Cunoasterea ca activitate specifica

Cunoasterea ca activitate specifica

In contemporaneitate se intilnesc evocate cel mai des trei concepte, este vorba de conceptele de subiect, obiect, fiinta. Vechea metafizica, afirma G.Vattimo, s-a prezentat si se prezinta in fata spiritualitatii postmoderne cu idealul de stabilitate si eternitate proiectat asupra subiectului si obiectului, asupra fiintei ca atare . In afara de aceasta are loc o reevaluare a valorilor si sunt puse sub semnul intrebarii intregi domenii de activitate (stiinta, morala s.a.). ( ).

De modul in care omul ca subiect al activitatii concepe, analizeaza realitatea, actioneaza asupra ei, depind si solutiile care ar putea fi propuse anumitor probleme existente. Un loc aparte il ocupa fiinta umana ca subiect al activitatii si capacitatile lui de rationalizare a mediului inconjurator. Omul se manifesta in doua moduri, si anume ca subiect ce are de explorat un anumit obiect si ca obiect al cercetarii sale.

Problema subiectului a focalizat intotdeauna 656g67g atentia cercetatorilor. De la primii pasi pe care i-a facut omenirea pe calea spre civilizatie, fiinta umana s-a deosebit prin calitatile sale, iar varietatea de manifestare a acestora s-a modificat si diversificat incetul cu incetul de-a lungul mileniilor. De exemplu, in ontologie sunt analizate aspectele existentei umane, in gnoseologie este luat in consideratie subiectul cunoscator, in axiologie – subiectul ca fiinta valorizatoare, in epistemologie ca subiect al activitatii stiintifice etc. Configuratia de care suntem interesati este cea a activitatii de cunoastere a subiectului si de relatia acestuia cu contextul social si cultural, modul in care este reglementata activitatea licita sau ilicita, conformarea acestei activitati normelor si valorilor morale.

Cu lumea inconjuratoare omul stabileste anumite relatii, care pot fi generalizate in urmatoarele categorii:

- cunoasterea proprietatilor fizice ale structurilor exterioare lui cu ajutorul perceptiilor mijlocite de organele de simt, relatii afective,

- constientizarea legilor care conduc natura si legilor de care se conduce societatea.

Reesind din cele mentionate, dezvaluirea succinta a relatiei de cunoastere, este o facultate fundamentala a constiintei umane si o necesitate a existentei individului si societatii in ansamblu. Caci omul, ca fiinta rationala, obtine aceasta capacitate prin evolutia naturala si prin necesitatea de adaptare la conditiile de mediu tot mai complexe. Acesta si este principiul entropic, conform caruia omul nu s-ar fi putut mentine in mediul sau de viata, daca n-ar fi capabil sa cunoasca. El cunoaste natura, societatea, cunoaste legile dupa care decurge totul in jurul sau.

Ca nivel superior al reflectarii, cunoasterea umana este o creatie culturala. O.Hoffman ocupindu-se de problema in cauza, evidentiaza caracteristicile cunoasterii umane, care ii dau acesteia functii cu totul noi, si anume ca cunoasterea umana:

1. se desfasoara prin mecanismele gindirii umane, ducind la o reflectare prin forme abstracte, capabile sa sintetizeze elementele generale si esentiale ale unor clase de obiecte si proprietati;

2. capata forme simbolice, care concentreaza marea diversitate de sensuri ce pot fi folosite pentru a denota numeroase situatii existentiale;

3. implica o dimensiune valorica prin semnificatiile pe care le acorda relatiilor noastre cognitive cu existenta (cunoasterea poate fi folositoare sau daunatoare omului si societatii, adecvata sau neadecvata necesitatilor si problemelor unei comunitati etc.);

4. este intentional finalizatoare, presupunind un scop pe care-l poate servi;

5. are caracter istorico-concret, raspunzind unor situatii concrete de viata si progresind pe masura evolutiei generale a societatii[3].

Omul intra in raport cu numeroase produse de reflectare, care sunt prelucrate de subiectul cunoscator si apreciate a fi purtatoare de informatie, care devine apoi cunoastere. Omul se interogheaza asupra actiunilor, faptelor proprii, ale persoanelor din jurul sau. Permanent, primind informatii, le analizeaza si le atribuie unui anumit domeniu de activitate. Deci, „procesul complex de prelucrare a realitatii de catre om este cunoastere (o facultate general–umana), care nu se desfasoara automat, ci in procesul complex al prelucrarii realitatii de catre om (care actioneaza ca fiinta generica, axiologica)[4]. Capacitatile rationalitatii umane prelucreaza, transforma, exploreaza realitatea inconjuratoare.

