Evolutii strategice in primul deceniu si jumatate postbelic
O serie de evolutii si evenimente politico-militare dramatice derulate intre 1947 si 1949 – amenintarile directe la adresa suveranitatii Greciei, Norvegiei, Turciei si a altor tari din Europa Occidentala, posibilitatea ca partide comuniste puternice din o serie de tari din Vestul Europei (Franta, Italia) sa acceada la putere prin mijloace democratice, absorbtia Cehoslovaciei in sfera sovietica de hegemonie, in iunie 1948, si blocada Berlinului din vara aceluiasi an – au provocat un acut sentiment de insecuritate in statele europene aflate in afara zonei de ocupatie sovietica si au sporit tensiunea pe plan international. Temandu-se de expansionismul sovietic, Europa Occidentala era in cautarea mijloacelor adecvate combaterii sale. In acest context, in martie 1948, 5 tari ale Europei Occidentale (Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si Regatul Unit al Marii Britanii) au semnat Tratatul de la Bruxelles, ce marca hotararea Europei de Vest de a dezvolta un sistem de aparare comuna si de a consolida legaturile dintre statele sale membre de asa maniera incat sa le permita sa faca fata amenintarilor la adresa securitatii lor.
La randul lor, Statele Unite erau preocupate de elaborarea unei strategii proprii care sa se opuna expansionismului comunist, strategie care a fost clar conturata in documentul NSC-7 adoptat la 30 martie 1948. Pornind de la ideea ca obiectivul fundamental al sovieticilor era dominatia lumii, documentul statua faptul ca pentru a opri expansiunea sovietica SUA nu se puteau bizui pe o simpla „politica de aparare”. NSC-7 recomanda Statelor Unite sa-si stabileasca regiunile cele mai importante pentru securitatea lor si sa actioneze activ pentru a preintampina raspandirea comunismului in cuprinsul lor si chiar pentru a submina puterea comunista in sfera sovietica de hegemonie.
Proiectia intereselor de securitate la nivel global si necesitatea stavilirii expansionismului sovietic au determinat SUA sa puna bazele unei adevarate retele de aliante pe intreg mapamondul. Au fost promovate trei tipuri de aliante: cu statele latino-americane – Tratatul de la Rio de Janeiro (1947), ce reprezenta o continuare a doctrinei Monroe; cu tarile occidentale dezvoltate – NATO, ANZUS, tratatul cu Japonia; si cu tarile subdezvoltate ale lumii a treia – aliante promovate de John Foster Dulles cu scopul de a le tine in afara orbitei comuniste – Pactul de la Bagdad/CENTO. Piatra unghiulara a acestei strategii a aliantelor a reprezentat-o „rezolutia Vadenberg”, aprobata la 11 iunie 1948, care autoriza executivul american sa puna bazele unor aliante in afara continentului american.
Teama fata de o agresiune din partea URSS a determinat statele Europei Occidentale sa initieze negocieri cu SUA si Canada in vederea crearii unei aliante intemeiate pe garantii de securitate si angajamente reciproce intre Europa si America de Nord. Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia si Portugalia au fost invitate de puterile semnatare ale Tratatului de la Bruxelles sa se alature procesului. Pe de alta parte, teama fata de expansionismul Armatei Rosii, in conditiile in care Europa Occidentala era incapabila sa-si asigure singura securitatea, au determinat SUA sa se angajeze ferm in apararea Europei. Referindu-se la circumstantele care au condus la crearea Aliantei Nord-Atlantice, Lawrence S. Kaplan, arata ca nasterea Aliantei este produsul a doua revolutii concomitente, reiesite din cenusa celui de Al Doilea Razboi Mondial: desprinderea completa a natiunilor europene, de un trecut nefericit, marcat de conflicte sangeroase si orientarea lor ferma catre asociere si cooperare; si abandonarea de catre SUA a indelungatei sale traditii izolationiste.
Prin crearea, la 4 aprilie 1949, a Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), ca alianta politico-militara de aparare colectiva, politica de “indiguire” primea dimensiunea sa militara. Garantiile de securitate oferite de Tratatul Atlanticului de Nord erau prevazute de articolul V, care impunea fiecarui stat semnatar obligatia ca in cazul unei agresiuni in Europa sau America de Nord impotriva uneia dintre parti, sa ia “individual sau in acord cu alte parti hotararea pe care o considera necesara, intelegandu-se si folosirea fortei armate, pentru a restabili si a asigura securitatea in regiunea Atlanticului de Nord”.
