Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




AGRICULTURA IN UNIUNEA EUROPEANA. POLITICA AGRICOLA COMUNA (PAC)

Stiinte politice


AGRICULTURA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ. POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ (PAC)

  1. Despre sectorul agricol al Uniunii Europene
  2. Peste 50 de ani de Politica Agricola Comuna

Lectiile trecutului

Nevoia de reformare a PAC. Reforma Mc Shary (1992)

Impactul reformei din 1992. Reforma PAC si mediul înconjurator. Impactul international al Reformei Mc Shary

  1. Agenda 2000 si obiectivele PAC
  2. Reforma Fischler (2003)
  3. Rolul Politicii Agricole Comune în viitor
  4. PAC si largirea UE spre Europa Centrala si de Est. Situatia României


TEMA XII

AGRICULTURA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ. POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ (PAC)

1. Despre sectorul agricol al Uniunii Europene

Securitatea alimentara este o problema care a preocupat dintotdeauna lumea. Iar agricultura este singura ramura de productie care poate asigura securitatea alimentara pentru om, disponibilitati pentru export si completarea rezervelor nationale. Constituind una din ramurile principale de productie materiala, nivelul realizarilor din agricultura determina în mod nemijlocit si progresul economic si social al lumii în care traim.

În acest context trebuie privit si sectorul agricol al Uniunii Europene. Faptul ca, înainte de ultima largire, în 2004, 15 milioane de persoane (fara forta de munca ocazionala) îsi desfasurau activitatea în cca. 8 milioane exploatatii agricole, cuprinzând peste 135 milioane ha de teren agricol si asigurau hrana pentru 350 milioane locuitori este o dovada a importantei agriculturii în Uniune.

Zonele rurale ocupau, înainte de 2004, 80% din teritoriul Uniunii Europene - spatiu în care locuia 20% din populatia celor 15 state membre(3% în Belgia, dar 40% în Irlanda, Grecia, Spania si Portugalia). Suprafata agricola la nivelul UE - 15 era de aproximativ 40% din suprafata totala (cu maxime de 50 - 60% în Franta, Olanda, Danemarca, Irlanda si Marea Britanie), iar populatia ocupata în agricultura era de 8,6% din populatia rurala.

De mentionat totodata, ca agricultura UE - practicând metode intensive si mecanizarea moderna - detine un rol important în productia agricola mondiala: 16% din productia mondiala de grâu; 15% din productia de zahar; 25% din productia de lapte; 20% din productia de carne de vita, porc si pasare; 70% la vin. Uniunea a devenit un concurent important al Statelor Unite ale Americii pe piata produselor agricole.

Agricultura ocupa un loc de seama si în totalul schimburilor comerciale ale Uniunii. Înca înaintea ultimei largiri din mai 2004, produsele agricole si alimentare reprezentau la export cca. 8,5%. Cele mai importante produse la export sunt: cerealele, brânzeturile, carnea, vinurile, berea, legumele si fructele. Balanta comerciala a UE este excedentara la cereale, carne, lapte, oua, peste, tutun si este deficitara la oleaginoase boabe, nutreturi, lemn, legume si fructe.

Pentru dezvoltarea schimburilor comerciale cu produse agricole, UE a încheiat acorduri bilaterale cu peste 120 de tari si face parte din 30 conventii internationale.

Veniturile realizate în sectorul agricol al UE sunt, în general, mai reduse în raport cu cele obtinute în sectoarele industriale sau a serviciilor. Desi preturile produselor agricole sunt în crestere, acestea cresc într-un ritm inferior produselor din alte sectoare ale economiei.

În cursul ultimelor decenii, forta de munca din agricultura a fost redusa, numarul agricultorilor care au parasit acest sector de activitate crescând considerabil. Acest proces a avut ca rezultat abandonarea unor regiuni din Uniune si suprapopularea unor centre urbane. si în ceea ce priveste folosirea pamântului, în ultimele doua decenii s-a înregistrat o reducere cu cca. 4,5 milioane la (0,3% pe an), îndeosebi ca urmare a transferului de terenuri agricole spre alte utilizari (drumuri, constructii). La acestea se adauga 5 milioane ha supuse regimului de "înghetare" a terenurilor cultivate, adica restrictii de cultivare în baza reformei PAC din 1992.

Rezultatele de azi ale agriculturii din Uniunea Europeana sunt rezultatul unor eforturi sustinute, initiate înca prin Tratatul de la Roma, care prevedea crearea unei piete agricole unice europene. Obiectivul final al acestui demers era sa permita consumatorilor Comunitatii sa-si procure hrana zilnica la preturi accesibile, asigurând, în acelasi timp, agricultorilor o remunerare echitabila, care sa le recompenseze eforturile facute.

În cele 6 tari fondatoare ale CEE, la mij 343f57d locul anilor '50, pe 65 milioane ha arabile lucrau cca. 17,5 milioane persoane. Spre deosebire de America si Australia unde predominau marile exploatatii agricole extensiv mecanizate, în tarile Comunitatii preponderenta era mica exploatatie familiala. Aceste exploatatii trebuiau sprijinite printr-o politica coordonata care a fost Politica agricola comuna (PAC). Aceasta politica a contribuit decisiv la crearea pietei agricole comune si la transformarea Uniunii într-un furnizor de produse agricole si alimentare pentru întreaga lume.

2. Peste 50 de ani de Politica Agricola Comuna

Obiectivele PAC au fost definite de articolul 39 al Tratatului de la Roma si anume :

a)          Cresterea productivitatii agricole, încurajând modernizarea exploatatiilor;

b)          Garantarea unui standard de viata echitabil populatiei agricole la paritate cu alte sectoare de activitate, mai ales, prin cresterea veniturilor celor care lucreaza în agricultura;

c)          Stabilizarea pietelor produselor agricole evitând alternanta dintre cresterea si prabusirea preturilor;

d)          Garantarea securitatii aprovizionarii cu alimente, la preturi rezonabile pentru consumatori.

Obiectivele PAC au fost concepute atât în interesul producatorului, cât si al consumatorului. Dar cum acestea se situeaza adesea în opozitie, cum este si cazul diferitelor interese nationale, PAC a fost realizata pe baza compromisului.

Trei principii fundamentale stau la baza Politicii Agricole Comune:

a)          Crearea si mentinerea unei singure piete si a unor preturi comune (o singura piata în care produsele agricole circula liber);

b)          Respectul notiunii de preferinta comunitara (în comertul agricol se manifesta preferinta pentru marfurile produse în interiorul Comunitatii, cumparatorii de produse necomunitare trebuind sa plateasca un supracost). Prin aceasta se urmarea protejarea pietei interne împotriva importurilor masive si la preturi scazute a produselor agricole originare din alte tari;

c)          Solidaritatea financiara (statele membre participa împreuna la constituirea resurselor si la ansamblul cheltuielilor legate de PAC). Pentru a finanta cheltuielile PAC, în 1992, a fost creat Fondul European de Orientare si Garantare Agricola (FEOGA)

O strânsa relatie exista între cele trei principii, nici unul neputând sa existe independent.

De-a lungul timpului, aplicarea celor trei principii a adus mari servicii Comunitatii, astfel ca:

- securitatea aprovizionarilor a fost asigurata pentru principalele categorii de marfuri alimentare;

- milioanele de agricultori din Uniunea Europeana sunt, astazi printre cei mai productivi din lume;

- ei produc bunurile alimentare esentiale pentru întreaga Uniune. În acelasi timp, prin exporturile comerciale, prin intermediul ajutorului alimentar, contribuie la hranirea unui numar important de persoane din alte parti ale globului.

