Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























CONSILIUL UNIUNII EUROPENE SI COMISIA EUROPEANA

Stiinte politice




CONSILIUL UNIUNII EUROPENE SI COMISIA EUROPEANA

Lectia 1. Consiliul Uniunii Europene Pasul 1-Componenta si modul de activitate al Consiliului UE

Prin Tratatul de fuziune din 1965 se instituia, odata cu o Comisie



unica, un Consiliu al Comunitatilor Europene, numit Consiliu. El lua locul

Consiliului special de ministri al CECO, Consiliului CEE si Consiliului

CEEA. Consiliul era chemat sa exercite competentele atribuite prin fiecare

dintre cele trei tratate institutive. De unde rezulta ca fuziunea viza aspectul

institutional, nu si functional; Comunitatile ramaneau distincte, fiecare

Tratat fixand in domeniul propriu competentele ce reveneau Consiliului, ca

si Comisiei, de altfel. Tratatul de la Maastricht, consemnand evolutia

comunitara produsa intre timp, a consacrat pentru Consiliu denumirea de

Consiliul Uniunii Europene, extinzandu -i totodata competentele in afara

domeniului comunitar, pentru pilonii doi si trei.

Impreuna cu Parlamentul si Comi sia, Consiliul alcatuieste "triunghiul institutional al Uniunii Europene". Aceasta structura tripartita reprezinta centrul deciziilor majore in domeniul raporturilor omunitare si al raporturilor UE cu statele membre . In ordinea rolului jucat si a naturii sale, Consiliul este purtatorul direct al intereselor nationale ale

statelor membre in Comunitati si Uniune

Componenta si constituire

Tratatele instituind Comunitatile au atribuit Consiliului importante

competente, indeplinite in conformitate cu procedu ri riguroase, care sa

asigure definirea si fundamentarea optima a actiunilor comunitare.

Consiliul cuprinde cate un reprezentant la nivel ministerial al

fiecarui stat membru, imputernicit sa angajeze guvernul acelui stat in

decizii luate in plan politic si juridic. Intrucat este purtator al interesului

national, intr-un domeniu dat, reprezentantul statului in Consiliu nu

actioneaza cu titlu independent, precum membrii Comisiei. Guvernele pot

insa imputernici si alti demnitari de rang superior in reprezentar ea

intereselor sau chiar si exponenti, daca sunt competenti in domeniu, ai

unor entitati regionale

Fiecare stat membru asigura pe rand presedintia Consiliului pentru

sase luni, dupa o ordine stabilita prin Tratatul de la Maastricht si, pentru

cicluri ulterioare, prin decizii ale Consiliului. La cererea unui stat membru,

Consiliul poate accepta sa acorde presedintia pentru un alt interval decat

acela fixat initial.

O data pe luna, de regula, Consiliul se intruneste prin convocarea

presedintelui ori din initiativa unui membru sau a Comisiei. Este necesara

prezenta majoritatii membrilor cu drept de vot, in scopul asigurarii

procedurii de vot. In exercitiul procedurii, un membru al Consiliului poate

vota prin procura doar pentru un alt membru al consiliului . Delegarea de

vot nu poate opera, in consecinta, decat intre membrii Consiliului .

In raport cu subiectele abordate, Consiliul se intruneste fie intr -o

configuratie pentru probleme generale si relatii externe (cu ministrii de

externe ai statelor membre), fie in opt configuratii profilate p 838j99i entru aspecte

economico-financiare, justitie si afaceri interne, folosirea fortei de munca,

politica sociala si sanatate, transport, telecomunicatii si energie, educatie,

tineret si cultura etc. . Dar Consiliul poate intruni si sefii de stat si guvern

in probleme privind uniunea economica si monetara.

Cand se intruneste pentru probleme generale si relatii externe,

Consiliul acopera doua domenii prioritare de activitate, cu agende separate

pentru fiecare dintre ele. Mai int ai, el asigura coordonarea actiunilor

pregatitoare ale intrunirilor Consiliului European, precum si coordonarea

generala a politicilor, a dosarelor transmise de Consiliul European in

materia uniunii economice si monetare. In al doilea rand, Consiliul UE ar e

in vedere PESC-ul (politica europeana de securitate si aparare), comertul

exterior, cooperarea pentru dezvoltare si ajutorul umanitar . Ministrii de

resort, membri in Consiliul UE, isi desfasoara activitatea in buna masura in

tara fiecaruia. Neactivand p ermanent, Consiliul, in scopul asigurarii

continuitatii efortului de integrare, mizeaza pe sprijinul Comitetului Reprezentantilor Permanenti (COREPER), organ auxiliar permanent. El

urmareste pregatirea sesiunilor Consiliului UE si asigurarea activitatii intre

sesiunile sale. De asemenea, pentru a nu se reduce rolul Consiliului la o

intalnire periodica interguvernamentala, COREPER imprima permanenta

de facto a Consiliului . Fiind acelasi la nivelul Comunitatilor, acest organ

cuprinde functionari sau tehnicie ni ai statelor membre. Desi sunt numiti si

remunerati de ele, membrii COREPER alcatuiesc totusi un organ comunitar,

cu functii specifice, normate de dreptul comunitar. Fiecare stat dispune de

un Reprezentant permanent si de unul adjunct in fata Comunitatil or.

Consiliul coopereaza cu Comisia in COREPER; normarea acestei relatii s -a

facut inca in Tratatul de Fuziune. Presedintele COREPER elaboreaza

ordinea de zi a sesiunilor Consiliului. Daca o propunere a organului

auxiliar al Consliului UE nu e votata sau n u ajunge sa fie votata in Consiliu,

este remisa COREPER pentru reanalizare. Prin rolul incredintat, COREPER

a devenit garantul continuitatii si al permanentei Consiliului .

Consiliul UE dispune, potrivit TUE, de un secretariat general,

condus de un secretar general, ca inalt reprezentant pentru politica externa

si de securitate comuna. El este asistat de un secretar general adjunct,

responsabil cu administrarea secretariatului general. Cei doi sunt numiti de

Consiliu, chemat sa decida cu majoritate califica ta.

Pe langa Consiliul UE functioneaza si grupurile de experti,

desemnati unii de Comisie, altii - de statele membre. Ei au rolul de a

fundamenta tehnic actele normative. In acelasi scop tehnico -legislativ

functioneaza si Comitetul pentru agricultura. Pen tru coordonarea politicii

monetare, TUE a infiintat Comitetul monetar. TM a creat Comitetul politic,

angajat in definirea politicilor pilonului doi - PESC-ul; la cerere sau din

oficiu el inainteaza avize Consiliului. Exista insa si alte organe auxiliare p e

langa Consiliu, cum ar fi Comitetul permanent pentru forta de munca,Comitetul pentru cercetare stiintifica si tehnica, Comitetul pentru educatie etc.

Pasul 2. Competenta decizionala a Consiliului

Raportat la celelalte institutii, Consiliul Uniunii (CU) , ca organ de

natura interguvernamentala, este centrul de greutate decizional al

Comunitatilor, adevarata institutie cu forta deliberativa , ale carei acte

adoptate, angajand reprezentantii statelor, raman aplicabile fara conditia

ratificarii ulterioare.

Trebuie totusi sa distingem intre ceea ce inseamna Consiliul ca voce

a statelor membre si ceea ce constituie, in Consiliu, corpul operational al

reprezentantilor guvernelor reuniti in cadrul acestei institutii

Reprezentantii desemnati de guvernele statelor membre actioneaza doar ca

o conferinta ministeriala, materializandu -si insa hotararile, specifice

dreptului internaional public, in conventii internationale.

Caracterul fundamental al atributiilor CU se regaseste in competentele sale.