Initial, conceptul strategic al NATO, s-a fundamentat pe “rationalizarea” razboiului (termo)nuclear, element corelat cu eficientizarea „umbrelei nucleare” americane pentru prezervarea unui spatiu de securitate comun, european si transatlantic. Pe coordonatele acestei abordari politico-militare, la reuniunea NATO de la Haga (10 aprilie 1950) s-a aprobat planul privitor la apararea militara integrata a Aliantei. Dupa adoptarea planului privind crearea unor forte armate comune in cadrul NATO (Londra, 8 mai 1950), Alianta Nord-Atlantica a dezvoltat o strategie a „asteptarii”, caracterizata prin preocuparea preintampinarii unor posibile atacuri din partea blocului politico-militar aflat sub egida Kremlinului.
In conditiile izbucnirii crizei coreene, Consiliul Nord-Atlantic, reunit la New York (15 septembrie 1950), a hotarat adoptarea strategiei „apararii inaintate”. Conform noii strategii transatlantice, Europa urma sa fie aparata pe teritoriu german, ceea ce implica concursul autoritatilor din Republica Federala Germania (RFG).
Victoria comunistilor in China si posibilitatea extinderii influentei comuniste in Extremul Orient, precum si explozia primei bombe atomice sovietice au determinat si o prima reevaluare a strategiei americane in perioada postbelica. Invazia nord-coreeana a sudului Coreii contrazisese teza conform careia detinerea bombei nucleare conferea imunitate in fata atacurilor terestre si facea perimat razboiul purtat pe uscat. Pe fondul acestor evolutii, dand curs unei directive prezidentiale din 31 ianuarie 1950, care-i insarcina pe secretarul de stat si secretarul apararii sa reevalueze planurile strategice americane din perspectiva probabilei si posibilei detineri de catre sovietici a capabilitatilor nucleare, in aprilie 1950 a fost elaborat documentul NSC-68. Pornind de le evidentierea opozitiei ireconciliabile dintre ideile de libertate si sclavie si promotorii lor, SUA si URSS, raportul NSC-68 facea o analiza comparativa detaliata a intentiilor si capabilitatilor sovietice si americane in plan politic, psihologic, economic si militar, o atentie aparte fiind acordata noilor riscuri pe care le generau armamentele atomice. Concluzia raportului era ca probabila si posibila detinere de catre sovietici a capabilitatilor nucleare sporea mult amenintarea pe care Uniunea Sovietica o reprezenta pentru securitatea SUA, in 4-5 ani sovieticii urmand a dispune de capacitatea de a declansa un atac nuclear prin surprindere. Raportul recomanda ca SUA sa-si consolideze puterea aeriana, terestra si maritima, apararea aeriana si civila, capabilitatile nucleare, precum si cele in domeniile informatiilor, cercetarii si dezvoltarii astfel incat sa poata supravietui si da o riposta ferma unui atac nuclear sovietic.
Intrucat prevedea edificarea unei capacitati de riposta suficient de impresionante pentru a-i determina pe sovietici sa renunte la orice plan de atac prin surprindere a SUA, documentul a avut un impact hotarator asupra modului in care America s-a angajat in purtarea Razboiului Rece, jucand, intre altele, un rol insemnat in decizia Washingtonului de a majora cheltuielile militare si de a se angaja intr-o serie de programe de inarmare, precum cel privitor la bomba cu hidrogen.
In planul orientarii strategice, mostenirea pe care Administratia Truman o lasa noului presedinte american Dwight D. Eisenhower (ianuarie 1953), era amestecata. Pe de o parte, rolul acordat bombei cu hidrogen deschidea posibilitatea unei exterminari a populatiei civile pe o scara mult mai mare decat bomba nucleara. Pe de alta parte, constientizarea efectului de bumerang asupra Vestului pe care utilizarea armelor nucleare l-ar putea avea, generase deja procuparea pentru o aparare a Occidentului mai putin dependenta de armele nucleare. Rezultatele cele mai importante ale acestei noi orientari strategice a factorilor de decizie politico-militari din cadrul NATO si ai Administratiei SUA au fost desfasurarea trupelor terestre americane in Europa si obiectivele ambitioase pe care NATO si le-a stabilit pentru desfasurarea fortelor sale la reuniunea de la Lisabona, din februarie 1952.
Noua Administratie Eisenhower si-a axat strategia pe „doctrina descurajarii” (deterrence doctrine) al carui element central il constituia promovarea unei politici externe mai agresive, de descurajare a adversarului, folosind drept instrument principal detinerea armei nucleare. Un prim document important in sfera securitatii adoptat, in octombrie 1953, de catre Administratia Eisenhower este cel cunoscut sub indicativul NSC-162/2. El stipula o reducere a fortei prin schimbarea regulilor de angajare in razboiul general, astfel incat armele nucleare tactice cu raza mica de actiune sa fie folosite exclusiv pe campul de batalie, iar cele strategice sa fie utilizate impotriva teritoriului inamic. Totodata, el recunostea necesitatea prezentei unor garnizoane americane pe teritoriul aliatilor, care sa materializeze de o maniera credibila angajamentul SUA fata de securitatea lor.
