Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























POLITICA COMERCIALA SI INDUSTRIALA A UNIUNII EUROPENE

Stiinte politice




POLITICA COMERCIALA SI INDUSTRIALA A UNIUNII EUROPENE

3.1 Linii directoare ale politicii comerciale ale UE

Elementele de baza ale politicii comerciale ale UE au fost creionate inca din momentul crearii entitatii prin Tratatul de la Roma privind crearea CEE din 1957. Principiile de baza ale politicii comerciale ale UE asa cum au fost statuate prin Tratatul de la Roma si completate prin reglementari ulterioare, se vor pastra in timp, tarile care au aderat mai tarziu la grupare angajandu-se sa se conformrze acestora.



3.1.1 Fundamentarea politicii comerciale a UE

In cadrul Tratatului de la Roma se regasesc fundamentele politicii comerciale europene.Grija manifestata de tarile semnatare pentru acest domeniu este justificata prin prisma obiectivelor mai largi ale gruparii, acelea ale creearii in viitor, a unei uniuni economice europene.Ori in conditiile specifice momentului, crearea unei uniuni vamale intre tarile membre nu putea fi conceputa si nu putea genera efecte benefice pentru statele membre in absenta unui comportament articulat, coerent ,uniform, la nivel de grupare, in relatiile comerciale externe ale gruparii. Art.110 intr-unul din paragrafe sale statueaza ca ,, politica comerciala comunitara va trebui sa ia in considerare efectele favorabile pe care le va genera inlaturarea taxelor vamale intre statele membre asupra cresterii competitivitatii si eficientei agentilor economici". Sporirea competitivitatii agentilor economici comunitari este un obiectiv de baza al politicii industriale. Transpus in contextul Pietei Unice asupra competitivitatii vor duce la o politica mai liberala. Desigur asa cum a stabilit Curtea de Justitie art 110, este mai de graba un pachet de bune intentii, fara prea mult efect la scara comunitara. Art 112 se refera la armonizarea schemelor nationale de stimularec a exporturilor la un nivel necesar pentru a se asigura ca concurenta dintre agentii economici din Comunitate nu va fi distorsionata. Astfel, Tratatul confirma relatia functionala care exista intre uniformizarea regimurilor comerciale de export si concurenta loaiala pe piata lor interna. Dar art 112 este un pachet fara caracter operativ la nivelul comunitatii. Desi prevedea armonizarea regimurilor privind exportul pana la finele perioadei dec tranzitie, ele nu au fost nici pana in prezent armonizate cu exceptia creditelor la export.

Art 113, este cel mai clar si mai cuprinzator referitor la politica comerciala, statueaza ca regimurile de comert exterior vor trebui sa aiba la baza reguli uniforme privind exportul si importul se mentioneaza explicit ,, masuri de protejare a schimburilor comerciale cum ar fi cele de retorsiune la dunping si subventionare".

Principiile de baza ale politicii c 858i88i omerciale ale UE sunt legate de uniformitatea reglementarilor la nivel de grupare si al comertului cu UE. Astfel, in conformitate cu art 113 al TUE ,, politica comerciala comuna este construita pe principii uniforme in ceea ce priveste modificarile tarifare, incheierea acordurilor comerciale tarifare, masuri de liberalizare etc". Elaborarea si adoptarea masurilor de politica vamala si comerciala fata de terti, precum si semnarea acordurilor vamale sunt un atribut al Ue si nu sunt de competenta statelor membre. In conformitate cu clauza comunitara, introdusa in 1961, toate acordurile comerciale preferentiale bilaterale sau multilaterale care anterioracelui moment au fost semnate de catre statele membre CEE, s-au transformat in acorduri preferentiale in care parte era CEE si nu statul membru; tot o data, toate acordurile tarifare si comerciale preferentiale ulterioare vor avea ca parte CEE/UE ca grupare si nu statele membre ca participante individuale.

