitia unui concept "totalitar", cel de megastructură, care a avut drept echivalent est-european "sistematizarea teritoriului (national)". Pe de altă parte, celulele - unitătile obiectului arhitectural - au devenit autonome, (inter)sanjabile, mobile chiar, mergând până la acele bubbles[i] ale lui Reiner Banham, la capsulă în metabolism, sau - apoteotic - până la disposable architecture (pe care Cook o numea "throw-away") ceva mai târziu.

Megastructuri si echivalente est-europene

Megastructure had a great size; "was build of modular units; were capable of great, or even 'unlimited extension; was a structural network into which smaller structural units (for example rooms, houses, or small buildings, of other sorts) can be built - or even 'plugged-in' or 'clipped on' after having been prefabricated elsewhere; a structural framework expected to have a useful life much longer than that of the smaller units which it might support".

Reiner Banham (1976, 2)

Rolul jucat de metaforele corporale în arhitectura postbelică nu a fost poate cercetat îndeajuns. Mai întâi, îl putem interpreta din perspectiva analogiei dintre functional si organic. Între ideologiile functionalismului identificate de Benjamin Handler (1970, 5) organicism-ul era de departe cel mai înglobator si, de asemenea, cel mai radical teoretic prin fertilitatea analogiei. Sloganul lui Sullivan suferă, în opinia autorului citat, un proces de anamorfoză: el devine "identitatea intre formă si functie" (Handler, 9). Forma era înteleasă ca rezultat, ca expresie externă a unui proces interior de functionare. Potrivit teoriei sistemelor, pe baza căreia Handler îsi construieste de altfel esafodajul teoretic, forma ar fi functionarea întregului (ibidem).

Modernismul postbelic s-a jucat cu corpul său - sau cu ceea ce a mai rămas din el după dezmembrare - într-un mod straniu. Arhitectura a încetat să mai fie gândită ca un corp unic, coerent. Brutalismul a implicat transformarea "corpului" arhitectural în "ecorseu". Arhitectură fără anvelopanta ocrotitoare care să tină împreună întreaga clădire într-un sistem de rapoarte reciproce, ea nu mai protejează interiorul de agresiunea - fie ea si vizuală doar - a exteriorului. Pare că nu mai este nevoie de o (unică) fatadă care să drapeze casa. În locul acesteia, fiecare parte a unei clădiri trebuie exclamată, dislocată din sistemul/structura sa si lăsată pradă vederii. Pentru sotii Smithson, "forma urmează functiei" a devenit "fiecare functiune în parte trebuie exprimată printr-un volum exterior individual". Brutalismul, îngăduind revolta părtilor, a atras atentia asupra functionării clădirii ca stare procesuală. Mecanismul intern este esential. Sistemele vitale, de sustinere sau de întretinere a functionării, devin importante în configurarea formelor exterioare: circulatiile, conductele de alimentare si evacuare, electricele - dar mai cu seamă structura portantă.

Mai rămăsese un singur pas de făcut către conceptul de megastructură (care poate fi privit drept întrupare arhitecturală a teoriei sistemelor). Acest pas a fost făcut de Archigram si utopisti ca Yona Friedman, de metabolistii japonezi, de grupul Urbanisme Spatial din Franta si de Citt Territorio din Italia. Disparitia corpului a cedat locul unei deveniri bivalente. Pe de o parte, asă cum aminteam, apar (conceptual) mega/metaorganisme care puteau prolifera (de)asupra unui întreg oras si a unui întreg teritoriu (chiar national) - metapolis-ul lui Kurokawa (1977, 80). Contează functionarea mecanismului biologic, miscarea si dispozitia "atomilor" săi în sistem. Fantasme ale erei cosmice colate pe imagini ale industriei chimice înlocuiesc automobilul (masina în genere) care îi fascina pe primii modernisti - respectiv hangarul si silozul din Vers une architecture, parazitând/ protezând organicul din metaforă. Walking Cities (ale celor din Archigram) "puteau" traversa oceanul, după dorinta locuitorilor încastrati în burta lor troiană. Primii modernisti, precum Le Corbusier, erau fascinati de hangare, silozuri si automobile. Arhitecti din a doua eră a masinii ("the Second Machine Age": Martin Pawley) erau sedusi de uzinele chimice si de mecanismele navelor cosmice prezente si viitoare, "all canned in exposed lattice frames, NASA style" (Colquhoun, 1986:17). Motivul? Acestea serveau, prin gradul de "dezmembrare" a părtilor fată de întreg, argumentului arhitectilor amintiti. Desi este riscant de stabilit o relatie de tip cauză-efect între formele navelor cosmice si ale rafinăriilor pe de o parte si cea a arhitecturii proiective a epocii pe de altă parte, cu sigurantă există cel putin una functională directă.

