Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























Dreptul comunitar al consumatorului

Drept




Dreptul comunitar al consumatorului

Legislatia primara

Articolele 28-30 si 39-60 CE: interpretarea acestor prevederi de catre Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene (CJCE) a facut ca protectia consumatorilor sa devina una dintre cerintele obligatorii de interes general care ar putea justifica masurile care deroga din libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalului.




Articolul 95 CE: unul dintre motivele care au stat la baza armonizarii diverselor legislatii la nivel national în vederea stabilirii si consolidarii pietei interne este asigurarea unui grad ridicat de protectie a consumatorului

Articolul 153 CE: declararea principiului promovarii intereselor consumatorilor ca principiu calauzitor aflat la baza politicii adoptate de Uniunea Europeana.

Legislatia secundara

Regulamentul Consiliului (CEE) Nr. 2081/92 din 14 iulie 1992 privind protectia elementelor care indica originea geografica a produselor agricole si alimentare. Aceasta reglementare a fost modificata de mai multe ori, fiind adaugate noi produse sau modificându-se elementele indicatoare a originii produselor.

Directiva 2000/13/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 20 martie 2000 cu privire la armonizarea legislatiilor statelor membre în domeniul etichetarii, prezentarii si promovarii produselor alimentare.

Directiva 2000/36/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 iunie 2000 privind produsele din cacao si ciocolata destinate consumului uman.

Regulamentul Comisiei (CE) Nr. 50/2000 din 10 ianuarie 2000 privind etichetarea produselor si ingredientelor alimentare care contin aditivi si arome modificate genetic sau care au la baza organisme modificate genetic.

Recomandarea Comisiei 2001/193/CE din 1 martie 2001 privind informatiile pre-contractuale care trebuie prezentate consumatorilor de catre institutiile care ofera împrumuturi în vederea achizitionarii de locuinte.

Directiva 88/378/CEE din 3 mai 1988 privind armonizarea legislatiilor statelor membre cu privire la siguranta jucariilor.

Directiva Consiliului 92/59/CEE din 29 iunie 1992 privind securitatea produselor în general.

Directiva 1999/45/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 31 mai 1999 cu privire la armonizarea legilor si a actelor administrative ale statelor membre referitoare la clasificarea, ambalarea si etichetarea preparatelor periculoase

Directiva 2000/13/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 20 martie 2000 cu privire la armonizarea legislatiei statelor membre in domeniul etichetarii, prezentarii si promovarii produselor alimentare.

Regulamentul Nr. 1980/2000 al Parlamentului European si a Consiliului din 17 iulie 2000 privind sistemul revizuit de acordare a etichetei ecologice comunitare.

Regulamentul Comisiei (CE) Nr. 466/2001 din 8 martie 2001 de stabilire a nivelurilor maxime pentru anumiti contaminanti din produsele alimentare.

Directiva Consiliului 85/374/CEE din 25 iulie 1985 privind armonizarea dispozitiilor legislative, de reglementare si administrative ale statelor membre referitoare la raspunderea pentru produsele defectuoase

Directiva Consiliului 85/577/CEE din 20 decembrie 1985 privind protejarea consumatorilor împotriva contractelor care sunt negociate în afara spatiilor comerciale.

Directiva Consiliului 87/102/CEE din 22 decembrie 1986 cu privire la armonizarea legilor, reglementarilor si procedurilor administrative ale statelor membre în domeniul creditului acordat consumatorilor.

Directiva 90/314/CEE din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru calatorii, vacante si circuite

Directiva 94/47/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 26 octombrie 1994 referitoare la protectia cumparatorilor împotriva anumitor aspecte ale contractelor de cumparare a dreptului de utilizare in comun a proprietatilor imobiliare.