In ianuarie 1954, secretarul de stat John Foster Dulles anunta ca Statele Unite intentioneaza in viitor sa descurajeze agresiunea sovietica bazandu-se pe o mare capacitate de represalii. Denumita ulterior a “represaliilor masive”, noua politica prevedea o riposta ferma fata de orice actiune agresiva a sovieticilor, indiferent de locul unde s-ar fi produs aceasta – “in Arctica si sub tropice; in Asia, in Orientul Apropiat si in Europa; pe mare, pe uscat sau in aer”. Ea a fost in general interpretata – nu cu deplina indreptatire – in sensul ca principalele obiective economice si politice sovietice si chineze vor fi devastate ca raspuns la oricare agresiune, indiferent cat de limitata ar fi fost ea. Noua orientare strategica lasa loc unei anumite ambiguitati in ceea ce priveste autorizarea folosirii armelor nucleare. Neavand aceasta certitudinea recurgerii la ele, factorii militari de decizie au mentinut un numar mai important de forte conventionale decat ar fi fost necesar daca aceasta certitudine exista.
Necesitatea extinderii sistemului de securitate occidental si in bazinul mediteraneean a stat la baza primei extinderi a NATO. Includerea Greciei si Turciei in Alianta Nord-Atlantica (1952) a urmarit consolidarea flancului sudic al aliantei. Turcia stapanea stramtorile, avea o pozitie strategica cheie in Orientul Apropiat, in timp ce Grecia controla comunicatiile din Mediterana Orientala. Impreuna, ele asigurau securitatea Italiei, iar, prin aceasta, flancul sudic era intarit. Ulterior, integrarea in mai 1955 a RFG in NATO, derulata pe fondul esecului proiectului Comunitatii Europene de Aparare (1954) si a iminentei constituiri a Pactului de la Varsovia, a condus si la consolidarea semnificativa a dispozitivului de aparare occidental in centrul Europei. Cum Germania de Vest a insistat ca teritoriul sau sa nu devina camp de batalie, apararea frontierelor sale a devenit, implicit, strategia „apararii inaintate” a Occidentului in ansamblul sau.
Reevaluari importante ale strategiilor sovietica si americana de securitate s-au produs in a doua jumatate a anilor ’50, pe fondul „dezghetului” ce a marcat relatiile internationale dupa moartea lui Stalin, a Conferintei de la Geneva (18-23 iulie 1955) si crizelor est-europene ce au urmat. Proclamarea de catre Kremlin a principiilor “coexistentei pasnice” in relatiile cu Occidentul si a posibilitatii evitarii razboaielor intre state cu sisteme social-politice diferite crea premisele limitarii confruntarii cu „lagarul” capitalist la domeniile economic si ideologic. La randul sau, Washingtonul a inceput sa se bazeze tot mai mult pe efectul descurajator al detinerii armelor nucleare, fara a incerca sa mentina superioritatea nucleara sau sa redreseze dezechilibrul conventional. Mai mult decat atat, i-a determinat si pe aliati sa se asocieze strategiei nucleare americane.
In pofida progreselor reale, detensionarea relatiilor Est-Vest ramanea cu totul partiala, daca tinem seama de faptul ca, in plina epoca a „spiritului Genevei”, Kremlinul a decis infiintarea Tratatului de la Varsovia. Decizia a fost luata pe fundalul unei intregi serii de evolutii politico-militare si imprejurari geopolitice si geostrategice - admiterea Greciei si Turciei in NATO, respingerea de catre guvernele S.U.A., Marii Britanii si Frantei, a propunerii Uniunii Sovietice de aderare la NATO (31 martie 1954), admiterea RFG in Uniunea Europei Occidentale (octombrie 1954) si NATO (9 mai 1955) si semnarea Tratatului de stat cu Austria (15 mai 1955), prin care URSS pierdea dreptul de a mai mentine forte militare in Romania si Ungaria. Semnarea Tratatului de la Varsovia la doar o zi dupa incheirea tratatului ce restabilea independenta si suveranitatea Austriei, dadea masura imbinarii in politica externa sovietica hrusciovista a gesturilor de bunavointa catre Occident, cu consolidarea sferei hegemonice in Europa de Est.
