Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























O INTRODUCERE IN DREPT SI INSTITUTIILE DREPTULUI

Drept




O INTRODUCERE ÎN DREPT sI INSTITUŢIILE DREPTULUI

I. Traditiile Dreptului Civil si Dreptului Comun

II. Institutiile sistemelor juridice federale si de stat în SUA




III. Natura disputei juridice

IV. Cum evolueaza reglemetarile legale.

Concluzii

4. O teorie economica a proprietatii

Legea proprietatii furnizeaza un cadru legal pentru alocarea resurselor si distribuirea bunastarii. Oamenii si societatile sunt în mare dezacord cu privire la cum sa aloce resursele si sa distribuie bunastarea. Blackstone a vazut proprietatea ca furnizând detinatorului sau controlul complet asupra resurselor si el a vazut aceasta libertate de a controla lucrurile materiale ca si "gardianul fiecarui alt drept". Gluckman a gasit ca proprietatea în tribul Barotse exprima detinatorului sau responsabilitate, nu libertate. De exemplu, Barotse considera persoanele bogate responsabile pentru contributia la prosperitatea rudelor lor. În final, Marx si Engels privesc proprietatea ca si instutia prin care cei putin înrobesc pe cei multi.  

Filozofii clasici încearca sa resolve aceste dispute adânci din organizarea sociala prin explicarea a ceea ce este întradevar proprietatea. Anexa la acest capitol furnizeaza unele exemple ale teoriilor filozofice, cum ar fi teoria ca proprietatea este o asteptare (Bentham), obiectul distributiei corecte (Aristotle), un mijloc al auto-exprimarii (Hegel), sau fundamental libertatii în viata comunitatii (Burke). În loc sa încerce sa explice ce este de fapt proprietatea, o teorie economica înceraca sa prezica efectele formelor alternative de detinere, în special efectele asupra eficientei si distributiei. Vom face astfel de predictii cu privire la reguli si institutii alternative proprietatii.  

Iata câteva exemple ale problemei adresate de regulile si institutiile proprietatii pe care le vom analiza:  

Exemplul 1: "În aceasta dimineata, într-o pasune îndepartata din Wyoming , s-a nascut un catâr. Cui apartine catârul?"[1] Catârul apartine (1) proprietarului mamei catârului, (2) detinatorul proprietatii pe care el s-a nascut, (3) companiei forestiere care a închiriat terenul, sau (4) guvernului federal deoarece proprietatea este un parc national?  

Exemplul 2: Orbitcom, Inc., a cheltuit $125 milioane proiectând, lansând si mentinând un satelit pentru transmisia datelor de afaceri dintre Europa si SUA. Satelitul este pozitionat pe o orbita geostationara la 25 de mile deasupra Oceanului Atlantic. Recent, un satelit de monitorizare a resurselor naturale, apartinând lui Windsong Corporation s-a aflat atât de aproape de satelitul Orbitcom încât transmisiile companiilor dintre Europa si SUA au devenit nefiabile. Ca si rezultat, Orbitcom a pierdut clienti si a dat în judecata Windsongs pentru încalcarea dreptului lui Orbitcom cu privire la orbita satelitului sau geostationar.  

Exemplul 3: Foster inspecteaza o cauza în constructie dintr-o noua suburbie din nordul orasului si decide sa-l cumpere. A doua zi dupa ce a s-a mutat în casa, vântul s-a schimbat si începe sa sufle din nord. Ea simte mirosul unei duhori puternice. Dupa ce se intereseaza, ea afla ca o mare stâna este situata în nordul suburbiei, chiar peste deal si, pentru a face lucrurile mai rele, proprietarul acestei vechi afaceri planifica sa o extinda. Foster se asociaza cu alti detinatori de proprietati într-o actiune pentru a închide stâna.  

Exemplul 4: Bloggs mosteneste un rest al unei ferme de la tatal sau, majoritatea acesteia fiind vânduta unei dezvoltari de case. Partea ramasa, pe care tatal sau o numea "Mlastina", este în present folosita pentru pescuit si vânatoare de rate, dar Bloggs decide sa o dreneze si s-o dezvolte ca si o arie rezidentiala. Totusi, oamenii de stiinta de la colegiul comunitatii locale au determinat ca proprietatea lui Bloggs este parte a zonei umede care graneste curentele locale, precum si pentru pestele din râul orasului. Consiliul local, auzind de planurile lui Bloggs, a adoptat o ordonanta care interzice drenarea zonelor umede. Bloggs i-a dat în judecata pentru dreptul de a dezvolta proprietatea sa sau, daca esueata în aceasta, pentru un ordin care sa oblige orasul sa cumpere proprietatea de la el la un pret care ar fi superior daca dezvoltarea ar fi permisa.  

Exemplul 5: O ordonanta locala cere caselor sa fie facute la cinci feet de la linia proprietatii. Joe Potatoes cumpara ceva teren împadurit dintr-o zona nedezvoltata si construieste o casa pe el. Zece ani mai târziu Fred Parsley, care detine lotul alaturat, îsi inspecteaza terenul si descopera ca casa lui Potatoes este extinsa cu doua feet peste linia proprietatii, pe proprietatea lui Parsley. Potatoes se ofera sa-l compenseze pentru Parsley pentru încalcare, dar Parsley respinge oferta si-l da în judecata pe Potatoes pentru a-si reloca casa în conformitate cu ordonanta.  

Aceste cinci exemple surprind unele dintre cele mai fundamentale întrebari la care trebuie sa raspunda oricare sistem al dreptului proprietatii. Primul si al doilea exemplu pun întrebarea cu privire la modul în care sunt initial atribuite drepturile de proprietate. Aparent, Orbitcom îsi bazeaza pretentia sa privind detinerea pe faptul de a-si fi plasat un satelit pe orbita în disputa înaintea oricui altcineva. Aceasta pretentie apeleaza la un principiu legal numit regula primei posesii, conform careia prima parte care utilizeaza o resursa necunoscuta achizitioneaza o pretentie asupra acesteia. (Cum s-ar aplica aceasta regula catârului nascut pe pasunea îndepartata din Wyoming ?) Problema generala care apare aici este: "Cum achizitioneaza o persoana dreptul de proprietate a ceva?"  

Al doilea exemplu între 212l1115c aba de asemenea ce fel de lucruri pot fi detinute privat. Orbitcom afirma ca o orbita de satelit poate fi detinuta privat, ca si pamântul sau o compozitie muzicala, în timp ce Windsongs simte, probabil, ca orbitele ar trebui sa fie detinute public si deschise tuturor în aceiasi termeni, ca si marile importante sau o moda. Economia are mult de spus cu privire la consecintele resurselor detinute privat, detinute public, sau necunoscute.  

Al treilea exemplu se refera la o problema cunoscuta cândva ca "utilizari incompatibile". Poate detinatorul unei proprietati sa creeze o duhoare pe proprietatea sa care îi ofenseaza pe vecini? În general, legea încearca sa previna ca detinatorii de proprietate sa interfere unul cu altul, dar în acest exemplu, ca si în multe alte cazuri, exista un compromis între activitatile în întrecere. Interfera stâna de animale cu proprietarul prin crearea de duhoare, sau interfera proprietarul cu stâna prin faptul ca încearca sa o închida? Rezultatul legal se îndreapta în mare parte pe faptul daca duhoarea constituie o "paguba" asa cum este definita de lege. Economia are multe de spus cu privire la aceasta determinare.  

Al patrulea exemplu, ca si al treilea, ridica întrebarea: "Ce pot detinatorii sa faca în mod legitim cu proprietatea lor?" Diferenta este ca Exemplul 3 se refera la o disputa între detinatori privati si Exemplul 4 se refera la o disputa dintre un detinator privat si un guvern. Întrebarea specifica în Exemplul 4 este daca un detinator de proprietate îsi poate dezvolta terenul sau în acord cu propriile dorinte sau trebuie sa se conformeze restrictiilor severe cu privire la dezvoltare impuse de un guvern legal. Întrebarea generala se refera la extinderea la care guvernul poate constrânge utilizarea proprietatii sale de catre un detinator privat. Vom arata ca economia are multe de spus cu privire la reglementarea guvernului si preluarea proprietatii private.  

În ultimul exemplu, detinatorul unei proprietati a depasit limitele pe terenul altuia, dar depasirea a trecut nedetectata si fara afectarea aparenta, pentru mai multi ani. Întrebarea ridicata de acest exemplu se refera la remediul pentru depasirea limitei. I se va cere detinatorului un remediu deoarece încalcarea a persistat atât de mult timp? Alternativ, va acorda curtea despagubiri compensatoare proprietarului? Sau curtea va impune celui care a depasit limita sa-si mute casa? Asa cum vom vedea, economistii prezic efectele diverselor remedii si astfel furnizeaza un instrument puternic pentru a-l alege pe cel mai bun.  

Exemplele ridica aceste patru întrebari fundamentale ale dreptului proprietatii:  

1.      Cum sunt stabilite drepturile de proprietate?

2.      Ce poate fi detinut în proprietate privata?

3.      Ce pot face detinatorii cu proprietatea lor?

4.      Care sunt remediile pentru violarea drepturilor de proproprietate?

În urmatoarele doua capitole vom folosi economia pentru a raspunde la aceste întrebari. În mod traditional, partea academica privind dreptul proprietatii este de notorietate slaba în utilizarea teoriei sale, cel putin în comparatie cu contractele si delictele civile. Acest fapt contribuie la sentimentul ca multor studenti ca dreptul comun al proprietatii este difuz si neorganizat. Prin economie este posibil sa se dea subiectului mai multa coerenta si ordine. În acest capitol ne vom concentra pe dezvoltarea instrumentelor fundamentale pentru analiza economica a proprietatii: teoria negocierii, teoria bunurilor publice si teoria externalitatilor. În urmatorul capitol vom aplica aceste instrumente unui mare numar de legi si institutii ale proprietatii.

  Aceasta întrebare remarcabila este modul în care Profesorul John Cribbet, unul dintre profesorii de frunte în dreptul proprietatii, îsi deschide primul curs privind proprietatea la studentii din anul întâi de la drept la University of Illinois College of Law.

  O orbita geostationara înseamna ca satelitul se învârte în jurul Pamântului cu exact aceeasi viteza cu care se învârte Pamântul, astfel încât satelitul apare ca ramâne stationar deasupra unui punct de pe suprafata Pamântului.

În contracte si delicte a fost o teorie clasica care a dominat dreptul American la începutul secolului XX. Capitolele introductive la contracte si delicate descriu aceste teorii clasice. Totusi, nu a fost o teorie clasica privind proprietatea de o comparabila coerenta, detaliu, sau statura. În schimb exista o lunga traditie filozofica a analizarii institutiei proprietatii la un nivel foarte abstract. Unele dintre aceste teorii filozofice ale proprietatii sunt descries în anexa la acest capitol.

4.1. Conceptul legal de proprietate

Din punct de vedere legal, proprietatea este un pachet de drepturi. Aceste drepturi descriu ce pot si ce nu pot face oamenii cu resursele pe care le poseda: extinderea în care ei pot poseda, folosi, dezvolta, îmbunatati, transforma, consuma, epuiza[1], distruge, vinde, dona, transmite urmasilor , transfera, ipoteca , închiria , împrumuta , sau exclude pe altii de la proprietatea lor. Aceste drepturi nu sunt imuabile: ele pot, de exemplu, sa se schimbe de la o generatie la alta. Dar în oricare moment de timp ele constituie raspunsul detaliat al legii la cele patru întrebari fundamentale ale dreptului proprietatii listate mai sus.  

Doua chestiuni cu privire la pachetul de drepturi legale care constituie dreptul de proprietate sunt fundamentale pentru ulterioara noastra întelegere a proprietatii. Prima, proprietarul este liber sa-si exercite drepturile asupra proprietatii sale, ceea ce înseamna ca nici o lege nu interzice sau cere proprietarului sa exercite aceste drepturi. În exemplul nostru de la începutul capitolului, Parsley poate cultiva terenul sau sau poate sa-l lase ca pasune si legea este indifierenta la ce alege el sa faca. A doua, le este interzis altora sa interfere în exercitarea de catre proprietar a drepturilor sale. Astfel, daca Parsley decide sa-si cultive pamântul, Potatoes nu poate pune pietre în calea plugului. Aceasta protectie este necesara împotriva a doua tipuri de intermediari - persoane private si guvern.  

Conceptul legal al proprietatii este, atunci, un pachet de drepturi asupra resurselor pe care proprietarul este liber sa le exercite si a caror exercitare este protejata de interferenta altora. Astfel, proprietatea creaza o zona de intimitate în care proprietarii îsi pot exercita dorinta lor asupra lucrurilor fara a trebui sa raspunda altora, asa cum este subliniat în citatul anterior din Blackstone. Aceste fapte sunt uneori sumarizate prin a spune ca proprietatea da proprietarilor libertatea asupra lucrurilor.  