Introducere

Dreptul consumatorului este privit în general ca un instrument al îmbunatatirii protectiei consumatorului. Aceasta abordare conduce la întrebarea daca interesele consumatorului sunt cel mai bine servite prin masuri protective, ceea ce pune în discutie fundamentele dreptului privat în special (libertatea de a încheia contracte si forta obligatorie a obligatiilor contractuale). Anumiti consumatori (cei tineri, cei care nu au suficienta educatie pentru a alege pe baza unor informatii, imigranti care nu vorbesc limba statului de primire etc.) ca si consumatorii aflati în situatii specifice (precum rudele celui care se împrumuta si garanteaza pentru el) pot avea nevoie de protectie speciala. Dar care este ratiunea pentru care sunt protejati cei care au capacitatea sa îsi protejeze propriile interese? Cu ajutorul Curtii a fost creat un sistem diferentiat de protectie a drepturilor la nivel european. În cadrul acestui sistem, factorul determinant pentru contractele consumatorilor nu mai este pacta sunt servanda, ci rezilierea simplificata a unui contract pentru a încheia un nou contract care ofera conditii mai bune.

C-481/99, Heininger c. Bayerische Hypo- und Vereinsbank AG

Domnul si doamna Heininger au fost vizitati la domiciliu de catre un agent al bancii, fara a solicita acest lucru, pentru a fi determinati sa ceara un credit, garantat cu proprietati imobiliare, în scopul achizitionarii unui apartament. În 1993, cei doi au împrumutat suma de 150 000 DM de la banca, fara sa fie informati cu privire la dreptul de reziliere, conform articolului 5 al Directivei Consiliului 85/577/CEE din 20 decembrie 1985 de protectie a consumatorului împotriva contractelor care nu sunt negociate în incinta sediilor comerciale (Directiva 'comercializarii din usa în usa'). Deoarece creditul era garantat cu o proprietate imobiliara, a fost adus în discutie articolul 2 al Directivei Consiliului 87/102/CEE din 22 decembrie 1986 cu privire la armonizarea legislatiei, reglementarilor si procedurilor administrative ale statelor membre în domeniul creditului acordat consumatorilor, în sensul ca acesta genereaza o exceptie de la acest drept de reziliere.

CEJ: "problema este daca acordarea unui credit garantat, de tipul celui semnat de catre parti în acest caz intra sub incidenta articolului 3(2)(a) al Directivei comercializarii "din usa în usa", care nu include în domeniul de aplicare al directivei respective "contractele de constructii, vânzare si închiriere a proprietatii imobiliare sau contractele privind alte drepturi legate de proprietatea imobiliara". De remarcat faptul ca, în conformitate cu jurisprudenta anterioara, derogarile de la regulile comunitare de protectie a consumatorilor trebuie interpretate în mod strict. Desi acordarea unui credit garantat de tipul celui în cauza este asociat în cadrul procedurilor principale unui drept privind proprietatea imobiliara, în sensul ca împrumutul trebuie garantat cu o proprietate imobiliara, aceasta trasatura nu este suficienta pentru ca acordarea creditului sa fie considerata ca având legatura cu un drept referitor la proprietatea imobiliara în sensul articolului 3(2)(a) al Directivei "comercializarii din usa în usa". Atât pentru consumatori, pe care directiva în cauza este menita sa îi protejeze, cât si pentru creditori, esenta acordarii unui credit de tipul celui în cauza o constituie acordarea de fonduri, asociata cu obligatia corespondenta de returnare a acestuia împreuna cu dobânda. Totusi, faptul ca acordarea creditului este garantata cu o proprietate imobiliara nu reduce necesitatea protectiei acordate consumatorului care a semnat un astfel de acord în alta parte decât sediul de afaceri al bancii. Finalmente, se pune întrebarea daca directiva privind acordarea de credite catre consumatori, adoptata ulterior Directivei "comercializarii din usa în usa", a limitat domeniul de aplicare al directivei din urma în privinta creditelor garantate. Directiva "comercializarii din usa în usa" trebuie interpretata ca aplicându-se acordarii de credite garantate precum cel din aceasta cauza, rezultatul fiind ca un consumator care a semnat un astfel de acord într-unul din cazurile specificate în articolul 1 beneficiaza de dreptul de a rezilia acel acord, conform articolului 5. În ce priveste argumentul conform caruia ar fi esentiala reducerea perioadei în care poate fi exercitat dreptul la reziliere, din motive de certitudine juridica, astfel de motivatii nu pot avea întâietate, deoarece ele implica limitarea drepturilor conferite consumatorilor în mod expres prin intermediul Directivei "comercializarii din usa în usa" pentru a-i proteja împotriva riscurilor care pot aparea ca urmare a faptului ca institutiile de creditare au decis sa semneze contracte în alte locatii decât sediile lor de afaceri. Daca acele institutii aleg astfel de metode pentru a-si promova serviciile, acestea pot cu usurinta sa asigure protectia intereselor consumatorilor si propriile cerinte referitoare la certitudinea juridica respectându-si sarcina de a informa consumatorii".