Gratie PAC, Uniunea Europeana a devenit o putere agricola, iar amenintarea penuriei alimentare a disparut pentru consumatorul comunitar.

PAC nu numai ca a confirmat si a dezvoltat vocatia agricola a Europei, dar în Europa occidentala a contribuit esential la mentinerea unui anumit echilibru între oras si sat, pe de o parte, si între interesele agricultorilor si cele ale consumatorilor, pe de alta parte. Mai mult, ea a mentinut pe loc o populatie agricola dinamica si a încetinit exodul rural catre marile aglomeratii urbane. Toate acestea ar fi fost mult mai dificil de realizat fara PAC.

Definite prin Tratatul de la Roma si explicitate prin Conferinta de la Stressa, obiectivele PAC au fost puse în aplicare treptat între 1958 si 1968, perioada realizarii pietei unice a produselor agricole. Primele produse au fost supuse reglementarilor pietei comune în 1962. Preturile comune însa, au fost aplicate începând din 1968.

În vederea finantarii unitare a PAC, în ianuarie 1962 Consiliul a instituit Fondul European de Orientare si Garantii Agricole (FEOGA). FEOGA cuprinde toate creditele destinate Politicii Agricole Comune, constituind un capitol special si cel mai mare în bugetul UE. Pâna în urma cu câtiva ani, FEOGA reprezenta peste 50% din bugetul Uniunii.

Fondul are doua sectiuni distincte si anume:

- sectiunea "orientare", destinata ajustarii structurilor agricole si modernizarii agriculturii;

- sectiunea "garantii" ce reprezinta peste 90% din FEOGA si este destinata transpunerii în practica a celor trei principii fundamentale.

FEOGA finanteaza în întregime:

- mecanismele de sustinere a preturilor;

- restituirile la export si interventia publica de piata;

- fondurile structurale destinate dezvoltarii rurale (partial).

În scopul înfiintarii pietei unice a produselor agricole, preturile acestora au fost unificate. Pentru a evita însa ca agricultorii din tarile cu preturi ridicate sa fie obligati sa accepte reducerea acestora, preturile unice au fost stabilite pentru fiecare produs la cel mai înalt nivel existent. În felul acesta, preturile mondiale la majoritatea produselor agricole s-au situat sub preturile unice comunitare, iar diferenta dintre acestea nu a încetat sa creasca.

Respectarea principiului preferintei comunitare presupune ca produsele comunitare sa ramâna mai ieftine decât produse similare importate, astfel încât produsele comunitare sa fie preferate celor din afara Comunitatii. În acest scop, importurile au fost supuse unei taxe de intrare cunoscuta sub numele de prelevare la import, egala cu diferenta dintre pretul la frontiera si un pret de referinta la intrare (pret prag, pret de intrare, pret ecluza, etc.). conducând la scumpirea produselor extra comunitare peste nivelul preturilor interne ale produselor comparabile. În paralel, un sistem de subventionare a exporturilor (restituiri la export) a fost pus la punct pentru a permite produselor comunitare sa fie competitive pe piata mondiala.

La rândul sau, principiul solidaritatii financiare se realizeaza prin utilizarea bugetului comunitar ca principal instrument financiar pentru gestionarea PAC. Statele membre nu-si mai sprijina direct proprii agricultori. Ele contribuie direct la constituirea bugetului comunitar, din care se suporta toate costurile implicate de aplicarea mecanismelor PAC.

Piata agricola unica a reprezentat fara îndoiala un succes. Schimburile agricole intracomunitare au crescut în mod semnificativ. Consumatorii comunitari au avut cel mai mult de câstigat. Ei pot opta astazi pentru o gama de produse greu de imaginat cu ani în urma. În ciuda cresterii preturilor, procentul din bugetul de familie pe care o familie medie îl aloca alimentatiei în UE a scazut în ultimii douazeci si cinci de ani de la 28% la 20%.

Eficienta si productivitatea agriculturii s-au ameliorat continuu. Pe masura ce Comunitatea a atins, iar pe urma a depasit nivelul de autosuficienta, numarul exploatatiilor agricole si al agricultorilor s-au redus. Cele sase tari fondatoare ale CEE numara astazi cu 50% mai putini agricultori decât acum patruzeci si cinci de ani.

Contributia agriculturii la Produsul Intern Brut, chiar daca redusa, nu este totusi de neglijat, aceasta atingând în medie 2,4%. Sub aceasta medie se situeaza Marea Britanie, Germania, Belgia si Luxemburgul, iar peste ea celelalte tari membre si, în special, Irlanda si Grecia. Odata cu aderarea tarilor din Europa Centrala si de Est, acest procent creste.

În ciuda preferintei comunitare, PAC nu a împiedicat cresterea importurilor agricole din afara Comunitatii. De altfel, astazi UE importa mai multe produse agricole decât exporta, fapt care face ca balanta sa comerciala cu restul lumii sa fie deficitara.

Ca si Uniunea Europeana, si celelalte tari din grupul celor mai industrializate - fie ca este vorba de SUA, Japonia sau tarile vest europene nemembre - practica un nivel ridicat de subventionare a agriculturii lor. Stabilirea acestui nivel ridicat de sustinere a agriculturii a fost de neevitat în momentul când guvernele tarilor respective au decis sa asigure securitatea alimentara a popoarelor lor si dezvoltarea echilibrata a zonelor urbane si rurale.

Aceste doua optiuni strategice au fost platite scump. De asemenea, veniturile agricole au trebuit sa poata sustina comparatia cu salariile din celelalte sectoare ale economiei.

Fara îndoiala, complexitatea si rigiditatea acestor sisteme de sprijinire a agriculturii au contribuit la aparitia unor probleme serioase carora Uniunea Europeana si celelalte state trebuie sa le faca fata astazi. Pe de o parte, PAC a constituit un veritabil succes, însa daca analizam prin prisma costurilor, a excedentelor si a ajutorului acordat acelor agricultori ce ar avea cea mai mare nevoie, bilantul nu este atât de pozitiv.

Lectiile trecutului

Ca orice politica dinamica, PAC a suferit de-a lungul timpului ajustari si modificari atât în scopul adaptarii la noile circumstante si prioritati, cât si datorita evolutiilor pietei si a tehnologiilor. Au fost facute eforturi însemnate, în special pentru limitarea productiei excedentare, reducerea costurilor bugetare si împiedicarea prabusirii veniturilor agricole. Primele masuri de reforma însa s-au lovit de rigiditatea functionala a sistemului creat de PAC. Sistemul de subventionare, bazat pe garantarea preturilor de productie, a dat nastere la dependente structurale greu de ajustat.

Prima modificare a PAC a fost operata în 1979, însa schimbari importante au fost introduse între 1984 si 1988. Reamintim ca sistemul garantarii preturilor de productie constituia miezul PAC.

Înainte de aplicarea modificarilor mentionate, agricultorii primeau un pret minim pentru produsele lor, chiar daca aceste produse erau excedentare si contribuiau la marirea stocurilor comunitare de interventie ce trebuiau ulterior exportate pe piata mondiala apelând la subventii.

Totusi sistemul de sustinere a preturilor a permis Comunitatii sa atinga gradul de autosuficienta la majoritatea produselor agricole. În 1973, nevoile comunitare de cereale, carne de vita, produsele lactate, carne de pasare si legume erau asigurate în proportie de 100% din productia proprie.

