Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




SISTEMUL POLITIC AL REGATULUI UNIT AL MARII BRITANII SI IRLANDEI DE NORD

Drept


SISTEMUL POLITIC AL REGATULUI UNIT AL MARII BRITANII SI IRLANDEI DE NORD

1. Evolutia dreptului pozitiv

Istoria specifica a Marii Britanii a facut ca o lege fundamentala scrisa

sub forma unui document unic sa nu fie necesara, ci sa existe numai un set

de reguli si principii constitutionale care formal-juridic se exprima printr-o



serie de obiceiuri dezvoltate prin intermediul jurisprudentei, la care se

adauga documente scrise si, uneori, jurisprudenta.

Constitutia britanica reprezinta cel mai edificator sistem nescris din

lume.

Se poate considera ca primul document cu caracter constitutional din

istoria constitutionala engleza îl reprezinta Carta acordata supusilor sai de

regele Henric I la urcarea pe tron în anul 1100.

Formal, izvoarele "Constitutiei Marii Britanii" cuprind statute, pacte

(conventii), jurisprudenta si doctrina.

Statutele sunt legi adoptate de parlament, care, de regula, se refera la

organizarea politica a statului.

Dintre statute, cel mai des sunt citate:

. Magna Charta Libertatum (1215);

. Petition of Right (1628);

. Habeas Corpus Act (1679);

. Bill of Rights (1689);

. Act of Settlement (1701);

. Parliament Act (1911 si respectiv 1949);

. Representation of the People Act (1949);

. Scotland Act (1998);

. Northern Ireland Act (1998);

. Human Rights Act (1998);

. House of Lords Act (1999).

14

Pactele (conventiile) sunt cutume, obiceiuri bine stabilite care

guverneaza diferite proceduri politice.

Jurisprudenta desemneaza ansamblul hotarârilor judecatoresti care se 13413r175n

refera la probleme de ordin constitutional ce au ajuns pâna la judecatorii de

la instantele superioare.

2. Protectia drepturilor fundamentale prin acte scrise

Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord neavând o Constitutie

scrisa, sub forma unui document unic fundamental, se pune întrebarea unde

pot fi gasite izvoarele juridice ale drepturilor fundamentale de care se bucura

cetatenii Regatului Unit.

Cea mai mare parte a acestor drepturi au existat la început în deciziile

judecatorilor, prin care acestia recunosteau un drept pe care britanicii îl

posedau deja.

Începând cu secolul al XVIII-lea, multe dintre aceste drepturi au obtinut

o delimitare clara din partea unor statute importante.

Odata cu sfârsitul dinastiei Stuart în anul 1688 Rule of Law a devenit

conventia esentiala cu privire la drepturile fundamentale de care se bucura

cetatenii britanici.

Cele mai importante drepturi de care se bucura cetatenii britanici pot fi

considerate urmatoarele:

a) Dreptul de vot;

b) Dreptul la libertate personala;

c) Dreptul la libertatea opiniilor;

d) Dreptul la întrunire publica;

e) Dreptul la proprietate privata;

f) Dreptul la alegerea religiei;

g) Dreptul de a apartine unui sindicat.

Traditia britanica, magistral exprimata de Dicey în 1885, consacra un

principiu fundamental garantarii efective a drepturilor fundamentale ale

omului, în conformitate cu care "exista o prezumtie generala ca individul

este liber din moment ce el poate sa faca tot ce nu îi este interzis prin lege".

Cu o astfel de mentalitate, extinsa la nivelul întregii societati britanice, nu e

de mirare ca timp de secole constitutionalistii nu au admis nici macar

necesitatea unei enumerari a elementelor care compun libertatea individuala.

Human Rights Act, din 1998, reprezinta primul efort de codificare a

drepturilor fundamentale de la adoptarea Bill of Rights, în 1869. Interesant în

cazul acestui act normativ este nu numai faptul ca el încorporeaza expres în

dreptul pozitiv britanic Conventia europeana a drepturilor omului, dar si

15

faptul ca, în baza articolului 3, judecatorul este obligat sa interpreteze

dreptul intern (atât legile, cât si common law) în conformitate cu dispozitiile

Conventiei. În cazul în care acest lucru nu este posibil, judecatorul este

obligat sa faca o declaratie de neconformitate, ceea ce atrage dupa sine o

modificare a dispozitiei contrare din dreptul intern, indiferent ca aceasta este

o reglementare secundara sau primara.

3. Parlamentul

Aparitia institutiei pe care astazi o numim parlament este de regula

plasata în evul mediu, când regele dispunea de doua Consilii pentru a

guverna regatul: Privy Council, format din consilierii sai particulari

împuterniciti cu conducerea administratiei cotidiene a Regatului, si King's

Council sau Common Council, format din reprezentantii oraselor si

domeniilor carora regele le cerea sa voteze impozitele. Foarte repede, acesta

din urma se va distanta de puterea regala si, fapt care ulterior îi va asigura

caracterul reprezentativ, va forma un corp distinct care, în timp, se va

obisnui sa guverneze în domeniile de competenta sa, strict limitata de

cutuma, cu o autonomie care a facut din el precursorul parlamentului de

astazi.