Normele distincte de protectie a consumatorilor din diferite sisteme de drept sunt rezultatul dezvoltarii grupurilor de protectie a consumatorilor în societatea de consum si al programelor nationale de protectie a consumatorilor, care au început în Marea Britanie, cu Raportul comisiei Molony în 1962 si în SUA, cu faimosul mesaj catre Congres al presedintelui Kennedy, din 15 martie 1962, prin care au fost enuntate drepturile fundamentale ale consumatorilor (dreptul la siguranta, dreptul la informare, dreptul de a alege si dreptul de a fi auzit.)

Modul în care fiecare stat membru a perceput drepturile consumatorilor a fost determinat de factori specifici fiecarei tari. Dreptul consumatorului în Franta este subordonat ideii ca statul cunoaste cel mai bine interesul general si, în consecinta, cea mai buna abordare este considerarea dreptului consumatorului ca ramura separata a dreptului. De altfel, legislatia franceza sanctiona penal anumite fraudari în materia marfurilor înca din 1905. Abordarea germana prefera încorporarea în dreptul civil, fiind influentata de modelul economiei de piata sociale. Statele scandinave identificau dreptul consumatorilor cu un drept independent al comportamentului pe piata.

Perceptia, reticentele si, de ce nu, orgoliul fiecarui stat au influentat evolutia dreptului comunitar al consumatorilor.

Notiunea de consumator

Desi în diferite domenii (siguranta produselor, publicitate), nu are importanta definirea notiunii de consumator, notiunea fiind interpretata foarte larg, definirea acesteia prezinta relevanta în cadrul relatiilor contractuale destinate sa protejeze "partea mai slaba" de furnizorul produsului sau al serviciului, presupus a fi mult mai puternic din punct de vedere profesional.

În dreptul comunitar, consumatorul a fost definit în Conventia de la Bruxelles privind recunoasterea si executarea hotarârilor în materie civila si comerciala ca fiind persoana ce încheie un contract în afara profesiei sale. Diferite directive, precum cea privind încheierea contractelor la distanta, de exemplu, au preluat aceasta definitie, cu limitarea definitiei la persoanele fizice, nu si cele juridice cum era prevazut în Conventie.

C 89/91, Shearson Lehmann Hutton Inc. c. TVB Treuhandgesellschaft für Vermögensverwaltung und Beteiligungen mbH

(Conventia Bruxelles)

Un judecator german a angajat o firma de brokeraj sa efectueze tranzactii curente cu titluri de stat si contracte futures cu marfuri fungibile. În acest scop, el a platit sume considerabile de bani, dar si-a pierdut aproape întreaga investitie în acele tranzactii. În urma acestor pierderi, a  fost intentata o actiune împotriva brokerilor pentru îmbogatire fara justa cauza si provocarea de prejudicii, de catre o alta companie, desemnata de judecator. Reclamantul a înaintat actiunea instantei în raza careia se afla sediul sau, în conformitate cu prevederile Conventiei de la Bruxelles, care permite forum actoris pentru actiunile instituite de catre consumatori. Pârâtul a sustinut ca instanta în cauza nu avea competenta necesara judecarii procesului.

CEJ: "prevederile de protectie care se aplica consumatorilor au rezultat din preocuparea de a-i proteja pe acestia ca parte considerata mai vulnerabila din punct de vedere economic si mai putin experimentata în materie juridica decât cealalta parte contractuala. Aplicarea acestor prevederi nu trebuie extinsa în cazul persoanelor a caror protectie nu este justificata. Rezulta ca reclamantul care actioneaza în calitate profesionala si care nu este prin urmare un consumator, nu se bucura de beneficiile regulilor de competenta speciala".