Aceasta definitie generala a proprietatii este compatibila cu multe diferite teorii privind care anume drepturi sa fie incluse în pachetul protejat si cum sa fie protejate aceste drepturi. Este de asemenea consistenta cu diferite socoteli privind responsabilitatile pe care o persoana si le asuma prin a deveni proprietar. Legea a avut tendinta sa priveasca dincolo de ea la filozofie pentru a ajuta în deciderea caror drepturi sa includa în pachetul de drepturi de proprietate. În anexa la acest capitol discutam unele dintre aceste abordari filozofice.  

În abordarea urmata în acest capitol, ne focalizam pe modul în care diferite pachete alternative de drepturi creaza stimulente pentru a folosi resursele eficient. O utilizare eficienta a resurselor maximizeaza bunastarea unei natiuni. Începem prin a arata cum dreptul de a schimba proprietatea contribuie la bunastarea natiunii.

deplete

bequeath

mortgage

lease

loan

4.2. Teoria negocierii[1]  

Pentru a dezvolta o teorie economica a proprietatii, trebuie întâi sa dezvoltam teoria economica a jocurilor negocierii. La început se poate sa nu vedeti relevanta acestei teorii pentru dreptul proprietatii, dar mai târziu veti recunoaste ca aceasta este fundamentul teoriei economice a proprietatii. Elementele teoriei negocierii pot fi dezvoltate printr-un exemplu al unui schimb familiar - vânzarea unei masini folosite. Sa consideram urmatoarele fapte:  

Adam, care locuieste într-un mic oras, are un Chevy 1957 transformabil în buna reparatie. Placerea de a detine si conduce masina valoreaza $3.000 pentru Adam.Blair, care a râvnit masina de multi ani, mosteneste $5.000 si decide sa încerce sa cumpere masina de la Adam. Dupa ce inspecteaza masina, Blair decide ca placerea de a o detine si conduce valoreaza $4.000 pentru ea.

În acord cu aceste fapte, un agrement de a vinde va permite masinii sa treaca de la Adam, care o evalueaza la $3.000, la Blair care o evalueaza la $4.000. Potentialul vânzator evalueaza masina la mai putin decât potentialul cumparator, astfel încât exista scop pentru negociere. Adam nu va accepta mai putin de $3.000 pentru masina si Blair nu va plati mai mult decât $4.000, astfel ca pretul de vânzare va trebui sa fie undeva între ele. Un pret rezonabil de vânzare ar fi $3.500, care împarte diferenta.  

Logica situatiei poate fi clarificata prin revedera faptelor în limbajul teoriei jocului. Partile la tipul de joc prezentat prin acest exemplu pot beneficia ambele din cooperarea unuia cu celalalt. Pentru a fi specifici, ei pot muta o resursa (masina) de la cineva care o evalueaza mai putin (Adam), la cineva care o evalueaza mai mult (Blair). Mutând resursa, în acest caz de la Adam, care o evalueaza la $3.000, la Blair, care o evalueaza la $4.000, va crea o valoare de $1.000. Surplus cooperativ este numele pentru valoarea creata prin mutarea resursei la o utilizare mai valoroasa. Desigur, parzea din acest surplus pe care o primeste fiecare depinde de pretul la care este vându-ta masina. Daca pretul este stability la $3.500, fiecare se va bucura de o parte egala din valoarea creata de schimb, sau $500. Daca pretul este stabilit la $3.800, valoarea va fi împartita inegal, cu Adam bucurându-se de 4/5 sau $800 si Blair bucurându-se de 1/5 sau $200. Sau, daca pretul este stabilit la $3.200, Adam se va bucura de $200 sau 1/5 din valoarea creata, în timp ce Blair se va bucura de $800 sau 4/5.  

În mod tipic partile negociaza una cu alta asupra pretului. În cursul negocierii, partile pot însera fapte ("Motorul este mecanic perfect ..."), apela la norme ("$3.700 este un pret unfair ."), amenintare ("Nu voi lua mai putin decât $3.500 .") s.a.m.d. Acestea sunt instrumentele folosite în arta negocierii. Faptul ca partile pot negocia este un avantaj al negocierii sau jocurilor cooperative, relativ la alte jocuri (numite jocuri noncooperative), cum este faimosul Dilema Prizonierului pe care l-am exeminat în Capitolul 2. Totusi, chiar daca negocierea este posibila, nu este nici o garantie ca ea va reusi. Daca negocierile se rup si partile esueaza sa coopereze, tentativa lor de a muta resursele la o utilizare mai valoroasa va esua si ei nu vor crea valoare. Astfel, obstacolul pentru a crea valoare într-un joc de negociere este acela ca partile trebuie sa agreeze asupra cum sa o împarta. Valoarea va fi împartita între ei la o rata determinata de pretul la care este vânduta masina. Agreementul cu privire la pretul masinii marcheaza negocieri de succes, în timp ce dezacordul marcheaza un esec în procesul de negociere.  

Pentru a aplica teoria jocului la acest exemplu, sa caracterizam posibilele rezultate ca si o solutie cooperativa si ca o solutie nencooperativa. Solutia cooperativa este aceea în care Adam si Blair ajung la un acord asupra pretului si reusesc sa schimbe masina pentru bani. Solutia noncooperativa este aceea în care ei esueaza sa cada de acord asupra unui pret si esueaza sa schimbe masina pentru bani. Pentru a analiza logica negocierii, trebuie întâi sa consideram consecintele noncooperarii. Daca partile esueaza sa coopereze, fiecare dintre ei va realiza un oarecare nivel de bunastare pe cont propriu. Adam va pastra masina si o va folosi, ceea ce valoreaza $3.000 pentru el. Blair va pastra banii - $5.000 - sau îi va cheltui pe altceva decât masina. Pentru simplicitate, sa asumam ca valoarea pe care ea o pune pe aceasta utilizare a banilor sai este valoarea lor nominala, în mod specific $5.000. Astfel, rasplata pentru parti în solutia noncooperativa, numite valorile amenintate[3] pentru ei, sunt $3.000 pentru Adam (valoarea pentru el a pastrarii masinii) si $5.000 pentru Blair (suma cashului ei). Valoarea totala a solutiei noncooperative este $3.000 + $5.000 = $8.000.  

În contrast, solutia cooperativa este pentru Adam sa vânda masina lui Blair. Prin cooperare, Blair va detine masina, care valoreaza $4.000 pentru ea, si suplimentar, cele doua parti fiecare va sfârsi cu o parte din cei $5.000 ai lui Blair. De exemplu, Adam poate sa accepte $3.500 în schimb pentru transformare. Atunci Blair are masina, valorând $4.000 pentru ea si $1.500 din cei $5.000 ai sai. Astfel, valoarea solutiei cooperative este $4.000 (valoarea masinii pentru Blair) + $1.500 (suma pe care Blair o retine din initialii sai $5.000) + $3.500 (suma primita de Adam pentru masina) = $9.000. Surplusul din cooperare este diferenta de valoare dintre cooperare si noncooperare: $9.000 - $8.000 = $1.000.  

În orice acord voluntar, fiecare jucator trebuie sa primeasca cel putin valorile amenintate altfel nu este nici un avantaj pentru cooperare. O solutie rezonabila pentru problema negocierii este pentru fiecare jucator, este sa primeasca valoarea amenintata plus o parte egala a surplusului cooperativ: specific, $3.500 pentru Adam si $5.500 pentru Blair.   Pentru a realiza împartirea, Blair va trebui sa plateasca lui Adam $3.500 pentru masina. Aceasta îl lasa pe Adam cu $3.500 în cash si fara masina, si îl lasa pe Blair cu o masina valorând $4.000 pentru ea si $1.500 în cash.  

Întrebarea 4.1: Sa presupunem ca Adam primeste o oferta de la o terta parte, numita Clair. Cum va schimba oferta lui Clair valorile amenintate, surplusul din cooperare si solutia rezonabila?  

Am explicat ca procesul de negociere poate fi împartit în trei pasi: stabilirea valorilor amenintate, determinarea surplusului cooperativ si acordul asupra termenilor pentru distribuirea surplusului din cooperare. Acesti pasi vor fi folositi în urmatoarea sectiune pentru a întelege originile institutiile proprietatii.

 Teoria negocierii este o forma a teoriei jocului. Vezi sectiunea privind teoria jocului din Capitolul 2 pentru unele informatii utile.

bargaining games

threat values

Econmistii s-au luptat mult cu faptul ca rationalitatea auto-interesata singura nu pare suficienta pentru a determina distributia suplusului cooperative. Aceasta este cauza pentru care noi folosim termenul "solutie rezonabila", care invoca norme sociale, în loc de "solutie rationala". Pentru a vedea diferenta, sa consideram aceasta rationala contabilitate a împartirii surplusului cooperative. Sa presupunem sa într-un fel Adam stie ca surplusul cooperative care rezulta dintr-un acord între Blair si el este $1.000. Fiind perfect rational, el îi spune lui Blair ca el îi va vinde masina ei pentru $3.995. si, în continuare, el îi explica de ce ea ar trebui sa accepte acest pret, chiar daca el îi da lui Adam $995 din surplusul cooperativ si Blair $5: "Daca nu accepti pretul, nu voi face agaceri cu tine, caz în care vei realiza o valoare de $0 a surplusului cooperativ. La pretul de $3.995, tu primesti $5 din surplusul cooperativ si aceasta este sigur mai bine decât nimic." Lasând de o parte toate motivele strategice pe care Blair se poate sa se retraga de la aceasta (Adam chiar va pleca daca ea refuza?), aceasta împartire a surplusului cooperativ este perfect rationala, dar ea poate sa nu fie rezonabila. De fapt, experimentele controlate atent au demonstrat ca majoritatea oamenilor nu ar accepta oferta lui Adam, chiar daca este rationala.

bid

a.  O disputa civila ca si un joc de negociere

Deoarece procesele sunt costisitoare, ambele parti pot uzual sa câstige prin ocolirea instantei. De aceea atât de putine dispute chiar vin în instanta. Asa cum vom vedea în Capitolul 10, estimarea curenta cea mai buna este ca aproximativ 5% din toate disputele care ajung la stadiul de formulare a unei plângeri legale în SUA se finalizeaza de fapt într-un litigiu. Iata problema în care trebuie sa aplicati teoria negocierii la o disputa civila:  

Fapte: Arthur pretinde ca i-a dat împrumut lui Betty un ibric valoros si ea la spart, asa ca el o da în judecata pentru a recupera valoarea acestuia, care este de $300. Faptele sunt foarte confuze. Betty sustine ca ea nu a împrumutat nici un ibric de la Arthur; chiar daca se dovedeste ca ea a împrumutat un ibric de la Arthur, ea sustine ca acesta nu este spart; chiar daca se dovedeste ca ea a împrumutat un ibric de la Arthur si ca acesta este spart, ea sustine ca nu l-a spart ea.  

Asumam ca, deoarece faptele sunt atât de neclare, Arthur si Betty cred independent ca sansele oricarei parti de a câstiga în instanta sunt egale, de 50%. Asumam în continuare ca judecata pentru pretentii mici va costa fiecare parte $50 si ca costul evitarii judecatii este zero. Astfel, cooperarea în acest caz este o chestiune de evitare a curtii si economisire a costului total al judecatii. Noncooperarea în acest caz înseamna încercarea de disputa.  

Întrebarea 4.2:

a.   Care este valoarea amenintata pentru Arthur?

b.   Care este valoarea amenintata pentru Betty?

c.   Daca Arthur si Betty coopereaza împreun în reglementarea dezacordului lor, care este costul net al rezolvarii disputei?

d.   Care este surplusul cooperativ?

e.   Un aranjament rezonabil ar fi pentru Betty sa-i plateasca lui Arthur ...........

f.    Sa presupunem ca în loc ca ambele parti sa creada ca exista o sansa egala de câstigare, ambele parti sunt optimiste. Specific, Arthur crede ca el va câstiga cu probabilitatea 2/3 si Betty gândeste ca ea va câstiga cu probabilitatea 2/3.

1.   Care este valoarea amenintata estimata pentru Arthur (pe care el crede ca si-o poate asigura singur, fara cooperarea lui Betty)?

2.   Care este valoarea amenintata estimata pentru Betty (pe care ea crede ca si-o poate asigura singura, fara cooperarea lui Arthur)?

3.   Surplusul cooperative estimate este egal cu ........

4.   Descrieti obstacolul reglementarii în câteva cuvinte.

4.3.  Originile institutiei proprietatii: Un experiment imaginar 



Un model de negociere arata cum poate cooperarea crea un surplus de care beneficiaza fiecare. Acest tip de rationament[1] poate fi folosit pentru a realiza un experiment imaginat care este de ajutor pentru a întelege originile proprietatii.  