În absenta corpurilor care să îl contină, mecanismul intern putea prolifera nedefinit. De la casă la oras, sistemele se puteau extinde asupra întregului mediu fizic. Toate aceste structuri maligne pot fi interpretate astăzi ca fiind sisteme de manipulare a texturii urbane si a mediului în ansamblul său. Ele s-au extins, fascinând la un moment dat discursul arhitectural. Mediul vestic a fost salvat însă de existenta reală a megastructurilor (cu exceptia exemplului interesant, dar incomplet, de la Cumbernauld[ii]). Ele au rămas constructe teoretice, utopice. În Est însă - "si în Cuba", adaugă Banham (1976, 10) - megastructura a proliferat sub forma "sistematizării teritoriului". În est, terraformarea (sistematizarea teritoriului) a reprezentat o asemenea tentativă de a institui megastructuri - nu doar arhitecturale, ci si urbane, capabile de control la scară macro. În orasul est- european, acela al locuirii colective, al prefabricării, al absentei proprietătii si al retelelor edilitare supracentralizate, megastructura a devenit o realitate eficientă a controlului societal. Acest macro-concept privea teritoriul national ca pe un sit pe care controlul central să se extindă, luând forma mediului proiectat, cu proprietăti ubicue. Din ce în ce mai populară începând cu a doua jumătate a anilor cincizeci, sistematizarea teritoriului îsi devora deja gazda - orasul - treizeci de ani mai târziu. Cazul Bucurestilor si, în genere, a oraselor românesti, este lămuritor în acest sens.



Faptul de mai sus a fost posibil deoarece megastructura nu era acea "neutral grid" (Colquhoun, 1986: 121) închipuită de Yona Friedman pentru Universitatea din Berlin, sau de Le Corbusier în proiectul său acromegalic pentru un spital la Venezia, nici în întelegerea sa initială, nici în versiunea estică. Se observă de îndată că "grila" este permanentă, fixă, structurantă, adică dominatoare. Pe cale de consecintă, pornind de la atributele de mai sus, această "grilă" structurală trebuia exprimată în chip monumental, ceea ce exclude a priori neutralitatea sa vizuală. "Grila" celebrată de Colquhoun nu era menită a fi un fundal nutritiv, pe care să se proiecteze functionarea orasului, ci functionarea mecanismului acestuia transofrmată în esentă a orasului/mediului.