C-541/99, Idealservice MN RE Sas c. OMAI Srl

Idealservice a încheiat cu societatile comerciale OMAI si Cape, la data de 14 septembrie 1990 si, respectiv, 26 ianuarie 1996, doua contracte de furnizare catre acestea a doua automate de bauturi racoritoare destinate uzului exclusiv al angajatilor. Cape si OMAI au intentat actiune contestând un ordin de plata, sustinând ca clauza contractuala care confera competenta Giudice di Pace din Viadana încalca anumite prevederi din Codul Civil italian, ce transpun Directiva 93/13/CEE. În ambele cazuri, Idealservice a sustinut ca reclamantii nu pot fi considerati consumatori în sensul dat de directiva.

CEJ: "articolul 2(b) al Directivei defineste consumatorul drept "orice persoana fizica" care îndeplineste conditiile mentionate de catre respectiva prevedere, în vreme ce, definind termenul de "furnizor sau comerciant", articolul 2(c) al Directivei face referire atât la persoane fizice, cât si juridice. Astfel rezulta în mod clar din formularea articolului 2 al Directivei ca o persoana, având alta calitate decât cea de persoana fizica, care încheie un contract cu un comerciant sau furnizor nu poate fi considerata drept consumator în sensul prevederii respective".

Evolutia dreptului comunitar al consumatorilor

Dupa adoptarea Tratatului de la Roma, protectia consumatorilor a fost privita ca un rezultat al constructiei pietei comune.

Totusi, ideea conform careia Comunitatea trebuie sa acorde mai multa importanta asteptarilor consumatorilor si ca acestia nu trebuie priviti ca niste simpli agenti economici a câstigat teren în mod gradual. În 1975, Comisia a prezentat primul sau plan de actiune în domeniul protectiei consumatorilor. Acesta a constituit în mare parte baza politicii comunitare adoptate în acest domeniu.

Directivele adoptate la mijlocul anilor 80 se întemeiau pe art. 94 TCE, care cerea o legatura directa cu piata comuna si unanimitate în Consiliu.

Aceste directive proclamau urmatoarele drepturi de baza ale consumatorilor:

Dreptul la protejarea sanatatii si sigurantei,

Dreptul la protectia intereselor economice,

Dreptul la acces în justitie,

Dreptul la informatie si educatie,

Dreptul la reprezentare.

Dupa adoptarea Actului Unic European în 1985, Comunitatea a considerat ca protectia consumatorului este un obiectiv al politicilor Comunitatii în sine, e drept ca în cadrul programului de realizare a Pietei Interne. Directivele adoptate (90/314, 92/59, 98/27, 92/13) au generat o noua dezvoltare a dreptului consumatorului, ce includea nevoile consumatorului de a avea încredere într-un set minim de reguli protectoare la nivel comunitar, pentru a avea curajul sa cumpere de peste granitele nationale, la nivel comunitar.

Tratatul de la Amsterdam a recunoscut drepturile consumatorilor (dreptul de a fi informat, dreptul la educatie, de a se organiza pentru a-si proteja interesele), faptul ca de drepturile consumatorilor trebuie sa se tina seama atât în masurile privind piata interna, cât si în celelalte domenii de activitate ale Comunitatii, cât si dreptul Comunitatii de a monitoriza politicile adoptate de statele membre în acest domeniu.

Una din cele mai importante contributii ale Tratatului de la Amsterdam este si proclamarea unui principiu al precautiei, ca principiu general al legislatiei comunitare. Pentru a anticipa riscurile aparitiei unor epidemii si pentru a stabili clar responsabilitatile în eventualitatea declansarii unei epidemii, Regulamentul Consiliului nr. 820/97/CE (care stabileste un sistem de identificare si înregistrare a bovinelor si face referire la etichetarea carnii de vita si a produselor din carne de vita) a introdus notiunea de "urmarire a traseului". Acest principiu a fost clarificat, revizuit si finalizat într-un comunicat al Comisiei din 2 februarie 2000. În mod similar, Uniunea a militat pentru introducerea si acceptarea acestui principiu în cadrul standardelor internationale, precum si în cadrul negocierilor OMC.