Din acest ultim punct de vedere ramane semnificativ faptul ca in pofida telurilor sale oficial declarate, in practica Tratatul de la Varsovia a fost utilizat doar in conflicte intra-sistemice, impotriva „deviationistilor” din blocul rasaritean. Decizia Ungariei de a se retrage din Pactul de la Varsovia si a promova o politica de neutralitate (1 noiembrie 1956), a carei transpunere in practica ar fi atras dupa sine prima modificare majora a statu quo-ul geopolitic european postbelic, a convins Moscova de necesitatea de a interveni in forta pentru a reprima revolutia maghiara (4 noiembrie 1956). Interventia militara sovietica a fost favorizata si de contextul international: Marea Britanie si Franta erau angajate in criza Suezului, iar SUA , in ciuda retoricii zgomotoase oficiale a rollback-ului au dat de inteles Kremlinului ca nu intentionau sa se foloseasca de dificultatile URSS din zona sa de influenta pentru a-i leza interesele geopolitice. Mai mult decat atat, in conditiile in care deplasarea in Ungaria a corpului expeditionar de voluntari pus pe picioare de dictatorul spaniol Francisco Franco pentru a veni in ajutorul luptatorilor pentru libertate maghiari depindea de inchirierea unor avioane americane sau de acordarea permisiunii ca avioanele spaniole sa aterizeze pentru realimentare in Germania, Washingtonul nu numai ca a refuzat ambele optiuni, dar a si ordonat ambasadorului sau in capitala spaniola sa intreprinda tot ceea ce era necesar pentru a stopa initiativa spaniola.
In acel moment, altele erau prioritatile geostrategice americane. Criza Suezului si constientizarea riscurilor unor schimbari politice si strategice majore in perimetrul asiatic au determinat Congresul SUA sa declare Orientul Mijlociu regiune de importanta vitala pentru interesul national al SUA. Criza a fost folosita de catre SUA pentru a prelua din mainile Marii Britanii si Frantei, rolul de „gestionar” al securitatii in aceasta parte a lumii.
Pe de alta parte, pierderea monopolului atomic, accelerarea inarmarii nucleare si lansarea de catre sovietici a primului satelit artificial al Pamantului – Sputnik – la 4 octombrie 1957 au determinat si o reconsiderare a strategiei nucleare americane, din unghiul de vedere al luarii mai atente in calcul a problemei vulnerabilitatii. Pentru prima oara de la inceputul Razboiului Rece Uniunea Sovietica demonstra ca detine capacitatea tehnologica pentru a distruge intr-un timp relativ scurt, cu ajutorul rachetelor balistice, tinte strategice din Europa Occidentala si SUA. Intr-adevar, in toamna lui 1957, majoritatea analistilor politico-militari americani nutreau sentimentul ca Statele Unite ramasesera in urma in cursa inarmarilor si ca teritoriul lor isi pierduse invulnerabilitatea. Imprejurarea a catalizat emergenta unui nou trend in gandirea strategica americana, care-si baza analizele luarea in calcul a noilor evolutii tehnologice. Intre promotorii importanti ai acestei noi orientari s-a numarat Albert Wohlstetter. El este si autorul disjunctiei conceptuale intre notiunile de „prima” si „a doua” lovitura, ce se va afla in centrul dezbaterilor legate de arma nucleara in perioada ce va urma. Prima lovitura desemna atacul directionat catre mijloacele de represalii ale inamicului. O prima lovitura incununata de succes ori va distruge fortele nucleare le inamicului la nivel terestru, ori le va intercepta in aer inainte ca acestea sa-si atinga tinta. A doua lovitura viza capacitatea de absorbtie a primei lovituri si de declansare a unor represalii devastatoare asupra inamicului. Fortele destinate primei lovituri trebuiau sa aiba capacitatea de a ataca infrastructura militara a inamicului, dar nu era esential ca ele sa-si asigure si supravietuirea. Prin contrast, cerinta sine qua non pentru o a doua lovitura era supravietuirea fortelor destinate a o realiza.
Noua orientare s-a concretizat in lansarea doctrinei „limitarii daunelor” (damage limitation), care postula necesitatea de a dispune de mijloace tehnice diversificate si sofisticate pana la nivelul imediat inferior celui de natura a declansa apocalipsa nucleara.
Intre timp, programele de experiente nucleare subterane din anii ’60 au condus la cresterea eficientei explozivilor nucleari, fapt ce a permis reducerea dimensiunilor incarcaturilor explozive nucleare si utilizarea lor in rachetele de tip MIRV, ce permiteau, datorita incarcaturilor nucleare multiple, atacarea mai multor tinte simultan.
Atat SUA cat si Uniunea Sovietica au conferit prioritate maxima dezvoltarii si construirii acestui tip de racheta balistica care reducea considerabil eficienta sistemului anti-racheta (Anti-Ballistic Missile, ABM) si a satelitilor de spionaj.
Intre timp, replicile americane la performanta sovietica a lansarii Sputnik-ului nu s-au lasat asteptate. La 31 ianuarie 1958 Statele Unite lansau primul lor satelit artificial – Explorer 1, iar la 28 iulie 1958 submarinul nuclear USS Nautilus atingea Polul Nord. Perceptia vulnerabilitatii strategice in spatiul extra-atmosferic, pe care o generase lansarea Sputnik-ului in cercurile politico-militare americane, era acum intrucatva contrabalansata de redobandirea initiativei strategice intr-un mediu – cel subacvatic – in buna masura ignorat de strategii erei nucleare, in primul deceniu postbelic.