Uniunea Europeana producea înainte de 1993 cu 20% mai multe cereale decât avea nevoie. Chiar daca luam în considerare exporturile si stocurile strategice, excedentul ramas este destul de important. Fara o actiune concertata de reforma, acest dezechilibru crescând al pietei s-ar fi agravat. Înainte de 1993, productia agricola a Comunitatii Europene crestea în medie cu 2%, în timp ce cererea stagna sau chiar era în scadere.

În anumite sectoare ale agriculturii, progresul stiintei si tehnologiei a permis agricultorilor o sporire remarcabila a randamentelor, ceea ce a contribuit la marirea excedentelor. Între 1970 si 1990 randamentele cerealiere s-au dublat în Franta si Olanda. În acelasi timp, randamentele la lapte în aceste doua tari, precum si la zahar în Italia au crescut cu 505.

Schimburile înregistrate în gustul consumatorului, precum o scadere a atractiei pentru carnea rosie sau pentru produsele lactate au accentuat dezechilibrul între cerere si oferta. Pe de alta parte, produse importate, în particular oleaginoasele si asa numitele produse de substitutie a cerealelor, ce nu sunt în totalitate acoperite de taxe vamale sau de prelevari la import, continua sa fie mai avantajoase decât cerealele în furajarea animalelor. Aceste produse câstiga noi segmente pe piata europeana, deoarece acestea ramân în continuare competitive. Lacunele PAC le da posibilitatea evitarii rigorilor principiului preferintei comunitare concurând în felul acesta cerealele comunitare si substituindu-le în consumul animalelor.

În ciuda eforturilor facute pentru a împiedica o noua crestere a costurilor bugetare aferente PAC, sumele din bugetul comunitar consacrate agriculturii nu au încetat sa creasca; de la 26 miliarde ECU în 1988, acestea s-au ridicat la 36 miliarde în 1992, continuând sa creasca în ciuda reformei întreprinse în 1992. Anul financiar 1994 a fost primul an în care efectele bugetare ale reformei au fost simtite. Proportia bugetului comunitar consacrata agriculturii s-a diminuat în termeni relativi. Daca în 1988 aceasta era de 63%, în 1994 ea s-a redus la 49,7%. Aceasta situatie însa nu este decât reflectarea cresterii cheltuielilor consacrate altor politici, în special celor referitoare la dezvoltarea sociala si regionala.

Daca pâna în 1993 sumele suplimentare erau în principal absorbite de acumularea stocurilor excedentare si de subventiile necesare desfacerii lor pe pietele mondiale, dupa 1993 acestea au fost canalizate catre compensarea pierderilor rezultate din reducerea sustinerii preturilor.

În 1991, PAC se gasea în situatia în care nu mai aducea un sprijin indispensabil agricultorilor, nici micilor exploatari si nici celor situate în regiunile defavorizate ale Comunitatii. Practic, resursele financiare comunitare erau prost repartizate. Încercarile pentru operarea unor modificari substantiale vizând reducerea costurilor si comprimarea excedentelor au fost temperate. Pentru cea mai mare parte a produselor, garantiile acordate au fost supuse unor plafoane. În felul acesta agricultorii ce nu respectau plafoanele erau obligati sa suporte o taxa de prelevare necesara desfacerii excedentelor rezultate. Cu toate acestea bugetul comunitar nu a încetat sa creasca. În acelasi timp consumatorul comunitar trebuia sa suporte cresterea preturilor cu amanuntul la alimente. Între 1985 - 1991 indicele preturilor agricole a crescut cu 17,9%, în timp ce preturile alimentare cu amanuntul au crescut cu 30% în aceeasi perioada.

Înainte de 1992, PAC se gasea cu siguranta într-un impas, deoarece în timp ce agricultorii faceau sacrificii, eforturile erau putin benefice consumatorilor si contribuabililor. Mai mult, pâna în momentul declansarii reformei, PAC a evoluat de asa maniera încât 205 din agricultorii Comunitatii erau beneficiarii a peste 80% din buget. Acestia reprezentau în general exploatarile cele mai mari si cele mai eficiente. Micile exploatari însa au beneficiat cel mai putin de ajutorul acordat prin PAC, nefiind în masura sa profite pe deplin nici de noile tehnologii sau de metodele intensive de productie.

Importul de furaje ieftine a câstigat segmente importante de piata în detrimentul cerealelor europene, ale caror excedente au dat nastere la stocuri uriase devenite de acum structurale. În anumite parti ale Comunitatii supra exploatarea terenurilor, prin folosirea de îngrasaminte si pesticide, a condus la o crestere fara precedent a randamentelor, în timp ce regiunile agricole marginale erau afectate de exodul rural si desertificare. O actiune energica se impunea de urgenta.

Nevoia de reforma a PAC. Reforma Mc Shary (1992

a.      Primele etape

Primele reactii ale comunitatii la efectele negative ale PAC au aparut la sfârsitul anilor '70. Desi modeste, în 1979 au fost operate primele schimbari la sistemul preturilor nelimitat garantate. S-a decis astfel, sa se introduca o taxa de coresponsabilitate la productia de lapte, cu scopul transferarii asupra producatorilor a unei parti din cheltuielile de stocare si a subventiilor necesare exportarii pe piata mondiala a excedentelor acumulate. În scurt timp însa, taxa de coresponsabilitate stabilita s-a dovedit insuficienta pentru stoparea cresterii productiei de lapte.

Anul urmator însa, ministrii agriculturii au recunoscut în principiu ca PAC trebuie sa ia în considerare o anumita limitare a productiei. Pentru a restrânge oferta la nivelul cererii (consumul interior plus export), în 1984 a fost introdus sistemul cotelor la productia de lapte. În 1988 au fost operate schimbari radicale în PAC. În aceasta directie, consiliul Ministrilor a decis sa plafoneze cheltuielile agricole suportate pe viitor de comunitatea Europeana. Cresterea cheltuielilor agricole trebuia sa ramâna net inferioara ritmului de crestere a PIB în comunitate. S-a instituit astfel o "linie directoare" obligatorie, fixând un plafon, prin care rata cresterii cheltuielilor pentru agricultura nu mai putea sa depaseasca 74% din rata de crestere a PIB-ului comunitar.

"Cei doisprezece" au decis atunci sa aplice plafoane pentru garantiile acordate principalelor produse comunitare, exceptie facând laptele, pentru care sistemul cotelor fusese stabilit în 1964, si zaharul, ce fusese dintotdeauna supus regimului cotelor la productie. Aceste limitari, denumite stabilizatori, erau mecanisme destinate a controla cheltuielile comunitare aferente organizarii comune a pietei. Stabilizatorii functionau pe baza unuia si aceluiasi principiu fundamental: daca productia depasea un nivel determinat (cantitatea maxima garantata, CMG), atunci sprijinul acordat agricultorilor se reducea automat. Aceasta reducere se aplica ansamblului productiei si nu numai asupra partii ce depasea CMG. Pentru cereale, CMG a fost fixat la 160 milioane tone pe an. În cazul depasirii acestui plafon, se proceda la reducerea pretului cu 3% pe parcursul anului urmator recoltei luate în considerare. Reducerile de pret fiind cumulative, orice productie care depasea CMG pentru a doua oara dadea nastere unei noi reduceri de preturi de 3%.

Stabilizatorii au avut un succes limitat. Acumularea excedentelor, în special în sectoarele carnii de bovine si lapte, continuau sa cântareasca greu în bugetul comunitar. În acelasi timp, preturile pe pietele cerealiere mondiala, reflectând devalorizarea dolarului în raport cu monedele comunitare, antrenau o crestere a costului subventiilor la export. Conjunctura internationala a condus la pierderea de catre Comunitate a unor piete traditionale de export, precum republicile din fosta URSS si anumite regiuni din Orientul Mijlociu.