Cazurile de encefalopatie spongiforma bovina, care au atins proportii epidemice în Marea Britanie, au indicat ca masurile prevazute de Tratatul de la Amsterdam sunt binevenite:

Posibilitatea ca statele membre sa mentina masuri mai restrictive (de exemplu, în acest caz Franta a impus un embargo total asupra produselor din carne de vita din Marea Britanie si nu doar un embargo asupra partilor spongiforme ale animalelor, asa cum s-a întâmplat în restul Comunitatii),

Necesitatea unei coordonari sporite între statele membre si Comunitate pentru combaterea eficienta a raspândirii maladiei;

Obligatia Comisiei de a actiona, conform articolului 153, în vederea adoptarii masurilor necesare cât mai rapid posibil.

Accesul la justitie al consumatorilor

Întrucât mecanismele disponibile atât la nivel national, cât si comunitar, având drept scop sa asigure aducerea la îndeplinire a directivelor în materia protectiei consumatorilor, nu permiteau întotdeauna constatarea si oprirea în timp util a acelor cazuri de încalcare a dreptului comunitar al consumatorului, în special în cazul încalcarilor cu caracter transfrontalier, ce se desfasurau în doua sau mai multe state membre, a fost adoptata Directiva Parlamentului European si a Consiliului 98/27/CE din 19 mai 1998 privind actiunile în încetare în materia protectiei intereselor consumatorilor.



Directiva stabileste o procedura comuna pentru a permite unei institutii calificate dintr-un stat membru (o entitate care a capacitatea de a introduce o actiune în acest domeniu) sa introduca o cerere în fata instantelor din alt stat membru, înainte de solutionarea fondului cauzei, prin care sa se dispuna unui comerciant sa faca sau sa se abtina de la o actiune în materia protectiei consumatorilor.

Statele membre desemneaza instantele sau autoritatile administrative competente sa decida asupra procedurilor initiate de entitati calificate pentru a adopta:

(a) o ordonanta presedintiala sau un ordin de interdictie imediat, daca este cazul, adoptat în urma unei proceduri sumare, care sa ceara încetarea sau interzicerea oricarei încalcari,

(b) daca este cazul, masuri precum publicarea integrala sau partiala a hotarârii, într-o forma adecvata si/sau publicarea unei declaratii de rectificare în vederea eliminarii efectelor durabile ale încalcarii;

(c) în masura în care sistemul juridic al statului membru interesat permite acest lucru, un ordin împotriva pârâtului, care sa îl oblige ca, în cazul nerespectarii ordonantei într-un termen stabilit de tribunale sau autoritatile administrative, sa plateasca catre bugetul public sau catre orice beneficiar desemnat în conformitate cu legislatia nationala o suma fixa pentru fiecare zi de întârziere sau orice alta suma prevazuta în legislatia nationala, cu scopul de a se asigura respectarea ordonantei.

Entitati care au capacitatea sa initieze o actiune în justitie

Termenul de entitate reprezinta orice organism sau organizatie care, fiind constituita în mod adecvat în conformitate cu legislatia unui stat membru, are un interes legitim în a se asigura ca dispozitiile privind protectia consumatorilor sa fie respectate, în special:

a) unul sau mai multe organisme publice independente, raspunzatoare în special de protejarea intereselor colective ale consumatorilor, în statele membre în care exista asemenea organisme si/sau

b) organizatii al caror scop este protejarea intereselor mentionate, în conformitate cu criteriile prevazute în legislatia nationala respectiva.

Fiecare stat membru ia masurile necesare pentru a se asigura ca, în eventualitatea unei încalcari care îsi are originea în respectivul stat membru, orice entitate calificata dintr-un alt stat membru, în care interesele protejate de acea entitate calificata sunt prejudiciate de încalcare, poate sesiza tribunalul sau autoritatea administrativa.