In conformitate cu prevederile politicii comerciale europene, nici o tara membra a UE nu poate decide unilateral modificarea regimului si reglementarilor vamale sau semnarea unor acorduri tarifare cu parteneri din afara gruparii, ci administrarea tuturor aspectelor legate de politica vamala si relatiile comerciale cu tari terte se face de catre organismele comunitare. Statele membre au conferit organelor comunitare competenta exclusiva in ceea ce priveste semnarea acordurilor si administrarea relatiilor comerciale cu terti . Comisia Executiva pentru punerea in aplicare a Politicii Comerciale Comune inainteaza propuneri Consiliului Ministerial. De asemenea in cazul negocierii de acorduri cu unul sau mai multe state terte sau organizatii internationale, Consiliul este cel care autorizeaza Comisia sa deschida si sa reprezinte UE la negocierea acordurilor comerciale comunitare. Deciziile referitoare la politica comerciala comuna adoptate de Consiliu presupun intrunirea majoritatii calificate. Aceasta partajare a responsabilitatilor intreorganismele comunitare ridica o serie de probleme si pot da nastere unor conflicte institutionale. Frictiunile pot interveni ca urmarea faptului ca, de regula Comisia are o viziune mai larga asupra politicii comerciale, consuderand ca tot ceea ce poate afecta schimburile UE face parte din politica comerciala comuna si este de competenta sa, in timp ce Consiliul are o viziune mai restransa asupra politicii comerciale comunitare pe care o reduce exclusiv la aspecte de bariere comerciale tarifare, netarifare si acorduri preferentiale. Desi in UE functioneaza reglementari vamale si de politica comerciala comuna totusi nu se poate vorbi inca de o uniformitate de interese si de o atitudine comuna, unica a tarilor participante in ceea ce priveste politica comerciala si vamala, fapt ce a devenit vizibil cu ocazia largirilor succesive. Astfel pot fi identificate patru mari grupuri de tari in functie de obiectivele de politica comerciala pe care le urmaresc:

un prim grup de orientare liberala cuprinde: Germania,Olanda, Danemarca si Marea Britanie: obiectivul principal al acestui grup este legat de o mai mare deschidere comerciala a UE, reducerea protectionismului tarifar si netarifar si promovarea multilateralismului comercial.

Un al doilea grup este format din asa-numitii oportunisti (Italia, Belgia, Luxemburg si Spania) care este interesat de protejarea intereselor sectoriale.

Al treilea grup al aparatorilor PAC format din Franta, Irlanda, Belgia si tarile din sudul UE sustinut frecvent de Comisie promoveaza cu precadere protectionismul agricol ridicat.

Al patrule grup compus din tarile sarace ale UE - Irlanda , Grecia si Portugalia care sustin protectionismul comercial fata de terti.

3.2. Geodinamica acordurilor comerciale preferentiale ale UE

UE spre deosebire de SUA, nu este in practica un sustinator fervent al multilateralismului comercial. Specific schimburilor comerciale in ternationale ale UE este bilateralismul. Politica vamala are la baza o vasta retea de acorduri preferentiale. Bilateralismul european, in functie de obiectivul urmarit este de doua tipuri:

Bilateralismul defensiv care cuprinde acordurile din zona gri de reducere voluntara a exporturilor tertilor catre UE specifice sectoarelor textile, automobile, electronic etc. Principalii parteneri fiind SUA, Japonia, Taiwan. China etc.

Lilateralismul ofensiv cuprinde acorduri comerciale preferentiale semnate de UE cu partenerii sai prin gruparea europeana si are drept scop deschiderea pietelor pe baze bilaterale si sectoriale.

3.2.1. Acordurile UE cu tarile din Europa Centrala si de Est

Tarile din Europa Centrala si de Est ( TECE) au semnat cu UE Acorduri de Asociere. Anterior prabusirii sistemului economiei centralizate in aceste state, relatiile comerciale ale UE cu aceste state erau de competenta exclusiva a fiecarui stat membru UE, nefiind de cometenta comunitara. Dupa 1989 in urma probusirii regimurilor comuniste din aceste state relatiile dintre UE si TECE au trecut intr-un alt stadiu decisiv pentru acest demers fiind decizia TECE si manifestarea intentiei de a adera la UE.Astfel relatiile comerciale au fost stipulate in acordurile de asociere semnate de fiecare stat TECE cu UE. Obiectivele acestei asocieri sunt urmatoarele:

asigurarea unui cadru adecvat pentru dialogul politic intre parti, care sa permita dezvoltarea unor legaturi politice mai stranse;

sa promoveze dezvoltarea comertului si relatiile economice armonioase intre parti, sprijinind astfel dezvoltarea economica in TECE;

asigurarea unei baze pentru cooperarea economica, sociala, financiara si culturala;

sa creeze institutii adecvate pentru a face efectiv demersuri de asociere;

Principiile generale ale asocierii sunt:

angajamentul partilor de a se abtine de la introducerea, pana la intrarea efectiva in vigoare a Acordului, a unor reglementari ce s-ar afla in contradictie cu prevederile deja negociate.




