COMPONENTA UNIUNII EUROPENE

COMPONENŢA UNIUNII EUROPENE

Īn prezent, Uniunea europeana prezinta tari ce au īn cadrul ei statute diferite :

A.)   membri cu drepturi depline ;

B.)   membri cu statut de asociat la Uniunea europeana.

A.)  Membri cu drepturi depline

Īncepānd cu data de 01 ianuarie 1995, Uniunea europeana are īn componenta 25 membri cu drepturi depline, si anume : Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, Spania, Suedia, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, Malta si Cipru.

Principalii indicatori economico-sociali (care arata locul fiecarei tari membre īn Uniunea europeana) au scos īn evidenta discrepantele existente īntre toate aceste tari. Acestea au determinat si deosebirile privind numarul de deputati īn Parlamentul europei, valoarea votului, ponderea monedei nationale si stabilirea valorii ECU (pāna īn 1999), politica de compensatii etc[1].

Principalii indicatori economico-sociali ai tarilor membre ale Uniunii Europene[2] īnainte de 1 mai 2004

Atāt īn  politica, cāt si īn adoptarea masurilor practice, membrii Uniunii Europene se clasifica īn doua categorii :

īntr-o prima categorie, intra cele patru state mari ale Uniunii Europene, si anume : Germania, Franta, Marea Britanie si Italia ;

īn cea de-a doua categorie, sunt celelalte 21 state membre (considerate tari mici si mijlocii).

Analizānd datele din tabelele de mai sus se poate desprinde ca, īn ceea ce priveste P.N.B. pe locuitor, Grecia si Portugalia, de exemplu, se aflau la mai putin de jumatate din media Uniunii Europene si la mai mult de a treia parte din P.N.B. al tarilor cele mai dezvoltate. Altul era īnsa rangul tarilor īn raport de indexul dezvoltarii umane (fapt ce rezulta din cel de-al doilea tabel). Astfel, Luxemburg, care era pe primul loc dupa P.N.B., era de-abia pe locul al 14-lea dupa indexul dezvoltarii umane.

Indiferent de criteriile īn functie de care s-ar realiza comparatiile īntre cele foste 15 state membre ale Uniunii Europene, un lucru cert care rezulta este acela ca existau deosebiri importante īntre ele la nivel economic. Din aceasta cauza, īn Uniunea europeana s-a stabilit un principiu de baza conform caruia tarile mai bogate trebuia sa le ajute pe cele ale caror P.N.B. pe locuitor este mai mic de 75 % din media pe īntreaga Uniune. O buna parte din bugetul Uniunii Europene a fost destinat "fondurilor structurale" pentru sprijinirea economiei tarilor din sudul europei mai slab dezvoltate (Portugalia, Spania si Grecia), precum si a Irlandei. Ţarile membre sunt de doua categorii :

a.)     net contribuitori la bugetul Uniunii Europene (ECU pe locuitor): Germania 146, Olanda 92, Marea Britanie 55, Italia 39, Franta 14, Belgia O ;

b.) net beneficiari din bugetul Uniunii Europene (ECU pe locuitor ): Irlanda 681, Luxemburg 554, Grecia 415, Danemarca 79, Spania 73[4].

B.) Membri cu statut de asociat la Uniunea europeana

Alaturi de cei 25 membri cu drepturi depline, Uniunea europeana are si tari cu statut de asociat, care doresc sa devina la rāndul lor membri cu drepturi depline. Aceste tari sunt : Turcia (din 1987),, Elvetia (din 1992), Bulgaria si Romānia (din 1995).Guvernul Elvetiei, ai carei cetateni au votat īmpotriva aderarii la Aria Economica europeana īn cadrul unui referendum organizat īn 1992, nu si-a retras īnca cererea oficiala de aderare la Uniunea europeana.

a)         Acordurile Europa (acordurile de asociere cu Bulgaria si Romānia) sunt mai mult decāt acorduri de comert si cooperare. Ele prevad si cadrul institutional necesar dialogului politic. Acordurile prevad orientarea graduala catre un comert reciproc liber. Īnfaptuirea acestui obiectiv este "asimetrica" īn sensul ca piata Uniunii Europene va fi deschisa comertului liber īnaintea pietelor din tarile asociate.

Acordurile Europa deschid calea tarilor asociate catre obtinerea calitatii de membru al Uniunii Europene. Pentru a deveni membra a Uniunii Europene, o tara candidata la aderare trebuie sa īndeplineasca trei conditii, stabilite pe baza criteriilor definite de Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993,

respectiv :

institutii stabile care sa garanteze democratia, suprematia legii, drepturile omului, respectul fata de minoritati si protejarea lor ;

existenta unei economii de piata viabile, precum si a capacitatii de a face fata presiunii concurentiale si fortelor pietei din interiorul Uniunii Europene;

capacitatea de a-si asuma obligatiile pe care le presupune calitatea de membru, inclusiv aderarea la obiectivele uniunii politice, economice si monetare .

Īn 1994, la reuniunea de la Essen, sefii de stat si de guvern ai tarilor membre ale Uniunii Europene au adoptat o strategie de pregatire a tarilor asociate īn vederea accesului lor la statutul de membru al Uniunii Europene. La reuniunea sa de la Luxemburg, din decembrie 1997, Consiliul European a decis lansarea procesului de aderare īnglobānd cele zece state candidate din Europa Centrala si de Est, precum si Ciprul, la 30 martie 1998, printr-o reuniune a ministrilor de externe.

Consiliul European a mai decis īnsa ca sa convoace conferinte interguvernamentale bilaterale, īn primavara anului 1998, pentru īnceperea negocierilor cu Cipru, Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Ceha si Slovenia.

De asemenea, la Bruxeles, la 15 februarie 2000, Uniunea europeana a decis īnceperea negocierilor de aderare si cu alte state, printre care si Romānia si Bulgaria. Aceste negocieri de aderare vor continua, separat, pentru fiecare stat īn parte, urmānd ca ele sa se īncheie o data cu īndeplinirea de catre statul respectiv a tuturor cerintelor Uniunii Europene.