Sa ne imaginam o lume simplificata în care sunt oameni, pamânt, utilaje agricole si arme, dar nu instante si politie. În aceasta lume imaginara, guvernul nu sustine si nu protejeaza drepturile de proprietate revendicate de oamenii care traiesc pe acel pamânt. Indivizi, familii, sau aliante de familii, impun drepturile de proprietate în masura în care ei îsi apara detinerile lor de pamânt. Oamenii trebuie sa decida cât de multe resurse sa dedice pentru a apara revendicarile lor de proprietate. Oamenii rationali aloca resursele lor limitate astfel ca, asa cum am vazut în Capitolul 2, costul marginal al apararii pamântului este chiar egal cu beneficiul marginal. Aceasta înseamna ca în ce priveste marginalul, valoarea resurselor resurselor folosite pentru scopuri militare (beneficiul marginal) este egala cu valoarea lor când sunt folosite în scopuri productive, cum ar fi cultivarea si cresterea animalelor (costul marginal de [oportunitate]). De exemplu, locuitorii sunt rationali daca alocarea a putin mai mult timp pentru patrularea perimetrului proprietatii apara atât de multa bogatie suplimentara pentru aparatori încât ei sa se bucure prin alocarea a putin mai mult timp pentru a se ocupa de recolte. Aceeasi declaratie poate fi facuta cu privire la alocarea pamântului între culture si fortificatii, sau cu privire la folosirea metalului pentru sabii sau pentru pluguri.  

Aceste fapte descriu o lume în care farmingul si lupta sunt rationale individual. Dar sunt ele eficiente social? În Capitolul 2 am oferit urmatoarea definitie a productiei ineficiente: aceleasi (sau mai putine inputuri) pot fi folosite pentru a produce un output total mai mare. Poate fi gasit vreun mechanism care foloseste resurse mai putine pentru a obtine acelasi nivel de protectie pentru pretentiile de proprietate? Un posibil mecanism este legea. Sa presupunem ca costurile de operare a acestui sistem al drepturilor proprietatii sunt mai mici decât suma tutror costurilor individuale al apararii private. Un astfel de mecanism ar permite transferal resurselor de la lupta la farming. De exemplu, proprietarii de terenuri pot crea un govern care sa le protejeze drepturile lor de proprietate la un cost mai mic în taxe decât cât cheltuieste fiecare individ pe lupta. Economiile pot veni de la economiile de scara în a avea o armata mare în societate pentru a-l apara pe fiecare, în locul unor armate mici, detinte privat. Cu alte cuvinte, poate fi în vigoare un monopol natural.  

Ne putem imagina ca partile negociaza împreua asupra termenilor pentru stabilirea unui guvern pentru a recunoaste si întari drepturile lor de proprietate. Ele sunt motivate de realizarea ca sunt economii de scara în protejarea proprietatii. Prin ajungerea la un acord de a avea un guvern sustinut de o armata, fiecare se poate bucura de o mai mare bogatie si securitate. Tîrgul la care eventual se ajunge prin astfel de negocieri este numit de catre filozofi contractul social deoarece el stabileste termenii de baza pentru viata sociala. Va fi rational pentru partile care negociaza contractul social sa tina cont, pe lânga dreptul de a exclude, si de alte drepturi ale proprietarilor. Multe dintre drepturile care sunt în present în pachetul numit proprietate pot fi considerate, cum ar fi dreptul de a utiliza, transfera si transforma. Întradevar, multe alte drepturi, altele decât dreptul de proprietate, pot fi o parte a contractului social, cum ar fi libertatea de a vorbi si libertatea religioasa, dare le nun e preocupa în acest capitol.  

Acelasi model de negociere folosit pentru a explica vânzarea unei masini secondhand poate fi aplicat la acest experiment, în care o societate primitiva dezvolta un sistem al drepturilor de proprietate. În primul rand, este data o descriere a ceea c ear face oamenii în absenta guvernului civil, când puterea militara singura a stability pretentiile de proprietate. Aceasta situatie - numita stare a naturii - corespunde valorilor amenintate ale solutiiei noncooperative, care predomina daca partile nu pot cadea de accord. Al doilea, este data o descriere a avantajelor crearii unui govern pentru a recunoaste si impune drepturile de proprietate. Societatea civila, în care exista un asemenea guvern, corespunde solutiei cooperative a jocului, care prevaleaza daca partile pot cadea de acord. Surplusul social, definit ca si diferenta dintre cantitatea totala de timp petrecut pentru apararea pamântului în starea naturii si costul total al operarii unui sistem de drepturi de proprietate în societatea civila, corespunde surplusului cooperativ în joc. A treia, un acord este descris pentru a distribui avantajele din cooperare. În exemplul cu masina, acest acord apare din pretul pe care îl ofera cumparatorul si vânzatorul îl accepta. În experimentul imaginat, acest acord apare din contractul social care include legile fundamentale ale proprietatii.  

Pentru a vedea paralela mai clar, imaginati-va ca lumea noastra consta numai doi oameni, A si B. Într-o stare a naturii, fiecare cultiva ceva porumb, fura porumb de la cealalta parte si se apara împotriva furtului. Fiecare dintre parti are nivele diferite de abilitati în farming, furat si aparat. Rasplata lor într-o stare a naturii sunt sumarizate în Tabelul 4.1. Luaâi împreuna, A si B produc 200 de unitati de porumb, dar acesea se realoca prin furt. De exemplu, A fura 40 de unitati de porumb de la B si pierde 10 unitati de porumb catre B prin furt. De notat ca în final A se bucura de 80 de unitati de porumb si B se bucura de 120 de unitati, dupa ce se tine cont de câstigurile si pierderile din furt.  

În loc sa persiste într-o stare a naturii, A si B pot decide sa intre într-un acord de cooperare, sa recunoasca fiecare drepturile de proprietate ale celuilalt si sa adopte un mecanism de aplicare care pune capat furtului. Sa asumam ca cooperarea le permite sa devote mai multe resurse pentru farming si mai putine resurse pentru lupta, astfel încât productia totala ca creste de la 200 de unitati la 300 de unitati. Astfel, 100 de unitati constituie surplusul social sau cooperativ. În societatea civila va fi un mecanism pentru distribuirea surplusului din cooperare, cum ar fi taxe guvernamentale si subsidii. Partile trebuie sa decida prin negociere cum trebuie aceasta realizata. O împartire rezonabila a acestui surplus da fiecarei parti o parte egala. Astfel, în societatea civila, fiecare parte primeste jumatate din surplusul cooperativ, plus consumul net individual în starea naturii, care este valoarea amenintata a fiecarei parti. Aceste fapte sunt sumarizate în Tabelul 4.2.  

Care este semnificatia acestui "experiment imaginat" cu privire la originile proprietatii? Citind prozaic, se poate sa concluzionati ca clanurile dobândesc guvern prin a se întâlni împreuna si agreând pentru a crea un sistem de drept, incluzând drepturi de proprietate.  

Aceasta proza este o istorie defectuoasa si o antropologie defectuoasa. În locul unui contract, un sistem al dreptului proprietatii poate începe cu o rascoala taraneasca împotriva feudalismului sau conversia drepturilor feudale în taxe la stat. În loc de istorie, experimentul imaginat se refera întradevar la procese care se continua tot timpul. Într-o societate schimbatoare, noi forme de proprietate apar continuu. Pentru a ilustra, legea proprietatii pentru gazele din pamânt si spectrul magnetic (transmisiile radio si de televiziune) s-a dezvoltat în SUA în timpul ultimului secol, si legea proprietatii pentru software si forme de viata rod al ingineriei genetice, s-au dezvoltat în ultima decade. Nevoia pentru o noua forma a legii proprietatii apare în situatii care corespund experimentului nostru imaginat. De exemplu, ca si porumbul poate fi furat software-ul. Fara o lege eficace a proprietatii, oamenii investesc o multime de resurse în furarea de software sau încercarea de a preveni furtul sau. Aceste eforturi redistribuie softwareul, în loc sa-l inventeze sau produce. Acum SUA are dreptul proprietatii care previne furtul software-ului de calculator de mari organizatii (dar nu asa de clar de indivizi). Impunerea acestor legi a stimulat puternic inventia si producerea de software. Astfel, experimentul nostru imaginat este întradevar o parabola cu privire la structura stimulatoare care motiveaza societatile sa creeze în mod continuu dreptul proprietatii.  

Prima întrebare pe care am pus-o cu privire la dreptul proprietatii este: "Cum sunt stabilite drepturile proprietatii?" Aceasta este o întrebare cu privire la cum un proprietar achizitioneaza dreptul legal de proprietate. Experimentul nostru imaginar raspunde la chestiune: "De ce sunt stabilite drepturile de proprietate?" Aceasta este o întrebare cu privire la de ce o societate creaza proprietatea ca si un drept legal. Cele doua întrebari sunt strâns conectate. Societatile creaza proprietatea ca si un drept legal pentru a încuraja productia, descuraja furtul si reduce costurile de protectie a bunurilor. Legea prescrie variate cai prin care cineva poate achizitiona un drept de proprietate, cum ar fi gasirea si cumpararea de teren cu gaz natural dedesubt, inventarea unui program de calculator, sau descoperirea comorii ascunse.  

Ne întoarcem acum la elaborarea modului în care teoria negocierii poate ajuta dreptul sa prescrie cîi pentru achizitionarea proprietatii care de asemenea încurajeaza productia, sau descurajeaza furtul si reduce costurile de protejare a bunurilor.  

Întrebarea 4.3:

a.   Este solutia cooperativa fair ? Poate fi justificata inegalitatea rezultata în societatea civila? Pentru a raspunde la aceste întrebari, creati pe baza ideilor dvs. intuitive privind coresctitudinea sau, chiar mai bine, un concept de corectitudine dezvoltat de un filozof major cum este Hobbes, Locke, Rawls, sau Aristotel.

b.   Sa presupunem ca procesul de negociere nu permite amenintari distructive, ca si amenintarea de a fura. Cum poate aceasta restrictie afecta distributia surplusului?

c.   Care este diferenta dintre principiul: "Fiecaruia în acord cu valoarea sa amenintata" si acest principiu: "Fiecaruia în acord cu productivitatea sa"?

reasoning

thought

 economies of scale

 Reamintiti-va ca economiile de scara apar când costul per unitate (sau costul mediu al productiei) scade ca si suma totala, pe masura ce suma totala de output creste. O tehnologie de productie pentru care costurile unitare scad la fiecare nivel de productie, chiar si nevele foarte largi, este numit un monopol natural deoarece a producator mai mare poate vinde la un pret mai mic decât oricare producator mai mic.

 Contractul social a fost initial gândit ca si o constructie logica, dar unii teoreticieni l-au folosit pentru a explica istoria. De exemplu, s-a argumentat ca feudalismul în Evul Mediu corespunde în mare cu conditiile din lumea noastra imaginara. Factorii economici care au cauzat ca acest sistem sa fie înlocuit în unele parti ale Europei de Vest de un sistem al drepturilor proprietatii private întarite de un guvern central sunt discutate în Douglas C. North si Robert Paul Thomas, THE RISE OF THE WESTERN WORLD (1973).

 4.4.  O Teorie economica a proprietatii 

Faptul ca aceeasi teorie a negocierii poate fi aplicata vânzarii unei masini uzate sau crearii unei societati civile este dovada generalitatii si puterii acestei teorii. Întradevar, teoria negocierii este atât de puternica încât, asa cum va arata aceasta sectiune, ea serveste ca si baza pentru o teorie economica a proprietatii si a dreptului proprietatii. Sa sumarizam pe scurt încotro mergem.  

Prin negocierea în comun, frecvent oamenii cad de acord asupra termenilor pentru interactiune si cooperare. Dar uneori termenii pentru interactionare si cooperare sunt impusi oamenilor din afara - de exemplu, prin lege. Termenii sunt adesea mai eficienti când oamenii cad de acord asupra lor decât atunci când un legiuitor le impune. Urmeaza ca legea nu este necesara si nu este dorita când negocierea reuseste si ca legea este necesara si dezirabila când negocierea esueaza.  

Aceste propozitii se aplica celor patru întrebari cu privire la proprietate. În anumite circumsatante nu avem nevoie de o lege a proprietatii pentru a raspunde la cele patru întrebari pe care le-am pus la începutul capitolului. În schimb, în aceste circumstante speciale, negocierea privata va stabili care lucruri sunt proprietate, cine are pretentii la aceasta proprietate, ce poate face si ce nu poate face un proprietar cu proprietate si cine poate interfera cu proprietatea unui proprietar. Circumstantele speciale care definesc limitele legii sunt specificate într-o propozitie remarcabila, numita teorema lui Coase. Aceasta teorema, spre care ne vom îndrepta acum, a ajutat la fundamentarea analizei economice a dreptului si a adus inventatorului sau un Premiu Nobel în economie.  

4.4.  O Teorie economica a proprietatii  A. Teorema Coase

Diferiti comentatori formuleaza diferit Teorema lui Coase. Vom explica o versiune simpla a teoremei si apoi va vom familiariza cu cîteva din comentarii.  