Asimetria in acordarea reciproca de concesii comerciale concretizata in faptul ca ansamblul CE isi vor indeplini angajamentele cu precadere in prima parte a perioadei de tranzitie, in timp ce concesiile la care au convenit TECE vor fi puse in aplicare in a doua parte a perioadei de tranzitie;

Disponibilitatea partilor ca dupa intrarea in vigoare a Acordului, pe parcursul perioadei de tranzitie, sa procedeze de comun acord, in functie de conjunctura existenta in sectoarele vizate, la revederea perioadei si ameliorarea concesiilor reciproce, inclusiv la accelerarea calendarului de aplicare a acestora.

UE - statele mediteraneene

Tarile mediteraneene s-au aflat permanent in atentia UE. Germenii unei politici articulate a CEE sunt regasiti inca de la jumatatea anilor 70 perioada in care UE a semnat o serie de acorduri preferentiale cu tarile din zona, acorduri ce cuprindeau concesii comerciale ale CEE care facilitau accesul produselor din tarile mediteraneene pe piata CEE. Interesul manifestat de UE pentru tarile europene s-a accentuat dupa aderarea Greciei, Spaniei si Portugaliei. In 1995, la Barcelona a luat nastere " Parteneriatul UE cu tarile mediteraneene "incheiat intre UE si 12 tari din bazinul mediteranean. (Algeria, Maroc, Tunisia, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Siria, Malta, Cipru, Turcia si Autoritatea Palestiniana). Acest parteneriat al tarilor mediteraneene cu UE este similar cu cel incheiat de UE cu TECE.

Relatiile UE cu alte blosuri comerciale

Relatiile UE - AELS. Incepand din 1972 respectiv 1973 cele 2 blocuri comerciale europene au lansat procesul de dreare a zonei de liber schimb intracontinental, care s-a materializat in 1972-1973 prin semnarea a 7 acorduri bilaterale de schimb intre CEE si Austria, Suedia, Finlanda, Elvetia, Portugalia, Islanda si Norvegia. Zona de liber schimb nu a inclus produsele agricole ci numai produsele industriale. Relatiile cu CEE au fost bazate pe bilateralism si fiecare tara membra AELS trata individual cu Comisia Exucutiva cand si unde apareau probleme. Rezultatul a fost crearea unei retele de aranjamente bilaterale referitoare la produse si probleme punctuale care depindeau de intensitatea cu care erau receptate de AELS si de dorinta organelor comunitare de a le lua in discutie. Anul 1984 a fost foarte important in istoria AELS deoarece pentru prima data CEE si AELS s-au reunit la nivel ministerial. Tot atunci CEE a anuntat trei principii care aveau sa guverneze relatiile cu AELS:

CEE va acorda in continuare prioritate propriului proces de integrare;

CEE nu va accepta obligatii fata de terti care ar putea afecta procesul decizional intern;

CEE se asteapta la un echilibru rational intre avantaje si aranjamente.

La 1 ianuarie 1993 s-a semnat Acordul privind crearea Spatiului Economic European care cuprinde prevederi pe linia creeri conditiilor realizarii celor patru libertati de circulatie intre UE si AELS. Acordul SEE includea: produsele industriale, produsele agro-alimentare si comertul cu produse de origine agricola.

Relatiile cu SUA - incepand cu 1995, Comisia Executiva s-a lansat intr-o serie de initiative privind posibilitatea creerii unor zone de liber schimb intre UE si alte blocuri comerciale. In aceste conditii la Madrid in 1995, CE a semnat documentul " Noua Agenda Transatlantica" care s-a transformat in 1998 in "Noua Piata Transatlantica". Acest proiect a avut in vedere crearea unei zone de liber schimb intre UE si SUA.In materie de servicii, eliminarea taxelor vamale la importurile de produse industriale originare din partile participante la proiect. Reducereabarierelor netarifare, in calea schimburilor reciproce, armonizarea standardelor tehnice masuri vizand drepturile de proprietate intelectuala etc; audio vizualul si agricultura nu au fost incluse in acord. Datorita opozitiei Frantei si Germaniei, Consiliul European nu a validat acest acord.