Astazi, Parlamentul Marii Britanii este compus din Camera Comunelor

si Camera Lorzilor. Camera Comunelor are atributiile cele mai importante:

adopta legile, detine în exclusivitate competentele financiare, are competenta

de a controla Guvernul si de a pune în discutie responsabilitatea sa. Cât

despre Camera Lorzilor, ea nu mai are decât un rol decorativ, disputele sale

cu Camera Comunelor în ce priveste votarea anumitor legi putând fi usor

depasite de cea din urma cu un vot în cursul a doua sesiuni succesive,

separate de un termen de minimum un an.

Acest parlament dispune de suveranitate legislativa, actele normative pe

care el le adopta constituind singura forma de legislatie care nu poate fi

limitata în aplicarea sa de nici una din celelalte autoritati ale statului (în

Marea Britanie neexistând înca o forma de control al constitutionalitatii

legilor). Paradoxul consta în faptul ca tocmai aceasta suveranitate

parlamentara nu dispune de nici o garantie constitutionala, ci numai de

beneficiul cutumei si al stabilitatii legilor adoptate chiar de parlament.

4. Monarhia

Regele este detinatorul puterii executive, cel putin teoretic. În practica,

ministrii "majestatii sale" exercita puterea executiva sub conducerea unui

16

prim-ministru care raspunde solidar cu ei pentru toate actiunile lor, dar nu în

fata suveranului, ci a parlamentului. Astfel, raspunderea suveranului pentru

actele ministrilor sai nu mai subzista. Oricum, suveranul nu este considerat

responsabil, caci "the king can do no wrong". Legea nu permite angajarea

urmaririi penale împotriva reginei / regelui ca persoana privata.

Legea constitutionala din 1701 a înlocuit principiul primogeniturii

masculine în materie de succesiune la tron cu o regula speciala: în absenta

descendentilor printesei Anna de Danemarca si ai lui Wilhelm al III-lea,

printesa Sofia si descendentii sai au devenit mostenitorii legitimi ai tronului,

cu conditia ca ei sa fi fost protestanti. Regina actuala este, prin urmare,

descendenta directa a familiei de Hanovra, instituita în 1701. Ceea ce legea

nu precizeaza însa sunt atributiile de care dispune monarhul, reduse tot mai

mult de-a lungul timpului.

Astfel, monarhia ramâne supusa regulii fundamentale a neutralitatii

politice. Însa, toate prerogativele monarhului sunt pur nominale, nici una

neputând fi exercitata fara contrasemnatura primului-ministru. Chiar si

alegerea primului-ministru (o prerogativa importanta a sefilor de stat în alte

tari cu regim parlamentar) nu mai este o competenta proprie a monarhului

britanic: sistemul bipartit si cel electoral au simplificat totul. Formal, regina

mai poate:

a) sa declare deschise si, respectiv, încheiate sesiunile parlamentare;

b) sa dizolve si sa convoace parlamentul;

c) sa-l numeasca pe primul-ministru;

d) sa-i numeasca pe ministri;

e) sa dispuna de unele competente în materie judecatoreasca;

f) sa acorde titluri onorifice.

5. Primul-ministru si cabinetul sau

Cabinetul (primul-ministru si ministrii) deriva, în teorie, din puterea

suveranului. La început, ministrii nu erau nimic altceva decât membrii

Consiliului Privat al Coroanei, fara nici o existenta colectiva. Dupa dinastia

germana de Hanovra, care ajunge la tron în 1714 si care se dezintereseaza de

problemele Regatului, ministrii dobândesc importanta si, sub autoritatea

primului-ministru, se detaseaza de Consiliul Privat al Coroanei.

Aceeasi schema este reluata si în privinta responsabilitatii: la început,

ministrii nu raspund decât individual, în fata parlamentului, pentru actele lor

de gestionare a treburilor publice. Este însa o raspundere pur penala, care da

nastere unei proceduri de punere sub acuzare de catre Camera Comunelor

(impeachment) si unei judecari de catre Camera Lorzilor, cu consecinte care

17

pot merge pâna la condamnarea ministrilor la pedeapsa capitala. Pentru a

evita consecinte atât de grave pentru persoana lor, ministrii au luat bunul

obicei de a demisiona înainte de a fi acuzati. Începând cu 1689, simpla

amenintare a unui impeachment îi va face pe ministri sa se retraga înainte ca

procedura sa se puna în miscare. Astfel, responsabilitatea penala si

individuala a posteriori este înlocuita printr-o responsabilitate politica si

colegiala a priori. Cabinetul este de acum înainte un organ colegial, solidar,

condus de primul-ministru, responsabil politic în fata parlamentului, dar nu

si în fata regelui. Primul-ministru si Cabinetul sunt într-adevar organele

cheie ale puterii.