Sa consideram acest exemplu. Un crescator de vite locuieste lânga o ferma. Fermierul cultiva porumb pe o parte din terenul sau, lasând o alta parte necultivata. Crescatorul creste turma pe tot terenul sau. Granita dintre ranch si ferma este clara, dar nu este nici un gard. Astfel, din când în când, vitele trec pe proprietatea fermierului si porumbul. Distrugerea poate fi redusa prin: construirea unui gard, cresterea a mai putine vite, sau cultivarea a mai putin porumb - fiecare dintre ele costa. Rancherul si fermierul pot negocia unul cu celalalt pentru a decide cine va suporta costul distrugerii. Alternativ, legea poate interveni si desemna obligatia pentru distrugeri.  

Sunt doua reguli specifice pe care legea le poate adopta:

1.   Fermierul este responsabil sa tina vitele în afara proprietatii sale si el trebuie sa plateasca pentru distrugeri când ele intra pe proprietate (un regim pe care îl numim "drepturile rancherului" sau "domeniu deschis"), sau

2.   Rancherul este responsabil de tinerea vitelor pe proprietatea sa si el trebuie sa plateasca pentru distrugeri când acestea iasa ("drepturile fermierului" sau "domeniu închis"),

Potrivit primei reguli, fermierul nu ar avea nici un recurs legal împotriva distrugerii facute de vitele vecinului sau. Pentru a reduce distrugerile, fermierul ar trebui sa cultive mai putin porumb. În baza celei de a doua reguli, rencherul trebuie sa construiasca un gard pentru a pastra vitele pe proprietatea sa. Daca vitele scapa, legea poate stabili faptele, determina valoarea monetara a pagubei si sa-l faca pe rancher sa pateasca fermierului.  

Care lege este mai buna? Probabil gânditi ca corectitudinea cere ca vatamatorii sa plateasca pentru distruderea pe care ei o cauzeaza. Daca este asa înseamna ca veti aborda chestiunea ca si avocatii traditionali, gândindu-va la cauze si corectitudine. Profesorul Coase a raspuns în termeni de eficienta. Daca toate celelalte lucruri sunt egale, dorim ca reglementarea legala sa încurajeze eficienta atât în ranching cât si în farming. Aceasta abordare a dus la o concluzie contra-intuitiva, care poate fi explicata folosind câteva numere. Sa presupunem ca, fara nici un gard, invadarea de catre vite îl costa pe fermier $100 pe an în profituri pierdute din cultivarea porumbului. Costul instalarii si mentinerii unui gard în jurul câmpului de porumb al fermierului este de $50  pe an si costul instalarii unui gard în jurul ranchului este de $75 pe an. Astfel, asumam ca distrugerea de $100 poate fi evitata la un cost anual de $50 de catre fermier si $75 de catre rancher. Evident, eficienta cere ca fermierul sa construiasca gardul în jurul lanului sau de porumb si nu ca rancherul sa construiasca un gard în jurul ranchului sau.  

Sa consideram acum ce se va întâmpla sub fiecare dintre regulile legale. Conform primei reguli legale (drepturile rancherului), fermierul ca suporta distruderea de $100 în fiecare an din hoinareala vitelor. El poate elimina aceasta distrugere la un cost de $50 pe an, pentru o economie neta de $50 pe an. De aceea, prima regula va face ca fermierul sa construiasca un gard în jurul lanului sau de porumb. Potrivit celei de a doua reguli (drepturile fermierului), rancherul poate scapa de obligatia pentru $100 la un cost de $75. În consecinta, a doua regula va face ca rancherul sa construiasca un gard în jurul ranchului sau, salvând astfel $25. Aparent, prima regula, care economiseste $50, este mai eficienta decât a doua regula, care economiseste $25. Dar aceasta eficienta este numai aparenta; ea nu este reala.  

Putem începe întelegerea noastra cu privire la acest puzzle aparent prin a ne imagina cum ar fi putu rezolva rancherul si fermierul propblema lor prin negociere cooperativa, comparând apoi rezultatul cu rezultatele aparente obtinute pentru diferitele reguli legale. Sa presupunem ca fermierul si ranchera s+au îndragostit, s-au casatorit si ti-au combinat interesele lor de afaceri. Atunci, ei îsi vor maximiza profiturile combinate din farming si ranching si aceste profituri asociate vor fi cele mai mari când vor construi un gard în jurul lanului de porumb, nu în jurul ranchului. În consecinta, cuplul de casatoriti va construi un gard în jurul lanului de porumb, indiferent daca legea prevede prima sau a doua regula. Cu alte cuvinte, ei vor coopera pentru a-si maximiza profiturile lor asociate, indiferent de regula legii.  

Am vazut ca prima regula este mai eficienta daca a doua daca fermierul si rancherul urmeaza legea fara a coopera, dar ca legea nu face nici o diferenta privind eficienta atunci când ei coopereaza. Pentru a coopera, fermierul si rancherul nu trebuie sa se casatoreasca. Oamenii de afaceri rationali pot adesea negocia împreuna pentru a cadea de acord asupra termenilor cooperarii. Prin negocierea unui acord, în loc sa urmeze legea necooperând, rancherul si fermierul pot economisi $25. Asta înseamna ca, daca partile pot negocia cu succes una cu alta, poate fi obtinut rezultatul eficient, indiferent de regula legii.  

Reamintiti-va ca cel mai eficient rezultat este ca fermierul sa construiasca un gard în jurul lanului sau de porumb si ca atunci când partile urmeaza pur si simplu legea fara a coopera, a doua regula (drepturile fermierului) conduce a ineficienta aparenta ca rancherul sa construiasca un gard în jurul ranchului sau. Dar tineti cont de modul în care poate avea loc negocierea în conditiile celei de a doua reguli:  

RANCHER: "Legea ma face responsabil de contruirea gardului. Îmi pot îngradi ranchul pentru $75 pe an, în timp ce tu îti poti îngradi lanul de porumb pentru $50 pe an. Sa facem un târg. Eu îti voi plati $50 pe an pentru a-ti îngradi lanul de porumb."  

FERMIERUL: "Daca sunt de acord si tu îmi platesti $50 pe an pentru a-mi îngradi lanul de porumb, nu voi fi într-o situatie mai buna decât daca daca nu as fi facut nmic si tu ar fi trebuit sa-ti îngradesti ranchul. Totusi, tu vei economisi $25. Nu vei primi toate castigurile din cooperare. Trebuie sa-mi dai mie o parte din câstiguri platindu-mi mai mult decât $50 pe an pentru îngradirea lanului meu de porumb."  

RANCHER: "OK. Sa împartim economiile din cooperare. Îti voi plati $62,50 pe an si tu vei construi gardul. În acest mod vom primi fiecare o jumatate dincei $25 câstigati prin cooperare."  

FERMIERUL: "De acord."

De notat importanta implicare: cooperarea duce la construirea gardului în jurul lanului de porumb al fermierului, în ciuda faptului ca a doua regula (drepturile fermierului) asigura controlul. Eficienta primei reguli legale este aparenta, nu reala. De notat de asemenea paralela dintre negocierea cu privire la dreptul de proprietate asupra unei masini uzate de la începutul capitolului si drepturile de proprietate asupra pamântului. Adam detine masina si Blair o evalueaza mai mult decât Adam. Prin negocierea unui accord, ei pot crea un surplus si sa-l împarta între ei. În mod similar, a doua regula legala impune o obligare a rancherului pentru a constringe vitele sale, dar fermierul le poate constringe la un cost mai mic decât rancherul. Prin negocierea unui accord, ambele parti pot economisi costuri si împarti economiile între ei.  

Sa generalizam ceea ce am învatat din acest exercitiu. Când o activitate interfera cu o alta, legea trebuie sa decida daca o parte are dreptul sa interfere sau daca cealalta parte are dreptul sa fie libera de interferenta. Eficienta cere alocarea dreptului catre partea care îl evalueaza cel mai mult. Când partile urmeaza legea necooperând, alocarea legala a drepturilor are importanta pentru eficienta. Când partile negociaza cu succes, alocarea legala a drepturilor nu are importanta pentru eficienta. Data fiind negocierea cu success, utilizarea resurselor (plasarea gardului, numarul de vite crescute, extinderea terenului cultivat cu porumb, s.a.m.d.) este eficienta, indifferent de regula legala.  

Am discutat despre "negocierea cu succes", darn u am discutat de ce negocierile uneori au success si uneori esueaza. Negocierea apare prin comunicarea între parti. Comunicarea are diverse costuri, cum ar fi închirierea salii de conferinte, angajarea unei stenografe si consumarea de timp în discutii. Coase a folosit termenul "costurile tranzactiei" pentru a se referi la costurile comunicarii, precum si la o varietate de alte costuri pe care le vom discuta mai târziu. De fapt, el a folosit "costurile tranzactiei" pentru a cuprinde toate impedimentele pentru negociere. Data fiind aceasta definitie, în mod necesar negocierea are success când costurile tranzactiei sunt zero. Putem sumariza acest rezultat prin declararea acestei versiuni a teoremei lui Coase:  

Când costurile tranzactiei sunt zero, o utilizare eficienta a resurselor rezulta din negocierea privata, indiferent de atribuirea legala a drepturilor de proprietate.

Acum trebuie sa legam teorema lui Coase de proiectul nostru mai mare al dezvoltarii unei teorii economice a proprietatii. Teorema staueaza abrstract ceea ce exemplul nostru a aratat concret: daca costurile tranzactiei sunt zero, atunci, pentru a obtine eficienta nu trebuie sa ne facem griji cu privire la a specifica reguli legale privind proprietatea. Negocierea privata va avea grija de astfel chestiuni cum sunt ce lucruri pot fi detinute în proprietate, ce pot s ice nu pot face proprietarii cu proprietatea lor, s.a.m.d. Specificând circumsantele în care legea proprietatii nu este importanta pentru utilizarea eficienta a resurselor, teorema lui Coase specifica implicit când este importanta legea proprietatii. Pentru a face punctual mai explicit, punem acest corolar al teoremei Coase:  

Când costurile tranzactiei sunt suficient de mari pentru a preveni negocierea, utilizarea eficienta a resurselor va depinde de cum sunt atribuite drepturile de proprietate.

Pentru a aprecia corolarul, sa ne întoarcem la rancher si fermier. Negocierea pentru un acord necesita comunicare. Sa presupunem ca comunicarea este costisitoare. Specific, sa asumam ca costurile tranzactiei pentru negociere sunt de $35. Pentru a calcula valoarea neta a cooperarii, costurile tranzactiei trebuie scazute din surplus. Sa presupunem ca prevaleaza a doua regula legala (drepturile fermierului), astfel încât un poate fi obtinut un surplus de $25 printr-un acord conform caruia rancherul îi va plati fermierului pentru a-si îngradi lanul sau de porumb. Valoarea neta a negocierii este surplusul cooperativ minus costurile tranzactiei: $25 - $35 = -$10. Recunoscând ca valoarea neta a negocierii este negativa, partile nu vor negocia. Daca partile nu negociaza, ele vor urma legea noncooperativ. Specific, fermierul va revendica dreptul sau de a fi liber de invaziile vitelor si rancherul va îngradi ranchul, ceea ce este ineficient. Pentru a evita aceasta ineficienta, legea va trebui sa adopte prima regula (drepturile rancherului), caz în care partiele nu vor negocia si ele vor atinge eficienta urmarind legea noncooperativ.  

Întrebarea 4.4: Sa presupunem ca un tren merge pe lânga un câmp pe care sunt cultivate culturi comerciale. Trenul este tras de o locomitiva cu aburi care scoate cenusa fierbinte pe cos. Din când în când aceasta cenusa cade pe culturile de lânga linia ferata si le arde pâna la sol. Asumam ca în fiecare an fermierul ale carui culturi sunt arse pierde $3.000 din profit si ca costul anual pentru compania de cai ferate pentru instalarea si mentenanta unui opritor de scântei care ar preveni distrugerea culturilor este de $1.750. Conteaza pentru utilizarea eficienta a terenului fermierului sau pentru operarea eficienta a trenului daca legea protejeaza fermierul de invazia scânteilor sau permite trenului sa emita scântei fara nici o obligatie? De ce da, sau de ce nu?  

Teorema Coase este atât de remarcabila încât multi s-au ocupat de ea. Desi nu putem discuta aici aceasta literatura bogata, am inclus câteva dintre cele mai importante puncte în urmatoarele întrebari:  

Întrebarea 4.5: Termenul lung. Unii comentatori gândeau ca teorema Coase poate fi adevarata pe termen scurt dar nu pe termen lung. În exemplul cu fermeirul si rancherul, schimbarea utilizarii câmpului ia timp. De exemplu, pentru a converti câmpul din pasune în teren cultivabil, fermeirul trebuie sa apere terenul si sa-l are. Eficienta teoremei Coarse pe termen lung depinde de abilitatea negocierii private de a acomoda orice costuri aditionale ale alterarii utilizarii resursei pe perioade lungi de timp, dupa cum se schimba preturile relative si costurile oprtunitatii. Discutati câteva cai prin care un contract pentru cooperare pe termen lung dintre rancher si fermier ar diferi de un contract pentru cooperare pe termen scurt.  