Relatiile cu MERCOSUR - UE, prin intermediul comisiei, a lansat ideea creerii unui spatiu de liber schimb care sa cuprinda UE si MERCOSUR, cel mai relevant bloc comercial sud-american. Motivatia care a stat la baza acestui demers este de contracarare a influentei SUA in America Latina. Acordul cadru intre UE si Mercosur a fost semnat la 15 decembrie 1995 si prevede liberalizarea progresiva a schimburilor comerciale cu produse industriale pe parsursul unei perioade de 10 ani.

3.1.3. Elemente de politica comerciala in UE

Unele tari ca Franta, Italia , Spania, Portugalia si Grecia au dorit sa lege strans uniformizarea regimurilor de import de libera circulatie a produselor si de garantarea unor noi competente acordate Curtii de prima Instanta in domeniul comercial pentru a conferi forta sporita unor instrumente specifice ale politicii comerciale. ( mpasuri de salvgardare, taxe antidumping, alte bariere din zona gri a comertului international). Ele au incercat sa gaseasca adoptarea de masuri eficiente de protectie comerciala si sa acorde o mai mare putere comisiei. Comisia a supus Consiliului un pachet de reglementari care sa insarcineze comisia sa adopte decizii concrete in majoritatea domeniilor legate de protectia comerciala fara sa mai treaca prin procedura decizionala a Consiliului. La acest gende reforma s-a opus: Marea Britanie, Germania, Olanda , Danemarca si Luxemburg, iar Belgia a adoptat o pozitie neutra. Comisia a propus acordarea industriilor comunitare de a formula plangeri cu privire la masurile de salvgardare , asemanatoare dreptului ce exista in cazul dumping-ului. In cele din urma s-a ajuns la un consens care a constat in eliminarea tuturor barierelor de neoprotectionism.

Legislatia comunitara antidumping, ca si cea cu privire la salvgardare a continut multi ani prevederi care se refereau la " Interesele Comunitatii". Din punct de vedere a politicii privind concurenta a astfel de referire devine importanta numai daca Comisia sau Consiliul, daca este cazul, sunt obligate sa decida separat de interesele industriilor interne, ale consumatorilor sau utilizatorilor industriali sau "mai general, in functie de situatia conjuncturala a pietei. Interesele Comunitatii, pot fi intelese ca respecatarea cerintei ca masurile comerciale sa nu duca niciodata la eliminarea concurentei pe o parte substantiala din piata comunitara. Noile reglementari care au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1995, stabilesc prin art. 21 ce inseamna interesul comunitatii si cum trebuie el evaluat. In acest nou pachet reglementar apare o referinta explicita cu privire la interesele consumatorilor ti utilizatorilor industriali. IN plus stabileste o procedura conform careia partile reprezentand diverse interese economice vor fi consultate si li se vor lua in seama argumentele. Noile prevederi vor conferi noi capabilitati consumatorilor si utilizatoruilor industriali in aplicarea masurilor de retorsiune iar aplicarea acestora poate face subiectul unor revizuiri daca sunt aduse noi argumente.

4.Politica agricola comuna (PAC)

4.1. Inceputurile politicii agricole comune

Principalii factori care au determinat includerea agriculturii in procesul de integrare prin aplicarea unie politici agricole comune au fost: diversitatea politicilor agricole nationale, disparitatile structurale, randamentele scazute in agriculturile europene, importnata politica a agricultorilor si contextul international. Din aceste cauze apare ideea politicii agricole comene, care apare pentru prima data formulata in Tratatul de Roma in 1957. Din caza agriculturii si a politicilor agricole ale tarilor care au semnat Tatatul de la Roma a reiesit o concluzie relevanta in favoarea adoptarii PAC: eterogenitatea agriculturilor tarilor membre si predominanta exploatarilor familiale de mici dimensiuni, care la vremea reapectiva reprezentau 78,5% din exploatatii si aveau o suprafata mai mica de 10 ha. Care nu permiteau io productivitate mai ridicata si nu puteau face fata concurentei libere prin deschiderea pietelor.