Toate aceste evolutii au facut ca trei ani mai târziu, reforma din 1988 sa se dovedeasca deja inadaptata. Exista totusi un sector în care PAC s-a dovedit eficace: dezvoltarea rurala în ansamblul sau.

PAC a dispus dintotdeauna de fonduri pentru sprijinirea modernizarii si restructurarii sectorului agricol. Primul program finantat de sectiunea "orientare" a Fondului European pentru Orientare si Garantii Agricole a demarat în 1972.

Începând din 1988, Comunitatea a mobilizat simultan sectiunea "orientare" din FEOGA, Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDER) si Fondul Social European (FSE), într-o actiune concertata în beneficiul dezvoltarii rurale. Obiectivul acesteia este diversificarea activitatilor economice din zonele rurale si dezvoltarea infrastructurilor aferente acestora, în scopul sustinerii sectorului agricol ce va continua sa constituie temelia Europei rurale.

În toate regiunile care au nevoie de ajutorul sau, sectiunea "orientare" din FEOGA, încurajeaza investitiile destinate sa amelioreze competitivitatea exploatarilor agricole, prin interventii sub forma proiectelor de modernizare, instalarea tinerilor fermieri, instituirea unor programe de pensionare anticipata sau de ajutoare destinate agriculturii din zonele de munte si din zonele defavorizate.

De asemenea, actiunile întreprinse în acest sens contribuie în egala masura la finantarea proiectelor menite sa:

reduca productiile excedentare;

amelioreze transformarea si comercializarea produselor agricole si silvice;

amelioreze folosinta neagricola a terenurilor arabile;

protejeze mediul înconjurator si sa încurajeze împadurirea terenurilor.

În 1991 comunitatea a lansat o noua initiativa destinata în principal regiunilor rurale. Aceasta initiativa denumita "Leader2" este un program de auto-asistenta a regiunilor periferice sau a colectivitatilor rurale numarând între 5.000 si 100.000 locuitori. "Leader" finanteaza proiectele dezvoltate de asociatiile locale si alte grupuri în vederea diversificarii bazei economice a zonelor rurale, promovarii asistentei tehnice, furnizarii de consultanta.

Aceste elemente ale programului de dezvoltare rurala în curs de desfasurare în Uniunea Europeana au constituit precursorii masurilor de acompaniere continute în reforma decisa în 1992 si destinata sustinerii agricultorilor.

b.      Modificarea decisiva: Reforma McShary (1992)

Constienta de nevoia unei restructurari substantiale, Comisia a înaintat noi propuneri de reforma în 1991. În aceste propuneri de reforma, comisia a declarat ca singura optiune viabila oferita agriculturii comunitare pe termen lung rezida într-o politica de preturi competitive. Numai aceasta formula permite comunitatii sa faca fata unei concurente inevitabile, atât pe piata interna, cât si pe pietele mondiale. Reforma politicii agricole trebuie sa-i incite pe agricultori sa recurga la metode de productie mai puti intensive, reducând astfel impactul negativ asupra mediului si excedentele de productie agricole.

Scopul noii politici agricole era sa asigure corelarea ofertei cu cererea, fara a afecta viata fermierilor din mediul rural. Numai instrumentele financiare se vor schimba. Orice scadere a pretului va fi acoperita printr-un sistem de compensari directe.

Dupa mai mult de un an de discutii si negocieri, Consiliul de Ministri a adoptat oficial în iunie 1992, reforma cea mai radicala si mai ambitioasa pe care agricultura europeana a cunoscut-o în cei treizeci de ani ce s-au scurs de la instituirea PAC. Aceasta reforma a fost inevitabila pentru o comunitate ce dorea sa sparga cercul vicios: preturi agricole ridicate - supraproductie.

Asa cum s-a vazut, remediile mai putin radicale întreprinse pâna în 1992 au esuat. Reforma din 1992, cunoscuta sub numele de McShary, constituie piatra unghiulara a unei strategii vizând plasarea PAC în centrul strategiei de dezvoltare rurala a Uniunii Europene.

Obiectivele sale esentiale sunt în numar de cinci:

mentinerea Comunitatii în rândul producatorilor si exportatorilor de produse agricole, prin cresterea competitivitatii agricultorilor sai, atât pe pietele interne, cât si pe pietele de export;

reducerea excedentelor prin reducerea productiei la nivelul cererii manifestate pe piata;

diminuarea preturilor la consum si concentrarea ajutorului asupra agricultorilor ce au cea mai mare nevoie de sprijin;

încurajarea agricultorilor sa nu-si abandoneze terenurile;

protejarea mediului si dezvoltarea potentialului natural al satelor.

Elementul central al pachetului reformei consta în reducerea preturilor la produsele cheie si scoaterea din cultura a terenurilor arabile. Pentru compensarea pierderilor pe venit rezultate din aceste doua masuri, agricultorii vor primi compensatii directe. Reforma McShary se refera înainte de toate la cereale oleaginoase, plante proteice si carne de bovine.

Preturile minime garantate ale cerealelor se diminueaza cu 295 în decurs de trei ani începând cu campania agricola 1993/94. Prin aceasta reducere, preturile cerealelor comunitare se vor apropia de nivelul celor de pe piata internationala. Pentru mentinerea unei limite rezonabile (aproape 40%) a preferintei comunitare, un pret minim la import se aplica importurilor de cereale pe piata comunitara. Mai mult, o cantitate determinata din suprafata arabila destinata cerealelor va fi retrasa din cultura, în functie de crearea estimata pe piata. În primul an suprafata retrasa din cultura reprezinta 15% din suprafata cerealiera a UE.

Obligatia de înghetare a terenurilor nu se aplica micilor producatori de cereale din Comunitate, adica fermierilor ce cultiva aproximativ mai putin de 20 ha (media comunitara). Terenurile retrase din cultura pot fi utilizate în scopuri productive nealimentare, spre exemplu pentru producerea de cereale destinate fabricarii de biocarburanti.

Producatorilor de cereale li se compenseaza direct si integral pierderea pe venit rezultata din reducerea preturilor garantate. Compensarea este conditionata de retragerea din cultura a 15% din suprafata cultivata cu cereale, oleaginoase si plante proteice. Platile compensatorii directe pentru sustinerea veniturilor sunt calculate pe baza randamentelor medii ale fiecarei regiuni agricole din UE. Pe aceeasi baza se calculeaza si platile compensatorii destinate sa acopere pierderile de venit rezultate ca urmare a retragerii din cultura a terenurilor. Micii producatori însa, primesc compensatii fara obligatia de înghetarea a unui procent din suprafata cerealiera.

Trecerea de la sistemul de garantare a preturilor la un sistem de sprijinire directa a veniturilor agricultorilor are darul sa alinieze sectorul cerealier la principiile aplicate celorlalte produse, precum oleaginoasele, legumele transformate, uleiul de masline si tutunul.

Un alt domeniu important al reformei McShary îl constituie reducerea preturilor garantate la carnea de bovine. Pe parcursul acelorasi trei ani, preturile lor vor fi reduse cu 15%. Pentru crescatorii de animale aceasta reducere va fi compensata în doua moduri :

- Agricultorii ce folosesc pasunatul liber primesc o prima suplimentara pe cap de animal, destinata încurajarii acestui tip de crestere extensiva a bovinelor în defavoarea cresterii intensive în sistem industrial.