Întrebarea 4.6: Invarianta. Cu costuri ale tranzactiei egale cu zero, fermierul îngradeste lanul de porumb, în loc ca rancherul sa îngradeasca ranchul - indifferent de regula legii. De notat ca în acest exemplu, utilizarea terenurilor pentru cresterea vitelor si cultivarea porumbului este aceeasi, indifferent de atribuirea initiala a drepturilor de proprietate. Aceasta versiune a teoremei Coase este numita versiunea invariantei (deoarece utilizarea resurselor este invarianta fata de atribuirea drepturilor de proprietate). Aceasta versiune apare sa fie un caz special. Cazul mai general este unul în care alocarea resursei va fi eficienta (dar nu necesar identica), indifferent de atribuirea drepturilor de proprietate. Va fi o alocare Pareto-eficienta a bunurilor si serviciilor, dar ea poate fi diferita de alocarea Pareto-eficienta care ar fi rezultat din atribuirea aceesi îndreptatirea altcuiva.  

Pentru ilustrare, sa presupunem ca fermierilor le place sa manânce mai mult porumb si mai putina carne de vita, în timp ce rancherilor le place sa manânce mai multa care de vita si mai putin porumb. Asumam ca fermierii si rancherii sunt proprietarii terenurilor lor, ca costurile tranzactiei sunt zero si ca îngradirea este costisitoare relative la venitul lor. Scimbarea dein "drepturile rancherilor" în "drepturile fermierilor" va creste venitul fermierilor si va scadea venitul rancherilor. Ca si consecinta, cererea pentru porumb va creste si cererea pentru carne de vita va scadea. O mai mare cerere pentru porumb necesita plantarea si îngradirea a mai mult teren cu porumb. Astfel, schimbarea legii cauzeaza construirea a mai multor garduri. Va amintiti distinctia dintre "efectele pretului" si "efectele venitului" din teoria cererii? Puteti folosi aceste concepte pentru a explica acest exemplu?  



Întrebarea 4.7: Efectele înzestrarii . Studiile si experimentele releva ca uneori oamenii cer mult mai mult pentru a da ceva ceea ce au, decât ei ar fi dispusi sa plateasca pentru a-l achizitiona. Pentru a ilustra, sa punem în contrast situatia în care oamenii au oportunitatea de a "vinde" unui poluator aerul curat de care ei se bucura în prezent, uneia în care oamenii care se bucura în present de aer curat au oportunitatea sa "cumpere" aer curat de la un poluator. Evidenta sugereaza ca oamenii pot cere un pret mai mare pentru a "vinde" un drept asupra aerului curat, decât ei ar plati pentru a "cumpara" acelasi drept. O "înzestrare" este o atribuire initiala a drepturilor de proprietate. Divergenta dintre pretul de cumoprare si vânzare este numita "efectul înzestrarii" deoarece pretul variaza în functie de înzestrarea initiala a proprietatii.  

De ce se poate ca fermierii sa puna o valoarea diferita pe dreptul de a fi liberi de ratacirea vitelor, în functie de faptul ca ei vând sau cumpara acest drept? Este rational sa se puna valori diferite pe aceste drepturi? Cum complica aceste flip-flopuri în evaluarea relativa, analiza eficientei atribuirii drepturilor de proprietate?  

Întrebarea 4.8: Norme sociale. Normele sociale adesea evolueaza pentru a face fata costurilor externe, fara negociere sau lege. De exemplu, o norma sociala într-un tinut din Carolina de Nord cere ca rancherii sa-si assume responsabilitatea pentru a-si controla vitele, chiar daca parti ale tinutului sunt "domeniu deschis" (adica, arii în care responsabilitatea legala ramâne fermierilor). Mai mult, rancherii si fermierii în acest tinut aparent nu se angajeaza în tipul de negociere prezentat de teorema Coase. Cât de mult afecteaza aceste fapte analiza lui Coase? De ce v-ati astepta ca vecinii în relatii pe termen lung sa adopte norme de eficienta pentru a controla externalitatile?

 Teorema este discutata în articolul lui Professor Ronald H. Coase, The Problem of Social Cost 3 J. LAW & ECON. 1 (1960). Articolul a fost retiparit în numeroase antologii economice si de drept, notabil R. Berring ed., GREAT AMERICAN LAW REVIEWS (1984) (un compendiu al celor 22 "cele mai mari" articole publicate în revistele de drept din SUA înainte de 1965).

 Situatia negocierii este diferita daca legea adopta prima regula (drepturile rancherului), în loc de a doua regula (drepturile fermierului). Sub prima regula, fermierul este responsabil pentru construirea gardului ca sa tina vitele afara de lanul sau de porumb. În aceste circumstante, cooperarea dintre fermier si rancher nu economiseste costuri, relativ la urmarea necooperativa a legii. În consecinta, sub prima regula, fermierul va merge înainte si va construi gardul fara nici o negociere. Prima regula are o analogie în exemplul masinii uzate. Amintiti-va ca Blair evaluaza masina mai mult decât o face Adam, ceea ce face sa poata fi creat un surplus din vânzarea masinii de catre Adam lui Blair. Daca Blair detine initial masina, nu este nimic de câstigat prin negocierea cu Adam sau cooperarea cu el. Astfel, detinerea masinii de catre Blair este analoaga cu drepturile rancherului. În exemplul cu masina, nu este nici un scop pentru o negociere deoarece partea care evaluaeza cel mai mult masina deja o are; în exemplul vite/porumb nu este nici un scop pentru negociere deoarece partea care poate îngradi vitele la cel mai mic cost are deja datoria sa construiasca gardul.

  Pentru diverse versiuni ale teoremei Coase, veyi Robert D. Cooter, The Coase Theirem, THE NEW PALGRAVE: A DICTIONARY OF ECONOMICS (1987). Cu privire la asumarile existente în versiunea invariantei a teoremei Coase, vezi tratarea grafica din Thomas S. Ulen, Flogging a Dead Pig: Professor Posin on the Coase Theorem, 38 WAYNE L. REV. 91 (1991). 

  endowment

  vezi Robert Ellickson, ORDER WITHOUT LAW (1991).

4.4.  O Teorie economica a proprietatii  B. Elementele Costurilor Tranzactiei

Care sunt costurile tranzactiei? Sunt ele întradevar întodeauna neeligibile? Nu putem folosi teorema Coase pentru a întelege legea fara a raspunde la aceste întrebari. Costurile tranzactiei sunt costuri ale schimbului. Un schimb are trei pasi. Primul, trebuie sa fie localizat un partener pentru schimb. Aceasta implica gasirea cuiva care doreste sa cumpere ceea ce doriti sa vindeti sau sa vânda ceea ce dvs. cumparati. Al doilea, trebuie sa înceapa o negociere între partenerii schimbului. O negociere este finalizata prin negocierea cu succes, ceea ce poate inlcude redactarea unui acord. Al treilea, dupa ce negocierea s-a finalizat, ea trebuie impusa. Impunerea implica monitorizarea performantei partilor si pedepsirea violarilor acordului. Putem numi cele trei forme de costuri ale tranzactiei corespunzator acestor trei pasi ai unui schimb: (1) costuri de cautare, (2) costuri de negociere si (3) costuri de impunere.  

Întrebarea 4.9: Clasificati fiecare dintre urmatoarele exemple ca si cost ale cercetarii, negocierii sau impunerii unui acord, pentru a cumpara un Chevrolet 1957:

a.       Târguirea asupra pretului.

b.      Colectarea platilor lunare pentru cumpararea unei masini.

c.       Luarea de timp liber de la serviciu pentru ca vânzatorul si cumparatorul sa se întâlneasca.

d.      Cumpararea si reclama în sectiunea "clasificate" a ziarului.

e.       Cumpararea unui ziar pentru a obtine sectiunea "clasificate".

f.        Cumparatorul punând întrebari vânzatorului cu privire la sistemul de aprindere al masinii. 

Când sunt costurile tranzactiei ridicate si când sunt scazute? Considerati aceasta întrebare uitându-va la cele trei elemente ale costului schimbului. Costurile de cautare tind sa fie ridicate pentru bunuri sau servicii unice si scazute pentru bunuri sau servicii standardizate. Pentru a ilustra, gasirea cuiva care vinde un Chevrolet 1957 este mai grea decât a gasi pe cineva care vinde o bautura.  

Întrocându-ne de la costurile cautarii la costurile negocierii, de notat ca exemplele noastre privind negocierea au asumat ca ambele parti cunosc una alteia valorile amenintate si solutia cooperativa. Teoreticienii jocului spun ca infirmatia este "publica" în negocieri când fiecare parte cunoaste aceste valori. Invers, informatia este "privata" când una dintre parti cunoaste unele dintre aceste valori si cealalta nu. Daca partile cunosc valorile amenintate si solutia cooperativa, ele pot calcula termini rezonabili pentru cooperare. În general, informatia publica faciliteaza acordul prin faptul ca permite partilor sa calculeze termini rezonabili pentru cooperare. În consecinta, negocierile tind sa devina simple si usoare când informatia cu privire la valorile amenintate si solutia cooperativa sunt publice. Pentru a ilustra, negocierile pentru vânzarea unui pepene sunt simple deoarece nu trebuie stiut prea multe despre acesta.  

Invers, negocierile tind sa fie complicate si dificile când informatia cu privire la valorile amenintate si solutia cooperativa este privata. Informatia privata împiedica negocierea deoarece mare parte din ea trebuie convertita în informatie publica înainte de a calcula termini rezonabili pentru cooperare. În general, negocierea este costisitioare când ea necesita convertirea unui volum mare de informatie privata în informatie publica. Pentru a ilustra, negocierile pentru vânzarea unei case implica multe chestiuni legate de finante, esalonare în timp, calitate si pret. Vânzatorul casei cunoaste cu mult mai mult cu privire la defectele ascunse ale acesteia, decât stie cumparatorul si cumparatorul stie cu mult mai mult cu privire la abilitatea sa de a obtine finantarea, decât stie vânzatorul. Pe parcursul negocierii, fiecare tinde sa extraga aceste fapte de la celalalt. Într-un anume grad, partile se poate sa doreasca sa divulge unele informatii. Dar se poate ca ele sa fie reluctante în a le divulga pe toate. Partea de surplus cooperative al fiecarei parti depinde, în parte, de pastrarea unor informatii private. Dar concluzionarea negocierii necesita ca unele informatii sa fie facute publice. Cântarirea acestor puluri conflictuale este dificila si potential costisitoare.  

Exista literatura multa cu privire la jocurile de negociere, inluzând un mare numar de experimente construite cu mare grija pentru a testa teorema Coase.[1]  Una dintre concluziile cele mai robuste ale acestor experimente este ca negociatorii este mai probabil sa coopereze când drepturile lor sunt clare si mai putin probabil sa cada de accord când drepturile lor sunt ambigui. Pusa în termeni mai formali, jocurile de negociere sunt mai usor de rezolvat când valorile amenintate sunt cunoastere publica. Drepturile partilor definesc valorile lor amenintate în disputele legae. O implicatie a acestei concluzii este ca legea proprietatii ar trebui sa favorizeze criterii pentru determinarea proprietatii care sa fie clare si simple. De exemplu, un sistem pentru înregistrarea publica a revendicarilor privind proprietatea asupra terenului, evita multe dispute si face mai usoara reglementarea pentru acelea care apar. În mod similar, faptul ca cineva poseda sau foloseste un articol de proprietate este mai usor de confirmat. În vederea acestui fapt, legea da greutate posesiei si uzului la determinarea proprietatii.  

Majoritatea exemplelor de negociere prives doua parti. Comunicarea dintre cele doua parti este usual ieftina, în special când ele sunt aproape una de cealalta. Totusi, multe negocieri implica trei sau mai multe parti. Negocierea devine mai costisitoare si dificila pe masura ce ea implica mai multe parti, în special daca ele sunt dispersate una fata de alta. Acest fapt explica de ce tratatele implicând multe natii sunt atât de dificil de încheiat.  

În final, partile se poate sa doreasca sa redacteze un accord si aceasta poate fi costisitor deoarece el trebuie sa anticipeze multe constrângeri care pot apare ca sa schimbe valoarea negocierii.  

Un alt obstacol al negocierii este ostilitatea. Partile la disputa au preocupari emotionale care interfera cu acordul rational, asa cum este amarnic contestat un divort. Oamenii care se urasc unii pe altii sunt adesea în dezacord cu privire la împartirea surplusului cooperative, chiar daca toate celelalte fapte sunt cunoscute public. Pentru a ilustra, multe jurisdictii au reguli pentru a împarti proprietatea la divort care sunt simple si predictibile pentru majoritatea casatoriilor fara copii. Totusi, o proportie semnificativa a acestor divorturi se judeca în instanta în loc sa fie reglementate prin negociere. În aceste circumstante, avocatii pot facilita negocierile prin a se interpune ei însisi între partile ostile.  