In primul rand, CU adopta legislatia UE. El colegifereaza, in diferite

domenii, cu Parlamentul European. Comisia inainteaza propunerile

normative, dupa cum tot ea este chemata sa le aplice, odata adoptate. In

legatura cu actele pe care le adopta, CU are dreptul de a atribu i Comisiei

competente de executie. Delegarea de competente - numita comitologie

deoarece Comisia consulta comitetele pentru obtinerea avizelor necesare,

comitete ale Comisiei la care participa functionari nationali in vederea

materializarii anumitor politici comunitare - reprezinta o practica institutionala proprie dreptului comunitar, menita a regla relatiile dintre Consiliu si Comisie, astfel incat aceasta din urma sa nu -si depaseasca atributiile incredintate de Consiliu. Altfel, CU isi pate rezerva siesi competente de executie in situatii date.

De asemenea, CU coordoneaza directiile majore ale politicilor

economice ale statelor membre prin Consiliul afacerilor economice si

financiare. Politica economica globala asigurata la nivel comunitar este de

fapt politica economica comuna statelor membre; cea dintai rezulta din

aceea din urma, este firul imanent care leaga politicile nationale in acest

plan, exprimandu-le convergenta. Pentru ca nu se manifesta ca o reductie a

lor, ea nu opereaza spontan, necesitand , o obiectivare constructiva,

asigurata, sub semnul autoritatii CU, de catre amintitul Consiliu al

afacerilor. Trebuie precizat ca sporirea atributiilor Consiliului in

coordonarea politicilor economice nu afecteaza, ci tocmai exprima faptul ca

decizia in elaborarea si aplicarea politicilor respective tine de competenta

statelor membre, ai caror reprezentanti alcatuiesc Consiliul.

Revine Consiliului importanta atributie a numirii membrilor

Comisiei, ai Comitetului Economic si Social, ai Curtii de Conturi si ai

Comitetului Regiunilor, fapt care evidentiaza, la randu -i, adevaratul sens de ordonare a relatiilor de autoritate intre aceste institutii: asezarea lor sub semnul interguvernamental si legitimarea lor prin vocea statelor membre in Consiliu. In acelasi timp, Consiliul, potrivit competentelor in domeniul personalului, adopta Statutul Functionarilor Comunitari si fixeazaremuneratiile membrilor Comisiei si CJCE.

Totodata, CU este imputernicit sa incheie acorduri internationale

intre UE si organizatii inter nationale ori terte state pe probleme ale

cooperarii si dezvoltarii, ale comertului etc. Dar CU incheie intelegeri si

intre statele CE in materii precum fiscalitatea, dreptul societatilor

comerciale, protectia consulara ori justitia si afacerile interne .

De competenta Consiliului tine si aprobarea, impreuna cu Parlamentul European, a abugetului UE. Daca aceste institutii nu convin asupra aceleiasi solutii, CU este in masura sa hotarasca, in final, asupra cheltuielilor obligatorii, indeosebi in domeniul agr icol sau al acelora legatede acordurile cu state din afara UE. La randu -i, Parlamentul, ca

reprezentant al vointei electoratului UE, dispune asupra cheltuielilor

neobligatorii, dar si asupra aprobarii finale a ansamblului bugetului.

Nu in ultimul rand, CU configureaza politica externa si de securitate

comuna. Dupa cum se stie, din motive obiective, derivand din vointa

statelor membre de a decide suveran in domeniul PESC, acesta nu revine,

spre gestionare, metodei comunitare . Pentru a realiza cooperarea in

domeniu, statele membre se folosesc de Consiliu (in sensul tare al

cuvantului, motiv pentru care nu avem de ce sa -l punem intre ghilimele,

care aici marcheaza, din partea acelora care le intrebuinteaza, nu doar un

semn grafic, ci si o mentalitate federali sta, tinzand sa plaseze institutiile

comunitare deasupra statelor nationale). Intre altele, CU poate interveni in

gestionarea crizelor internationale, scop in care, in 1999 la Helsinki, s -a

decis crearea unei forte de reactie rapida, alcatuita - semnificativ - din forte

armate nationale, supuse ordinelor nationale, nu dintr -un corp al unei

"armate europene", deci supranationale. CU de la Nisa (decembrie 2000) s -

a pronuntat pentru infiintarea unor structuri politico -militare cu regim

permanent, aflate sub raspunderea sa, intre care Comitetul politic si de

securitate, Comitetul militar al UE.

Consiliul are in vedere si asigurarea cooperarii intre instantele de

judecata si fortele de politie nationale in materie penala, reclamata de

implicatiile transfrontaliere ale criminalitatii. Pe de alta parte, cooperarea

interguvernamentala in cadrul Consiliului urmareste accesul egal la justitia

civila a cetatenilor din UE in orice stat membru.

Pasul 3. Procedura adoptarii deciziilor

La sedintele Consiliului participa re prezentantii Parlamentului

European si ai Bancii Centrale Europene, unde pot lua cuvantul, dar nu au

drept de vot, iar reprezentantii Consiliului pot fi prezenti la intrunrile Parlamentului si ale comisiei de resort, luand cuvantul si raspunzand la intrebarile adresate.

Consiliul UE ia decizii prin vot. Deciziile de procedura si regulamentul de ordine interioara se adopta, conform TCE, cu majoritate simpla (50% + 1), deci cu majoritatea statelor membre, intrucat aici fiecarui stat ii revine un vot. Sunt insa domenii unde, potrivit TA, se aplica votul cu unanimitate. Dar Consiliul voteaza si prin vot majoritar calificat, unde nu

mai opereaza regula clasica "un om, un vot", ci aceea a votului ponderat

potrivit distributiei pe state membre. Numarul voturilor reprezentantilor

statelor membre in CU este in raport proportional cu populatia fiecarui stat.

Dar proportionalitatea nu este strict matematica; ea opereaza ca tendinta,

intrucat se are in vedere o reponderare , apta sa previna "minorizarea

statelor mici" si sa permita exprimarea vointei lor decizionale. Uniunea

celor 27 (incluzand si Romania si Bulgaria) dispune de 345 de voturi in

Consiliu. In timp ce Franta, Germania, Italia si Marea Britanie au cate 29

voturi, la cealalta "extrema" sunt Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg,

Slovenia - cate 4 voturi si Malta - cu 3; Romania are 14 voturi, iar Bulgaria 10.

In situatia votului bazat pe unanimitate, abtinerea unora dintre

membrii prezenti nu blocheaza adoptarea actului normativ . De unde

rezulta ca, in realitate, e necesara doar o majoritate de fapt care sa asigure

aplicarea dispozitiilor . Unanimitatea se impune in situatii absolut

delimitate, privind mai ales hotarari capitale pe probleme de uniune

economica si monetara, industrie si cultura (conform TCE), d e fiscalitate,

libera circulatie a persoanelor, drepturile angajatilor resortisanti (Actul

unic european), de constatare a incalcarii de catre un stat membru a

principiilor TUE si suspendarea dreptului de vot, de politica externa si de

securitate comuna.

Pe langa majoritatea calificata, rezultand din votul ponderat, exista,

cum s-a spus, si majoritatea dublu calificata, pentru care voturile de la

majoritatea calificata se obtin de la cel putin doua treimi dintre statele membre.

Majoritatea calificata, considerata in genere, refera la luarea

deciziilor in domeniile precizate expres de tratatele comunitare. In acest

sens, AUE cere majoritate calificata pentru reglementari asupra tarifelor

vamale comune, libera prestare a serviciilor, libera circulatie a capi talului,

piata interna (cu unele exceptii) etc. La randul sau, TUE avea in vedere

politica vizelor, educatia, sanatatea publica, cooperarea in domeniul

dezvoltarii, sanctiuni economice etc. Iar TA trimitea, intre altele, la

autorizarea cooperarii consolida te, cooperarea vamala, refugiati, lupta

antifrauda, regiunile ultraperiferice . Finalitatea votului cu majoritate

calificata este de a aseza capacitatea decizionala pe criterii economico -

demografice si de a extinde aria aplicarii sale. Astfel, Tratatul de la Nisa

stipuleaza ca pentru incheierea unui acord trebuie ca cel putin 14 dintre

cele 27 state sa-l accepte si sa reprezinte, totodata, 62% din totalul

populatiei UE . Este vorba aici de o majoritate triplu calificata, cum s-a

admis , numita si demografica, deoarece adauga aceasta conditie

procentuala la cele doua conditii ale majoritatii dublu calificate. In cazul

adoptarii unei decizii care reclama majoritate calificata, un membru al

Consiliului poate solicita verificarea reprezentarii procentuale statut are.

Credem ca problema esentiala a votului in Consiliu, exprimata

formal in conditia ei tehnica, este de fapt aceea a felului in care se asigura

prin modalitatea votului realizarea functiei institutionale specifice

Consiliului, de institutie interguvernam entala, in sistemul comunitar.




Raspunsul la aceasta problema, dincolo de dimensiunea tehnica a abordarii

ei, nu poate sa nu fie in ultima analiza unul de factura ideologica. Cei mai

multi teoreticieni si analisti, exponenti ai optiunii supraetatiste, indeo sebi

federaliste in constructia europeana, prezinta votul bazat pe principiul

unanimitatii ca o modalitate tot mai depasita de obiectivare a vointei

Mai mult, unii isi exprima aproape frustrarea ca se mentine acest tip de vot, cand nu

predictioneaza cu satisfactie neretinuta asupra restrangerii sale accentuate

in perspectiva sau chiar a renuntarii cu totul la folosirea lui. Or, tine de

viziunea cardinala si de spiritul tratatelor instituti ve si al celor ce le-au

urmat de a respecta vointa statelor, prin votul reprezentantilor lor

ministeriali in Consiliu, in luarea deciziilor majore privind viata

comunitara si evolutia ei. In acest sens, unanimitatea se exprima ea insasi

ca un principiu constitutiv al Comunitatilor si o garantie a pastrarii

sensului unitar al constructiei europene, in care sistemul institutional -

nefiind un scop in sine, un sistem de autoritate originara si, prin aceasta,

supraetatica - este chemat sa slujeasca instrumental, asa cum am afirmat si

in alta ordine, cooperarea in sistem integrativ a statelor Uniunii.

Din aceasta perspectiva, ni se pare ca, atat teoretic, cat si practic -

politic, contrapunerea principiului unanimitatii aceluia al majoritatii

calificate, cu formele sale, in exprimarea votului in Consiliu, nu este de

natura a explica lucrurile si, in consecinta, de a asigura evolutia functionala

a Comunitatilor si Uniunii . Nu dorim sa fortam logica fenomenului

discutat, dar sustinem ca intre tipurile de vot exista a cele diferente si

opozitii care exprima de fapt corelarea lor necesara intr -un mecanism

sistemic, avand drept principiu director vocea statelor in Consiliu. Incat,

votul majoritar si acela majoritar calificat sunt complementare , nu

mecanic si absolut opozabile, celui bazat pe unanimitate. Mai mult, cele

dintai sunt chemate sa asigure functionalitatea celui din urma in

imprejurari si in probleme unde aplicarea lui liniara nu este posibila sau

adecvata, dar ramane valabila; chiar si acolo unde votul majoritar sau

majoritar calificat sunt statuate ca modalitati functionale potrivite

armonizarii vointei statelor membre reprezentate prin trimisii lor directi in

Consiliu, ele urmaresc acelasi scop: sa exprime cat mai adecvat, in raport

cu problemele dezbatute, voi nta stelor, exprimata institutionalizat prin

forma votului in Consiliu. Votul majoritar, oricare ar fi el, are aceeasi

finalitate ca si votul unanim: sa exprime vointa delegata etatic

reprezentantilor. Numai ca o face in ultima instanta si intr-o forma

opozabila, care numai asa da curs tendintei, directiei vectoriale si intalnirii

statistice a vointelor etatice. Acestea raman ca atare in individualitatea lor

autojustificativa si purtatoare de interese, dar se conjuga, prin votul

majoritar, intr-o rezultanta care, astfel, le exprima nu printr -o lege

dinamica, capabila sa mentina neatins elementul individual - vointa unui

anume stat, ci printr-una statistica, zicand asa, capabila sa exprime fiecare

vointa tendential, la nivelul ansamblului in care se regasest e prin idealurile

si interesele colective la care subscrie. Fie direct, in liniile strategice ale

deciziilor unanime, fie indirect, in liniile conjuncturale ale deciziilor luate

cu vot majoritar. Acesta din urma este un alt mod de a vehicula in Consiliu

aceeasi vointa etatica delegata reprezentantilor. Votul majoritar este pana

la urma forma elastica, adaptativa si negocianta a principiului

unanimitatii, este "negatia lui dialectica", adica un alt mod de a-l regasi in

imprejurari diferite (situatii si domen ii de reglementare determinate).

Din acest unghi, credem ca problema reala cu care ne intalnim nu

sta in contrapunerea tipurilor de vot si in optiunile politizate pentru unul

dintre ele. Consiliul, fiind autoritate interguvernamentala, are a beneficia

de sporirea functionalitatii sistemului de vot in acord cu trendul integrarii

si achizitiile de solidaritate comunitara inregistrate, ele insele urmand insa

principiul-forta al vointei institutive a statelor membre, intemeietoare si

pastratoare a ratiunii de a fi a Comunitatilor si Uniunii Europene.

Statele si popoarele nu intra in Comunitati si in Uniune ca sa

renunte la ele insele, la identitatea lor; prin integrare, ele cauta sa -si

sporeasca modul lor propriu. Vointa lor armonizata prin institutionalizare

comunitara nu poate face obiectul contestarii ori al unui troc politic. Votul

majoritar, eliminand dreptul de veto din motive functionale, nu anuleaza

insa fundamentul pozitiei proprii: interesul national. Cum insa interesul

national poate fi deosebit de la o natiune la alta si de la un stat la altul,

pentru ca de aceea e interes national, raman idealurile si valorile comune,

in numele carora, abia, un interes particular poate fi trecut in plan secund

prin votul majoritar, pentru a se regasi, complinitoriu, i n strategii

combinatorii ulterioare. Trecut in surdina, el nu poate fi anulat juridic de

vointe extranee, fie si unite institutionalizat in Consiliu, daca nu contrazice

principiile unanim admise. Motiv pentru care filosofia tratatelor a lasat

deschisa calea unor solutii practice, a unor compromisuri revelatorii in ce

priveste sistemul de votare. Iata, in urma Compromisului de la Luxemburg,

din 1966, dupa ce Franta parasise pentru mai multe luni Consiliul, dar fara

a iesi din Comunitatile Europene (criza "fotoliului gol"), s-a admis ca, intro

problema unde un stat membru arata ca prin votul majoritar simplu sau

calificat i se ating interesele vitale, negocierile vor continua pana cand

statul respectiv va vota impreuna cu celelalte actul normativ. Totodata,

Comisiei i se cerea sa nu mai trimita spre aprobare Consiliului proiecte de

acte normative care sa afecteze interesele vitale ale statelor membre,

Consiliul urmand sa nu aprobe astfel de proiecte prin vot cu majoritate

calificata, in situatiile in care, to tusi, tratatele ar fi permis-o. S-a afirmat ca

aceasta regula exista mai mult "in fapt" decat "in drept" . Dar, cu aceasta,

ea nu e mai putin regula, din moment ce viata o impune si practica

relatiilor intracomunitare si interguvernamentale o accepta. Cu a tat mai

mult cu cat ea este in spiritul tratatelor institutive, intemeiate pe principiul

vointei constitutive a statelor membre. Realitatea, implicit aceea a relatiilor

comunitare si de integrare, se lasa modelata de normele de drept, de

dreptul comunitar in speta, numai daca dreptul in cauza se revendica

imperativelor reale ale integrarii si nu este un prefabricat aventurist, de

sorginte federalista, in orice caz supranationala. Acest adevar elementar,

confirmat si reconfirmat de viata, infirma pretinsa ve racitate a supozitiei

dupa care regula amintita a practicii comunitare ar genera arbitrariul, pe

motiv ca orice stat ar putea oricand invoca interesul vital (expresie pusa de

obicei, in literatura problemei, intre ghilimele, pentru a se obtine efectul

ironic, daca nu acela de falsa ilegitimitate) in scopul egoist al blocarii

votului majoritar. Dar practica relatiilor si a institutiilor comunitare nu a

evidentiat pana acum ca arbitrariul ar veni din aceasta directie. Aici,

singurul arbitrariu tangibil poate veni din ignorarea vointei etatice delegate

reprezentantului sau in Consiliu prin folosirea mecanica, daca nu si

abuziva a votului majoritar. Dealtfel, in contrasens cu prezicerile despre

inerenta restrangere a materiilor supuse votului prin unanimitate, s -a

dovedit ca, pe alocuri, au fost introduse noi cazuri de vot cu unanimitate,

desi altele au fost reduse. De pilda, Tratatul de la Amsterdam a extins

unanimitatea la constatarea incalcarii de catre un stat a principiilor din art.

6, TUE, la deciziile luate in cadrul noului Titlu IV CE (cu unele exceptii aici),

la aplicarea acordurilor incheiate la nivel comunitar de parteneri sociali, la

suspendarea dreptului de vot, in Trattul CE, pentru un stat care a incalcat

principiile din art. 6, TUE si la adaptarea de catre Consiliu a actiunilor si

pozitiilor comune in cadrul PESC . Desi Tratatul de la Nisa a extins votul

cu majoritate calificata la noi domenii, lucrul nu dovedeste pretinsa

tendinta de fond a evanescentei votului bazat pe unanimitate. Miscarea

pulsatorie inregistrata de cele doua tipuri de vot, nu neaparat invers

proportionala in dinamica noilor domenii supuse unui tip de vot sau altul

nu valideaza o reconsiderare valorica a interesului vital si a vointei

etatice care il sustine institutional, ci o pe rmamenta peocupare pentru

afirmarea acestuia in regim functional, nu blocant , in relatiile cu

institutiile comunitare si, pana la urma, cu interesele celorlalte state membre.

Compromisul de la Luxemburg si-a dovedit utilitatea constructiva

si in alte situatii decat aceea, ades invocata, a Frantei, a carei delegatie in

Consiliu ceruse continuarea discutiilor cand in joc erau interese foarte

importante (legate, in speta, de dosarul agricol), pana la stabilirea unui acord reciproc acceptabil. Atat Marea Bitani e, cat si Germania s-au prevalat ulterior de aceasta practica, ceea ce a dovedit oportunitatea ei politica, desi compromisul nu avea valoare juridica.

Compromisul de la Ioanina a avut acelasi scop . S-a admis ca atunci

cand se inregistreaza 23 pana la 25 de voturi contra, se poate constitui o

minoritate calificata sau "minoritate de veto" , ceea ce impune

continuarea negocierilor pana la obtinerea consensului. (Desigur, dupa

aderarile ulterioare, estimarea "minoritatii de veto" are o alta cuantificare.)

Competentele majore care revin Consiliului UE in cadrul celor cinci

institutii comunitare se explica tocmai prin calitatea cu care este investit, de

a fi locul unde rasuna, prin reprezentantii trimisi, vocea statelor nationale.

Aceasta calitate defineste si relatia sa cu celelalte institutii comunitare. De

aceea, nu intelegem de ce o buna parte a comentatorilor si chiar a

doctrinarilor deplang pozitia institutionala centrala a Consiliului. Mai mult,

lamentarea merge pana acolo incat locul important detinut de Consiliu este

pus pe seama "slabiciunii si imaturitatii procesului de integrare" . Se

deplange, de asemenea, faptul ca "cele mai mari competente le are

Consiliul si nu Comisia sau Parlamentul European, singurele despre care

putem afirma, fara teama de a gr esi, ca sunt tipic comunitare si in afara

influentelor nationale". Comentand nu atat litera, cat orizontul de gandire

al acestei afirmatii (era sa spunem "spiritul" ei, dar ), vom constata

prezenta de subtext, iesita aici la suprafata, a unei mentalitat i reductive

pornita sa contrapuna autoritatea (totusi, am vazut, delegata!) a

institutiilor comunitare la autoritatea originara a statelor membre,

creatoare a Comunitatilor. Oare maturarea procesului de integrare are ca

sens de evolutie si criteriu de eval uare diminuarea rolului Consiliului sau,

dimpotriva, functionalizarea relatiilor institutionale, astfel incat ele sa -si

indeplineasca si mai bine rolul instrumental in evolutia ascendenta a

integrarii in folosul statelor membre si al popoarelor lor? E adev arat, rolul

Parlamentului European tinde sa sporeasca, exprimand necesara

democratizare institutionala a comunitarizarii, dar de ce ar trebui ca sa

revina unui organ executiv - Comisia - cele mai importante atributii in

sistemul institutional? Aceasta sa fie proba democratizarii? Si apoi, in

legatura cu problema cea mai importanta, poate, in context: oare caracterul

tipic al unei institutii comunitare sta in faptul ca ea este dincolo de

influentele nationale? Da, poate si trebuie sa fie dincolo de presiuni le

inacceptabile ale unui stat membru sau altul, afectand atat Comunitatea cat

si celelalte state, dar nu poate sa fie in afara ideii de influenta nationala,

ceea ce ar fi, logic, absurd si inacceptabil politic. E nevoie oare sa mai

afirmam inca o data motivatia crearii institutiilor si desfasurarii actiunilor

comunitare? Or, admitand ca acestea s -ar situa "in afara influentelor

nationale" din principiu, inseamna a contesta insusi principiul national, al

vointelor nationale corelate si armonizate prin trata te, care legitimeaza

institutiile comunitare. Aici, a fi in afara influentelor nationale ca vointa

nationala intemeietoare, inseamna a fi deasupra statelor, intr -o

supranationalitate ce deturneaza ilicit o autoritate de natura eminamente

delegata intr-una pretins autarhica. Iata "curatul" internationalism care

bantuie in subteranele constructiei europene si din cand in cand iese

"nevinovat" la suprafata! Or, cu internatiolismul, oricare ar fi varianta lui,

nu se poate construi nimic. Acolo unde s -a ivit, el nu a adus decat

aventurism si distrugeri: de destine colective si de ritm istoric. Si pentru ca

prezenta lui imersiva si corodanta nu este constientizata pe masura raului

indus, ne impune un patetism al demitizarii si refuzului sau, ton altfel

inconfortabil intr-un demers stiintific.

Autoritatea incredintata institutiilor de catre statele membre, desi

este una delegata, confera insa acestora, inclusiv Consiliului UE, care este

si institutie comunitara, atributii cu adevarat complexe, in masura sa le

permita asumarea raspunderii in constructia comunitara si in mersul

integrarii. Fapt ce permite Comunitatilor si Uniunii Europene sa fie mult

mai mult decat o organizatie internationala clasica.

Lectia 2. Comisia Europeana-Pasul 1. Natura Comisiei

Alaturi de Consiliu si Parlamentul European, Comisia face parte din

amintitul "triunghi institutional", actionand ca institutie executiva in

realizarea deciziilor comunitare. Constituita in baza tratatelor institutive,

ea se regasea originar cu fiecare dintre cele t rei Comunitati: Inalta

Autoritate in CECO si Comisie in CEE si CEEA. Fuziunea executivelor prin

Tratatul din aprilie 1965 a condus, asadar, la formarea unei Comisii unice:

Comisia Comuntatilor Europene, dar cu competente specifice fiecareia

dintre ele. Comisia, rezultat al fuzionarii executivelor, materializa, in

ordinea sa, atat exigenta unificarii institutionale a Comunitatilor, cat si

aceea, strans legata de prima, a unicitatii institutiilor comunitare . AUE si

TM au reconfirmat statutul Comisiei in sist emul institutional comunitar,

acordandu-i puteri sporite, indeosebi in aplicarea deciziilor. Ca urmare a

crearii UE, institutia executiva comunitara a primit denumirea de Comisie

Europeana, fiind consacrata ca institutie a UE. TA a venit, intre altele, cu

precizari necesare pentru desemnarea comisarilor si asigurarea

independentei lor.

Atributiile si responsabilitatile Comisiei, ca organ executiv al

Comunitatilor si UE, o fac sa fie privita, potrivit reglementarilor TCE, drept

motorul ce sustine activitati le comunitare. Dar cresterea atributiilor



executivului antreneaza, intr-un spatiu democratic, preocupari si rezerve.

Si aceasta, nu doar intr-un sistem politic etatic si in dreptul sau intern, ci si

in planul relatiilor comunitare de autoritate. E adevarat ca - dincolo de

expresia uzitata prin care Comisiei i se spune "guvern comunitar", expresie

inadecvata daca este luata ad litteram - natura ei de institutie executiva a

provocat, in istoria evolutiei sale, diverse puneri in garda, menite a preveni

tentatiile supraetatiste potentiale ale activitatii sale. In acest sens, pentru

Charles de Gaulle si, apoi, pentru Margaret Thatcher Comisia nu era decat

"Secretariatul in Europa Patriilor", iar pentru Jean Monnet - "un organ de

tehnocrati" intr-o Europa a statelor dezvoltate. Dar, de pe pozitii opuse, un

Walter Hallstein sau un Jacques Delors o priveau ca "un guvern federal

intr-un stat federal european".

Prin competente, structura si functii, Comisia nu este insa nici una,

nici alta. Chemata sa indeplineasca o biectivele comunitare, Comisia, in

primul rand, aduce cu sine acea diferenta specifica a Comunitatilor fata de

o organizatie internationala clasica. Daca dreptul international

consemneaza si organizatii dispunand de Conferinte ale statelor membre,

asa cum ar fi Consiliul UE privit din perspectiva internationala, totusi nicio

organizatie internationala nu dispune de o institutie cu rolul particular al

Comisiei Europene . Raportata la Consiliul UE, ea nu poate fi redusa la

un "Secretariat" sau la o "Comisie P ermanenta" a acestuia; Comisia este o

institutie comunitara si a UE, cu functii si statut propriu, nu organul

excutiv al Consiliului. Nu Comisia UE, ci Secretariatul General al

Consiliului si COREPER-ul reprezinta Consiliul cand acesta nu e intrunit.

Totodata, Comisia are capacitate normativa, actele sale normative creand

drepturi si obligatii directe pentru statele membre si cetatenii lor

Inainte insa de a prezenta rolul efectiv al Comisiei, se impun alte cateva precizari.

Numerosi autori, nu numai din literatura romaneasca a problemei,

apreciaza Comisia ca fiind o institutie "supranationala". Ar fi redundant sa

dam exemple, numarul lor fiind coplesitor si vadind o mentalitate

deformatoare. Dar de ce sa confundam, si in acest caz, atributele de comunitar si supranational? Am desprins cu alt prilej ca Uniunea si Comunitatile nu sunt o constructie etatica in sine si, prin aceasta, deasupra statelor componente; ele sunt structuri institutionale cu regim interetatic, dar si cu actiune intraetatica, la baza lo r stand tehnicile de drept intern.

In acelasi timp, legitimitatea lor tine de autoritatea delegata pe care o exercita

prin vointa institutiva a statelor constituante de viata comunitara .

Originalitatea Comunitatilor si a UE nu sta - o afirmam iarasi si iarasi - intro

ontologie neconditionata politic si juridic, capabila sa confere acestora

calitatea de entitati supraetatice, supranationale si izvoare de putere

originara si autoritate suprema. Ontologia lor este de autoritate derivata si

de natura functionala. In ordinea ei, Comisia Europeana este si ea, ca si

celelalte institutii, expresia institutionalizata a functiei de armonizare a

politicilor etatic-nationale, cu care este inzestrata de statele insesi. De aceea,

ne intrebam si aici: de ce a fi comunitar ar insemna neaparat a fi

supranational? Confundarea lor este o eroare teoretica, cand nu o strategie

federalista ce deturneaza esenta Ideii europene. Aceasta din urma nu face

din intreg ceva deasupra si opus partilor prin supraordonare ierarhica;

intregul (aici Comunitatile) este imanent partilor institutive (aici statele

membre), rezulta din ele si le serveste.

Se sustine, de asemenea, aproape la unison, ca fiecare institutie

comunitara ar personaliza, potrivit principiului reprezentarii intereselor,

un anume interes. Care anume ar fi acesta, am aratat in alta ordine, cand

am precizat, ca nu acreditarea si reprezentarea intereselor diferite este

menirea autentica a institutiilor comunitare, cat conjunctia functiilor

diferite personificate de institutii in scopul armonizarii vointelor etatic -

nationale, in beneficiul reciproc al statelor si natiunilor lor. Or, punctul de

vedere de larga circulatie, de care suntem obligati sa ne detasam critic prin

logica lucrurilor, se regaseste intr -un enunt care il acopera tipic in

urmatoarea formulare: "Comisia este o institutie foarte importanta a

sistemului institutional comunitar, din moment ce reprezinta interesul

comunitar comparat cu interesul national al fiecarui stat membru. Ea este

raspunzatoare de modul in care in teresul comunitar prevaleaza atunci

cand un stat membru sau Consiliul UE ia(u) o decizie referitoare la

realizarea obiectivelor comunitare" . Daca cercetam nu atat textul citat,

cat punctul de vedere ce-l dezvaluie si care se regaseste, spuneam, in multe

alte lucrari, observam mai intai ca importanta Comisiei este dedusa din

opozitia interesului comunitar fata de acela national. Nu mai facem aici

fenomenologia interesului comunitar si a celui national; am admis

altundeva ca cel dintai are o valoare instrume ntala in raport cu al doilea, pe

care in fond trebuie sa-l sustina si sa-l consolideze prin actiunile sale ca

interes general al statelor membre, interes modelat si promovat practic si

prin eforturile Comisiei. In calitatea ei de institutie executiva, Comi sia

ridica, pe cat este posibil la un moment dat, interesul general de la starea

de aspiratie colectiva la aceea de realitate practica generalizata comunitar.

Sub acest aspect asadar, legitimitatea interesului comunitar nu se

intemeiaza in opozitia sa la a cela national, iar Comisia nu-l confisca pe cel

dintai ca sa fie doar ea purtatoarea lui. In al doilea rand, de ce scopul

Comisiei ar fi sa asigure prevalarea, cum rezulta - a propri, a interesului

comunitar in realizarea obiectivelor Comunitatilor? Nu ar trebui sa se

preocupe in aceeasi masura de mentinerea atributiilor ei in limitele de

autoritate incredintata? Iata de ce, in raport cu datele reale ale problemei,

urmatorul enunt, din acelasi tip de enunturi precum acela comentat deja, ni

se pare cel putin superficial, daca nu eronat: "Comisia are drept scop

principal pe acela de a asigura fiecarei Comunitati - parte a Uniunii

Europene - identitatea sa proprie, punand in valoare interesele comunitare,

mai presus de interesele statelor membre (s.n. - I.H.), exprimand, astfel,

interesele fiecarei Comunitati in parte" .

Pretinsa supranationalitate a Comisiei nu -si poate gasi sustinerea

nici in afirmatia, cu rol de argument, dupa care cea mai mare parte a

personalului comunitar este afectata institutiei executiv e pentru a-si

indeplini importantele-i atributiuni . E adevarat, exista in prezent 27

comisari, iar in serviciul Comisiei lucreaza multe mii de angajati, organizati

intr-un aparat costisitor, cu 24 de Directorate Generale, structurate

piramidal, cu un numar de servicii echivalente. Dar toate acestea pot

evidentia complexitatea gestiuni executive, implicit pericolul birocratiei,

tinzand sa se autogenereze Kafkian, dar nu fac proba autonomizarii

politice a aparatului tehnic, nici a transformarii tehnocratiei in

supraetatism, intr-o autoritate supranationala care nu poate fi la rigoare

decat o alta structura etatica, indiferent de forma ei. Iar criteriile ferme in

desemnarea membrilor Comisiei, in primul rand competenta lor

recunoscuta si garantiile de independ enta fata de guvernele nationale, sunt

criterii de profesionalism si obiectivitate politica si administrativa, nu de

amplasare in si apartenenta la o autoritate supranationala; ele vizeaza capacitatea tehnica a aparatului comunitar al Comisiei, nu natura ei pretins supranationala.

In concluzie, rolul executiv al Comisiei in cadrul actiunilor

comunitare presupune, de buna seama, autonomia ei in raport cu statele

membre, autonomie inteleasa insa de autori ca "independenta". Asa -zisa

independenta - car, in sens strict, este un atribut al suveranitatii - este, am

vazut, o autonomie generatoare de autoritate incredintata de tratatele

institutive prin vointa statelor ; ea nu conduce, deci, la supranationalitatea

si suprastatalitatea prezumate de cei mai multi doct rinari, comentatori si oameni politici.

Pasul 2. Componenta, statut, proceduri decizionale

Membrii Comisiei sunt resortisanti ai statelor Uniunii, alesi dupa

criterii de competenta si garantii de independenta. Desi sunt nationali ai

statelor componente, comisarii , adica membrii Comisiei, nu sunt

reprezentanti ai acestora in executivul comunitar. Ei nu solicita si nici nu

accepta - acesta este principiul - instructiuni ale guvernului national ori ale

oricarui alt guvern sau organism, abtinandu -se totodata de la acele actiuni

incompatibile cu natura functiilor ce le indeplinesc. In acelasi timp, statele

membre sunt tinute sa asigure bunul si nepartinitorul exercitiu al functiilor

executivului comunitar

Afirmand acestea, cautam echilibrul intelegerii l ucrurilor.

Promovarea interesului comunitar, adica, in ultima instanta, al interesului

general al statelor si popoarelor constituante ale Comunitatilor, nu trebuie

sa se sustina pe un mit: acela al neutralismului total, al obiectivismului

desnudat de orice suport optional si sentiment al apartenentei, la care, in

fapt, cineva nu poate renunta decat formal si declarativ. In locul acestei

reprezentari necritice, idiliste asupra obiectivitatii pretinse membrilor

Comisiei, verificabila in forma, nu in fondul ei , pledam pentru acea

obiectivitate reala si realista, nutrita nu in neutralismul ipotetic al

membrilor Comisiei (care poate fi unul de fatada, propice duplicitatilor

suverane), ci in implicarea lor deschisa pentru viabilizarea continuturilor

de universalitate ale tuturor aspiratiilor si intereselor, inclusiv acelea ale

natiunii sau ale altei forme etnice de apartenenta. Subiectivismul si

partinirea se ascund acolo unde de obicei nu se autodeclara; or implicarea

militanta rupe duplicitatea si ofera criteriil e prompte si generoase de

evaluare a intentiilor si faptelor care, astfel, se cern direct si vorbesc direct.

Desigur, aceasta nu este in sine o solutie, ci un mod de a vedea lucrurile si

de a renunta la falsa problema a obiectivitatii declarate.

In mod justificat insa, membrii comisiei nu au dreptul sa desfasoare,

pe timpul mandatului, nicio alta activitate profesionala, lucrativa sau nu. Ei

sunt obligati, si dupa incetarea acestei calitati, sa nu primeasca functii si

avantaje care le-ar pune in discutie, prin specularea pozitiei avute,

corectitudinea si loialitatea deontologica. In caz contrar, Consiliul poate

sesiza Curtea. Aceasta se pronunta, in functie de prima ori a doua situatie,

pentru demisia din oficiu si, respectiv, pentru decaderea din dreptul la

pensie sau anularea altor beneficii.

Durata mandatului este de cinci ani, putand fi reinnoit. Consiliul,

reunit cu participarea sefilor de stat sau de guvern, voteaza cu majoritate

calificata persoana desemnata ca presedinte al Comisiei, urmand ca

Parlamentul sa aprobe. Tot cu majoritate calificata este adoptata lista

viitorilor membri ai Comisiei, dar prin acordul candidatului la presedintia

institutiei executive si in baza propunerilor facute de fiecare dintre statele

membre . Presedintele si membrii desemnati sunt propusi, colectiv,

aprobarii Parlamentului. Acesta poate bloca lista ca intreg, dar nu si

desemnarea unui membru al Comisiei, fapt care evidentiaza greutatea

propunerilor facute de statele membre pentru lista de comisari. Odata

acceptata lista de catre Parlament, Consiliul numeste efectiv pe

presedintele si membrii Comisiei prin majoritate calificata.

Alinierea duratei mandatului Comisiei la durata legislaturii

Parlamentului European, facuta prin TM, a intarit legatura politica directa

cu Parlamentul ales democratic; statutul Comisiei a fost revalorizat prin

sporirea legitimitatii ei democratice , odata ce la legitimitatea rezultata

din vointa statelor se adauga si aceea a vointei popoarelor reprezentate de PE.

Protoculul privind extinderea U E, anexat TUE si TCE, prevedea ca

atunci cand Uniunea va numara 27 state membre, numarul comisarilor va

deveni inferior numarului statelor membre, ei fiind alesi printr -un sistem

de rotatie fondat pe principiul egalitatii, cu reglementari fixate de Consili u

prin votul cu unanimitate. Totusi, s -a admis ca, atunci cand un stat adera la

Uniune, din acel moment un cetatean al sau sa devina membru al Comisiei.

Membrii Comisiei sunt selectionati din randul inaltilor functionari,

al altor tehnicini, dintre reputat i cercetatori si experti, precum si, tot mai

mult, dintre oamenii politici. Dar cresterea, pe aceasta cale, a

profesionalismului Comisiei nu conduce, cum totusi se sustine , la

intarirea autoritatii ei fata de Parlament si Consiliu. In acest plan de

raporturi, autoritatea este de ordin politic, nu tehnic -profesional, nu se

reduce la competenta, altfel atat de pretioasa. Cu atat mai putin cresterea

profesionalismului membrilor Comisiei ar putea slabi autonomia lor

("independenta") fata de guvernul tarii nati ve. Intre cei doi factori nu este

vreo legatura cauzala; poate ca lucrul s -a intampla cand, dmpotriva, un stat

desemneaza un slab profesionist, ramas indatorat politic pentru

propunerea care il propulseaza nemeritat.

Calitatea de membru al Comisiei incetea za fie cand se incheie

mandatul, fie cand are lor demisia voluntara sau aceea din oficiu ori,

bineinteles, prin deces. Incetarea mandatului se produce nu numai prin

expirarea sa; reusita unei motiuni de cenzura duce la demisia in bloc a

Comisiei, explicata prin responsabilitatea ei politica . Un membru al

Comisiei poate fi pus in situatia de demisionar si de catre Curtea de Justitie,

cum am vazut, la cererea Consiliului sau a Comisiei, daca a comis o fapta

care pune sever in discutie statutul sau. Tratatul de la Nisa a specificat si o

alta modalitate a demisiei: atunci cand presedintele o solicita, cu conditia

insa a aprobarii colectivului colegial al Comisiei.

Dupa aprobarea Comisiei de catre Parlament, presedintele ei

numeste vicepresedintii din randul me mbrilor (in numar de doi, acum).

Institutia executiva dispune de o competenta de autoorganizare,

fixandu-si regulamentul interior de functionare proprie, precum si al

aparatului sau administrativ (cu directii generale, secretariat general,

diferite servicii comune pentru Comunitati si chiar structuri specifice

constituite ad hoc pe anumite probleme. Toate functioneaza prin

coordonare si conlucrare pentru aplicarea deciziilor Comisiei).

Comisia are un caracter colegial, apreciat drept garantie a eficientei

sale. Toate actele incredintate Comisiei prin tratate - regulamente, decizii,

propuneri - angajeaza prin deliberare in comun raspunderea colegiala:

raspunderea colectiva de ordin politic a membrilor ei. In practica insa, din



motive de eficienta, fiecarui me mbru ii revine o responsabilitate

determinata asupra cel putin unuia dintre principalele sectoare de

activitate ale executivului comunitar. Cu toate acestea, colegialitatea

ramane efectiva, oricare dintre comisari putandu -se implica si in alte

probleme decat acelea ce-i revin nemijlocit.

Colegialitatea impune luarea deciziilor in sedinta, unde intrunirea

este valabila in raport cu numarul membrilor prezenti, cerut de

Regulamentul interior. Acesta prevede si procedura adoptarii deciziilor.

Luarea deciziilor comporta patru modalitati . Prima dintre ele consta in

luarea deciziilor in sedinte, convocate de presedinte saptamanal. Deciziile,

dezbatute in baza propunerilor unuia sau mai multor membri sunt

adoptate cu majoritate, oricare ar fi natura lor. Un membru al Comisiei

poate fi inlocuit de seful cabinetului sau, prezentandu -i, la initiativa

presedintelui, opiniile. Sedintele nu au caracter public. Discutiile fiind

confidentiale, secretarul general participa la sedinte numai daca Comisia

nu decide contrariul. A doua modalitate dcizionala - procedura scrisa,

permite acordul Comisiei asupra unei propuneri a unui membru sau mai

multor membri, daca este sustinuta de Directoratul general pe domeniu si

daca primeste aviz favorabil din partea serviciului ei juridic. Membrii

Comisiei primesc textul propunerii, urmand ca intr -un rastimp precizat sasi

formuleze eventualele rezerve si sa propuna amendamente. Daca o

propunere nu intampina nicio rezerva in termenul dat, se considera

adaptata. A treia modalitate de luare a deciziilor este abilitarea, prin care

Comisia imputerniceste pe unul ori mai multi membri ai sai sa intreprinda,

in limitele incredintate, actiuni administrative, inclusiv masuri pregatitoare

pentru o decizie ulterioara a Comisiei. De asemenea, unul sau un ii membri

ai Comisiei pot primi misiunea sa formuleze textul definitiv al unui

document convenit in dezbateri, pentru a fi inaintat celorlalte institutii

comunitare. Cat priveste a patra modalitate, delegarea, ea permite

Comisiei sa incredinteze, cu respec tarea exigentei raspunderii colective,

unele masuri de management ori de ordin administrativ directorilor

generali ori sefilor de serviciu, in conditii si limite precizate. Abilitarea si

delegarea nu afecteaza autoritatea si puterea Comisiei, chemata sa

raspunda pentru ele. La randul ei, aplicarea deciziilor Comisiei este si ea

normata in regulile de procedura.

Pasul 3. Atributiile Comisiei

Tratatul CE enumera in art. 155 atributiile Comisiei, reluate in TM si

in TA. Acel articol avea in vedere misiunile Comisiei pentru asigurarea

functionarii si dezvoltarii pietei comune. Acestora li se adauga insa si alte

dispozitii din tratat. Abia ansamblul documentului este in masura sa ofere

o imagine sintetica asupra competentelor Comisiei si regruparii lor,

evidentiind multifunctionalitatea executivului comunitar si, prin aceasta,

originalitatea sa in comparatie cu structuri quasiasemanatoare ale

dreptului intern sau international

Inainte de a trece in revista functiile Comisiei (prezentate cu

munutie in literatura problemei), se impune, credem, o remarca de

principiu. Potrivit amintitului articol al TCE, Comisia vegheaza la

respectarea intocmai a tratatelor. De aici, formularea uzitata dupa care

Comisia este, "gardianul tratatelor". Autoritatea cu care este imput ernicita

in acest sens institutia in cauza a fost si este nu o data interpretata ca avand

o sursa si fiind de natura supraetatica. Dar lucrurile au, si aici, o rigoare

elementara, apta a fi exprimata si logistic: daca incheierea Tratatelor este

opera vointei Inaltelor Parti Contractante si daca formarea institutiilor

comunitare implicit a Comisiei, este rezultatul lor, atunci Comisia apara

Tratatele prin imputernicirea statelor nationale si se justifica functional si

instrumental prin acordul de vointa al s tatelor nationale. Atunci de unde

pretinsa fundamentare supraetatica, de extractie federalista si natura

supranationala a Comisiei? Fiind organismul "cel mai comunitar", desi are

prin TM si atributii ce angajeaza nu numai primul pilon, Comisia nu poate

fi, nici ea, contrapusa statelor membre. Chiar si in situatia in care propune

sau ia masuri sanctionatorii la adresa statelor si particularilor, o face prin

Roxana Munteanu, lucr. cit., p. 219.

acordul de imputernicire institutiva dat de catre state insele prin tratate.

Legat de aceasta, admitem ca, repetand insistent un enunt, il transformam

intr-un truism. Dar aici poate obosi enuntul care comunica un adevar, nu

adevarul insusi, sustinut de continutul lucrurilor.

Cu deschiderea propusa, sa amintim functiile Comisiei, devenite,din motivele de mai sus, misiunile ei.Comisiei ii revine in primul rand o misiune generala de initiativa .

Ea are astfel si monopolul initiativei legislative in UE . Acesta nu este insa

absolut; TM a statuat ca in materia politicii monetare, Consiliul nu se

pronunta asupra propunerilor facute de Comisie decat dupa ce

Parlamentul si Banca Centrala Europeana si -au dat avizul. Se constata, in

cadrul procedurii legislative, tendinta dialogului direct intre Parlament si

Consiliu . Cu toate acestea, de cele mai multe ori, Comisia e chemata sa

faca propunerile in baza carora Consiliul delibereaza. Iar daca acesta nu

statueaza, Comisia isi poate retrage propunerea, susceptibila de modificare

pe intreg traseul procedurii de adoptare a unui act comunitar. Retragerea

trebuie insa motivata, iar Parlamentul informat cand opereaza procedura

consultarii sale. In urma TCE, Comisia face propuneri Consiliului, in

vederea elaborarii unui act comunitar, nu numai la solicitarea statelor

membre, ca pana atunci, ci si a Parlamentului, cu majoritate a membrilor sai.

In acest fel, sporirea rolului Comisiei nu este rezultatul concentrarii

"puterilor" ei; dimpotriva, ea exprima interrelationarea functionala a

institutiilor pe fondul democratizarii lor.Propunerile sunt fundamentate in

cadrul departamentelor Comisiei, unde se apeleaza si la experti

independenti. Sunt consultati si reprezentanti ai mediilor socio -

profesionale din arealul comunitar. S -a afirmat ca aplicarea principiului

subsidiaritatii limiteaza libertatea de actiune a Comisiei, aceasta fiind

obligata sa argumenteze temeinicia propunerilor facute . Credem ca nu

aceasta e problema reala; justificarea rationala a propunerilor e necesara in

toate cazurile. Dar de ce Comisia sa dispuna a priori de o "libertate de

actiune"? Desigur, formal ea trebu ie atribuita; dar exercitiul ei efectiv are a

fi de fiecare data conditionat. Altfel, autoritatea ei decizionala,

sustragandu-se determinarilor, se poate justifica in sine si pentru sine.

Subsidiaritatea in ordinea ei, pe fondul relatiilor Comisiei cu stat ele

membre, provoaca si angajeaza multiplu activitatea si raspunderile

institutiei executive. In acest sens, al aplicarii conditionate in gestiunea

executionala a sistemului comunitar si al UE, autoritatea, de infaptuire

pragmatica, a Comisiei are a spori in beneficiul tuturor factorilor sistemului.