Către finele anilor saizeci, din ratiuni de consolidare a noii puteri centrale prin intermediul unei simbolici identitare, a demarat un proces de edificare a "centrelor civice". Spiritul comunitar, dislocat prin raderea traditiei construite din centrele "municipiilor", urma să fie elogiat prin monumente dedicate lui. Evenimentul se petrecuse de câtăva vreme si în orase vestice, unde apăruseră "grotesque civic monuments with compulsory piazzas (...) an elephantine tendency (Curtis, 1982, 349). Aceste monumente dedicate unei deja-absente - spiritul civic, comunitar - erau evident inspirate din lucrările ultimului Le Corbusier.[iii]. "Judetenele de partid" si "consiliile populare judetene/municipale" exhibau retelele structurale bi/tri-dimensionale în fatade. Rolul lor "eroic", de sustinere a unor clădiri evident masive era celebrat vizual. "Grila" devenea astfel simbolul controlului. Chiar dacă rareori aceste retele de beton - proiectate spre a fi decorative mai curând decât structurale - devin autonome în raport cu fatada/clădirea, exhibarea lor reprezintă probabil cea mai importantă trăsătură a arhitecturii oficiale est-europene a anilor cincizeci si saizeci. Apar asemenea edificii - întârziate, în coada de cometă a acestei tendinte - si în anii saptezeci si chiar optzeci (Vaslui, Galati, Brăila, Satu Mare).

În acest stil - incipient în România la finele anilor cincizeci si începutul anilor saizeci - suficient de ambigue vizual spre a nu suporta o descriere precisă, au fost edificate în Bucuresti edificii si ansambluri majore. Institutul Politehnic (1962-1972, arhitect-sef: Octav Doicescu; P.Iubu, C. Hacker, S.Lungu, P. Swoboda, I.Podocea si colectiv) a fost un asemenea exemplu timpuriu de ansamblu post-stalinist, aflat în căutarea unei expresii monumentale necontaminate de clasicism. Fragmente si aluzii brutaliste pot fi decelate, fără ca ele să dea seama despre o conceptie de proiectare "smithsoniană" coerentă. Grile si volume masive, aspre, însurubate în ansamblu sunt adeseori mascate de finisaje aplicate peste beton. "Expresia sinceră" celebrată de Gheorghe Curischi-Vorona (1981, 344) este subminată adesea de camuflajul cărămizii aparente, al tencuielilor de tot felul, al ceramicii si chiar al pietrei. O conceptie mai consecventă cu principiile brutaliste, dar rămasă în cadrele unui monumentalism modern propriu estului se străvede la Academia "Ștefan Gheorghiu" (arhitect-sef Ștefan Rulea). Amfiteatrele sunt mase compacte, detasate din grila de beton a fatadei si expuse ca personaje principale ale fatadei către bulevard.

Europa de est - vlăguită de uniformitatea tipizării si a prefabricării locuintei sociale - a reprezentat terenul optim pentru varianta total(itar)ă a megastructurii. Sistematizarea teritoriului a fost un mod eficient de control asupra mediului si, implicit, asupra celor care îl populează. Fenomene similare, datorate unor politici imobiliare si investitionale eronate, s-au petrecut si în vest. Începând din anii saizeci, ample zone ale centrelor oraselor istorice au fost demolate în numele dezvoltării (Curtis, 1982, 349). Traditia dispărea pentru ca modernismul să impună "a simple and architectonic order on the layout of human society and its equipment" (Banham, 1976, 199).

Capsule si casa dis-locuită

"Art.1. The capsule is cyborg architecture. Man, machine and space build a new organic body which transcends confrontation (...). Art. 2. A capsule is a dwelling of Homo movens."

Kisho Kurokawa (1977: 75-6)

Pe de altă parte se vorbeste despre unitatea primă, celula de locuit/ capsula, detasabilă din megastructură si, deci, transferabilă. Metafora corporală se refugiază, dezmembrată, în celulă/ capsulă: înlăuntrul unei "grile permanente si dominante sunt continute "adăposturi" tranziente si subordonate."[iv] Se întelege imediat că "neutralitatea" megastructurii încetează deîndată ce raporturile se statutează între ceva permanent si dominant pe de o parte si altceva tranzient, respectiv subordonat, pe de altă parte. Celula celebrată de metabolistii japonezi are însă si precedente în propria traditie: kago - capsule de transport individual - si jiga - pavilioanele shoin. Kurokawa rafinează însă conceptul, văzând în capsulă un cyborg al arhitecturii. Nu la trup trebuie privit, ci la varianta lui protezată, pe care o fabrică tehnologia. După chipul si asemănarea omului contemporan, care a cedat tehnologiei multe din sarcinile gestuale ale trupului său, casa lui trebuie să abandoneze în bratele tehnologiei ceea ce ea stie să facă mult mai eficient.