Comisia întocmeste o lista a entitatilor calificate. Lista este publicata în Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene; modificarile aduse listei trebuie publicate fara întârziere, lista actualizata este publicata la intervale de 6 luni.

Instantele sau autoritatile administrative accepta aceasta lista ca dovada a capacitatii juridice a entitatii calificate, fara ca acest lucru sa aduca atingere dreptului lor de a examina daca scopul entitatii calificate justifica deschiderea unei actiuni judecatoresti într-un anumit caz.

Prin interese colective se înteleg acele interese care nu reprezinta o simpla cumulare de interese ale unor persoane carora le-au fost aduse prejudicii prin nerespectarea legii; aceasta nu aduce atingere actiunilor în justitie individuale, intentate de persoane care au fost prejudiciate de încalcarea legii.

Directiva 98/27 se aplica încalcarilor intracomunitare ce intra sub incidenta urmatoarelor directive:

Directiva Consiliului 84/450/CEE din 10 septembrie 1984 privind armonizarea dispozitiilor legale, de reglementare si administrative ale statelor membre cu privire la publicitatea înselatoare.

Directiva Consiliului 85/577/CEE din 20 decembrie 1985 de protejare a consumatorului în temeiul contractelor negociate în afara unor sedii de societati comerciale.

Directiva Consiliului 87/102/CEE din 22 decembrie 1986 privind armonizarea dispozitiilor legale, de reglementare si administrative ale statelor membre cu privire la creditul de consum

Directiva Consiliului 89/552/CEE din 3 octombrie 1989 privind coordonarea anumitor dispozitii stabilite prin actiuni legale, de reglementare sau administrative în statele membre privind urmarirea activitatilor de televiziune: art. 10-21 modificata de Directiva 97/36/CE

Directiva Consiliului 90/314/CEE din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii turistice.

Directiva Consiliului 92/28/CEE din 31 martie 1992 privind publicitatea pentru produsele medicinale de uz uman.

Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele consumatorilor.

Directiva Parlamentului European si a Consiliului 94/47/CE din 26 octombrie 1994 privind protejarea cumparatorilor în legatura cu anumite aspecte ale contractelor privind cumpararea dreptului de folosinta a proprietatilor imobiliare în regim de indiviziune, încheiat cu consumatorii.

Directiva Parlamentului European si a Consiliului 97/7/CE din 20 mai 1997 privind protejarea consumatorilor în legatura cu contractele la distanta.

Dreptul la informare

A fost recunoscut de catre Curte în cauza

C 362/88, GB Inno BM c. CCL.

O prevedere a legislatiei luxemburgheze din Trade Practices Act, conform careia ofertele de vânzari temporare cu pret redus nu pot indica durata acestei oferte sau sa se refere la preturile anterioare era considerata de guvernul acestui stat ca fiind de natura sa protejeze consumatorii împotriva "confuziilor ce s-ar putea crea". Curtea a considerat ca o astfel de norma nu poate fi justificata de interesul general al societatii si ca este contrara art. 28 TCE (interdictia restrictiilor cantitative la import si masuri având efect echivalent). Curtea a considerat ca " în dreptul comunitar privind consumatorii, dreptul la informare al consumatorilor este una din principalele cerinte. De aceea, art. 28 nu poate fi interpretat ca permitând legislatiei nationale sa interzica accesul consumatorului la informatie si sa fie justificat de cerintele obligatorii privind protectia consumatorilor".

Jurisprudenta în materia protectiei consumatorilor a fost dezvoltata ca urmare a testului proportionalitatii stabilit de Curte în Cassis de Dijon.

Cauza Buet[1] este interesanta din acest punct de vedere.



Directiva Consiliului 85/577/CEE din 20 decembrie 1985 privind protectia consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spatiilor comerciale cere statelor membre sa asigure consumatorilor dreptul de a rezilia un contract de vânzare încheiat la domiciliu în termen de 7 zile de la vizita comerciantului. Aceasta deoarece contractele încheiate în afara sediilor comerciale ale comerciantului se caracterizeaza prin faptul ca initiativa negocierilor îi apartine, de obicei, comerciantului, iar consumatorul nu este deloc pregatit pentru asemenea negocieri. De multe ori consumatorul nu poate nici sa compare calitatea si pretul ofertei cu alte oferte si este necesar sa se tina cont de elementul surpriza în formele de contract încheiate de comerciant în afara sediilor comerciale, ce se încadreaza în tipurile de contract prevazute de directiva.

Directiva permite în acelasi timp statelor sa adopte norme mai favorabile decât cea mentionata anterior. Legislatia franceza pentru protectia consumatorilor interzice vânzarea în afara spatiilor comerciale a materialelor educationale.

Dl. Buet era managerul societatii comerciale franceze Educational Business Services, ai carei angajati se deplasau la domiciliile clientilor cu scopul de a le vinde material didactic de învatare a limbii engleze, importat din Marea Britanie. 90 % din veniturile societatii erau obtinute în acest mod, restul provenind din participarea la târguri de carte si expozitii. Ministrul Public francez a dispus trimiterea în judecata a domnului Buet, iar Tribunalul de mare instanta din Paris l-a condamnat la închisoare si plata unei amenzi. În apel, dl. Buet a sustinut ca interdictia din legea franceza este contrara prevederilor comunitare referitoare la libera circulatie a marfurilor si, în acelasi timp, îl determina sa renunte la o tehnica de vânzari eficienta si restrictioneaza punerea pe piata a unor marfuri din alt stat membru.

Curtea a considerat, mai întâi, ca, în principiu, interdictia vânzarii unor materiale educationale dintr-un alt stat membru este un obstacol la importul marfurilor. În ceea ce priveste obstacolelor din punctul de vedere al consumatorilor, a subliniat ca exista un risc foarte mare pentru cumparaturile la domiciliu atunci când sunt în discutie materiale educationale sau înscrierea la diferite cursuri. Potentialul cumparator apartine de obicei unei categorii de persoane ce, dintr-un motiv sau altul, au ramas în urma cu educatia si doresc sa îsi umple lacunele. Aceasta va ai va face vulnerabili în fata vânzatorilor ce încearca sa îi convinga ca folosirea acestor materiale le va asigura sanse pentru un loc mai bun de munca. De asemenea, Curtea a sesizat din actele dosarului ca interdictia este rezultatul numeroaselor plângeri privind vânzarea unor materiale educationale vechi.

Din moment ce educatia nu este un produs ce se foloseste în viata de zi cu zi, cumpararea pe nepregatite este de natura sa produca potentialului consumator pierderi mai mari decât cel financiare, deoarece un produs de o slaba calitate este de natura sa îi compromita sansele de pregatire profesionala si pe piata fortei de munca.

În general, Curtea îsi întemeiaza rationamentele pe consumatorul circumspect în mod rezonabil. Într-o jurisprudenta constanta[2] în legatura cu publicitatea înselatoare, Curtea a refuzat sa accepte masurile nationale adresate consumatorului a carui inteligenta si atentie este sub medie. Cazurile urmatoare au adus clarificari ale acestui concept.

Cauza C-210/96, Gut Springenheide

Gut Springenheide vinde oua ambalate cu descrierea "sase tipuri de cereale - 10 oua proaspete". Conform companiei respective, cele sase tipuri de cereale în cauza reprezinta 60% din compozitia hranei gainilor. Biroul de Supraveghere a Produselor Alimentare a avertizat compania ca va trebui sa renunte la aceasta afirmatie si a aplicat o amenda directorului companiei. Prin hotarârea adoptata, Curtea Administrativa a anulat actiunea intentata de Gut Springenheide cu argumentul ca afirmatia în cauza induce în eroare un segment important de consumatori în sensul ca da de înteles în mod fals ca hrana gainilor este alcatuita în mod exclusiv din cele sase tipuri de cereale indicate si ca ouale prezinta ca urmare caracteristici particulare.

CEJ: Pentru a hotarî daca o afirmatie sau descriere menita sa promoveze vânzarea de oua induce în eroare cumparatorul, prin încalcarea articolului 10 (2) al Regulamentului nr. 1907/90 referitoare la anumite standarde de marketing în domeniul oualor, instanta nationala trebuie sa ia în calcul asteptarile pe care aceasta le determina în cazul unui consumator mediu, destul de bine informat, atent si circumspect. Totusi, legislatia comunitara nu exclude posibilitatea ca, în cazurile în care instanta nationala întâmpina dificultati deosebite în evaluarea naturii înselatoare a afirmatiei sau descrierii în cauza, aceasta sa recurga, în conformitate cu prevederile legislatiei nationale, la un sondaj de opinie efectuat în rândurile consumatorilor sau la un raport efectuat de experti ca element ajutator în vederea adoptarii unei decizii.

Cauza C-303/97, Sektkellerei

Kessler produce Sekt pe baza de vin francez si îl promoveaza de circa 60 ani sub numele "Kessler Hochgewächs", denumire protejata în Germania ca marca înregistrata din 1950. Denumirea "Riesling Hochgewächs" a fost protejata în Germania începând cu 1986 si indica un vin alb obtinut în exclusivitate din boabe de struguri din varietatea "Riesling". Verbraucherschutzverein, o asociatie de protectie a consumatorilor, a depus o plângere la Landgericht (instanta districtuala) în vederea obtinerii unui ordin prin care sa se interzica companiei Kessler continuarea promovarii vinurilor sale spumoase sub denumirea "Hochgewächs", deoarece îi determina pe consumatori sa creada, în mod eronat, ca vinul a fost obtinut din "Riesling". În cadrul dezbaterilor din fata instantei districtuale, Kessler a afirmat ca nu poate fi vorba de inducerea in eroare a consumatorilor de vreme ce, în primul rând, compania nu utilizeaza denumirea întreaga "Riesling Hochgewächs" si, în al doilea rând, consumatorii nu deduc identitatea unui vin de baza pornind de la denumirea unui vin spumos.

CEJ: articolul 13(2)(b) din Regulamentul nr. 2333/92 care stabileste regulile generale de denumire si prezentare a vinurilor spumoase si a vinurilor spumoase aerate trebuie interpretat astfel: pentru aplicarea restrictiei mentionate în respectiva prevedere, nu este suficienta stabilirea faptului ca o marca care contine un cuvânt ce apare in denumirea unuia dintre produsele mentionate în acea prevedere poate fi confundata cu acea denumire. Este de asemenea necesara stabilirea faptului ca utilizarea marcii poate induce în eroare respectivii consumatori si poate afecta astfel comportamentul economic al acestora. Ca raspuns la acele informatii, instanta nationala trebuie sa ia în considerare presupusele asteptari ale consumatorului tip, destul de bine informat, atent si circumspect.

Cu alte cuvinte jurisprudenta Curtii se bazeaza pe convingerea puternica în consumatorul ca un cautator atent, activ si critic al informatiei.

BIBLIOGRAFIE

Askham, EC consumer safety, Butterworths, London, 1994

BARETT & BERNARDEU (eds.), Towards a European Civil Code, Academy of Europan Law (ERA), Trier, 2002.

Calais-Auloy & Steinmetz, Droit de la consommation, Dalloz, Paris, 1996.

Gandolfi, Pour un Code européen des contrats, Rev. trim. dr. civ. 1992, 707.

HARTKAMP (ed.), Towards a European Civil Code, Ars Aequi Libri, Nijmegen, 1998.

HEUSEL (ed.), Neues europäisches Vertragsrecht und Verbraucherschutz/New European Contract Law and Consumer Protection/Le nouveau droit des contrats et la protection des consommateurs, Academy of European Law (ERA), Bundesanzeiger Köln, 1999.

OSMAN, Vers un code européen de la consommation, Bruylant, Bruxelles, 1998.

Weatherill, EC consumer law and policy, Longman, London 1997.



C 382/87, Buet c. Ministere Public

C 238/89, Pall Corp; C 315/92, Clinique; C 470/93, Mars; C 373/90, Procureur de la Republique c. X










Document Info


Accesari: 3784
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2021 )