Cabinetul este modest ca numar de persoane, dar cu atributii deosebit

de importante în cadrul unei echipe guvernamentale foarte numeroase,

compusa din ministri fara portofoliu, ministri însarcinati sa conduca un

departament, secretari si subsecretari de stat etc. Primul-ministru este cel

care îsi alege ministrii dintre colegii de partid alesi în Camera Comunelor si,

uneori, însa foarte rar, dintre Lorzi. El îi poate revoca liber. Numarul

membrilor variaza în functie de epoca, între 14 si 24 de ministri; în caz de

ostilitati, el poate fi redus la numai 4 sau 5 membri.

6. Sistemul partidelor politice

Scrutinul majoritar într-un singur tur poate fi considerat, în egala

masura, fie cauza, fie efect al celuilalt fenomen ce caracterizeaza peisajul

politic britanic: bipartidismul. Timp de mai bine de o suta cincizeci de ani,

doua partide si-au disputat scena politicii britanice: Whigs si Torries, iar mai

apoi succesorii lor, liberalii si conservatorii. Abia la sfârsitul celui de-al

doilea razboi mondial se produce o schimbare spectaculoasa si apar

laburistii.

Deja în cursul secolului al XVIII-lea se disting doua grupari de interese:

Torries - reprezentantii aristocratiei traditionale, cu interese strict funciare,

si Whigs - reprezentantii noii burghezii industriale si comerciale. În secolul

al XIX-lea, Torries si-au luat numele de conservatori si Whigs pe cel de

liberali. La începutul secolului al XX-lea a luat nastere un nou partid politic,

aparut din lupta sindicala, care îsi propune ca scop principal apararea

intereselor muncitorilor. În anul 1906 el participa pentru prima data la

alegeri si obtine 30 de mandate. Se intituleaza Labour Party si continua

sa-si sporeasca influenta într-atât, încât în 1945 reuseste sa înlature complet

Partidul Liberal din parlament. De atunci, alternanta la putere se face între

conservatori si laburisti, fara ca celelalte partide politice, de mai mica

importanta, dar care exista în Marea Britanie, sa reuseasca sa-i detroneze.

18

7. Scrutinul

Timp de sase secole, sistemul constitutional britanic a evoluat în

directia votului universal. În 1918, acest lucru a fost în sfârsit realizat, însa

numai începând cu vârsta de 21 de ani pentru barbati si 30 de ani pentru

femei. De abia în 1969, vârsta limita a fost coborâta la 18 ani pentru ambele

sexe, cu excluderea de la dreptul de vot a membrilor Camerei Lorzilor, a

strainilor, a persoanelor alienate mintal si a persoanelor condamnate pe

parcursul ultimilor cinci ani pentru coruptie sau practici ilegale în legatura

cu alegerile. Eligibilitatea revine oricarei persoane având 21 de ani împliniti

pâna în ziua alegerilor, cu exceptia lorzilor, a prelatilor diferitelor culte, a

handicapatilor mintal si a functionarilor statului.

Procedura electorala, atât pentru alegerile generale, cât si pentru cele

locale, este cuprinsa în Legea reprezentarii poporului (People's

Representation Act) din 1949, cu modificarile ulterioare. Contestarea

alegerilor este posibila în termen de 12 zile de la numararea voturilor, prin

depunerea unei cereri la un tribunal compus din doi judecatori ai Înaltei

Curti care îsi are sediul în circumscriptia electorala respectiva. Tinând seama

de motivele cererii si de natura contestatiei, tribunalul poate sa confirme

rezultatele, sa le modifice adaugând sau anulând voturi sau sa dispuna noi

alegeri. La sfârsitul deliberarii, tribunalul trebuie sa prezinte concluziile sale

Speaker-ului Camerei Comunelor, care ia apoi o decizie în consecinta.

Sistemul electoral al Marii Britanii ramâne unul de referinta, atât din

punct de vedere teoretic, cât si în ceea ce priveste influenta concreta pe care

o are asupra vietii politice si statale. Astfel, Marea Britanie este divizata în

651 de circumscriptii din care se desemneaza câte un membru în Camera

Comunelor. Scrutinul se bazeaza pe regula majoritatii simple, uninominale,

cu un singur tur; adica, mandatul revine candidatului care a obtinut cel mai

mare numar de voturi în circumscriptia în care a candidat. Un scrutin

considerat foarte dur, dar foarte eficient în ceea ce priveste desemnarea unei

majoritati parlamentare eficiente, întrucât a dat aproape întotdeauna rezultate

nete.


Document Info


Accesari: 8871
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )