Serviciile sunt critice pentru economia europeana, reprezentand aproximativ 70% din veniturile anule in UE, si asadar mult mai multe locuri de munca decat in industria producatoare. S-a estimat ca 96% din noile locuri de munca sunt create in sectorul serviciilor. Spre deosebire de bunuri care pot fi produse oriunde, multe servicii utilizate de cetateni si companii trebuie sa fie furnizate dintr-o locatie specifica. Ca atare, deschiderea sectorului de servicii catre concurenta din alte tari s-a produs mult mai incet si Comisia lucreaza in principiu pe fiecare sector in parte.
Multitudinea de servicii implicate variaza de la cel mai obisnuit, cum ar fi frizerul, la cele mai mari activitati externe, cum ar fi transportul sau suportul IT pentru companiile multinationale. In timp ce cetateanul mediu nu va calatori sute de kilometri in cautarea unui frizer, multe firme sunt gata sa faca achizitii in Europa si sa obtina cel mai bun pret si calitate de la furnizorul de transport. Cele mai controversate sunt acele servicii care au fost in mod traditional furnizate de sectorul public – in special sanatatea, dar in unele State Membre sectorul privat se implica din ce in ce mai mult.
In 2002, Comisia a publicat un raport detaliat cu privire la obstacolele legale, administrative si practice ale circulatiei serviciilor peste granitele Uniunii Europene. A concluzionat ca in cei 10 ani de la momentul infiintarii pietei unice inca a existat o prapastie suficient de mare intre viziunea unei economii integrate europene si realitatea experimentata de cetatenii europeni si de furnizorii europeni de servicii. Barierele fata de comertul cu servicii au fost descoperite ca avand un efect negativ, serios asupra costului si a calitatii serviciului final – fata de toti utilizatorii, indiferent daca ei sunt furnizorii de servicii, producatorii sau consumatorii. Intreprinderile mici si mijlocii au fost in particular afectate de aceste bariere. Spre a rezolva aceasta problema, Comisia precedenta a propus in 2004 o Directiva in domeniul serviciilor din piata interna, aducand o schimbare in sensul abordarii, de la cea precedenta bazata pe sectoare spre una mult mai generala. Intentia a fost doar sa permita firmelor sa opereze in orice Stat Membru, indiferent daca doresc sa se stabileasca acolo permanent, sau doar sa se mute acolo temporar ori sa isi ofere serviciile la distanta, eliminand barierele administrative si legale care prejudiciau comertului transfrontalier.
Propusa „directiva a Serviciilor” a devenit unul dintre punctele de concentrare ale campaniei „nu” din 2005 in ceea ce priveste referendumul francez pentru Tratatul constitutional al UE, in care miticul „instalator polonez” a fost sustinut ca o amenintare directa fata de muncitorii francezi. Fostul comisar pentru Piata Interna, olandezul Frits Bolkestein, si-a vazut numele atasat propunerii – ceea ce s-a numit „Directiva Bolkestein” – care a fost intens criticata in Europa. Tensiunea creata de propunerea pentru Directiva Serviciilor a determinat Comisia sa renunte putin, accentuand faptul ca nu va extinde propunerea la serviciile publice (cum ar fi medicina sau serviciile de sanatate) si ca in Statele Membre in care serviciile erau oferite doar de catre guvern, piata nu va fi deschisa catre concurenta.
Dupa o disputa intensa, Directiva Serviciiilor a fost in final adoptata de catre Parlamentul European si Consiliu in decembrie 2006. A fost un compromis de negociere intre institutiile europene si nu atat de extensiv pe cat a fost asteptata Comisie. Permite totusi furnizorilor de servicii sa opereze mult mai usor peste granite si va afecta o mare varietate de afaceri cum ar fi hotelurile si restaurantele, inchirierea de masini, constructii, distributie, agentii de voiaj si imobiliare, servicii de agrement si centre de sport. Practic toate serviciile sunt incluse, asemenea serviciilor care sunt oferite de profesionisti ca avocatii sau arhitectii.
Scopul politicii promovate de UE in sectorul serviciilor financiare este sa creeze o piata unica europeana integrata in care serviciile financiare pot opera peste frontiere si in care sa se obtina libera circulatie a serviciilor si capitalului. Politica adreseaza doua niveluri de servicii financiare: pietele en-gros corporative si de capital si pietele en-detail ale consumatorilor precum si integrarea serviciilor de plata. La nivelul pietelor en-detail, consumatorii cumpara asigurari, credite ipotecare, planuri de pensii si de investitii. In general acestea nu au nevoie sa fie furnizate la nivel local, si totusi piata UE ramane in mare parte fragmentata. De exemplu, cetatenii in cautarea unui credit pentru a achizitiona o casa sunt adesea limitati de catre institutiile stabilite intr-un anumit Stat Membru (desi acestea ar putea fi subsidiare ale unor banci din alte tari). Desi e tehnic posibil sa obtina un credit de la un imprumutator dintr-o alta tara, majoritatea celor care imprumuta sunt retinuti in a se implica in cazuri in care nu pot lichida usor garantia pe care o au cu privire la imprumut, de exemplu casa. Altfel spus, daca banca nu se poate decurca intr-o singura jurisdictie, costurile lor – care vor fi trecute in sarcina consumatorului – vor fi mai mari, si ca atare capabile de a indeparta castigurile potentiale. Acelasi lucru este valabil si pentru produsele de asigurari (de exemplu, asigurare pentru masina, asigurare de casa, asigurare de viata) si pensiile. Costurile si dificultatile intampinate de achizitiile spontane conduc majoritatea cetatenilor spre avantajele potentialelor castiguri. In practica astfel de beneficii sunt o realitate doar pentru cei mai bogati cetateni UE.
Taxarea serviciilor financiare este de asemenea o bariera majora in privinta accesului, cu unele guverne oferind taxe mult mai favorabile si ajutoare pentru investitii in anumite produse specifice. Cetateni dintr-unul din Statele Membre care doreste sa investeasca intr-un altul pot fi penalizati in ceea ce priveste returnarea taxelor. Aceasta situatie impune o bariera fata de cei care doresc sa se mute dintr-un Stat Membru in altul, intrucat acestia trebuie sa sufere fie un nivel foarte mare de taxare fie sa piarda bani datorita esuarii planurilor de economisire. La nivelul finantelor provenite din vanzarile en-gros, un progres notabil a fost inregistrat. A existat de exemplu o consolidare in pietele de capital europene. In spatele scenei, au fost importante miscari pentru armonizarea standardelor de contabilitate, cerintele de capital pentru institutii si proceduri pentru cresterea finantarii, de exemplu prin oferte initiale publice (IPOs) in firme. In general, institutiile financiare au putine bariere in considerarea si urmarirea oportunitatilor de investitii de-a lungul Uniunii, si sosirea euro-ului a imbunatatit aceasta situatie.
In 1998 Comisia a incercat sa inlature barierele si sa promoveze comertul transfrontalier in serviciile financiare adoptand un plan de actiune al serviciilor financiare (FSAP). Pana in 2005, aproape toate initiativele FSAP au fost realizate la nivel european, desi mare parte din transpunerea nationala inca ramasese sa fie finalizata. Mai mult, intrucat multe dintre masuri nu au reusit sa fie implementate, impactul lor a fost limitat. Comisia a anuntat un plan de continuare prin elaborarea Cartei Albe a Politicii privitoare la serviciile financiare 2005 – 2010. Decat sa initieze o legislatie noua, accentul s-a pus pe asigurarea unei implementari complete, consistente si efective a masurilor deja existente. In particular, Comisia vrea sa se bazeze pe piata vanzarilor en-detail, unde progresul a fost cel mai scazut.
Cele mai clare succese ale Uniunii s-au inregistrat in acest domeniu. Bariere non-tarifare semnificante au fost inlaturate, in particular ca urmare a programul privitor la piata unica dintre 1986 – 1992.
Ca urmare, producatorii de bunuri lucreaza pentru standarde comune, acceptate de toate Statele Membre. Acceptarea reciproca a testarii si certificarii inseamna ca bunurile trebuie doar sa fie certificate o singura data pentru a fi valabile de-a lungul Europei. Regulamente armonizate inseamna ca Statele Membre nu pot impune reguli suplimentare deasupra standardelor europene comune mai inainte ca bunurile sa fie comercializate in tara lor.
Producatorii, deopotriva cei din interiorul si din exteriorul UE, stiu ca pot realiza produse cu o singura specificatie tehnica si ca le pot vinde in intreaga Europa. Bineinteles, aspectul (design non-tehnic) si cerintele de limba pot varia de la o tara la alta, dar asa ceva poate fi depasit. Pe scurt, UE a reusit in mare parte sa inlature barierele din comertul cu bunuri care permisesera anterior companiilor din anumite tari sa aiba un avantaj nemeritat.
Pentru consumatori, exista un numar de bariere care pot descuraja achizitiile din afara statului de origine, cum ar fi incapacitatea de a putea folosi garantia sau lipsa de suport in propria limba materna.
Nivelul taxelor poate descuraja sau poate incuraja cumparaturile peste granita. Acest lucru este valabil in cazul vanzarilor de alcool si tabac. De exemplu, multi oameni calatoresc din Marea Britanie in Franta, sau din Suedia in Germania, pentru a achizitiona stocuri mari de alcool, intrucat taxele vamale sunt mult mai mici. Achizitionarea unor astfel de bunuri pentru „uz personal” este permisa de catre dreptul comunitar, dar autoritatile din statele cu taxe foarte ridicate sunt dornice sa descurajeze acest fenomen.
Cu dezvoltarea comertului electronic, consumatorii sunt si mai avantajati de abilitatea de a cumpara bunuri de la furnizori de oriunde din UE.
In ceea ce priveste bunurile de marca, caz in care producatorii incearca sa controleze preturile fata de consumatori prin intermediul anumitor comercianti, exista o crestere a comertului cu importuri paralele. Intermediarii achizitioneaza bunuri la standarde ridicate in piete cu costuri mici si apoi le revand in alte State Membre unde preturile controlate de catre producatori sunt mult mai mari. Cazuri aduse in fata Curtii Europene de Justitie au aratat ca producatorii nu pot bloca acest tip de comert, dar multi vor face totul pentru a-l limita.
Libera circulatie a persoanelor reprezinta unul din cele patru principii fundamentale ale constructiei europene (alaturi de libera circulatie a bunurilor, serviciilor si a capitalurilor). Libera circulatie a persoanelor este unul din drepturile fundamentale ale cetatenilor europeni. Dreptul la libera circulatie a persoanelor in spatiul comunitar se traduce prin eliminarea controlului la granite al cetatenilor comunitatii europene. Implementarea acestui demers a fost si este un demers cu implicatii majore.
Dreptul la libera circulatie se traduce prin dreptul fiecarui cetatean european de a calatori liber si de a rezida in oricare stat membru al Uniunii Europene. Pentru a intra pe teritoriul unui alt stat comunitar, nu trebuie indeplinita nicio cerinta/formalitate speciala.
Teoretic, beneficiaza de acest drept orice cetatean european. Practic, cetatenii noilor membrii ai UE (inclusiv Romania) pot fi supusi unor masuri tranzitorii care pot limita pe accesul pe piata muncii din vechile state membre pentru o perioada de maximum 7 ani.
Masurile tranzitorii reprezinta derogari de la acquis-ul comunitar in ceea ce priveste libera circulatie a lucratorilor. Masurile tranzitorii pentru libera circulatie a lucratorilor, agreate intre vechile si noile state membre inseamna mentinerea in vigoare a sistemelor de dinainte de aderare, in care un cetatean dintr-un viitor stat membru avea nevoie de permis de munca pentru a lucra in UE. Limitarile pot fi complete (se pot referi la toti lucratorii provenind din noul stat membru) sau partiale (pot fi acceptate anumite categorii profesionale). Aceste masuri se aplica doar lucratorilor, toate celelalte categorii de persoane (studenti, pensionari, turisti etc.) nefiind vizate.
Pentru cetatenii Statelor Membre al UE, libertatea de miscare prin Uniune a fost atinsa in principiu si acestia au dreptul de a trai, munci si circula liber. Carti de identitate sau pasapoartele sunt cerute pentru a calatori in afara unui Stat Membru, nici o viza, permis de munca sau alt document/permisiune nefiind ceruta. In majoritatea Statelor Membre, totusi, sederea mai lunga decat o vacanta necesita inregistrare.
Atunci cand angajeaza, angajatorilor nu le este permis sa discrimineze vis-a-vis de potentialul angajatilor pe baza de nationalitate (cu exceptia unor arii sensibile cum ar fi securitatea nationala). Acestia pot, totusi, sa ceara angajatilor sa fie fluenti in anumite limbi straine in perioada cat lucreaza. Aceasta poate actiona ca o „bariera de a nu intra”.
Una dinte cele mai mari bariere fata de lucrul in afara tarii de origine este recunoasterea calificarilor profesionale. Fie in cazul profesiilor care cer cativa ani de studii superioare, sau comercianti care iti cer un anumit training, muncitorii gasesc uneori destul de greu un loc de munca in alte tari decat cele unde si-au obtinut calificarile profesionale. Chiar si atunci cand abilitatile de baza sunt asemanatoare, astfel de oameni afla ca trebuie sa urmeze pregatiri intensive spre a se „recalifica” in vederea unui loc de munca in noul Stat Membru. Pentru a rezolva aceasta problema, UE a pus in functiune un sistem de recunoastere reciproca a diplomelor, astfel incat cei calificati pentru a munci intr-un anumit domeniu intr-un Stat Membru pot intra in aceesi profesie in orice alt Stat Membru, in aceiasi termeni ca si cei locali. In anumite profesii, cum ar fi medicina, intelegeri speciale au fost facute pentru a se asigura cele mai inalte standarde ale serviciilor in intreaga Uniune.
Pentru persoanele care lucreaza, o bariera majora este „portabilitatea” drepturilor de pensie, somaj si asigurarile de sanatate, precum si alte aspecte ale securitatii sociale. Sistemele nationale au fost stabilite in asa fel incat oamenii sa contribuie de-a lungul intregii perioade de munca si sa-si poata retrage pensia la momentul retragerii din activitate. Cei care lucreaza in State Membre diferite se poate sa fie acumulat beneficii partiale intr-unul sau doua sisteme nationale diferite. Desi regulile UE dicteaza ca aceste contributii facute in state diferite sunt adunate de-a lungul activitatii profesionale, cu beneficiile prevazute la nivel nationale, complexitatea sistemului ramane o bariera fata de libertatea de circulatie a celor dornici de a munci. Cei aflati in pozitii mai bine platite isi pot aranja singuri schema de pensie si de sanatate, astfel incat o astfel de bariera este probabila de a afecta mai mult munca platita cu mult mai putin.
Lucratorii din cele zece State Membre (excluzand Cipru si Malta) care au aderat in 2004 inca intampina restrictii cand cauta locuri de munca in anumite State Membre. Aceste masuri tranzitorii sunt detaliate in Tratatele de aderare : o perioada de tranzitie pentru 2 pana la 7 ani se aplica, drept pentru care un permis de munca specific este cerut pentru a lucra in „vechile” State Membre. Germania si Austria sunt singurele state care intentioneaza sa blocheze accesul la piata lor de munca pentru maximum 7 ani, pana in 2011. Pentru cetateni ai Romaniei si Bulgariei, membri UE din 2007, restrictiile pe piata de munca vor trebuie ridicate pana la 1 ianuarie 2014. Cand si daca Turcia va adera, se asteapta ca unele State Membre sa ceara o perioada de tranzitie semnificativ mai lunga.
In cazul romanilor care la data aderarii din ianuarie 2007 lucrau legal intr-unul din statele membre si aveau un permis de munca sau o autorizatie valabila pentru 12 luni sau mai mult, au dreptul la acces direct pe piata muncii din acea tara. Aceasta conditie nu este valabila, totusi, pentru statele care au in aplicare propriile reglementari privind regimul fortei de munca straine. Aceleasi drepturi sunt prevazute si pentru lucratorii care au obtinut un permis de munca valabil 12 luni sau mai mult dupa data aderarii Romaniei la UE.
In ceea ce priveste membrii familiilor lucratorilor care la data de 1 ianuarie 2007 aveau un permis de munca pentru 12 luni sau mai mult, acestia vor avea acces direct la piata muncii din statul respectiv. Daca insa, permisul a fost eliberat dupa data aderarii, membrii familiei unui lucrator roman vor avea dreptul sa munceasca in acel stat membru fie dupa 18 luni de rezidenta in acel stat, fie dupa 3 ani de la aderare. Prin membru de familie se intelege, in acest caz, sotul/sotia si copiii de pana la 21 ani sau care sunt in ingrijire.
Principiul liberei circulatii a capitalului este unul din cele patru principii de baza consfintite prin Tratatul Comunitatii Europene (Art. 67) din 1957. Potrivit Comisiei, circulatia libera a capitalului face posibila integrarea, deschiderea, competitia si eficienta in cadrul pietei financiare si a serviciilor si aduce beneficii mai multe la toti.
Pentru cetateni, circulatia libera a capitalului inseamna abilitatea de a face mai multe operatiuni in afara granitelor, respectiv deschiderea de conturi bancare, cumpararea de actiuni ale firmelor straine, investitii in domeniile care asigura cel mai bun profit si tranzactii imobiliare.
Pentru firme acest principiu inseamna ca au dreptul sa investeasca in companii straine si sa ia parte la managementul acestora. Lista completa a operatiunilor referitoare la miscarea capitalului poate sa fie accesata la adresa .
In practica, libera circulatie a capitalului a inceput in anul 1990, ca urmare a adoptarii Directivei nr. 88/361/EEC, care prevede eliminarea controlului autoritatilor unui stat membru asupra cetatenilor sau firmelor altui stat membru care doresc sa faca investitii.
Libera circulatie a capitalului a fost intarita prin adoptarea Tratatului de la Maastricht, din 1993, prin care au fost eliminate toate restrictiile legate de libera circulatie a capitalului si platilor atat intre statele membre, cat si intre acestea si terte tari. Cu acesta se considera ca in acest domeniu legislatia este completa.
Dupa adoptarea Taratului de la Maastricht si alte tari din afara zonei UE au adoptat principiul liberei circulatii a capitalului, chiar si in conditiile in care unele state au solicitat perioade de tranzitie cu privire la acordarea dreptului cetatenilor straini de a cumpara cea de-a doua casa sau pamant agricol.
Principiul liberei circulatii a capitalului instituit de UE a deschis calea pentru cooperare in domeniul politicii de capital si al platilor la nivel international.
Exista totusi anumite exceptii legate de libera circulatie a capitalului, atat in interiorul UE, cat si cu terte tari, care privesc domeniile: impozitarii, supravegherea prudentiala, considerentele de politica publica, spalarea banilor si sanctiunile financiare care fac obiectul Politicii Externe si de Securitate Comuna. Pe aceste teme Comisia comunica cu autoritatile nationale de monitorizare pentru a se asigura aplicare corecta a cestor exceptii, iar acolo unde exista divergente de interpretare UE solicita sprijinul Curtii Europene de Justitie.
Comisia apreciaza necesara monitorizarea activitatilor specifice liberei circulatii a capitalului in scopul identificarii eventualelor bariere si restrictii in interiorul UE, precum si pentru eficientizarea domeniilor care se progreseaza mai lent.
|