E o autoritate care sporeste prin rolul implicat, e indusa, nu revendicata si

confiscata a priori din premise de sorginte federalista. Autoritatea de statut

se redefineste continuu prin autoritatea de rol; altfel se abstrage conditiei

sale reale, careia ii poate contrapune una juridic -formala, cu tentatii insular autarhice.

Comisia Europeana are si o functie de executare si respectare a

ansamblului legislatiei comunitare. Pana la Actul Unic European, ea lua

masuri de executare a normelor numai ca urmare a imputernicirii primite

de la Consiliu, detinator atat al puterii legislative cat si executive. Comisia a

ramas executiv comunitar,in afara cazurilor in care Consiliul isi rezerva

expres acest drept. Activitatil e executive ale Comisiei sunt si diferite, si

numeroase; insasi calitatea de organ executiv opereaza, in cazul Comisiei,

in sens larg . Dar Consiliul supravegheaza demersurile executorii ale

Comisiei prin comitete de reprezentanti ai guvernelor statelor me mbre.

Ceea ce evidentiaza si in acest cadru puternica implinire volitionala a

statelor in functionarea institutiei comunitare in cauza si in definirea

(conform supra) a tipului de autoritate de care dispune Comisia, inapta sa

genereze, in conditiile conven ite, o putere supranationala, de natura

federala sau de orice alta natura teoretic admisa. Reprezentantii guvernelor

alcatuiesc Comitetele consultative, Comitetele de gestiune si Comitetele de

reglementare. Comisia solicita si examineaza avizul Comitetului

consultativ cat priveste deciziile asupra pietei interne. Daca se produce un

eventual dezacord, in scopul evitarii blocajelor ramane valabila optiunea

Comisiei, asupra careia are a se pronunta si Consiliul. Comitetele de

gestiune pot interveni in administrarea organizatiilor pietei comune in

cadrul Politicii agricole comune. Aici, un aviz negativ din partea

Comitetului atrage sesizarea Consiliului care, cu majoritate calificata, poate

hotari solutii de executie diferite in raport cu cele ale Comisiei

Comitetele de reglementare sunt preocupate indeosebi de reglementarile in

domeniul produselor alimentare. Daca avizul unuia sau altuia dintre ele

este negativ, trebuie sesizat Consiliul. Acesta, fie ca adopta propunerea

Comisiei (cu vot majoritar calificat), fie ca o modifica (prin vot bazat pe

unanimitate). Daca nu se obtine in Consiliu majoritatea statuata pentru una

dintre cele doua situatii, atunci, in scopul prevenirii vidului normativ, se

aplica propunerea Comisiei. Sunt insa cazuri in care Consiliul poa te bloca o

masura propusa de Comisiei doar prin votul cu majoritate simpla.

Comisiei ii revine si functia de asigurare a repectarii tratatelor de

catre statele membre si agentii economici, fie persoane fizice sau juridice.

Ea supravegheaza totodata si resp ectarea de catre celelalte institutii

comunitare a dreptului comunitar originar si a celui derivat. In acest scop,

ea poate, la limita, sa declanseze si o actiune in justitie impotriva acelui stat

care nu ar aplica tratatale. Comisia are o putere autonoma extinsa in ce

priveste regulile de concurenta si a ajutoarelor acordate de stat. Functia de

control a Comisiei, mentinuta in TM si in TA, o indreptateste la masuri

eficiente de informare si prevenire, dispunand de o larga capacitate de

recomandare si avizare.

Comisia Europeana dispune si de functia de decizie. Ea elaboreaza

regulamente, emite directive si adopta decizii atat prin efectul direct al

Tratatelor, cat si prin delegare de competenta din partea Consiliului.

Comisia beneficiaza si in acest cadru de o larga autonomie, indeosebi in

cadrul politicii concurentiale si al controlului modului de realizare a

politicilor comune (precum in transporturi, agricultura). De asemenea, ea

are atributii in ce priveste administrarea fondurilor Uniunii, a colectarii

fondurilor proprii si gestionarii politicii protectioniste. Sistemul resurselor

proprii a inlocuit contributiile statelor membre si are ca resurse taxe vamale,

impozite agricole si o cota -parte din produsul national brut al statelor membre.

In fine, Comisia are si functia de reprezentare a Comunitatii in

unele negocieri externe. Inca Tratatul de la Roma investea Comisia cu

atributii speciale in tratativele cu terte state ori cu organizatii internationale,

purtate in numele Comunitatii. TM a circumscris limi tele generale ale

competentei de reprezentare. Statele membre sunt interesate direct de o

calificata reprezentare, capabila astfel sa le promoveze mai bine interesele

in comparatie cu negocierile purtate izolat.

Diversitatea atributiilor Comisiei Europene exprima in fond

complementaritatea misiunilor ei, intalnita in punctul de convergenta a

ceea ce a fost numit interesul comunitar. S-a spus, plecand de aici, ca

aceasta institutie de natura comunitara, dar si cu rol pentru pilonii doi si

trei, ar promova in gradul cel mai inalt spiritul comunitar . Dar, afara de

faptul ca interesul comunitar nu este, am vazut, scop in sine, fiind si

trebuind sa fie forma comunitar -institutionalizata a interesului general al

statelor si popoarelor Uniunii; mai exact, asa cum am incercat sa acreditam,

a idealurilor si tablei de valori europene, spiritul comunitar se justifica, si el,numai ca spirit obiectivat al tuturor factorilor angajati in constructia civilizatiei Europei unite.

REZUMAT

In raport cu rolul jucat si natura sa, Consiliul UE este purtatorul

intereselor nationale ale Statelor Membre in Comunitati si Uniune. Cand se

intruneste pentru probleme generale si relatii externe, el asigura

coordonarea actiunilor pregatitoare ale intrunirilor Consiliului European,

precum si coordonarea generala a politicilor, a dosarelor transmise de

Consiliul European in materia uniunii economice si monetare. De

asemenea, Consiliul UE are in vedere PESC -ul, comertul exterior,

cooperarea pentru dezvoltare si ajutorul umanitar. Intrucat nu activeaza

permanent, Consiliul UE se foloseste de sprijinul COREPER pentru

asigurarea continuitatii efortului de integrare. Consiliul UE dispune si de

un secretariat general si de grupuri de experti. In functie de importanta

deciziilor, votul in Consiliul UE se exprima prin unanimitate sau ca vot

majoritar ori majoritar calificat. Votul majoritar este pa na la urma forma

elastica si negocianta a principiului unanimitatii.

Comisia Europeana dispune, ca organ executiv al UE, de o autoritate

derivata si de natura functionala. Comisia are un caracter colegial,

angajand prin deliberare in comun raspunderea colectiva a membrilor ei.

Comisiei ii revine in primul rand o misiune generala de initiativa, inclusiv

de initiativa legislativa in UE. Ea are si o functie de executare si respectare

a ansamblului legislatiei comunitare. Comisiei ii revine si functia de

asigurare a respectarii tratatelor institutive. Avand si functia de decizie,

Comisia elaboreaza regulamente, emite directive si adopta decizii atat prin

efectul direct al tratatelor, cat si prin delegare de competenta din partea

Consiliului UE. Totodata Comisia are si functia de reprezentare a

Comunitatii in unele negocieri externe.

CONCLUZII

Impreuna cu Parlamentul si Comisia Europeana, Consiliul UE face

parte din triunghiul institutional al UE. Consiliul UE este purtatorul direct

al intereselor nationale ale Statelor Membre in Comunitati si Uniune, iar

Comisia, organ colegial al UE, vegheaza la respectarea tratatelor institutive

si ia decizii de aplicare a legis latiei comunitare.





Document Info


Accesari: 3464
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright Contact (SCRIGROUP Int. 2023 )