- Primele nu sunt acordate si crescatorilor ce-si cresc animalele în grajd, dar ei pot fi compensati pentru pierderile rezultate din reducerea preturilor la carnea de bovine prin utilizarea de cereale furajere ieftine pentru hrana animalelor. Mai mult, primele existente pentru boi si pentru vacile de lapte au fost majorate. În loc sa piarda bani în cadrul sistemului reformat, agricultorii ce practica cresterea extensiva a animalelor vor avea de câstigat. Acest lucru este valabil si pentru micii producatori de cereale, care nu sunt obligati sa apeleze la retragerea din cultura a terenurilor. În cadrul noului sistem, veniturilor lor brute pot sa creasca.

Schimbarea mecanismelor pietei pentru o serie de produse individuale este însotita de masuri de acompaniere adiacente, care sunt destinate încurajarii metodelor de cultura menite sa protejeze mediul înconjurator (bazate pe utilizarea în mica masura a îngrasamintelor si pesticidelor), finantarii programelor de împadurire a terenurilor si asigurarii gestionarii terenurilor retrase din cultura.

Mai mult, UE co-finanteaza regimul de pensioare anticipata mai avantajos pentru agricultorii cu vârste peste 55 ani, lasând astfel locul tinerilor agricultori.

Reforma McShary, chiar daca radicala, nu înceteaza sa se sprijine pe principiile fundamentale ale PAC. Ea da agricultorilor asigurarea ca UE nu si-a schimbat angajamentul sau fundamental în ceea ce îi priveste. Chiar daca preturile sunt scazute, preferinta comunitara este respectata. Piata unica a produselor agricole si aplicarea preturilor unificate pe tot teritoriul Uniunii au fost mentinute. Ca si în cazul sustinerii preturilor, costul ajutoarelor directe platite agricultorilor sunt suportate din bugetul comunitar, fara sa apara fisuri în ceea ce priveste solidaritatea financiara. Datorita faptului ca acordul din 1992 integreaza aceste ajutoare în categoria cheltuielilor obligatorii, carora Uniunea trebuie sa le faca fata cu prioritate absoluta, agricultorii sunt protejati contra riscului reducerii eventuale a nivelului compensatiilor.

Impactul reformei din 1992

În urma reformei din 1992 (McShary), costul PAC a devenit mult mai suportabil pentru guvernele Statelor membre, lucru ce nu ar fi fost posibil prin continuarea sistemului anterior. Cea mai mare parte a acestui buget va servi platii ajutoarelor directe pentru agricultori, iar o parte mai putin consistenta va continua sa gestioneze excedentele si sa subventioneze exporturile pe pietele mondiale. Gratie reducerii preturilor garantate, agricultorii comunitari au devenit mai competitivi, atât pe pietele interioare, cât si pe cele mondiale.

Natura reformei a avut darul sa schimbe modul de functionare a sistemului de sustinere a agriculturii. Pentru prima oara reforma a prevazut niveluri diferite de compensare în diferitele regiuni ale Uniunii, având ca baza de calcul statisticile privind productia si randamentul. Mai mult, suma compensatiilor varsate nu va depinde numai de pret, ci si de cantitatea produsa.

Pentru cereale, compensarile vor depinde de numarul de hectare cultivate si de localizarea acestora. Ajutorul acordat crescatorilor de bovine va depinde de marimea septelului si de metoda de crestere practicata.

În sistemul anterior, bazat pe sustinerea pretului fara impunerea de limite la cantitatile de produse, în momentul când preturile erau înghetate, agricultorul nu avea alta posibilitate de ameliorare a situatiei sale decât prin cresterea randamentelor si deci, producând mai mult. În prezent, el primeste o compensare de venit integrala, fara a fi obligat sa produca mai mult.

Acest sistem de sustinere directa a veniturilor nu mai creeaza o dependenta a fermierului fata de o anumita forma de asistenta publica. Sistemul de sustinere a pretului aplicat anterior, le acorda de facto subventii care chiar daca erau mai putin vizibile nu erau mai putin reale. Un sistem care consta în vânzarea directa catre depozitele frigorifice ale comunitatii, la preturi dinainte garantate, a produselor ce nu aveau nici un fel de sansa de a fi competitive pe pietele mondiale nu avea mai nimic în comun cu principiile pietei libere. În cazul sistemului reformat cea mai mare parte a veniturilor agricultorilor provine de pe piata. Ajutorul pentru sustinerea veniturilor va constitui un supliment.

Reforma va permite o stabilizare a productiei la un nivel mai apropiat de consumul comunitar. Ea va frâna în mod sigur cresterea viitoare a productiei, fara sa antreneze totusi reduceri majore ale nivelurilor ei actuale. Singura ratiune de crestere a productiei în viitor va fi gasirea de noi piete de desfacere. Aceste piete vor fi însa aprovizionate prin exporturi concurentiale si nicidecum prin exporturi subventionate. Gratie reducerilor de pret, în mod normal produsele ar trebui sa fie mai ieftine pentru consumatorul final.

Consumatorii ar trebui sa profite de aceste reduceri de pret, dar nu integral. Preturile bunurilor alimentare vor creste cu siguranta mai încet pe parcursul anilor urmatori decât rata generala a inflatiei pe ansamblul economiei europene.

Exista cu siguranta un domeniu în care consumatorii au de câstigat: calitatea. Din 1985, Comisia Europeana propune ca o parte integranta a PAC sa fie criteriile de calitate. Produsele de calitate ar trebui sa beneficieze de o bonificare în raport cu produsele de masa. S-au introdus noi reguli în materie. Ele prevad utilizarea etichetelor speciale si a certificatelor de garantare a calitatii, pentru informarea consumatorului ca este vorba de un produs de calitate. S-a adoptat o reglementare privind metodele de productie biologica a produselor agricole si a marfurilor alimentare. O noua directiva protejeaza denumirea de origine controlata.

S-a avut în vedere o calitate superioara, fixarea unor norme de igiena severa pentru bunurile alimentare ale UE si furnizarea de informatii adecvate consumatorilor despre valoarea dietetica a alimentelor.

O atentie deosebita se acorda specialitatilor regionale fabricate potrivit procedeelor traditionale, precum brânza pe baza de lapte nepasteurizat, vinurile locale, carnea afumata sau sarata. UE trebuie sa asigure respectarea regulilor de igiena obligatorie în momentul vânzarii acestor produse.

Reforma recompenseaza modelele mai putin intensive de cultura si crestere a animalelor. Sistemul anterior de sustinere a preturilor pentru un nivel nelimitat al productiei a încurajat nu numai recurgerea masiva la îngrasaminte si pesticide, dar si cresterea productiilor cu randament ridicat. În fapt, confruntati cu o înghetare a preturilor, producatorii nu aveau alt mijloc de crestere sau cel putin de mentinere a nivelului anterior de venit decât producând mai mult pentru acelasi pret. Mai mult, agricultorii pot acum sa ramâna în agricultura lucru care nu era posibil în sistemul anterior. Pâna în prezent, numarul exploatarilor agricole s-a redus într-un ritm de 3% pe an.

Daca era putin probabil ca reforma va inversa complet aceasta tendinta, ea trebuia cel putin sa încetineasca acest proces. Practic, ajutorul financiar va fi canalizat si se va adresa în particular categoriilor de agricultori celor mai vulnerabile si modelelor extensive de cultura si crestere a animalelor.

Pentru toate aceste ratiuni, si gratie faptului ca reforma a pus accent pe masurile de sprijin ecologic si social, programul reformei a fost chemat sa devina pivotul strategiei de piata a UE în vederea unei dezvoltari rurale echilibrate.