Chiar si fara ostilitate, totusi, negocierea poate fi costisitoare deoarece negocoatorii pot fi nerezonabili - de exemplu, prin presarea propriului lor avantaj prea tare (ceea ce avocatii numesc "îmbrobodire" ). Un asoect esential al negocierii este formarea unei strategii. În formarea unei strategii de negociere, fiecare parte încearca sa anticipeze cât de mult va ceda oponentul. Daca partile calculeaza gresit taria de character a celeilalte parti, fiecare va fi surprinsa sa vada ca cealalta nu cedeaza si, drept rezultat, negocierile pot esua. Calculele gresite sunt mai probabile când partile nu se cunosc una pe cealalta, când diferentele culturale întuneca comunicarea, sau când partile sunt hotarâte pe pozitii morale conflictuale cu privire la corectitudine.  

Costurile de impunere, al treilea si ultimul element al costurilor tranzactiei, apar când îndeplinirea unui acord ia timp. Un accord care nu ia timp pentru a fi îndeplinit nu are costuri de impunere. Un exemplu este schimbul simultan, în care eu va dau dvs. un dolar si dvs. îmi dati un pepene. Pentru tranzactiile complexe, monitorizarea comportamentului si pedepsirea violarilor unui acord pot fi costisitoare. Pentru ilustrare, sa consideram exemplul de la începutul acestui capitol în care Bloggs dorea sa dreneze o mlastina de pe proprietatea sa pentru a o dezvolta ca o arie rezidentiala. Sa presupunme ca orasul îi permite sa construiasca pe o mica parte a mlastinii, prevazând ca el nu va afecta restul. Oficialii trebuie sa-l supravegheze ca sa fie siguri ca el îsi tine promisiunea. Mai mult, oficialii se poate sa-i ceara lui Bloggs sa depuna o garantie care îi va fi confiscata daca el afecteaza restul mlastinii si îi va fi returnata daca ele finalizeaza constructia fara a produce pagube. În general, costurile de impunere sunt scazute când violarile acordului sunt usor de observat si pedepsirea este ieftin de administrat.  

Sa sumarizam ceea ce am învatat cu privire la costurile tranzactiei. Tranzactiile au trei etape, dintre care fiecare are un tip special de cost - costuri de cercetare.costuri de negociere si costuri de impunere. Aceste costuri variaza în cadrul unui spectru de la zero la indefinite de mare, depinzând de tranzactie. Caracteristicile tranzactiilor care afecteaza costul lor sunt sumarizate în Tabelul 4.3.

Întrebarea 4.10: Ierarhiuati urmatoarele sase tranzactii de la cele mai scazute la cele mai mari costuri. Explicati ierarhia dvs. prin referinta la costurile de cautare, negociere si impunere. (Nu este un raspuns corect unic.)  

a.       casatoria

b.      cumpararea unui anghinari

c.       achizitionarea unei servituti pentru a derula o conducta de gaz prin proprietatea vecinului dvs.

d.      vânzarea unei fransize Burger King

e.       mersul la colegiu

f.        cumpararea unei garantii pentru o masina noua.

  vezi J. Keith Murnighan, BARGAINING GAMES (1992), pentru un sumar usor de citit al acestei literature. Pentru experimente specifice asupra teoremei Coase, vezi Elizabeth Hoffman si Matthew Spitzer, The Coase Theorem: Some Experimental Tests, 25 J.LAW & ECON. 73 (1982) si Hoffman si Spitzer, Experimental Tests of the Coase Theorem with Large Bargaining Groups, 15 J. LEGAL STUD. 149 (1986).

  overreaching

4.4.  O Teorie economica a proprietatii  C. Nivelul Costurilor Tranzactiei si Regula Legala adecvata

Teorema Coase spune ca utilizarea eficienta a resurselor nu depinde de atribuirea drepturilor de proprietate în situatii de costuri de tranzactie zero. Aceasta implica ca atribuirea drepturilor de proprietate poate fi cruciala pentru utilizarea eficienta a resurselor când costurile tranzactiei nu sunt zero (o chestiune la care ne vom întoarce în urmatoarea sectiune). În sectiunea anterioara am spus ca costurile tranzactiei se întind pe un spectru între zero si indefinit de mari. Trebuie sa încercam acum sa aducem aceasta chestiune la o oarecare concluzie prin a fi mai specifici cu privire la legatura dintre nivelul costurilor tranzactiei si regula legala adecvata.  

Sa presupunem ca în primul rând punem în forma grafica argumentul sectiunii anterioare ca costurile tranzactiei se întind pe un spectru de la zero la infinit - ca acela aratat în Figura 4.1.  

Putem atribui oricare tranzactie potentiala unui punct al spectrului, depinzând de evaluarea noastra privind nivelul costurilor tranzactiei (asa cum este sugerat de factorii din Tabelul 4.3). Apoi trebuie sa întrebam daca aceste costuri sunt suficient de scazute pentru noi ca sa lasam negocierea sa determine utilizarea eficienta a resurselor implicate sau atât de ridicate ca negocierea va esua - astfel încât este necesara o oarecare alternativa la negociere.  

Pe spectru va fi un nivel prag al costurilor tranzactiilor, care divide spectrul într-o regiune în care negocierea va functiona si una în care ea nu va functiona. Figura 4.1 da un exemplu a unde o astfel de linie prag poate fi trasata.  

Oamenii rezonabili pot avea idei foarte diferite cu privire la unde se afla aceast prag. Ce se întâmpla când oamenii au puncte de vedere diferite cu privire la când negocierea va functiona si când ea va esua? Figura 4.2 examineaza aceasta chestiune.  

Persoana a carei vederi sunt prezentate deasupra spectrului plaseaza pragul la un relativ nivel înalt al costurilor tranzactiei, indicat de linia E. Ea crede ca negocierea poate reusi chiar la un nivel relativ ridicat al costurilor tranzactiei. Persoana ale carei vederi sunt sub spectru plaseaza pragul la un cost mai scazut al costurilor tranzactiilor, indicat prin linia R. El crede ca negocierea va reusi într-un numar mai mic de situatii. De aceea, el doreste sa se intervina legas în mai multe situatii decât persoana ale carei crezuri sunt prezentate deasupra spectrului. Putem caracteriza aceste doua vederi ca una care sustine pentru un rol (relativ) expansiv pentru nu împiedica negocierea si una care sustine pentru un rol (relativ) restrictiv pentru negociere în deciderea chestiunilor alocarii eficiente a resursei.  

De notat ca acesti doi oameni agreeaza ca interventia legala îmbunatateste eficienta pentru toate situatiile în care costurile tranzactiei sunt deasupra liniei E si ca negocierea neîmpidicata reuseste pentru toate situatiile în care costurile tranzactiei sunt sub linia R. Ei au un dezacord cu privire la faptul daca negocierea sau interventia legala este mijlocul cel mai potrivit de gestionare pentru acele tranzactii care se situeaza între cele doua linii verticale.  

Sa consideram un exemplu. Sa presupunem ca chestiunea apare în ceea ce priveste regula legala potrivita pentru a gestiona problema fumatului în restaurante de tigari, trabuc, sau pipa. Vor decide restaurnatele pentru ele însele daca sa permita fumatul si cât, sau va fi o reglementare legala privind cantitatea si tipul de fumat în restaurante? Persoana care crede ca negocierea poate reusi într-o gama vasta de situatii poate fi bucuroasa sa lase negocierea privata între fumatori, nefumatori si proprietarii de restaurante sa reglementeze chestiunea. Fumatorii pot plati nefumatorii pentru a le permite sa fumeze în restaurante. Sau nefumatorii pot plati fumatorilor ca sa nu fumeze în restaurante. Pe oricare cale, va prevala activitatea mai valoroasa. Alternativ, proprietarii de restaurante au un stimulent (maximizarea profitului) pentru a distribui eficient spatiul restaurantului lor între fumatori si nefumatori.  

Altcineva se poate sa creada ca costurile tranzactiei dintre fumatori si nefumatori în restaurante sunt atât de mari încât pot împiedica o solutie negociata la interesele lor conflictuale. El se teme ca va avea loc un comportament neplacut si antisocial între fumatori si nefumatori. Guvernul nu va trebui sa delege sarcina de separare a acestor parti potential îngrijoratoare la negociere, nici proprietarilor restaurantelor. În schimb, guvernul trebuie sa intervina si sa structureze o solutie. De exemplu, guvernul poate cere restaurantelor sa puna separat zonele nefumatoare.  

Aceasta descriere stilizata a aplicarii practice a teoremei Coase scoate în evidenta o sursa comuna de dezacord între analisti cu privire la chestiuni de politica publica.  

Întrebarea 4.11  Oamenii ale caror valori de prag pentru costurile tranzactiei difera asa cum se arata în Figura 4.2, cad de acord sau nu cu privire la metoda potrivita de atribuire a drepturilor de proprietate de a fuma sau de a fi liberi de fumat, în urmatoarele situatii?

a.      fumatul într-o rezidenta privata.

b.      fumatul într-o arie publica cum ar fi un mall, o arena închisa sau o sala de concert, sau un stadion deschis.

c.      fumatul în camere de hotel.

d.      zboruri aeriene comerciale.

Ce feluri de argumente vor avea cei doi oameni pentru si împotriva unei negocieri sau a mijloacelor mai interventioniste, pentru reglementarea fiecarei situatii?

4.4.  O Teorie economica a proprietatii 

D. Normativul Hobbes si Teoremele Coase

Am vorbit pâna acum ca si cum singura lectie a teoremei Coase pentru legea proprietatii este daca legea ar trebui sa determine nevelul costurilor tranzactiei si sa reactioneze ca atare. Dar putem merge mai departe.  

Pâna acum am vorbit de cpsturile tranzactiei ca si cum ele sunt exogene sistemului legal - adica, ca si cum ele sunt determinate numai prin caracteristicile obiective ale situatiilor negocierii din afara domeniului legii. Nu acesta este întotdeauna cazul. Unele costuri ale tranzactiei sunt endogene sistemului legal în sensul ca regulile legale pot micsora obstacolele pentru negocierea privata. Teorema Coase sugereaza ca legea poate încuraja negocierea prin micsorarea costurilor tranzactiei.  

Scaderea costurilor tranzactiei "lubrifiaza" negocierea. O cale importanta pentru lege ca sa faca aceasta este prin definirea simpla si clara a drepturilor de proprietate. Este mai usor de negociat când drepturile legale sunt clare, decât daca ele sunt complicate si incerte. Pentru a ilustra, regula "primul în timp, primul în drept" este p cale simpla si clara pentru a determina pretentiile de proprietate. În mod similar, cerând înregistrarea publica a pretentiilor de proprietate face determinarea proprietatii mai usoara. Veti întâlni multe exemple în cadrul acestei carti ale altor cai prin care legea lubrifiaza negocierea. Prin lubrifierea negocierii, legea permite partilor private ca sa schimbe drepturile legale, usurând astfel pe legiuitori de sarcina dificila a alocarii eficiente a drepturilor legale.  

Putem formaliza acest principiu ca si teorema Coase normativa:  

Structurarea legii astfel încât sa fie îndepartate impedimentele pentru acordurile private.  

Principiul este "normativ" deoarece el ofera ghidare legiuitorilor. Principiul este inspirit de teorema Coase deoarece asuma ca schimbul privat poate aloca drepturile legale efficient. Pentru a ilustra aplicatia principala, dramaticul trend mondial spre privatizare în anii 1990 a eliminat multe impedimente regulatoare la acordurile private.  

Dincolo de încurajarea negocierii, un sistem legal înceraca sa minimizeze drezacordurile si esecurile de cooperare, care sunt costisitoare pentru sociatate, Importanta minimizarii pierderilor din dezacorduri a fost în special apreciata de filozoful englez din secolul al saisprezecele, Thomas Hobbes. Hobbes a apreciat ca oamenii ar fi rar suficient de rationali pentru a fi de acord asupra unei împartiri a surplusului cooperativ, chiar si atunci când nu erau impedimente serioase pentru negociere.[1] Cupiditatea lor naturala i-ar conduce la cearta, daca nu cumva a treia parte, mai puternica, le forteaza sa cada de acord. Aceste consideratii sugereaza urmatorul principiu al legii proprietatii, care poate fi numit teorema Hobbes normativa:  

Structurarea legii astfel încât sa minimizeze paguba cauzata de esecuri în acorduri private.[2]

Conform acestui principiu, legea trebuie proiectata pentru a preveni amenintari coercitive si sa elimine efectul distructiv la dezacordului.  

Când partile esueaza sa ajunga la un accord privat, ei pierd surplusul din schimb. Pentru a minimiza paguba care rezulta, legea ar aloca drepturile de proprietate partii care le apreciaza cel mai mult. Prin alocarea drepturilor de proprietate partii care le apreciaza cel mai mult, legea face schimbul de drepturi nenecesar si astfel salveaza costul tranzactiei. Pentru a ilustra, teorema Hobbes normativa cere legii sa creeze "domeniu deschis" (drepturile rancherilor), în loc de "domeniu închis" (drepturile fermierilor) în situatii corespunzând exemplului nostru anterior.  



Aceste doua principii normative ale legii proprietatii - minimizarea pagubei cauzate de dezacorduri private asupra alocarii resursei (teorema Hobbes normativa), si minimizarea obstacolelor pentru acorduri private asupra alocarii resursei (teorema Coase normativa) - au largi aplicatii în drept. În combinatie cu teorema Coase discutata mai devreme si corolarul sau, aceste principii vor forma inima analizei noastre economice a legii proprietatii în restul acestui capitol si în urmatorul.

  Deoarece Hobbes a scris în secolul al saisprezecelea, el nu s-a exprimat chiar în acesti termini, dar acest tip de argument este universal în lucrarea sa clasica, LEVIATHAN (1651). Ideea moderna care subliniaza pesimismul lui Hobbes cu privire la distributie este faptul ca teoria jocului nu are un drum general acceptat pentru a alege între alocarile de fond.

  Aceasta idée este dezvoltata pe larg în Cooter, The Cost pf Coase, 11 J. LEGAL STUD. 1 (1982).

4.4.  O Teorie economica a proprietatii 

E. Reprezentarea grafica a Coase si Hobbes

Putem desena aceste doua teoreme graphic. Axa verticala în Figura 4.3 înfatiseaza surplusul din transferarea unui drept legas de la partea care o detine în prezent, unei alte parti. Pentru a ilustra, sa ne întoarcem la exemplul nostrum al fermierului si rancherul, în care transferarea obligatiei de îngradire de la rancher (drepturile fermierului) la fermier (drepturile rancherului) creaza un surplus de $25. Astfel, "$25" pe axa verticala indica surplusul din schimb când regula este "drepturile fermierilor".  

Acum sa inversam exemplul. În loc sa asumam ca rancherul are obligatia de a îngradi (drepturile fermierilor), sa asumam ca fermierul are obligatia de a îngradi (drepturile rancherilor). Transferând obligatia de a îngradi de la fermier (drepturile rancherilor) la rancher (drepturile fermierilor) creaza un surplus de -$25. Astfel, /$25 pe axa verticala indica surplusul din schimb unde regula este "drepturiel rancherilor".  

Un surplus pozitiv din transferarea unui drept legas exista deoarece legiuitorul initial îl aloca partii gresite. Alocarea "initiala" se refera la alocare înainte ca partile private sa realoce drepturile prin schimbarea lor. Partea "gresita" se refera la cineva care apreciaza dreptul mai putin decât altcineva. Când legea aloca un drept cuiva care îl apreciaza mai putin decât alcineva, partile pot obtine un surplus din schimbarea dreptului. Un astfel de schimb corecteaza alocarea gresita initiala a drepturilor de catre lege.  

Axa orizontala din Figura 4.3 înfatiseaza costurile tranzactiei unui schimb privat al unui drept legal. În lumea ideala a teoremei Coase, costurile tranzactiei sunt zero. În Figura 4.3. costurile tranzactiei sunt zero dealungul axei verticale. În realitate, costurile tranzactiei sunt positive, nu zero, pentru schimbul privat al drepturilor legale. Când costurile tranzactiei sunt positive, ele trebuie scazute din surplus pentru a calcula beneficial net al schimbului privat. Astfel, deca surplusul din schimb este $25, si costurile tranzactiei schimbului privat sunt $10, atunci beneficiul net al schimbului privat al dreptului legal este $15. Aceste fapte sunt reprezentate în Figura 4.3 prin punctul (25, 10), care este notat cu A.  

Alternativ, sa lasam surplusul sa fie $25, dar costurile tranzactiei sa fie $30. Acum partile ar obtine un beneficiu net de $25 - $30 = -$5 dintr-un acord privat. Aceste fapte sunt reprezentate în figura prin punctul (25, 30), care este etichetat cu B.  

Eficienta cere schimbul privat al dreptului legal, oricând surplusul depaseste costurile tranzactiei. În fiecare punct de deasupra dreptei de 45o, surplusul depaseste costurile tranzactiei. Astfel, eficienta cere schimbul privat al dreptului legal pentru toate punctele de deasupra dreptei 45o. Invers, eficienta cere sa nu fie efectuat nici un schimb al dreptului legal oricând costurile tranzactiei depasessc surplusul. Astfel, eficienta cere ca nici un schimb privat al dreptului legal sa aiba loc, pentru toate punctele de sub dreapta 45o.  

Când va aparea de fapt schimbul privat? Daca costurile tranzactiei depasesc surplusul, beneficiul net din schimbul privat este negativ. Cu alte cuvinte, cel putin una dintre parti va pierde din schimbul privat. O persoana rationala nu va face schimbul voluntar în pierdere. Astfel, schimbul privat nu va apare între oameni rationali când beneficiul net este negativ. Acest fapt este indicat în Figura 4.3 prin eticheta "no trade" pentru punctele de sub dreapta 45o. De exemplu, schimul privat al drepturilor legale nu va aparea în punctul B.  

Invers, daca suplusul depaseste costurile tranzactiei, beneficiul net din schimbul privat este pozitiv. Cu alte cuvinte, ambele parti pot câstiga din schimbul privat. Uzual, oamenii rationali vor face schimbul când ambele pot beneficia. Astfel, schimbul privat va aparea în mod obisnuit între oameni rationali când beneficiul net este pozitiv. Acest fapt este indicat în figura prin eticheta "trade" pentru punctele de deasupra dreptei 45o. De exemplu, schimbul privat al drepturilor legale va aparea în punctul A. De notat ca pentru toate punctele de deasupra dreptei 45o, partile vor face schimbul pâna când dreptul legal este detinut de partea care o pretuieste cel mai mult, chiar daca initial legea a alocat dreptul partii care o pretuise mai putin.  

Putem folosi Figura 4.3 pentru a ilustra doua cai prin care legea poate creste eficienta când costurile tranzactiei sunt pozitive. Prima, legea poate lucrifia schimbul privat schimbul privat prin scaderea costurilor tranzactiei. Pentru a ilustra folosind exemplul nostru cu fermierul si rancherul, sa asumam ca legea atribuie obligatia de a îngradi rancherului (drepturile fermierilor), astfel ca un surplus de $25 putea fi atins prin transferarea obligatiei de a îngradi de la rancher la fermier (drepturile rancherilor). Sa asumam totusi ca costurile tranzactiei schimbului privat sunt egale cu $35, astfel ca transferul este blocat. Daca legea poate micsora costurile tranzactiei de schimbare, de la $35 la $10, costurile tranzactiei nu vor mai bloca schimbul privat. Când schimbul privat nu este blocat, obligatia rancherului de a construi gardul (drepturile fermierilor) poate fi transferata fermierului (drepturile rancherilor), creându-se astfel un beneficiu de $15. În termeni ai graficului, asumam ca situatia initiala corespunde lui B, dar legea lubrifiaza schimbul si schimba situatia în A. În general, lubrefierea prin lege corespunde deplasarii de la dreapta la stânga în Figura 4.3. Când legea lubrefiaza schimbul privat suficient ca sa încalce dreapta 45o de jos, legea permite ca o schimbare a drepturilor legale sa apara, care nu ar fi aparut altfel.  

A doua, legea poate aloca drepturile pentru partea care le pretuieste cel mai mult. Pentru a ilustra folosind exemplul nostru cu fermierul si rancherul, sa presupunem, ca si mai înainte, ca legea atribuie rancherului obligatia de a îngradi (drepturile fermierilor), astfel ca poate fi obtinut un surplus de $25 prin transferarea obligatiei de a îngradi de la rancher la fermier (drepturile rancherilor). Sa presupunem de asemenea, ca si mai înainte, ca costurile tranzactei schimbului privat sunt egale cu $35, astfel ca transferul este blocat. În final, sa presupunem ca legea nu poate scadea costurile tranzactiei de schimb. Celalalt posibil remediu este sa se schimbe legea si sa atribuie obligatia de îngradire fermierului (drepturile rancherilor), nu rancherului (drepturile fermierilor). Daca fermierul are obligatia de îngradire, drepturile legale sunt alocate eficient. Când dreptul este deja alocat eficient, schimbarea dreptului ar produce un surplus negativ. În exemplul nostru, surplusul negativ este egal cu -$25, ceea ce corespunde punctului C din Figura 4.3. În consecinta, schimbarea legii de la drepturile fermierilor la drepturile rancherilor corespunde deplasarii de la B la C în figura. În general, schimbarea legii pentru a realoca drepturile legale de la partea care le pretuieste mai putin la partea care le pretuieste mai mult, corespunde deplasarii în jos în Figura 4.3. Când legea realoca drepturile legale suficient încât sa fie încalcata de sus axa orizontala, legea face schimbul privat ca ne-necesar.  

Figura 4.3 ilustreaza ca, prin alocarea drepturilor initial catre partea care le pretuieste cel mai mult, legiuitorii salveaza societatea de costul tranzactiei pentru comercializarea drepturilor. Totusi, adesea legiuitorii nu cunosc cine pretuieste mai mult drepturile si aflarea poate sa fie foarte dificila. Pentru ilustrare, sa consideram problema gasirii costului îngradirii culturii fermierului. Când depune marturie în instanta, fermeirul are un stimulent ca sa exagereze aceste costuri. Cunoscând acest fapt, judecatorul lu juratii nu sunt siguri daca sa-l creada pe fermier. Ca si un alt exemplu, sa presupunem ca instanta trebuie sa-i compenseze pe proprietarii castelului Blackacre, care a fost resedinta familiei Gascoyne-Stubbs de 15 generatii. Blackacre are o valoare de piat de $1 mil. Proprietarul actual, Brewster Gascoyne-Stubbs, trebuie sa-l pretuiasca la mai mult decât $1 mil., fiindca altfel ar fi trebuit sa-l fi vândut deja. Dar cu cât mai mult? Instanta si legiutorii nu pot sa spuna, în special deoarece atunci când este întrebat, dl. Gascoyne-Stubbs are stimulente pentru a exagera.  

Aparent, legiuitorii eficienti se confrunta cu un compromis între costurile tranzactiei si costurile informarii. Urmând strict precedentele, instantele evita costurile de informare pentru a determina cine pretuieste mai mult un drept si lasa partilor oricare ar fi costurile tranzactiei de comercializare a drepturilor legale. Prin determinarea partii care pretuieste cel mai mult un drept legal, instantele ar elibera partile de costurile tranzactiei de comercializare a drepturilor legale, dar ar aparea costurile de informare pentru a se determina cine pretuieste mai mult un drept. Eficienta cere ca instantele sa-l faca pe acela care este mai ieftin. Pentru a formaliza aceasta pretentie, fie IC notatia pentru costul de informare pentru o instanta ca sa determine cine pretuieste mai mult un drept legal. Fie TC notatia pentru costul tranzactiei de comercializare a drepturilor legale. Instantele eficiente ar urma aceasta regula:  

IC < TC  → alocati dreptul legal initial persoanei care îl pretuieste cel mai mult;

TC < IC  → urmati strict precedenta.

Întrebarea 4.12:  

a.   Când costurile tranzactiei sunt suficient de mici, va urma alocarea eficienta a resursei indiferent de atribuirea particulara a drepturilor de proprietate. Când costurile tranzactiei sunt suficient de mari, alocarea eficienta a resursei necesita atribuirea drepturilor de proprietate partii care le pretuieste cel mai mult. Cum este acest prag indicat în Figura 4.3?

b.   Pentru a atinge eficienta când costurile tranzactiei sunt ridicate, instantele trebuie sa aloce dreptul legal partii care îl pretuieste mai mult. Folositi Figura 4.3 pentru a explica aceasta propozitie.

c.   Puteti folosi teorema Hobbes normativa pentru a justifica legislatia care reglementeaza procesul de negociere colectiva dintre angajatori si sindicatele salariatilor?

d.   Când oamenii sunt puternic în dezacord, ei pot încerca sa-si faca rau unul altuia, sau se pot îndeparta de un potential schimb profitabil. Ce sugereaza teorema Hobbes normativa ca ar trebui sa fie raspunsul legii la aceste doua posibilitati?

4.5 O teorie economica a proprietatii

5. Cum sunt protejate drepturile de proprietate? Acum avem instrumentele pentru a raspunde la una dintre cele patru întrebari fundamentale al dreptului proprietatii pe care le-am pus la începutul acestui capitol: "Care sunt remediile pentru violarea drepturilor de proprietate?" Aceasta întrebare priveste modul în care o instanta ar trebui sa raspunda când o persoana privata sau guvernul interfera cu drepturile de proprietate ale cuiva. Discutia noastra din acest capitol se va focalize pe interferenta unei peroane private. În urmatorul capitol vom considera interferenta guvernului.

4.5. Cum sunt protejate drepturile de proprietate? A. Daune si Dispozitii

În primul rând avem nevoie de un fundal. Remediile disponibile unei curti de drept comun sunt fie legale fie echitabile. Principalul remediu legal este plata de daune[2] compensatorii în bani de catre inculpat , reclamantului . Aceste daune sunt o suma de bani care compenseaza reclamantul pentru raul pricinuit acestuia de catre inculpat. Instanta determina suma potrivita care, dupa cum se spune, "face reclamantul teafar". Masurarea acestei sume este un subiect complex el însusi, pe care îl vom discuta mai târziu. Remedierea echitabila consta dintr-un ordin al instantei care dispune inculpatului sa faca un act sau sa se abtina de la a actiona într-o anumita maniera. Acest ordin este frecvent sub forma unei dispozitii, care este numit ca "impune" inculpatului sa faca sau sa se abtina de la a face un act specific.  

De notat ca alinarea legala este "o privire înapoi" în sensul ca ea compenseaza un reclamant pentru un rau deja suferit, în timp ce o alinare echitabila este "o privire înainte" în sensul ca ea previne ca un inculpat sa pricinuiasca un rau reclamantului în viitor. Astfel, o curte poate combina cele doua forme de alinari, acordând despagubiri în bani pentru rauri trecute si impunând acte care pot cauza un rau în viitor.  

Despagubirile sunt remediul uzual pentru promisiuni încalcate si accidente, în timp ce dispozitia este remedial uzual pentru însusirea, încalcarea, sau interferarea cu proprietatea altuia. Cu alte cuvinte, daunele sunt remediile uzuale ale legii contractelor si delictelor, în timp ce dispozitia este remedial uzual în legea proprietatii. Pentru a ilustra, fermierul va avea de platit despagubiri rancherului pentru încalcarea unui contract de livrare de fân sau pentru împuscarea accidentala a vacii rancherului în timpul vânatorii. Dar daca vitele trec în culturile fermierului (si daca fermierul are un drept de a fi liber de pradarea vitelor ratacite), atunci curtea probabil va aplica daune pentru raul din trecut si va dispune rancherului sa-si constrânga vitele în viitor.

4. O teorie economica a proprietatii

5. Cum sunt protejate drepturile de proprietate? B. Spalatoria si Compania Electric: Un exemplu

O dispozitie poate parea a fi o interzicere absoluta asupra unei actiuni. De exemplu, daca curtea ar fi sa dea o dispozitie privind invadarea viitoare a câmpului de porumb al fermierului de catre vitele rancherului, se poate interpeta ca însemnând ca rancherul va trebui sa ridice un gard. Aceasta este o greseala. Remediul prin dispozitie[1] nu previne ca sa nu mai apara vreodata invazia proprietatii fermierului  de catre vitele rancherului, ci numai de a nu aparea fara consimtamântul fermierului. Fermierul este liber sa faca un contract prin care sa promita ca nu impune aplicarea dispozitiei. Pentru ilustrare, fermierul poate fi de acord sa nu impuna aplicarea dispozitiei în schimbul platii unei sume de bani de catre rancher.  

Date fiind aceste fapte, dreptul la o dispozitie va fi vazut ca o atrivuire clara a dreptului de proprietate. Odata ce dreptul de proprietate este clar atribuit, detinatorul sau poate sa înceapa o negociere pentru a-l vinde. Astfel, daca curtea a impus[2] rancherului ca sa nu permita invazia viitoare de catre vite, aceasta poate fi vazuta ca o declaratie ca fermierul are dreptul de impunere legal de a fi liber de invazia de catre vite. Daca valoarea pentru rancher de a i se permite sa invadeze proprietatea fermierului este mai mare decât valoarea pentru fermier de a fi liber de invazie, exista un scop pentru o negociere în care rancherul cumpara dreptul de la fermier.  

Majoritatea disputelor legale sunt reglementate prin negocierea dintre parti, fara a se merge la instanta, dar termenii negocierii sunt afectati de remedial care ar fi disponibil la o judecata. În mod specific, termenii negocierii sunt diferiti, depinzând daca remediu este dauna sau dispozitie. Un exemplu din Capitolul 1 va ajuta la întelegerea legaturii dintre remedii si negocieri.  

FAPTE: Compania Electrica E emite fum, care murdareste rufele spalate la Spalatoria L. Nimeni altcineva nu este afectat deoarece E si L sunt unul lânga altul si departe de ceilalti. E poate micsora acest cost extern prin instalarea de dispozitive pe cosurile sale si L poate reduce pagubele prin instalarea de filtre pe sistemul sau de ventilatie. Instalarea de dispozitive de catre E sau filtre de catre L elimina complet paguba din poluare. Tabelul 4.4 arata profiturile fiecarei companii, depinzând de ce actiune este luata pentru a reduce poluarea. (Profiturile care sunt aratate în matrice exclude orice compensatie care se poate sa fi fost platita sau primita ca si o consecinta a unei dispute legale).

 

Profiturile companiei electrice sunt date prima data în coltul stânga-jos al fiecarei celule; profiturile spalatoriei sunt date în coltul din dreapta sus al fiecarei celule.

Numerele din Tabelul 4.4 pot fi explicate dupa cum urmeaza. Când E nu instaleaza dispozitive, profiturile sale sunt de 1.000 (indiferent de ceea ce face spalatoria). Când L nu instaleaza filtre si nu sufera pagube din poluare (deoarece E a instalat dispozitive), profiturile lui L sunt 300. Poluarea distruge 200 din profiturile lui L. L poate evita aceasta prin instalarea de filtre la un cost de 100, sau E o poate evita prin instalarea de dispozitive la un cost de 500. Verificati sa vedeti daca puteti folosi aceste fapte pentru a explica numerele din tabel.  

Rezultatul cel mai eficient este, prin definitie, o situatie în care profiturile totale pentru cele doua parti, numit "profiturile asociate", sunt cele mai mari. Profiturile associate sunt gasite prin adunarea celor doua numere din fiecare celula a tabelului. Profiturile associate sunt maximizate în celula din nordest, unde este atins 1.200 când E nu instaleaza dispozitive si L instaleaza filtre.  

Dauna cauzata de poluare reprezinta o sursa de disputa între E si L. Se poate ca ei sa poata sa-si regleze dezacordul lor si sa coopereze unul cu altul, sau ei pot esua sa coopereze si sa înceapa un litigiu pentru disputa lor. Noi suntem interesati în a determina cum remediul disponibil de la o curte poate induce partilor sa ajunga la solutia eficienta si astfel sa minimizeze raul din poluare.  

Sa presupunem ca E si L încep un litigiu pentru  dezacordul lor. În eventualitatea unei judecîti, pot fi aplicate trei reguli ale legii alternative:  

1.   Dreptul Poluatorului: E este liber sa polueze.

2.   Dreptul Poluatului la Daune: L este îndrituit la daune compensatorii din partea lui E. (Daunele compensatorii sunt o suma de bani pe care E o plateste lui L pentru a compensa profiturile reduse ale lui L datorita poluarii lui E).

3.   Dreptul Poluatului la Dispozitie: L este îndrituit la o dispozitie care sa-i interzica lui E sa polueze. (O dispozitie este un ordin al curtii care îi cere lui E sa opreasca sa polueze).

Sa determinam valoarea solutiei noncooperative sub fiecare dintre aceste reguli, asa cum este înfatisat în Tabelul 4.5.

Sa începem cu regula 1, daca E este liber sa polueze, actiunea cea mai profitabila pentru E este sa nu instaleze dispozitive si sa se bucure de profituri de 1.000. Cel mai profitabil raspuns pentru L este sa instaleze filtre si sa se bucure de profituri de 200. Astfel, valoarea noncooperativa a regulii poluarii libere este 1.200. Aceasta este solutia eficienta, care este în celula nord-est a tabelului.  

Întorcându-ne la regula 2, sa presupunem ca E trebuie sa plateasca daune lui L si de asemenea sa asumam ca L nu are nici o îndatorire sa instaleze filtre (nici o îndatorire pentru a "alina "). Daca E trebuie sa plateasca daune lui L pentru poluare, atunci L nu-si va face griji sa instaleze filtre. E va avea sa-i plateasca daune lui L egale cu diferenta dintre profiturile de care s-a bucurat L când nu era poluare, 300, si profiturile de care se bucura L cu poluare, 100. E are o optiune între a instala dispozitive si a plati daune de 200 lui L. Alternativa cea mai profitabila este pentru E sa nu instaleze dispozitivele: el realizeaza initial profituri de 1.000, din care trebuie scazut 200 pentru a plati daune, lasând lui E un profit net de 800. L se bucura de profituri nete de 300 (100 din operatiile sale, plus 200 de la E). Valoarea noncooperativa în baza regulii 2 (o regula a obligarii pentru daune compensatorii) este deci: 1.100 = 300 + 800. Aceasta este valoarea din celula nord-vest din tabel.  

În baza asumarii pesimiste ca E si L nu pot coopera, numai una dintre regulile legale produce un rezultat eficient - respectiv regula 1. În loc sa facem asumarea pesimista ca partile nu vor putea coopera, sa presupunem ca facem asumarea optimista ca partile pot reglementa cooperativ dezacordul lor. (Asumam ca costurile tranzactiei sunt foarte scazute). Când E si L coopereaza, cea mai buna strategie a lor este sa maximizeze profiturile asociate ale celor doua întreprinderi. Profiturile sunt maximizate când ei urmeaza cursul eficient de actiune, ceea ce, în acest caz, este pentru L sa instaleze filtre si E sa nu instaleze dispozitive, obtinând profituri comune de 1.200. Aceasta este solutia eficienta din celula din nordest.  

Astfel, sunt doua cai pentru a atinge solutia eficienta. O cale este ca legea sa adopte regula pentru care solutia noncooperativa este eficienta. Aceasta solutie este comentata de teorema normativului Hobbes. În exemplul nostru (dar nu în mod necesar în alte exemple de poluare), solutia noncooperativa este eficienta în baza regulii 1, care da lui E libertatea de a polua. Cealalta cale de a atinge eficienta este pentru parti sa coopereze. Solutia cooperativa este eficienta sub toate cele trei dintre legile posibile. Conform teoremei Coase, alocarea ineficienta a drepturilor legale de lege, cum sunt regulile 2 si 3, va fi îndreptata de acorduri private, presupunând ca negocierea are succes.  

Daca costurile tranzactiei sunt egale cu zero si negocierea de succes poate îndrepta legile ineficiente, ce diferenta face legea? Un raspuns este ca legea afecteaza distribuirea produsului cooperativ, care afecteaza negocierea. Pentru a ilustra acest punct cu privire la distributie, amintiti-va modul în care structura legii - cum sunt regulile 1, 2 si 3 - afecteaza valorile amenintate ale partilor. O solutie a negocierii rezonabila este pentru fiecare parte sa primeasca valoarea sa amenintata plus o parte egala a surplusului cooperativ. Fiecare dintre partile la o negociere ar prefera regula legii care-i furnizeaza lui cea mai mare valoare amenintata. În mod specific, valoarea amenintata a reclamantului într-o disputa de proprietate este cel putin atât de mare când remediul pentru raul viitor este o dispozitie de  remediere ca si când remediul sunt daune. În consecinta, reclamantul prefera remediul dispozitiei de remediere pentru raul viitor sau, chiar mai bine, dispozitia de remediere pentru raul viitor si daune pentru raus trecut. În contrast, acuzatul prefera remediul prin daune pentru raul viitor sau, chiar mai bine, nici un remediu.  

Efectul regulii legii asupra distribuirii produsului cooperativ poate fi calculat precis pentru E si L. Sa ne imaginam ca E si L intra în negocieri si, pentru a pastra aritmetica simpla, sa asumam ca negocierea unui aranjament sau mergerea la judecata este fara cost pentru parti (greu de înghitit!) Câstigurile noncooperative - adica, profiturile pe care partile le pot obtine pe cont propriu daca negocierile esueaza - sunt aratate în Tabelul 4.5 în baza fiecareia dintre cele trei reguli. Surplusul cooperativ, care este egal cu diferenta dintre profiturile asociate din cooperare si valorile amenintate, este aratat în colana din mijloc. O solutie a negocierii rezonabila este pentru fiecare parte sa-si primeasca valoarea sa amenintata plus jumatate din surplusul din cooperare. Câstigurile pentru cele doua parti din cooperare sunt date în cele doua coloane din partea dreapta a tabelului. De notat ca în fiecare caz câstigurile cooperative însumeaza 1.200, dar L primeste partea cea mai mare în baza regulii dispozitiei (regula 3) si o parte intermediara în cazul despagubirilor (refula 2) si cea mai mica parte când E este liber sa polueze (regula 1).  

Întrebarea 4.13: De ce este costul pentru inculpate, de implementare a unei dispozitii pentru a sfârsi interferente viitoare, cel putin la fel de mare ca si platirea de daune pentru interferente viitoare? Este acest fapt general adevarat sau numai o trasatura speciala a acestui exemplu?










Document Info


Accesari: 1758
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2021 )