Kurokawa rafinează mai departe conceptul de celulă a caselor complexe. Capsula sa nu mai este exclusiv biologică. El vorbeste despre "cyborg architecture". Corpul arhitectural este protezat. Arhitectura nu trebuie să îsi mai caute sursa de inspiratie exclusiv în corp, ci si în alter-ego-ul său tehnologic. Cu tehnologie si capsulată, "A house is not a home", exclama în 1965 Reiner Banham. Oricare dintre functiile sale interne poate fi înlocuită de un aparat. Expresia materială a casei devine nerelevantă, inutilă. Ziduri definitive, solide, ferestre, mobilierul "burghez" (Baudrillard, 1968) devin brusc, din erspectiva functionării casei, inconsistente. Ele pot fi înlocuite cu o simplă membrană ("bubble") gonflabilă, asa cum a propus F. Dallegret în 1965, unde toate sistemele de sustinere a vietii si de entertainment sunt concentrate în centru, într-un super-mecanism. Casa nu are un amplasament fix, poate fi transportată oriunde. Nu are fatade, deci nu mai este fortată să comunice asadar. Casa este redusă la o conventie a separării.

În schimb, arhitectura organică, de la "casa oaselor" si edificiile viscerale din parcul Guel (Barcelona), ale lui Antonio Gaudi, la arhitectura bionică si cea ecologică, ale deceniilor din urmă, încearcă să decline, prin anamorfoză si analogii structurale, (si) corpul (animal, în genere). Chiar si autori secunzi est-europeni ai perioadei celebrează metaforele biologice ne-umane, nu numai sub forma bionicii arhitecturale, ci chiar aplicate arhitecturii curente. Pentru Jean Monda:



"constructiile trecutului, de soliditate masivă, au fost comparate cu animalele crustacee, iar cele contemporane cu vertebratele. Într-adevăr, la primele, partea de seamă era învelisul gros; carapacea s-a subtiat la organismul delicat, complex al clădirilor moderne. La acestea predomină osatura, precum si instalatiile, ale căror conducte îngropate în pereti amintesc de arterele, vinele (sic!) si nervii vietuitoarelor." (1965, 12)

Legătura dintre arhitectura organică si metabolismul japonez nu este însă una tare, de valentă. Pentru metabolisti, analogia corporală servea drept suport adecvării locuirii la tehnologiile vindecătoare[v]. Este, de fapt, o împingere la limită a "masinii de locuit" - o exaltare a velocitătii si a functionării procesuale pe care metabolismul le incumbă - si mai deloc un elogiu adus trupului. Desi discută despre concepte "vii", precum modulare dinamică (Kurokawa, 87), crestere si schimbare (89-91), sau chiar o posibilă "estetică a mortii" (10), Kurokawa le trasferă pe tărâmul tehnologiei pre/proto-cibernetice.

În schimb sunt de amintit pentru tema noastră mai degrabă acele elemente de arhitectură "soft", care subîntind explicit metafore organice: inflatable architecture - arhitectura si mobilierul gonflabile, cu forme moi, erotizate - capsulele hoteliere din plastic ale lui Ionel Schein (1963), Mind Expander (H. Rucker, 1968), structurile de plastic imitând forme vii ale lui Arthur Quarnby, casele din poliuretan cu forme fantaste ale lui W.E. Wedin, orasul Sojo din clasicul SF Barbarella (oras închipuit de Mario Garbuglia, 1968) si nava însăsi, căptusită cu blană, în care torcea electrizată Jane Fonda. Toate aceste dialoguri - distorsiuni, frustrări, absente semnificative - cu corporalul dau seamă despre imposibilitatea modernitătii de a sterge definitiv amprenta acestuia dinlăutrul arhitecturii. Probabil însă, cea mai importantă valentă dintre corp si această arhitectură era atunci evanescenta amândorura.În genere, tot ce poate fi definit, pentru anii saizeci si saptezeci, drept "sculptotectură" si "biotectură" are legătură cu zoologia si cu corpul uman. Arhitectura postbelică "bionică" (si, în genere, organică) se află însă pe tărâmul unui paradox. Referentul biologic este invocat doar de forme, în vreme ce materialele sunt artificiale, ba chiar deloc biodegradabile (materiale plastice, beton armat, cauciuc).

Desi arhitectura "moale" nu a făcut carieră în est, formele curbe în beton, zise "sculpturale", "functionalismul liric" post-corbusierian al unor autori de felul lui Nicolae Porumbescu si al corifeilor săi, a reprezentat o directie solidă în productia de edificii politico-admnistrative si culturale. Aceasta a fost confiscată treptat de discursul nationalist, ducând la aparitia unui pseudo-brutalism cu chertări de lemn transpuse în beton, la scară "monumentală".

În fapt, asa după cum studiile unui Colin Rowe au demonstrat că parte din capodoperele modernistilor sunt îndatorate în aceeasi măsură compozitiei clasice, lui Palladio în spetă, o interpretare a arhitecturii acestui secol în cheie antropomorfă ne-ar putea oferi surprize în ce priveste autenticitatea si fundamentarea în profunzime a "radicalismului" modern. Desi critice, unele miscări moderne (după Jencks, suntem îndreptătiti să discutăm despre pluralismul modernitătii arhitecturale) par a se înscrie într-o descendentă ancestrală, pe care o vădesc nu prin cutare forme, cât prin relatiile de ordine profundă dindărătul acestora.

În ciuda modernismului său obligatoriu, arhitectura si designul est-europene nu au chestionat niciodată natura presupus "conservatoare" a mobilierului, în stare să "infecteze" mesajul revolutionar pe care arhitectura locuintei colective îl purta în sine. Este adevărat că blocurile est europene sunt mai aproape de experimentele Bauhaus si ale unitătii de locuit decât de "casa comună" constructivistă, în care arhitectura era expresia manifestă a ingineriei societale. Desi într-o primă fază au fost construite cu prioritate apartamente de una si două camere, precum si cămine de nefamilisti, către anii optzeci au început să fie edificate din ce în ce mai multe apartamente cu trei si patru camere, continând chiar mega-apartamente sociale de cinci camere[vi]. Cauza imediat postbelică era criza de locuinte. Statistici oficiale dinainte de 1989 - care trebuie privite cu circumspectie - vorbesc despre 80% din populatia României din 1944 ca locuind două sau mai multe familii împreună într-o locuintă. Aceleasi statistici anuntau reducerea acestui procent la 35% în 1965, pentru ca în 1985 "practic fiecare familie să locuiască într-o locuintă dotată cu confort modern" (CPCP, 1988, 5).

În loc de mobilier "modern", inspirat - dacă nu din scoala Bauhaus, atunci din fertile experimente constructiviste, estul a continuat să producă un mobilier "burghez", de sorginte interbelică. Vitrinele au devenit populare în locuinta medie românească. Cristaluri si argintăria familiei erau exhibate în muzeele domesticitătii care erau si sunt încă "sufrageriile" apartamentului de bloc. Arhitectura modernă a fost transformată în dialogul său cu modul de locuire adus de populatiile rurale dislocate în socialism. Amintita "sufragerie" tinea locul camerei mari, "curate" (de oaspeti) a casei traditionale. În acelasi timp, bucătăriile, reduse ca dimensiuni în apartamentele de bloc si lipsite de vatră, au rămas totusi locul esential al casei, în care se producea mare parte a vietii domestice.

Capsula devine consecinta ultimă a conceptului de locuire elaborat de unii "dezurbanisti" constructivisti. În numele "libertătii" totale, exprimate în mobilitatea sa neconditionată, cetăteanul sovietic urma să nu mai depindă de un amplasament, de o locuintă fixă. Casa sa devenea o celulă pliabilă, cu care se putea muta oriunde în URSS, spre a se conecta la reteaua de electricitate (un simbol leninist al controlului). Arhitectura fără sit era alternativa la aceea "burgheză", conditionată de proprietate, care îi limita omului gradele de libertate. Dezurbanistii sovietici au fost însă reprimati în 1930 de Stalin si Jdanov. Acestia au constat că, devreme ce revolutia învinsese în orase, rezultă drept consecintă că orasele acelea deveniseră revolutionare ele însele. Asadar, ideea demolării oraselor trebuia eradicată.

Cu capsulele conectate la megastructuri, fiinta umană devine generică si încetează să mai fie compusă din indivizi cu identitate. Omul estic a devenit o fiintă eminamente socială, ancorată într-un spatiu fără atribute, pe care nu îl posedă. Întrebarea care se ridică este însă dacă standardizarea si prefabricarea locuintei în arhitectura est-europeană nu reprezintă cumva forma extremă de încapsulare a locuirii si dacă acest lucru nu poate fi identificat de asemenea si pe fatadele clădirilor de locuit. Arhitectura anilor saizeci punea accent pe trama structurală, care era exprimată, chiar flatată în fatade, celebrând repetitivitatea unitătilor sale interne.[vii]. Limitele fizice ale unei unităti de locuit erau lăsate aparente (apartament în bloc, cameră în apartament) sau accentuate. Fatada ca drapaj care camuflează asemenea detalii ale locuintei a dispărut. Aceasta este o atitudine "brutalistă". Rasterul care pune în valoare panoul/cutia de prefabricat "expressed the actual physical limit to each dwelling; each unit reads" (Banham, 1966:, 91). Adeseori, mai cu seamă în ultimele două decenii, era vorba mai degrabă despre o calitate proastă a executiei panourilor prefabricate si a finisajelor, mai degrabă decât despre expresia unui concept teoretic.



În vreme ce în vest locuinta colectivă a fost mai degrabă exceptia, în est ea a fost norma. Un mediu artificial, complet manipulat de către autoritatea statală a fost instituit în oras, sau chiar împotriva orasului pre-comunist. Locatarul depinde în întregime de stat: el nu posedă apartamentul său, conectat la retele electrice, de distributie a apei si căldurii, de evacuare a deseurilor. Spatiul anonim reprimă auto-reprezentările ego-ului individual, flatând în schimb indistinctia socială.

Casa ocrotitoare, casa-refugiu a dispărut din arhitectura modernă postbelică est-europeană. Drept consecintă, "caselor" vizionarilor postbelici le lipseste oikos, amplasamentul, acel Raum heideggerian. "Locuintă a lui Homo movens" (Kurokawa, 1977: 76) capsula si locuinta colectivă dislocă din temelii locuirea.

Coda

Scopul acestei interpretări a arhitecturii postbelice este acela de a demonstra că, în ciuda absentei unei dimensiuni critice, auto-reflexive, arhitectura edificată în Europa de est a reusit totusi să se facă ecoul multora dintre conceptele majore ale discursului arhitectural. Se observă, desiguri, unele întârzieri semnificative. Episodul realist-socialist a implicat o înghetare a devenirii întraolaltă a arhitecturilor europene. După 1954, presiunea comenzii sociale etatizate, industrializarea obsesivă a tehnicilor de constructie în paralel cu scăderea dramatică a calitătii executiei nu au reusit să blocheze însă devenirea arhitecturii din statele comuniste pe trasee asemănătoare celor din vestul Europei.

Ceea ce ridică din nou întrebarea: cât de eficace sunt intruziunea diferitelor ideologiilor si manipularea politică atunci când la mijloc se află arhitectura? Desigur, a fost dificil de răsturnat complet si, mai ales, definitiv sensul de devenire al acesteia. Controlul absolut al discursului teoretic nu a produs un efect similar asupra practicii. Găsim în constructiile est europene oglindiri, copii (fie si distorsionate) sau echivalente ale proceselor de combustie internă ale arhitecturii vestice. Dacă acestea sunt imanente si tin de logici interne de devenire asupra cărora politicul are un control limitat, nu este rostul textului de fată să demonstreze. Asemănările există si ele pot constitui dovezi suplimentare în favoarea tezei autonomiei esteticului.

Pot fi identificate si zone proprii arhitecturii estice, sau în care aceasta a avut un avans (putin lăudabil, de altfel). Când ideologia bolsevică a reîntâlnit proiectul modern - după discursul lui Hrusciov - cele două au fuzionat practic instantaneu si definitiv. Unele aspecte ale modernitătii si-au găsit în est un mediu de cultură fertil si, în consecintă, au ajuns la performantă. Prefabricarea în masă a locuintelor colective minimale, remodelarea totală a mediului existent sau inventarea altora noi, prin actiunea variantei maligne a megastructurii - "sistematizarea teritoriului national".

Comunistii au înteles în final avantajele pe care modernismul arhitectural le propunea în instituirea controlului asupra mediului edificat. Este încă de dezbătut în ce măsură arhitectura perioadei staliniste este sau nu consângeană cu planul estetico-politic de reformulare a realitătii, avansat odinioară de avangarda istorică. Cu certitudine însă, după 1954, orice dubiu încetează: estul comunist a fost mediul în care modernitatea si-a testat în proportii de masă ideile social-utopice, traduse în arhitectură si urbanism. 

Modernitatea a functionat cu motoarele ambalate la maximum în mediul totalitar. Suntem martorii consecintelor sale.



[i] În "A Home is not a House" (1965, retipărit în Design by Choice, 1981) cu desene de Francois Dallegret.

[ii] Recent reproiectat integral de către o echipă scotiană în rândurile căreia îl putem remarca pe arhitectul de origine română Vasile Toch.

[iii]2. Aceste clădiri sunt descrise ca "rough concrete piers, heavy crates of brise-soleil and rugged overhangs" (Curtis, 1982, 349).

[iv] Fumihiko Maki, 1964, citat de Alan Calquhoun, 1986, 120.

[v]. "The result of the docking of capsules is called household." (Kurokawa, 1977: 80)

[vi]5. Numărul mediu de camere/apartament a crescut de la 2,1 în 1965 la 2,4 în 1985, conform studiului Constructii de locuinte, publicat de CPCP, Bucuresti, fără an de aparitie (1988?), pag.5. Invers, numărul de locuitori/cameră a scăzut de la 1,9 în 1965 la 1,3 în 1985, obiectivul anuntat fiind de un locuitor/cameră în 2000 (idem, pag.6).

[vii] "Some architects around 1950 (...) identified endlessness as a particular aesthetic virtue of frame construction" (Banham, 1966:91). Asa încât structura nu mai putea fi neutră. Asa cum subliniază Banham, de fapt dimensiunea tehnologică a modernismului trebuie înteleasă "as symbolic rather than actual technology" (ibidem). Modernisti precum Heinle and Max Bechler puteau crede că structura este tutsi neutră atunci când este "sinceră" si se prezintă pe sine "to be contemplated in its entirety" (1971, 285). Curt Siegel a mers încă mai departe, sustinând că "another important characteristic of structural form is its independence of al <<trends>> and <<new directions>> in architecture" (1961:303).










Document Info


Accesari: 2826
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2021 )