Reforma PAC si mediul înconjurator

Reforma a implicat participarea activa a agricultorilor la protectia mediului. Operatiunile de împadurire sau de gestiune a suprafetelor forestiere sunt remunerate la fel ca oricare alta activitate economica. Pastrarea patrimoniului rural al Uniunii si al satelor europene va avea mult de câstigat.

Noua PAC dinamizeaza eforturile pe care le desfasoara în vederea ajutarii zonelor rurale sa-si mentina un nivel de activitate economica suficienta pentru mentinerea dinamismului colectivitatilor locale. Aceasta nu ar fi fost posibila în cadrul PAC anterioare. Exodul agricultorilor ce paraseau satul pentru oras nu facea altceva decât sa accelereze spirala declinului unui sector agricol cu infrastructura insuficienta si servicii neadecvate.

Impactul international al Reformei McShary

Uniunea a avut sansa de a-si exporta produsele la un nivel de subventionare mai scazut, sau chiar fara sa apeleze la subventii, si de a juca un rol mai activ si pozitiv în evolutia schimburilor internationale. Pe termen mediu scaderea preturilor va permite diminuarea nivelului de suport direct varsat agricultorilor.

Aceasta este una din modalitatile prin care comunitatea a contribuit la facilitarea progresului în negocierile GATT din cadrul Rundei Uruguay. Programul de reforma devenise indispensabil datorita costurilor excesive ale excedentelor si incapacitatii UE de a asigura un nivel adecvat pe venit pentru anumite categorii de agricultori.

Mesajul lansat de reforma partenerilor UE a fost clar : Uniunea se asociaza miscarii ce tinde catre un mai mare grad de liberalism în schimburile mondiale, dar ea nu abandoneaza nici principiile si nici instrumentele de baza ale PAC.

În ciuda scaderii preturilor, datorita mentinerii unei productii destul de importante, Uniunea va continua sa joace rolul sau de furnizor de ajutor alimentar de urgenta tarilor care au nevoie. Dar ea nu vrea sa se transforme în donator pe termen lung fata de tarile care sunt capabile sa-si dezvolte propriul lor sector agricol productiv.

Agenda 2000 si obiectivele PAC.

În conformitate cu Agenda 2000, obiectivele PAC sunt urmatoarele:

Continuarea proceselor de reforma începute în 1992 prin reducerea preturilor si cresterea valorii platilor compensatorii;

Îmbunatatirea competitivitatii produselor din UE prin scaderea preturilor;

Garantarea sigurantei si calitatii alimentelor pentru consumatori prin îmbunatatirea procesarii si marketingului produselor agricole;

Îmbunatatirea sistemului de productie prin protejarea mediului înconjurator si respectarea conditiilor de bunastare pentru animale printr-o politica mai exigenta în acest sens;

Integrarea componentei de mediu în instrumentele si obiectivele politicii agricole comune;

Introducerea în cadrul PAC a unei politici complexe de dezvoltare rurala, care sa permita asigurarea unor venituri stabile si a unui standard de viata echitabil pentru populatia ocupata în agricultura, sa creeze oportunitati si alternative de angajare a fermierilor si familiilor lor;

Simplificarea legislatiei;

Flexibilitate în domeniul alocarii sprijinului PAC în statele membre.

Reforma Fischler din 2003

În septembrie 2003, Consiliul Uniunii a adoptat o noua reforma a PAC, cunoscuta sub denumirea de "Reforma Fischer", dupa numele comisarului pentru agricultura al UE. Scopul esential al respectivei reforme a fost asigurarea unui mai bun echilibru pentru sustinerea mediului rural, prin transferarea unor fonduri din Pilonul 1 al PAC - Agricultura, în Pilonul 2 - Dezvoltarea rurala. Prin aceasta reforma s-a urmarit crearea conditiilor ca fermierii sa aiba libertatea de a produce ceea ce se cere pe piata.

Obiectivul general al acestei reforme l-a constituit, asadar, orientarea cu precadere spre cerintele pietei, sprijin mai putin distorsionat pentru comertul agricol si centrarea activitatii mai mult pe calitate si mai putin pe cantitate.

Obiectivele specifice ale noii politici agricole comune sunt:

Sustinerea atât a intereselor consumatorilor, cât si pe cele ale producatorilor agricoli;

Protejarea în mai mare masura a economiei rurale si a mediului;

Mentinerea disciplinei financiare, prin încadrarea stricta în baremurile de cheltuieli;

Facilitatea negocierilor cu OMC privind comertul cu produse agricole;

Stimularea competitivitatii fermierilor pe piata interna si externa;

Stimularea aplicarii tehnologiilor "prietenoase fata de mediu";

Orientarea productiilor spre calitate si spre beneficiul regional;

Pastrarea specificitatii zonelor rurale. Principala schimbare adusa de reforma din 2003 se refera la modul de acordare a subventiilor agricole, care vor fi decuplate, ceea ce înseamna ca cea mai mare parte a acestora va fi platita independent de volumul productiei.

Reforma din 2003 a PAC a avut ca obiectiv si întarirea politicii de dezvoltare rurala, prin masuri de protectie a mediului si de a îmbunatati ajutorul acordat tinerilor agricultori pentru investitii.

Prin Acordul de la Luxemburg, din iunie 2003, s-a decis ca noua Politica Agricola Comuna sa se bazeze pe urmatoarele principii:

O mai mare orientare spre cerintele pietii;

Amplificarea masurilor de dezvoltare rurala;

O sustinere mai putin birocratizata;

Schimbarea unor instrumente de politica de piata comuna'.

Din pacate, ultima reforma dezavantajeaza tarile nou aderente la UE, îndeosebi Polonia, România si Bulgaria, a caror agricultura detine o pondere importanta în producerea PIB si au nevoie de un sprijin mai sustinut pentru restructurare si modernizare.

Rolul Politicii Agricole Comune în viitor.

Reformele PAC adoptate în 1992 si 2003 nu rezolva toate problemele agricole ale Uniunii Europene. Aplicarea mecanismelor adoptate necesita un anumit numar de ani. Eficacitatea unora, precum reducerea preturilor garantate, depinde de evolutia preturilor mondiale, asupra carora Uniunea nu are decât un control foarte limitat. În acelasi timp, PAC contine un numar important de contradictii. Pe de o parte, se încurajeaza tehnologia si ingineria genetica, toate acestea dând nastere unor randamente mult mai ridicate la lapte si conducând la aparitia unor soiuri de cereale mult mai productive. Pe de alta parte, Uniunea încearca sa reglementeze productia si sa limiteze dreptul de a produce.

Daca Uniunea vrea sa aiba un sector agricol performant, producând bunuri de consum într-o economie moderna, ea trebuie sa accepte regulile pietei, si în particular regulile concurentei. Ori, UE vrea, de asemenea, ca agricultorii sa-si asume o functie de serviciu public în materie de gestiune si conservare a satelor. Aceasta implica cu siguranta noi costuri.

Tehnologia va câstiga înca în importanta si va furniza metode de productie mult mai complexe si specii de animale si soiuri de plante cu randamente superioare. Dar tehnologiile nu se vor limita a fi un simplu mijloc de productivitate sau un garant al uniformitatii productiei. Ele vor contribui, de asemenea, la promovarea metodelor extensive de productie.

În ciuda reformei, va continua tendinta de concentrare a activitatii agricole în regiunile cele mai favorabile ale UE. Suprafata totala cultivata va fi redusa în continuare, chiar daca au fost facute eforturi în favoarea culturilor extensive si a cresterii animalelor în stabulatie libera.

Terenurile scoase din productie nu vor fi totusi abandonate. Reforma PAC a pus la punct programe de împaduriri si de gestiune a terenurilor, crearea de parcuri si rezervatii naturale, etc.