O privire asupra activitatii umane care corespunde rationalitatii acorda raspunsul la intrebarea: din ce cauza apar atitea cazuri contrare? Caci exista o dogma, adesea invocata, precum ca faptele ca rezultat al activitatii si valorile sunt distincte din punct de vedere logic. De exemplu, stiinta ca mod de activitate pare a se ocupa de fapte, dar valorile atasate lor nu pot fi deduse in mod logic din acestea. Oamenii fac in permanenta evaluari, ei pot considera unul si acelasi lucru ca fiind bun sau rau. Chiar D. Hume a fost inclinat sa afirme ca dorintele fundamentale erau impartasite de toate fiintele omenesti, astfel incit noi aprobam sau dezaprobam in mod firesc aceleasi lucruri.

Specific stiintelor sociale este faptul ca, intotdeauna a fost complicat de a exclude din arealul sau valorile si normele, deoarece ele presupun probleme umane. Cu toate acestea, cautarea unei stiinte sociale libera de valoare „a parut indispensabila” gindirii in conditiile in care stiintele sociale urmareau sa obtina aceeasi apreciere ca stiintele naturale. Dorinta de a exclude din stiintele sociale valorile are originea in presupozitia ca stiintele naturale au realizat separarea de valori. Oricum, stiinta trebuie sa se afle in slujba societatii. „Astazi provocarea stiintei este totala. De aceea ni se pare paradoxal sa separam stiinta de societate. Dimpotriva, va trebui sa integram in societate activitatea stiintifica. Va trebui sa incercam sa realizam ca legatura dintre stiinta si societate este cit se poate de fluida (), trebuie sa cream noi aliante intre om, cunostintele sale, visurile sale si metamorfozele naturii” .

Schimbarile majore din filosofia stiintei contemporane sunt promitatoare in acest sens, fiindca concluzia, la care s-a ajuns, este ca stiintele naturale cit si cele sociale nu pot fi dispersate de valori. Iar distinctia dintre fapte si valori cade, deoarece valorile devin criterii in alegerile pe care le facem si in evaluarea faptelor.

Omul ca fiinta rationala ce-si orienteaza actiunile in societate si natura pe baza unui scop cauta sa gaseasca o rationalitate in lumea in care se afla. Viata in grup a omului presupune un mod specific de activitate, de adaptare la mediu, indeplinirea anumitor obligatii si respectarea drepturilor celorlalti membri a societatii.

Pornind de la ideea ca in procesul de cunoastere si nu numai, rationalitatea se constituie ea insasi ca valoare, K.E.Tranoy[6] arata ca, deoarece stiinta inseamna folosirea sistematica a puterii intelectuale umane pentru producerea cunoasterii, ea are o moralitate interna si una externa (calculata in rezultatele descoperirilor sale). In acest sens indicam, ca stiinta devine obiect pentru aprecieri etice nu numai in rezultatele sale, ci chiar in structura desfasurarii sale. „Stiintele sociale au fost cele care au demonstrat mai pregnant acest lucru, intrucit experientele lor chiar in interiorul cunoasterii nu au putut cere niciodata depasirea anumitor limite morale. Ambele sensuri in care se foloseste termenul de stiinta, ca institutie si ca cercetare, presupun o responsabilitate etica ce merita a fi luata in consideratie” - relateaza A.Botez, referindu-se la problema pusa in discutie. Omul este inzestrat cu capacitatea de a cunoaste rational si de a actiona in conformitate cu aceasta. Stiinta a devenit o putere deosebita, de aceea, in prezent etica stiintei devine o sfera independenta a cercetarii fundamentelor stiintei, o abordare sistemica a unui aspect ce face parte din stiinta contemporana.

Modul in care actioneaza subiectul cunoscator, de la sine, este un proces ce conduce spre dezvaluirea aspectelor conexe intre om si mediul inconjurator, om si societatea umana. Analizind rolul savantului in stiinta si societate la etapa contemporana, Stela-Maria Ivanes, mentioneaza ca: „stiinta azi inseamna forta, putere. Mai mult ca oricind, savantul este astazi, trebuie sa fie, omul cetatii sale, profund interesat si implicat in viata economica si sociala, in demersul politic si juridic”[8].

Dezvoltarea stiintei presupune o atitudine dubla fata de activitatea umana: pe de o parte-stiintifica, pe de alta - normativa (morala si juridica). Caci „divortul” intre logic si axiologic nu mai este valabil. „Raul sufletului modern este insusi acest divort intre mesajul esential al stiintei si sistemele inradacinate in animism, exterioare adevarului ” . D.S.Ogodescu, citindu-l pe autorul francez Monod, sustine ca „in discurs si actiune adevarul logic si valorile sunt necesar asociate, iar pe de alta parte, ca insasi definitia adevarului logic si valorile se sprijina in ultima instanta pe un postulat etic” . Deci scopul urmarit intr-o astfel de abordare este constituirea unui alt nivel de generalizare a rolului stiintei in contextul societatii contemporane. Problema in cauza a preocupat un sir de cercetatori, cum ar fi Dj.Bernal, G.N.Volkov, G.M.Dobrov, B.M.Kedrov, T.Katarbinskhii, G.Kriber, A.Botez, R.Trigg, O.Hoffman, A.Dobre s.a.