De aceea principalele motive ale creerii PAC au fost:

caracterul strategic al produselor agroalimentare;



recunoasterea specificului economic, natural si social al productiei agricole;

interesul comun al producatorilor si consumatorilor in stabilizarea pietelor;

ponderea relativ ridicata a populatiei rurale.

4.1.1. Obiectivele si principiile urmarite prin crearea PAC

Cresterea productivitatii in agricultura : acest principiu realizandu-se prin progresul tehnic in agricultura, asigurand dezvoltarea rationala a productiei agricole si utilizarea optima a factorilor de productie a muncii;

Asigurarea unui nivel de viata echitabil producatorilor agricoli prin ridicarea venitului individual;

Stabilizarea pietelor agricole;

Asigurarea ofertei la un pret rezonabil pentru consumatori.

Dintre aceste obiective doar al doilea si al treilea favorizau in mai mare masura pe producatorii agricoli, restul avantajau mai ales pe consumatori. S-a pornit de la idea ca atingerea unui nivel de trai echitabil pentru fermieri s-ar putea asigura pe doua cai:

prin compensatii directe platite pentru producatori

sustinerea preturilor agricole la un nivel ridicat

In 1958 la Stressa cu ocazia conferintei ministrilor a agriculturii din tarile membre CEE, a fost aleasa varianta a doua si anume sustinerea preturilor agricole la un pret ridicat. Aceasta deoarece costurile de productie erau mai ridicate in Comunitate decat in celelate tari mari producatoare de produse agricole. Preturile urmau sa fie aduse la un nivel uniform si mai ridicat decat preturile mondiale fara a incita insa la supraproductie. In acelasi timp politica agricola trebuia sa permita participarea echilibrata la comertul mondial prin protejarea pietelor interne. Pentru realizarea obiectivelor propuse au fost aploicate doua principii esentiale:

Unicitatea pietei, adica libera circulatie a marfurilor agricole intre tarile CE prin eliminarea taxelor vamale, a restrictiilor cantitative si a altor masuri cu caracter similar. S-au stabilit reglementari care se realizaeza in comun cum sunt: stabilirea preturilor , a regulilor competitionale, a masurilor sanitar-veterinare corelate prin politica de comert exterior comun. Din aplicarea acestui principiu rezulta unicitatea preturilor pentru produsele agricole in toata Comunitatea ca urmare a mecanismelor pietei. Preturile unice au fost fixate anual in ECU, incepand cu anul agricol 1967-1968, acestea fiind rezultatul dezbaterilor din cadrul Consiliului de Ministri si reprezinta punctul central al sistemului de preturi folosite in PAC. Armonizarea legislatiilor nationale a fost realizata abia dupa 1993 prin formarea pietei unice, fapt ce a contribuit esential la functionalitatea principiului unicitatii pietei. Aplicarea preturilor unice in toate tarile membre a fost conditionata de existenta unei unitati de cont si a paritatii fixe intre monedele nationale. Dar fluctuatiile valutare dintre monedele statelor membre ale CEE au impus adoptarea unui sistem de restituiri si prelevari intre statele membre pentru a compensa devalorizarea sau revalorizarea monedelor. In anul 1969 au fost instituite sumele monetare compensatorii (SMC). SMC-urile negative compensau diferenta dintre preturile din tara cu moneda devalorizata si preturile comune, SMC-urile pozitive erau folosite in situatie asimetrica. Distorsiunile concurentei pe le-a provocat SMC-ul nu au putut fi inlaturate decat dupa introducerea menedei unice EURO in 2002.

Preferinta comunitara transpune la nivel comunitar prioritatile care se acorda in majoritatea tarilor produselor agricole proprii.Principiul asigura protejarea pietei CEE impotriva importurilor la preturi scazute si a fluctuatiei preturilor adeseori excesive pe pietele mondiale. Acest principiu al PAC se foloseste fata de terti sistemul prelevarilor si restituirilor. Daca pretul mondial este inferior celui european se aplica prelevari la import, adica plata unei taxe variabile stabilite ca diferenta intre pretul intern si pretul de prag si restituirile la export care sunt egale cu diferenta intre pretul de piata in Comunitate si pretul extern. In cazul in care pretul mondial este superior pretului european se aplica plata unei taxe variabile cu diferenta dintre pretul din Comunitate si pretul extern. Aceasta se aplica exporturilor iar la importuri se aplica restituiri egale cu diferenta dintre pretul intern si pretul de prag. Acest sistem a protejat piata comunitara de concurenta externa si a asigurat o sursa financiara de sustinere a exporturilor pe piata comunitara de concurenta externa si a asigurat o sursa financiara de sustinere a exporturilor si totodata a contribuit la formarea FEOGA. In relatiile comerciale externe mecanismele de protectie folosite pentru asigurarea preferintei comunitare au constituit subiectul a numeroase critici si dezbateri in special in cadrul OMC.Asa se explica faptul ca la incheierea Rundei Uruguay a OMC, UE a fost nevoita sa renunte la sistemul prelevarilor inlocuindu-le cu taxele vamale.

4.1.2. Solidaritatea financiara

Aceasta reprezinta responsabilitatea comuna a tarilor membre in finantarea masurilor pentru reglementarea pietei interne si dezvoltarea structurilor agricole. Ca instument de suportare a cheltuielilor PAC a fost creat inainte de 1962 Fondul Unic FEOGA. Acest fond este structurat pe doua sectiuni: orientare si garantare.

Orientare a fost reformat in 1988 prin Regulamentul 4256. Este destinat pentru sustinerea reformelor structurale, realizarea obiectivelor de politica sociala si sprijin pentru dezvoltarea zonelor rurale. Ponderea acestui fond in bugetul comunitar este in prezent in scadere ca urmare a eforturilor de reformare a PAC ( 40% in 2001 fata de 65-70% in 1980). Fondul este organizat astfel: comunicarea agentiilor platitoare si acreditarea lor, punerea la dispozitie de catre Comisie a resurselor financiare transmiterea catre Comisie la intervale regulate a unor informatii in legatura cu agentiile mentionate si la organismele coordonatoare si cu privire la tranzactiile finantate, luarea deciziilor de catre Comisie, privind finantarea sau refuzul de finantare, obligatiile tarilor membre privind corectitudinea tranzactiilor finantate, prevenirea neregularitatilor, recuperarea sumelor pierdute ca urmare a neregularitatilor si a neglijentei.

Este instituit Comitetul FEOGA care este compus din reprezentanti ai statelor membre, cel mult cinci pentru fiecare stat si ai Comisiei , avand un presedinte, un reprezentant al acesteia care asista Comisia in administrarea fondului. Obiectivul fondului este intarirea si organizarea structurilor agricole, de exemplu: depozitarea si prelucrarea produselor, comertul, pescuitul, silvicultura, reconversia productiei, dezvoltarea de activitati complementare pentru agricultura asigurarea unui nivel de viata echitabil agricultorilor, salvgardarea mediului si mentinerea spatiului rural.

Garantarea finanteaza restituirile la export catre tarile terte acordate conform regulilor comunitare in cadrul organizarii Organizarea Comuna a Pietei (OCP), masuri de dezvoltare rurala, contributiile comunitatii cu privire la masurile veterinare, programe pentru eradicarea si supravegherea bolilor animale, masuri privind sanatatea plantelor.

In urma discutiilor din cadrul conferintei de la Haga din decembrie 1969, Consiliul a adoptat in aprilie 1970 decizia de a institui trei tipuri de resurse proprii de finantare a PAC: prelevarile variabile folosite in comertul exterior cu produse agricole eliminate dupa 1993 in urma rundei Uruguay au fost inlocuite cu taxele vamale , taxe vamale aplicate produselor industriale, un procent din TVA si din PNB.

4.2. Mecanismul de functionare a PAC inainte de 1992



4.2.1. Functionarea PAC pana la reforma Mac Sherry

Functionarea PAC pana la reforma Mac Sherry din 1992 s-a bazat pe doua instrumente principale corelate care sunt:

a)               politica garantarii preturilor la un nivel mai ridicat decat pretul mondial;

b)              politica comerciala protectionista.

Aceste politici garanteaza transferul de venituri catre fermele finantate prin doua moduri:

din bugetul comunitar, ceea ce inseamna ca din banii contribuabililor este finantat PAC -ul

de catre consumatori prin plata preturilor ridicate pentru alimente

Sistemul de preturi a PAC este:

Pretul orientativ sau de baza. Acest pret era considerat echitabil pentru producatori si era in masura sa ofere posibilitatea realizarii obiectivelor PAC, era numit astfel pentru productiile de cereale, zahar, ulei de masline, rapita, lapte si floarea soarelui. Pretul indicativ devine pret de orientare pentru: bovine, vitei si vin. Pret de baza pentru carnea de porc, fructe si legume si pret obiectiv pentru tutun si cereale. Valoarea pretului indicativ se estimeaza pe baza preturilor cu ridicata de pe piata din Duisburg unde costurile de productie sunt cele mai ridicate la care se adauga cheltuielile de transport de la Orleans unde preturile la cereale sunt cele mai reduse.

Pret de interventie . Este pretul minim garantat la care producatorii pot valorifica produsele. Raportat la aceste preturi in scopul preimtampinarii devierilor excesive de a preturile de referinta, agentiile sunt sau pot fi obligate sa cumpere la preturile interne ce le sunt oferite pentru cereale, zahar, sau exceptional pentru fructe si legume. Sub acest pret de interventie asociatiile de producatori pot sa retraga de pe piata produsele in cauza. Aceste preturi sunt mai mici decat preturile de referinta in cazul fructelor, legumelor si cerealelor.

Pret de prag. Este nivelul minim la care produsele importate pot accede pe piata comunitatii. Acest pret se calculeaza prin adaugarea la pretul indicativ a cheltuielilor de transport din zona cu deficitul de consum cel mai ridicat si principalul punt de intrare a produselor in comunitate. Nivelul de prag este mai ridicat decat pretul indicativ si are rol de protejare a pietei interne. Pretul de prag de foloseste pentru cereale, zahar, produse lactate, ulei de masline, pret de ecluza pentru porci, oua, pasari si pret de referinta pentru fructe, legume, vin si unele produse din peste.

4.2.2. Evolutia PCO

Introducerea parametrilor de interventie datorita evolutiei agriculturii europene din anii 1980, politica agricola comuna a adoptat interventia prin pret garantat in functie de situatia pietelor.

Interventiile asupra pietelor s-au bazat pe sase tipuri de parametrii:

Nivelul pretului

Situatia pietei

Tipul produsului

Calitatea produsului

Spatiul

Timpul

Nivelul pretului

Interventia este cu atat mai puternica cu cat pretul garantat este mai ridicat si elementul de piata mai mic. Diferenta dintre pretul indicativ si pretul de interventie majorat cu cheltuielile de transport din zona excedentara in zona deficitara si astfel stabilitatea este asigurata. Dar o marja prea ingusta in care poate fluctua pretul pietei tenteaza producatorii sa-si ofere productia organismelor de interventie si astfel antreneaza o crestere a importurilor. Dar in cazul in care marja de fluctuatie este mai mare, piata are un rol mai important in determinarea echilibrului, cresterea eficientei economice, dar pietele devin instabile si incerte privind veniturile agricultorilor. Datorita acestor fenomene autoritatea publica trebuie sa determine limita dintre eficacitatea economica si eficacitatea politica pentru a opta asupra nivelului pretului. Aprecierea se face in functie de rata de crestere a ofertei si cererii pe termen lung, gradul de aprovizionare, evolutia stocurilor, diferenta dintre pretul pitei si cel garantat, diferenta dintre preturile europene si cele mondiale. Datorita crizei bugetare care a dus la modificarea prioritatilor astfel in diferite perioade, preturile de interventie au fost inghetate, au fost scazute sau s-au introdus preturi de cumparare care au coborat pana la 45-65% din pretul de interventie in cazul legumelor si fructelor.

Situatia pietei

Situatia pietei este de doua tipuri: deficitara si excedentara. In cazul cand situatia pietelor este excedentara cantitatea de produse oferite organismelor creste iar cheltuielile legate de stocare devin tot mai dificil de finantat, atunci singura alternativa este stimularea exporturilor. In situatia pietelor deficitare interventia prin pret garantat poate fi completata cu un sistem de majorari diferentiate in timp sau cu subventii complementare care sa stimuleze productia.

Natura produsului

Natura produsului constitue un parametru de interventie in masura in care interventiile sunt stabilite tinand cont de tipologia produselor: trei tipuri de vin de masa, cinci varietati de tutun,etc.





Document Info


Accesari: 2482
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright Contact (SCRIGROUP Int. 2023 )