Chiar daca productia se va stabiliza, aceasta nu înseamna totusi ca agricultorii nu vor putea sa câstige mai multi bani adoptând o întreaga gama de noi produse, în special cele cu valoare adaugata ridicata.

Desi nivelul alimentatiei tinde sa se stabilizeze în Europa, ca de altfel, peste tot în lume, nevoia de a raspunde gusturilor rafinate ale consumatorilor va stimula aparitia noilor produse si va încuraja noi nivele de calitate pentru produsele existente.

Nu exista nici o îndoiala ca numarul agricultorilor va continua sa scada în UE în anii viitori. Structura actuala a anumitor tari în care partea agriculturii din PIB este superioara mediei europene trebuie sa se schimbe. Amploarea schimbarilor viitoare este totusi dificil de prevazut. Ramâne de vazut modul în care vor reactiona agricultorii la solicitarile societatii europene postindustriale, care le cere sa-si depaseasca rolul lor traditional de furnizori de alimente. Rolul marginal pe care l-au avut pâna acum în protectia mediului va deveni mult mai important.

Agricultorilor li se va cere sa joace un rol deosebit în dezvoltarea altor activitati, la care unii dintre ei participa deja: agroturismul, artizanatul si atelierele de productie industriala la scara mica.

Chiar daca poate parea paradoxala, încurajarea pensionarii anticipate a agricultorilor acorda tinerilor posibilitatea sa îmbratiseze profesia de agricultor si sa mentina astfel tineretea si dinamismul satului, asigurând o viata linistita si decenta agricultorilor pensionari. Pe de o parte, pensionarea agricultorilor vârstnici elibereaza terenurile, care regrupate cu cele ale micilor exploatari înconjuratoare permit crearea de exploatari viabile pentru tinerii agricultori. dimensiunea acestora fiind insuficienta, nici una din cele doua categorii de exploatari nu ar fi viabila luata separat. Pe de alta parte, tinerii agricultori se confrunta în zilele noastre cu numeroase probleme, motiv pentru care ei au vadita nevoie de ajutor. Ei trebuie sa faca fata dificultatilor tinând de dreptul de proprietate în momentul în care trebuie sa cumpere pamânt. Probleme de mostenire pot interveni atunci când trebuie sa-si compenseze fratii sau surorile pentru a pastra în integralitate exploatarea familiala. De asemenea, ei au nevoie de un nivel de pregatire care sa raspunda noilor tehnologii si metode moderne de gestiune si de contabilitate. Tinerii sunt dornici de cunoastere. Soarta agriculturii europene se afla în mâinile lor.

PAC si largirea UE. Spre Europa Centrala si de Est.

Situatia României

Decizia de extindere a Uniunii Europene catre Est necesita ajustari de ambele parti ale continentului, pentru a face din procesul integrarii un succes. Preocuparile în acest sens sunt legate în primul rând de ajustarea politicilor agricole. Asa cum am vazut, PAC reprezinta cea mai costisitoare politica a UE. Cresterea numarului tarilor membre de la 15 la 27 si aplicarea instrumentelor actuale ale PAC noilor membri va conduce la o crestere semnificativa a bugetului comunitar. Ambiguitatile si exagerarile în acest domeniu au determinat Comisia Europeana sa pregateasca si sa prezinte Consiliului European de la Madrid din decembrie 1995 o Strategie agricola în perspectiva largirii UE. Prin aceasta, UE evalueaza posibilitatile ajustarii în continuare a PAC, tinându-se cont de continuarea tendintei de liberalizare a comertului mondial cu produse agricole, începuta de runda Uruguay, si de acceptarea de noi membri. Aceasta ajustare s-a realizat prin ultima reforma din 2003.

PAC a ocupat un loc important si în timpul discutiilor asupra bugetului Uniunii pentru perioada 2007 . 2013. Franta - principalul beneficiar al fondurilor asigurate de PAC - a fost principalul sustinator al capitalului destinat agriculturii din viitorul buget.

Cele 10 tari care au aderat la 1 mai 2004 au încheiat negocierile la sfârsitul anului 2002. În cadrul negocierilor s-a încercat intrarea în vigoare, la data aderarii, a celei mai mari parti din legislatia comunitara. Totusi, au fost negociate perioade de tranzitie, fie pentru a da noilor tari membre timp de adaptare, fie pentru a evita socurile excesive în vechile state membre. Aceste perioade de tranzitie ce reprezinta derogari limitate în timp de la dreptul comunitar, au fost fie acordate (în cazul achizitiilor de terenuri agricole), fie impuse noilor state aderente (mentinerea restrictiilor la libera circulatie a muncitorilor).

Câteva exemple de perioade tranzitorii acordate unor tari care au aderat la 1 mai 2004:

Autorizarea mentinerii unor ajutoare de stat (Slovacia - 2006, Slovenia - 2009, Malta - 2015);

Derogare referitoare la continutul minim în grasime al laptelui integral (Cipru, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia - 2009);

Organizarea pietei interne a carnii de vita (Cipru - 2009);

Alimentatia albinelor (Letonia, Lituania - 2005);

Derogarea de la dispozitiile comunitare privind diferite produse vini - viticole (Slovenia - 2007; Malta - 2008; Ungaria - 2014);

Lupta contra bolilor cartofului (Lituania - 2005; Polonia, R. Ceha, Slovenia - 2009);

Organizarea comercializarii unor tipuri de seminte (Cipru, Letonia, Malta, Slovenia - 2009);

Amânarea aplicarii unor reguli cu privire la productia si comercializarea produselor lactate (Polonia - 2006; Malta - 2009);

Neaplicarea regulilor privitoare la productia si comercializarea piersicilor (Polonia, Slovacia - 2006;

Derogare de la aplicarea exigentelor aplicabile la sub-produsele animale, nedestinate mediului urban (Letonia - 2004).

Situatia României

În procesul de tranzitie la economia de piata, agricultura româneasca a suferit transformari majore : restituirea proprietatii private asupra pamântului, liberalizarea preturilor factorilor de productie si a produselor agricole, spargerea monopolului statului în comertul cu produse agricole, restructurarea si privatizariea serviciilor de stat pentru agricultura. Deocamdata, aceste masuri sunt insuficiente pentru ca piata sa constituie principalul factor regulator al procesului.

În plus, modul de restructurare a agriculturii românesti dupa 1989 complica si mai mult sarcina decidentilor politici în rezolvarea acestor probleme. Structurile agricole au fost excesiv farâmitate, subdezvoltarea sistemului bancar au accentuat gradul de decapitalizare a sectorului, ritmul lent al patrunderii capitalului strain au mentinut ineficienta si lipsa de dinamism a sectorului din avalul agriculturii.

Ajustarea politicii agricole românesti în perspectiva aderarii la UE trebuie sa tina cont de cresterea gradului de competitivitate pe pietele mondiale de produse agricole si mai ales pe piata europeana.

Analizele Uniunii Europene si ale expertilor români, efectuata în ultimii ani, au dus la identificarea unor aspecte pozitive, dar si a unor probleme de solutionat, în domeniul agriculturii si dezvoltarii rurale, din perspectiva integrarii României în Uniune.