Catre finele deceniului 6, tema dominanta in cercurile strategice americane devenise riscul implicarii accidentale intr-un razboi nuclear si cautarea „stabilitatii”. Prin stabilitate, strategii americani intelegeau situatia in care nici una din parti nu ar fi fost constransa sa preia initiativa militara intr-o criza, pentru a recurge la „prima lovitura” sau a impiedica cealalta parte de a recuge la ea. Treptat, cercurile strategice civile au dezvoltat ideea conform careia pentru a asigura un echilibru strategic nuclear era necesar nu doar ca fortele americane sa nu fie vulnerabile fata de un atac sovietic surpriza, ci si de a linisti Uniunea Sovietica ca fortele sale nu vor fi vulnerabile fata de un atac surpriza al SUA. Din motive lesne de inteles, ideea n-a fost usor asimilata de catre cercurile militare americane, insa frica de un razboi nuclear, persistenta crizelor legate de statutul Berlinului de Vest, avansul tehnologic sovietic demonstrat prin lansarea Sputnik-ului si sentimentul ca angajarea in cursa inarmarilor ar putea fi scapata de sub control, au facut ca in cele din urma ea sa fie acceptata si sa devina orientarea strategica oficiala a Administratiei Kennedy.
In timpul lui Kennedy, Washingtonul a promovat negocierea directa cu Moscova, fara vreun amestec din partea aliatilor vest-europeni. Criza Berlinului (1958-1961), mostenita de la administratia Eisenhower, a fost perceputa de Kennedy ca un test cheie pentru o viitoare asezare a relatiilor bilaterale pe baze non-confrontationale. Diplomatia flexibila practicata de Washington in problema germana, ce a fost pe punctul de a-l indeparta pe cancelarul vest-german Konrad Adenauer de SUA, era menita sa-i readuca pe sovietici la masa tratativelor, angajati, in vremea lui Hrusciov, in sustinerea activa a statelor clientelare (Cuba) si a miscarilor marxiste si de eliberare nationala din Lumea Treia.
Criza rachetelor din Cuba
Rasturnarea de la putere a generalului Fulgencio Batista y Zaldívar, ce instituise un regim dictatorial in Cuba, si intrarea triumfala in Havana, la 1 ianuarie 1959, a revolutionarilor condusi de Fidel Castro-Ruz si Ernesto „Che” Guevara, a creat panica in randurile Administratiei americane. Casa Alba, presedintele american Dwight Eisenhower personal, se temeau ca „microbul” comunist avea sa se raspandeasca in intreaga America Latina. Inca cu mult timp inainte ca sa fie adoptata legea privind reforma agrara (17 mai 1959), ca Fidel Castro sa se declare marxist, sa stabileasca legaturi diplomatice cu Moscova (7 mai 1960) si sa treaca la nationalizarea intreprinderilor apartinand SUA (iulie-octombrie 1960), Consiliul de Securitate Nationala al SUA a decis, la 10 martie 1959, schimbarea regimului politic din Cuba. Avand acordul presedintelui Eisenhower, Agentia Centrala de Investigatii (CIA) a inceput sa organizeze, finateze, inarmeze si antreneze exilatii cubanezi in vederea unei rasturnari prin forta a regimului Castro. Pe langa sabotaje, se avea in vedere chiar asasinarea presedintelui cubanez – dupa cum a relevat-o in 1975 o ancheta a Senatului american.
Seria atacurilor si sabotajelor gherilelor teroriste cubaneze a inceput la 21 octombrie 1959, cand doua avioane americane au deschis focul asupra Havanei, provocand 2 morti si 50 de raniti. Incidentul a fost prezentat in detaliu Consiliului de Securitate al ONU la 18 iulie 1960, de catre ministrul cubanez al Afacerilor Externe, Raul Roa. Cum insa ambasadorul SUA la ONU a negat existenta vreunei intentii agresive a Statelor Unite fata de Cuba, Consiliul de Securitate s-a abtinut sa actioneze. In septembrie 1960, Castro insusi s-a deplasat la New York, pentru a prezenta detaliile afacerii in fata Adunarii Generale a ONU. Ceea ce nu stia presedintele Cubei era faptul ca prin intermediul unui memorandum ultrasecret, omologul sau american decisese finantarea de catre SUA a crearii pe teritoriul Guatemalei a unei tabere de antrenament pentru exilatii cubanezi anticastristi ce urmau a invada Cuba.
Pregatita, la 15 aprilie 1961, prin raiduri aeriene ale avioanelor americane B-26 (camuflate in avioane cubaneze) asupra aeroporturilor Santiago de Cuba si San Antonio de los Baños, incercarea de debarcare si invazie a mercenarilor anticastristi in Golful Porcilor (Bahia de Cocinos), derulata in perioada 17-20 aprilie, s-a incheiat printr-un dezastru militar pentru americani.
Noua agresiune a fost adusa la cunostinta ONU de catre ministrul cubanez de Externe, dar si de aceasta data acuzatiile au fost respinse de catre ambasadorul american, sustinut de catre cel britanic. Insa faptele nu mai puteau fi negate mult timp. Intr-o declaratie facuta la Casa Alba la 24 aprilie, noul presedinte american, John Fitzgerald Kennedy, a trebuit sa recunoasca evidenta acestora si a preluat asupra presedintiei intreaga lor responsabilitate. Indata dupa aceasta declaratie, Washingtonul a impus un embargou total asupra produselor americane ce se exportau in Cuba. Intre timp Kremlinul, care urmarise cu atentie evolutia evenimentelor, s-a decis ca era momentul sa faca ceva mai mult pentru Cuba decat sa lanseze, in van, proteste in plenul ONU.
Alternativa cea mai ieftina si mai rapida la instalarea giganticelor rachete balistice intercontinentale era instalarea unor rachete cu raza medie de actiune in apropierea Statelor Unite. Aflata la doar aproximativ 150 de kilometri de coasta Floridei, Cuba era optiunea fireasca pentru o atare desfasurare dupa intrarea insulei caraibiene in lagarul socialist. Rachetele SS-4, cu o raza de aproximativ 1.900 kilometri puteau atinge capitala americana, iar rachetele SS-5 puteau acoperi cea mai mare parte a teritoriului SUA.
Asupra genezei actiunii sovietice este importanta marturia lui Fyodor Burlatsky, unul din apropiatii lui Hrusciov din acea perioada care dupa criza rachetelor a redactat scrisoarea liderului sovietic catre Fidel Castro, prin care ii explica acestuia ratiunea amplasarii rachetelor in Cuba. „Eram impreuna cu ministrul Apararii, maresalul Malinovsky la Varna, in Bulgaria. Ne plimbam pe plaja Marii Negre si maresalul Malinovsky mi-a spus”, ii explica Hrusciov lui Castro, „uite, pe partea cealalta a Marii Negre, in Turcia, se afla rachete nucleare americane care pot distruge in sase minute toate orasele din sudul Uniunii Sovietice. Este ingrozitor. Si atunci”, continua Hrusciov, „l-am intrebat pe Malinovsky, de ce nu putem face la fel ca Statele Unite? De ce nu am putea plasa arme, de exemplu, in Cuba? Malinovsky a raspuns ca probabil aceasta era o idee buna Asa s-a nascut operatiunea „Anadir” (al carei nume, evocand o mica localitate siberiana, a fost ales in mod deliberat pentru a escamota tinta sa caraibiana).
Declansata oficial in mai 1962, operatiunea „Anadir” a insemnat transportul transatlantic, in perioada iulie-octombrie 1962, la bordul a 85 de nave maritime sovietice, a 42 de rachete nucleare cu raza medie de actiune SS-4 (cele de tip SS-5 n-au ajuns niciodata), a personalului de deservire a acestora, de circa 43.000 de militari, si a unui impresionant arsenal (tancuri, rahete antiaeriene, etc) si echipament militar auxiliar. Prin proiectia acestei forte impresionante in mica insula aflata in „coasta” Statelor Unite, liderul sovietic Nikita Hrusciov dorea sa sublinieze hotararea sprijinirii efective a aliatului sau caraibian, sa corecteze pozitia de inferioritate strategica in care se gasea Uniunea Sovietica in raport cu SUA in sfera armelor nucleare prin amplasarea in Turcia (1961), in apropierea granitei sovietice, a rachetelor americane Jupiter, sa obtina o pozitie strategica cheie in raport cu principalul sau adversar si un avanpost inaintat in emisfera vestica, si sa faca o demonstratie de forta ale carei tinte erau deopotriva Washingtonul si Beijingul.
Intreaga operatiune s-a desfasurat in cel mai strict secret. Comandantilor sovietici li s-a comunicat destinatia finala – Cuba – numai dupa trecerea navelor aflate sub comanda lor prin stramtorile Bosfor si Dardanele. Iar militarii sovietici care au participat la descarcarea impresionantului arsenal nuclear, au fost initial imbracati in civil, pentru ca mai apoi, pe teritoriul Cubei, sa primeasca uniforme ale armatei cubaneze si sa nu li se permita sa vorbeasca ruseste, pentru a nu trezi suspiciunea populatiei indigene.
Preparativele instalarii rachetelor nucleare sovietice pe teritoriul cubanez erau in toi cand, la 14 octombrie 1962, un avion american de recunoastere la inalta altitudine U-2 le-a fotografiat. Fotografiile au fost trimise centrului de interpretare fotografica al CIA (CIA Photo Interpretation Center), care a confirmat ca este vorba de instalarea unor rachete nucleare.
Stirea a provocat un soc la Casa Alba. Drept urmare, la 15 octombrie, a fost convocata de urgenta o reuniune secreta a Comitetului Executiv (ExComm) al Consiliului National de Securitate. Reuniunea a evidentiat hotararea presedintelui american de a face ca rachetele nucleare sovietice, amplasate mult prea aproape de tarmurile Floridei, sa fie evacuate de pe teritoriul Cubei. Secretarul apararii Robert McNamara i-a recomandat presedintelui sa nu aduca afacerea in atentia ONU. „O data angajat in aceasta abordare politica – argumenta McNamara –, nu cred ca veti avea nici cea mai mica sansa de a intreprinde o actiune militara”. Solutia Pentagonului era trecerea neintarziata la bombardarea si invadarea Cubei. Ea se baza pe faptul ca la apogeul crizei cubaneze SUA detinea o putere nucleara de noua ori mai mare decat a arsenalului sovietic. In pofida unei sanatati serios subrezite, care ar fi putut sa-i altereze limpezimea judecatii (in timpul crizei Kennedy lua zilnic 8 medicamente diferite!), presedintele american a luat hotararea inteleapta de a nu ceda presiunilor Departamentului Apararii. Alegerea a fost cu atat mai fericita cu cat – s-a aflat ulterior – fortele terestre sovietice stationate in Cuba dispuneau de rachete nucleare tactice, ce urmau a fi folosite pentru respingerea unei invazii americane. Iar o atare riposta ar fi declansat, fara doar si poate, primul (si ultimul!) razboi atomic intre superputerile americana si sovietica. In locul unei atari solutii militare extreme, presedintele Kennedy a optat pentru instituirea unei blocade maritime in jurul insulei, menite a impiedica introducerea de noi rachete pe teritoriul sau (denumirea oficiala a acestei masuri preventive era aceea de „carantina”, dorindu-se evitarea conotatiilor asociate episodului nefericit al blocadei Berlinului). Ceea ce nu stia insa presedintele Kennedy la acea data era ca in acel moment patru submarine sovietice, dintre care unul dotat cu torpile nucleare, se indreptau deja catre Caraibe, iar doua dintre ele aveau sa se intalneasca fata in fata cu trei nave americane din compunerea blocadei maritime. Retroactiv, presedintele american a catalogat acest episod drept unul dintre cele mai periculoase din istoria derularii crizei rachetelor.
La 22 octombrie 1962, o noua misiune a avioanelor de recunoastere U-2, condusa de William Ecker, confirma in mod indubitabil, prin fotografii detailate, existenta rachetelor nucleare sovietice pe teritoriul micii insule caraibiene. In aceeasi zi, la orele 19,00, o lume intreaga afla stupefiata din discursul televizat al presedintelui american ca „in dispretul flagrant si deliberat” al Cartei Natiunilor Unite, Uniunea Sovietica instalase rachete nucleare pe teritoriul Cubei. „Cel mai mare pericol ar fi fost sa nu facem nimic”, sublinia el, explicand ca ordonase instituirea unui embargo strict pentru intreg echipamentul militar ofensiv a carui destinatie era Cuba. In acelasi timp, o rezolutie americana solicita „dezmembrarea prompta si retragerea tuturor armelor ofensive stationate in Cubasub controlul observatorilor Natiunilor Unite”, in caz contrar, Washingtonul rezervandu-si dreptul de a recurge la o lovitura de raspuns (full retaliatory strike).
In memoriile sale, secretarul general de atunci al ONU, Sinth U Thant, originar din Birmania, avea sa noteze in legatura cu acest episod: „Puteam cu greu sa-mi cred ochilor si urechilor. Tehnic, aceasta insemna inceputul razboiului impotriva Cubei si Uniunii Sovietice. Atat cat imi amintesc, era discursul cel mai funest si mai grav pronuntat vreodata de un sef de stat”. Pentru a impiedica escaladarea in continuare a crizei, U Thant a rugat statele membre al ONU de a se abtine de la orice actiune militara si a initiat discutii cu Kennedy, Hrusciov si Castro.
La 25 octombrie, ambasadorul american la ONU, Adlai Stevenson, a prezentat fotografiile rachetelor nucleare sovietice din Cuba in fata unui public perplex si a omologului sau sovietic, Valerian Zorin, care, desi vadit jenat, continua sa nege evidenta, sustinand ca fotografiile sunt trucate.
Intre timp, pregatirile de razboi continuau, gradul de alerta al fortelor militare americane fiind ridicat de la Defcon 3 la Defcon 2. Bombardiere americane cu incarcatura nucleara ce vizau tinte de pe teritoriul Uniunii Sovietice au fost ridicate de la sol, in sudul Statelor Unite au fost operate concentrari de trupe, iar fortele NATO din Europa Occidentala au fost puse in stare de alerta. Pe de alta parte, in zona Caraibelor vapoare si submarine sovietice executau manevre militare, iar in Cuba militarii sovietici, dimpreuna cu cei cubanezi, lucrau zi si noapte pentru a face operationale rachetele nucleare, pozitionate de asa maniera incat sa dea o riposta ferma unei eventuale invazii americane.
In cele din urma, negocierile diplomatice purtate in culise au indepartat pericolul declansarii dezastrului nuclear. Un rol important in aceste negocieri l-a avut intalnirea conspirativa (petrecuta intr-un restaurant din Washington, DC) dintre spionul rus Aleksandr Fomin (pe numele sau adevarat Alexandr Feklisov) si un oficial al Departamentului de Stat, Scali, care in numele presedintelui american, a oferit Kremlinului anularea blocadei maritime si abtinerea de la atacarea Cubei, in schimbul retragerii rachetelor nucleare sovietice de pe teritoriul acesteia.
In seara zilei de 26 octombrie, traducerea scrisorii personale pe care liderul sovietic o adresase omologului sau american parvenea pe masa presedintelui Kennedy. In esenta, scrisoarea confirma acceptul Kremlinului de a pune in aplicare propunerea Washingtonului. Nu mica insa le-a fost mirarea oficialilor de la Casa Alba cand au constatat, a doua zi dimineata, ca mentionand intelegerea sovieto-americana, agentiile internationale de stiri pomeneau intre termenii incheierii sale si retragerea din Turcia a rachetelor americane Jupiter – conditie ce nu facuse parte initial din deal.
Pe acest fundal, cand o parte a oficialitatilor americane se intrebau, cu ingrijorare, cine conducea, de fapt, Uniunea Sovietica, a „explodat” o alta bomba mediatica: vestea ca la 27 octombrie 1962, un avion de recunoastere U-2 fusese doborat de catre sovietici deasupra Cubei, iar pilotul sau, maiorul Rudolf Anderson, ucis (inregistrandu-se astfel prima victima a crizei rachetelor).
Faptul ca Washingtonul presupunea (dupa cum se va dovedi ulterior, neintemeiat) ca ordinul fusese dat de Moscova, a facut ca ziua de 26 octombrie sa fie supranumita „sambata neagra” (Black Saturday).
A urmat o noua runda a contactelor diplomatice, Bobby Kennedy intalnindu-l pe ambasadorul sovietic la Washington, Anatoly Dobranin, caruia i-a comunicat acceptul presedintelui american de a retrage rachetele Jupiter din Turcia, cu conditia ca sovieticii sa pastreze secretul asupra acestei operatiuni. Iar la 28 octombrie SUA au promis sa se abtina de la orice noua agresiune impotriva Cubei. La inceputul lui noiembrie1962, lumea rasufla usurata, amenintarea celei mai periculoase crize a razboiului rece de a se transforma in „razboi cald” fiind indepartata. In urmatoarele cateva luni, 60 de rachete si 134 de focoase nucleare vor fi dezasamblate si transportate de pe teritoriul Cubei, inapoi, pe teritoriul sovietic.
Prin modul derularii sale, criza rachetelor a devenit un studiu de caz pentru ceea ce in „teoria jocului” se numeste „jocul lasului” (chicken game sau coward game). In forma clasica a jocului, doi jucatori, fiecare la volanul automobilului sai, se indreapta unul catre altul, iar cel dintai care schimba directia masinii sale, pierde intrecerea, fiind declarat „chicken”. In mod similar, pe parcursul crizei rachetelor, SUA si Uniunea Sovietica au jucat un soi de „ruleta ruseasca” la nivel global. Administratia Kennedy a mizat pe retragerea de catre sovietici a rachetelor din regiunea caraibiana, in vreme ce Moscova a mizat pe faptul ca Washingtonul va renunta la solicitarea sa. Miza jocului implica, pe langa prestigiu si avantaje strategice in competitia nucleara, un imens risc pentru intreaga planeta. Cu toate acestea, ambii competitori au optat pentru calea riscanta a confruntarii directe. In cele din urma, jucatorul cu determinarea cea mai mare a castigat.
Din punct de vedere geopolitic, trei sunt urmarile mai importante ale crizei rachetelor: renuntarea de catre cele doua superputeri la capetele de pod pe care le reprezentau amplasamentele strategice din Turcia – spre Caucaz si Asia Centrala (pentru SUA) – si, respectiv, Cuba – spre America de Nord si America Latina (pentru URSS); canalizarea tensiunilor intra-sistemice dintre superputeri catre alte regiuni de la periferia sistemului bipolar – Vietnam, Etiopia, Somalia, Yemen, Angola Mozambic, Afganistan, etc; si ascendentul de care se va bucura regimul lui Fidel Castro asupra marii majoritati a miscarilor de orientare marxista din America Latina si de Sud, ca urmare a sprijinului primit din partea sovieticilor dupa criza din 1962 (instruirea armatei cubaneze, instalarea unei baze de spionaj pentru interceptarea si descifrarea comunicatiilor, etc).
|