Între tendintele pozitive mentionam;

a)          România are un potential agricol important, dar neexploatat la nivel optim. Dupa suprafata terenurilor agricole, România este pe locul al doilea dupa Polonia în cadrul tarilor Central si Est Europene si pe locul 7 în UE - 27. În plus, atât solul, cât si conditiile climatice sunt favorabile agriculturii.

b)          Importanta agriculturii în economia româneasca a fost semnificativa, în ultimii ani. În perioada 1999 - 2002, de exemplu, aportul agriculturii în PIB a fost de 10,7 - 13%.

c)          Majorarea ponderii sectorului animal în structura productiei agricole (2002 - 2004).

d)          Productivitatea la cultura grâului dur depaseste nivelul mediu din UE.

e)          Trend pozitiv la productia de lapte.

f)            Integrarea tot mai activa a comertului agricol în comertul european (peste 60% din exporturile agricole merg pe relatia UE si CEFTA;

g)          Importanta eco-turismului. Conform unui studiu olandez, România este a patra tara ca preferinta pentru turistii din UE, care apreciaza autenticitatea traditiilor din spatiul rural (carutele, oieritul si agricultura traditionala), precum si activitatile ecoturistice (calarie, etc.).

h)          Existenta zonelor montane este un avantaj si nu un handicap.

i)            Tendinta favorabila în dezvoltarea agriculturii organice (de la 18.690 ha la 140.000 ha).

Dintre problemele de solutionat mentionam:

a)          Dinamica PIB-ului agricol si a populatiei ocupata în agricultura au avut, pâna în 2004, un trend neconcordant cu tendintele din UE. PIB-ul agricol a scazut la 11%, iar populatia ocupata în agricultura a crescut de la 28% în 1990, la 40% în 2001.

În UE, ponderea agriculturii în PIB a fost, în 2001, de 1,7%, iar populatia din agricultura de 4,2%.

b)          Terenurile agricole sunt excesiv fragmentate, ceea ce determina productivitatea scazuta a sectorului, în lipsa aplicarii lucrarilor mecanizate.

În România existau, în 2003, 4.759.229 exploatatii agricole cu o suprafata medie de 2,9 ha, în timp ce, în UE, media suprafetei agricole utilizate este de 18,7 ha.

c)          Acces limitat la servicii si imput-uri datorat lipsei de resurse financiare si decapitalizarii sectorului agricol.

În anul 2004, în România, încarcatura pe un tractor era de 53,8 ha, iar pe combina de 86,7 ha. La sfârsitul anului 2003 ha, iar pe combina de 86,7 ha. La sfârsitul anului 2003, din 169.147 tractoare, un numar de 121.170 îsi îndeplinisera norma de serviciu.

În anul agricol 1999/2000, consumul de îngrasaminte chimice a fost de 23,9 kg substanta activa la ha, ceea ce înseamna ca, în Olanda, era de 21 de ori mai mare, în Marea Britanie de 14 ori, în Franta si Germania de 10 ori, în Grecia de 5 ori, în Italia de 6,8 ori, în Polonia de 4,4 ori, în Slovacia de 2,4 ori.

d)          Activitatile din agricultura au un caracter preponderent de subzistenta si semisubzistenta.

În anul 2001, contravaloarea consumului de produse din surse proprii reprezinta 57,6% din totalul cheltuielilor gospodariilor de agricultori; numai 12,8% din cheltuielile totale erau destinate cumpararii de marfuri nealimentare si 5,4% pentru plata serviciilor.

La nivelul anului 2001, venitul mediu lunar al unei gospodarii de agricultori era de aproximativ 165 euro, ceea ce reprezenta cu 60% din venitul mediu lunar al unei gospodarii de salariati, depasind doar cu 3,4% venitul unei gospodarii de pensionari si cu 12,5% pe cel al unei gospodarii de someri.

e)          Productivitatea scazuta a sectorului agricol: în 2001, productivitatea a fost de 2200 euro/persoana ocupata, ceea ce reprezenta doar 6% din valoarea înregistrata în UE.

Valoarea productiei agricole/ha a fost, în 2002, de 248 euro/ha comparativ cu 2000 euro/ha în UE.

La lapte, productivitatea este de 3000 l/cap de vaca, fata de 5800 l media înregistrata în UE.

f)            Gradul redus de competitivitate al produselor agricole prelucrate a transformat România într-o piata de desfacere pentru produsele agro-alimentare din import.

Din acest motiv, în ciuda potentialului natural si uman din agricultura, România este net importatoare de produse agro-alimentare. În schimb, România exporta materii prime agricole si produse cu grad mare de prelucrare: animale vii, cereale, oleaginoase, vin, ciuperci de padure, trufe si nuci.

Dimensiunile mici ale exploatatiilor agricole, caracterul comercial restrâns al productiei agricole, preturile mici ale produselor agricole influenteaza asupra veniturilor agricultorilor, a puterii de cumparare si a capacitatii investitionale a acestora.

g)          România este net importatoare de produse agro-alimentare.

h)          Slaba dezvoltare a economiei rurale neagricole si lipsa de alternative de ocupare si venit pentru populatia agricola determina:

Migratia tinerilor din mediul rural spre alte tari sau spre mediul urban, care are ca efect o îmbatrânire accentuata a populatiei rurale;

Nivelul scazut al ratei de ocupare a populatiei rurale;

Ponderea scazuta (doar 43%) a persoanelor care aveau, în 2002, garantia obtinerii unui venit lunar, având statutul de salariati;

Ponderea ridicata (41%, în 2002) a populatiei ocupate în gospodariile proprii, pe fondul reducerii sectorului public în totalul ocuparii;

Tendinta de degradare a situatiei economice a gospodariilor: mai mult de jumatate din numarul total al gospodariilor din mediul rural fie nu au, în componenta lor, nici o persoana activa, fie au o singura persoana activa ;

i)            Nivelul redus al infrastructurii rurale fizice (retele de drumuri, de comunicatii) si a infrastructurii sociale (unitati scolare si pozitionarea lor fata de domeniul copiilor).

În 2001, doar 10% din drumurile judetene si comunale erau modernizate; din totalul de 3,85 milioane locuinte din mediul rural, în anul 2002, doar 42,8% erau dotate cu instalatii de alimentare cu apa rece (14% din reteaua publica), 0,6% din instalatii de alimentare cu apa calda si 14% cu instalatii de alimentare cu apa calda si 14% cu instalatii de canalizare.

Am asistat la o crestere a decalajelor dintre mediul rural si cel urban în ceea ce priveste accesul la o forma de instruire a tinerilor: doar 48% din populatia în vârsta de 15 - 19 ani si 7,7% din populatia în vârsta de 20 - 24 de ani din mediul rural mai frecventa o forma de învatamânt, comparativ cu 67,6% si 24,6% în mediul urban.

j)            Degradarea solului afecteaza calitatea a cca. 12 milioane ha de teren agricol, din care 7,5 milioane ha sunt teren arabil. Este vorba de eroziunea solului produsa de apa sau de vânt; umiditatea crescuta; salinizarea solului; deteriorarea si compactarea solului, deteriorarea chimica; managementul inadecvat al deseurilor; abandonarea terenurilor, diminuarea excesiva a suprafetelor împadurite si a pajistilor.

k)          Întârzieri importante în crearea institutiilor pentru preluarea "acquis-ului comunitar" si accesarea fondurilor comunitare. Din cele 4 cartonase rosii cuprinse în Raportul de monitorizare al Comisiei Europene din 15 mai 2006, 3 se refereau la întârzieri în domeniul agriculturii si dezvoltarii rurale.

Toate aceste considerente ne conduc la concluzia ca agricultura româneasca reprezinta una din marile provocari pentru aderarea la Uniunea Europeana. În fapt, agricultura va reprezenta cel mai complex si mai dificil proces integrator în structurile si politicile europene.


Document Info


Accesari: 11040
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )