RAPORTUL DINTRE DREPTUL COMUNITAR SI DREPTUL NATIONAL

RAPORTUL DINTRE DREPTUL COMUNITAR SI DREPTUL NATIONAL

1. GENERALITATI

Studiul dreptului comunitar releva existenta unei oarecare dificultati in a stabili in mod corect locul acestuia in raport cu alte sisteme de drept si a-i delimita frontierele. Doua dintre abordarile posibile trebuie respinse de la inceput : dreptul comunitar nu poate fi conceput nici ca o colectie de acorduri internationale, nici ca un apendice al sistemelor juridice nationale. Din contra, prin aparitia Comunitatilor Europene iar apoi a Uniunii Europene statele membre si-au limitat suveranitatea legislativa si au creat un sistem juridic aplicabil, atat lor, cat si subiectilor nationali de drept (persoane fizice si juridice).

Avand in vedere toate acestea, se pune intrebarea care este raportul dintre dreptul comunitar si dreptul national al statelor membre. Situatia este cu atat mai complexa cu cat faptul ca dreptul comunitar si dreptul national sunt aplicabile acelorasi persoane, neaga orice demarcatie rigida intre cele doua sisteme. Pe de alta parte, dreptul comunitar poate deveni operational doar daca este incorporat ca parte a sistemului juridic national, asa cum stipuleaza Tratatele originare. Realitatea este ca ordinea juridica comunitara si cea nationala se intrepatrund si sunt reciproc dependente.

2. COOPERAREA INTRE DREPTUL COMUNITAR SI DREPTUL NATIONAL

Prima remarca ce trebuie facuta aici este ca relatia care exista intre cele 27 sisteme nationale de drept si dreptul comunitar se caracterizeaza prin concertarea actiunilor, asistenta si completarea reciproca a eforturilor. Dreptul comunitar singur nu este suficient pentru atingerea obiectivelor Uniunii Europene, de aceea el are nevoie de asistenta si infrastructura juridica nationala a statelor membre.

Astfel, Tratatele CE, prevederile legale adoptate ulterior de catre institutiile comunitare pentru aplicarea acestor Trate, Tratatul de la Maastricht si Tratatele de la Amsterdam si Nisa, trebuie nu doar acceptate de catre institutiile nationale (legislative, executive si judiciare), ci si transpuse in practica si facute operationale.

Ordinea juridica comunitara nu trebuie sa vina in contradictie cu sistemele nationale, ci sa coopereze cu acestea pentru atingerea unor obiective comune. Legatura stransa intre dreptul comunitar si dreptul national este clar reflectata in modul in care sunt transpuse directivele comunitare: acestea nu creeaza noi legi comunitare prin ele insele, ci cer statelor destinatare sa adopte legislatia nationala in conformitate cu continutul directivelor in cauza, reprezentand astfel principala metoda de armonizare legislativa. In acest fel, o directiva este dependenta in aplicabilitatea sa de norma nationala. Interdependenta dintre dreptul comunitar si cel national este ilustrata 656c23g si prin aceea ca, pentru a umple golurile existente in sistemul juridic al Uniunii Europene, legiuitorul comunitar recurge la prevederile dreptului national.

Un exemplu il constituie introducerea in norma comunitara a posibilitatii de aplicare, de catre institutiile abilitate ale UE, a unor amenzi pe adresa unor persoane fizice sau juridice din statele membre pentru nerespectarea dreptului comunitar. Desi procedura este guvernata de legea statului respectiv, baza legala a imputarii si posibilitatea de contestare a valabilitatii deciziei de sanctionare sunt guvernate de norma comunitara.

3.CONFLICTUL DINTRE DREPTUL COMUNITAR SI DREPTUL NATIONAL

In ciuda celor prezentate mai sus, relatia dintre dreptul comunitar si dreptul national poate fi caracterizata ocazional si de o anumita “ostilitate”. Avem de-a face ceea ce numim « conflictul dintre norma comunitara si cea nationala». Astfel de situatii apar intotdeauna cand norma comunitara confera drepturi si/sau impune obligatii directe pentru cetatenii Uniunii, intrand in acelasi timp, prin continutul sau, in conflict cu o norma de drept national. In spatele rezolvarii acestei probleme aparent simpla se ascund doua intrebari fundamentale pentru constructia UE, de raspunsurile carora depinzand insasi existenta ordinii de drept comunitare. Este vorba de aplicabilitatea directa a dreptului comunitar (efectul direct) si de prioritatea normei comunitare in conflictul cu norma nationala (la primauté).

O explicare in detaliu a acestor concepte se impune de aceea cu necesitate.

Astfel, Curtea Europeana de Justitie a fost obligata sa precizeze in deciziile sale, cu referire speciala la Italia, ca receptarea tratatelor insti­tutive in ordinea juridica interna prin norme nationale nu transforma normele de drept comunitar in norme de drept intern, ci raman aplicabile ca atare , si, in alta cauza, ca este interzisa preluarea continutului normativ al regulamentelor in norme juridice interne, menite „sa puna in executare' regulamentul, care, in fapt, modificau data de intrare in vigoare a acestuia .

In concluzie, dreptul comunitar este direct aplicabil in ordinea juridica a statelor membre imediat ce a fost adoptat, mai precis publicat in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. El isi pastreaza insa caracterul de drept comu­nitar fata de normele juridice interne, nationale, si va fi aplicat ca atare de administratie si justitie. Aceasta observatie este necesara in vederea expli-carii, ulterior, a suprematiei dreptului comunitar fata de dreptul intern.

4. APLICABILITATEA DIRECTA A DREPTULUI COMUNITAR

Aceasta trasatura a dreptului comunitar implica doua aspecte[3]:

a) in primul rand, la fel ca si aplicabilitatea imediata a dreptului comu­nitar, aceasta caracteristica trebuie inteleasa prin raportare la principiul monist de receptare a normelor internationale in dreptul intern. Astfel, odata adoptate la nivel comunitar, normele comunitare se aplica in mod direct si nemijlocit in ordinea juridica nationala a statelor membre, fara a fi necesara preluarea lor in norme juridice interne[4]. De altfel, asa cum a precizat Curtea Europeana de Justitie, este chiar interzisa preluarea lor in norme interne.

Constatam, asadar, ca principiul monist sta la baza ambelor caracteristici ale dreptului comunitar, aplicabilitatea imediata si cea directa. Care este diferenta, prin urmare, intre aceste doua concepte ?

Diferenta consta in aceea ca prima trasatura are in vedere raportul temporal intre adoptarea dreptului comunitar si nasterea obligatiei de respectare si aplicare a acestuia de catre cei vizati, in timp ce a doua se refera la continutul normativ al actelor comunitare (in sens larg) in raport cu eel al actelor normative nationale.

Jurisprudenta relevanta pentru aceasta caracteristica este aceeasi Decizie Costa c/Enel din 1964.

b) in al doilea rand, aplicabilitatea directa desemneaza efectul direct al dreptului comunitar, adica posibilitatea ca prin acesta sa fie instituite obligatii sau drepturi[5] pentru toti subiectii ordinii juridice comunitare, nu numai pentru statele membre.

Cateva precizari sunt necesare pentru intelegerea acestei sintagme.

In principiu, tratatele internationale nu pot crea drepturi si obligatii in mod direct in beneficiul sau in sarcina persoanelor fizice sau juridice din statele semnatare, ci doar a statelor, ele fiind singurele subiecte ale drep­tului international clasic.

Aceasta conceptie a fost stirbita in mod evident prin crearea Curtii Europene a Drepturilor Omului, in fata careia se pot prezenta cu cereri particulari din statele semnatare a Conventiei Europene a Drepturilor Omului.

„Lovitura de gratie' data acestui principiu clasic al dreptului interna­tional a venit insa din partea dreptului comunitar, constituit pe principiul opus, al aplicabilitatii directe (efectului direct). In acest caz, exceptia s-a transformat in regula, iar statele membre au acceptat, prin semnarea tratatelor institutive, crearea de drepturi si obligatii in mod direct pentru resortisantii lor,prin acte comunitare derivate.

Prin urmare, normele juridice comunitare sunt direct aplicabile in ordinea juridica a statelor membre (sau au efect direct), ele putand crea drepturi si obligatii concrete pentru resortisantii statului respectiv, drepturi si obligatii opozabile administratiei si justitiei statale.

Opozabilitatea normelor juridice comunitare care beneficiaza de efect direct poate fi verticala - in fata organelor comunitare sau nationale, sau orizontala - in fata celorlarti particulari cu care eel interesat intra in raporturi juridice. Opozabilitatea se refera asadar la posibilitatea pe care o are eel interesat de a invoca dispozitiile normative in fata instantelor judecatoresti nationale, in fata Curtii Europene de Justitie, precum si in raporturile cu alte persoane fizice sau juridice.

Jurisprudential, aceasta trasatura a dreptului comunitar a fost consacrata prin decizia Van Gend et Loos, din 1962, in motivarea careia Curtea Europeana de Justitie a retinut ca instituirea prin tratatele comunitare a unei obligatii de abtinere in sarcina statelor membre, creeaza automat un drept corelativ in beneficiul resortisantilor acestor state, care pot invoca aceasta obligatie de abtinere atat in fata jurisdictiilor rationale, cat si a celei comunitare. In concret, era vorba despre obligatia statelor de a nu introduce intre ele noi drepturi vamale sau de a le mari pe cele existente. Pentru a decide astfel, Curtea a argumentat cu preambulul Tratatului C.E.E., care se adreseaza nu numai statelor membre, ci si popoarelor acestora, si cu natura specified a ordinii juridice comunitare, ai carei subiecte sunt si persoanele fizice sau juridice, nu numai statele membre.

De asemenea, ea a fost reluata in Decizia Franz Grad, care, referindu-se la decizie ca act comunitar, arata ca „in cazul in care autoritatile comu­nitare ar obliga un stat sau toate statele sa adopte un anumit comportament, efectul util al acestui act ar fi diminuat daca justitiabilii din statul respectiv ar fi impiedicati sa se prevaleze de el in justitie si jurisdictiile rationale ar fi impiedicate sa-1 ia in considerare ca element al dreptului comunitar'[6].

Regula conform careia dreptul comunitar este direct aplicabil comporta si exceptii.

Astfel, efectul direct poate fi limitat sau chiar declarat inaplicabil prin deciziile Curtii Europene de Justitie in cazul unor norme comunitare, si este vorba de acele norme care se refera doar la institutiile comunitare si la relatiile dintre ele - de exemplu obligatia instituita in sarcina Consiliului U.E. de a actiona pe baza propunerii Comisiei europene. Particularii nu vor putea, prin urmare, sa dea in judecata Consiliul U.E. pentru nerespectarea acestei obligatii.

Exceptiile aparente nu sunt insa de neglijat.

Unele acte comunitare apar, prin natura lor, lipsite de efect direct, si in aceasta categorie se incadreaza directivele, acte prin excelenta atipice, specifice dreptului comunitar si care presupun, asa cum vom arata ulte­rior, masuri nationale de aplicare[7].

Aceasta ar fi concluzia care rezulta din interpretarea art. 245 din Tratatul C.E.E., insa nu in acest fel a interpretat textul amintit Curtea Europeana de Justitie, care a considerat ca, desi impun obligatii numai statelor membre, resortisantii acestora pot invoca efectul direct vertical al unei directive, relativ la lipsa transpunerii ei sau la transpunerea ei defectuoasa prin norme nationale[8]. Se da astfel prioritate imperativului aplicarii unitare a directivelor in dreptul intern.

PRIORITATEA NORMEI DE DREPT COMUNITAR

Dreptul comunitar este aplicabil cu prioritate in ordinea juridica natio­nala a statelor membre, in raport cu dreptul intern al acestora.

„Prioritatea'[9], „suprematia' sau „superioritatea' dreptului comunitar implica doua aspecte:

a) prin legi sau alte acte normative nationale posterioare nu pot fi modificate sau abrogate dispozitii normative comunitare, orice astfel de lege fiind nula si inaplicabila;

b) normele comunitare posterioare pot modifica sau face inaplicabile norme juridice nationale. Administratia si judecatorii nationali vor asigura corelarea necesara si vor lasa inaplicabile, daca este cazul, normele interne.

Efectul direct al dreptului comunitar conduce la aparitia unei alte probleme, la fel de importanta : ce se intampla daca o norma comunitara, ce da nastere in mod direct unor drepturi, intra in conflict cu o norma din dreptul national ?

Un astfel de conflict de legi poate fi solutionat doar daca se acorda prioritate uneia dintre ele. Legislatia comunitara nu contine o reglementare expresa a acestei probleme si nici unul dintre Tratatele originare nu face referire daca norma comunitara este superioara sau inferioara din dreptul national. Cu toate acestea, unica solutie de rezolvare a conflictului de legi este de da prioritate normei de drept comunitar si a-i permite sa anuleze efectul reglementarilor nationale ce diverg de la regula comunitara, permitand acesteia din urma sa ia locul normei de drept intern in sistemul juridic national. Solutia s-a impus deoarece o subordonare a ordinii de drept comunitare in fata dreptului national ar goli dreptul comunitar de orice valoare intrinseca. Evident ca in acest ultim caz nu s-ar mai pune problema unei aplicari egale si uniforme a dreptului comunitar in toate statele membre, iar atingerea obiectivelor stabilite prin Tratat ar deveni imposibil de realizat.

A revenit, o data in plus, Curtii de Justitie sarcina de a se pronunta pentru eliminarea acestor posibile consecinte, negative, in ciuda opozitiei unor state membre, consacrand astfel principiul prioritatii normei de drept comunitar (« la primauté ») ca element esential al ordinii de drept comunitare. Acesta constituie, impreuna cu efectul direct, un element fundamental al constructiei juridice ce reglementeaza activitatile la nivelul Uniunii Europene.

Clarificarea problemei s-a produs in 1962, in urma unei decizii a CJCE sesizata in urmatoarea speta : in 1962 Italia nationalizase productia de electricitate si transferase administrarea acestui sector companiei ENEL (cu capital de stat). Unul dintre detinatorii de actiuni dinainte de nationalizare, firma « Edison Volta », a considerat ca prin acest act interesele sale au fost afectate si a refuzat sa plateasca taxa pe energia electrica (suma era derizorie, cateva sute de lire italiene).

« Edison Volta » si-a justificat atitudinea in fata unui tribunal din Milano, argumentand ca legea de nationalizare a industriei de electricitate incalca prevederile Tratatului CEE. Cum solutionarea acestei spete depindea de interpretarea unor articole din Tratatul CEE, instanta italiana s-a adresat CJCE pentru clarificare.

In decizia sa, Curtea de Justitie a CE a facut doua observatii importante cu privire la raportul dintre dreptul national si cel comunitar :

mai intai, statele membre au transferat definitiv o parte din drepturile lor suverane catre o Comunitate creata prin propria lor vointa. Ele nu pot, prin urmare, sa inverseze acest proces, luandu-si inapoi drepturile cedate, prin intermediul unor masuri unilaterale subsecvente si care nu sunt compatibile cu dreptul comunitar;

in al doilea rand, exista un principiu stipulat in Tratatul CEE, preluat ulterior in Tratatele de la Maastricht si Amsterdam, care spune ca nici un stat membru nu poate pune in discutie statutul de sistem unitar si general aplicabil al dreptului comunitar pe intreg teritoriul Uniunii Europene.

Concluzia ce se desprinde din cele doua observatii este ca dreptul comunitar, creat in conformitate cu competentele pe care institutiile UE le-au primit prin Tratatele de constituire, are prioritate in conflictul cu legea nationala a unui stat membru. Mai mult chiar, norma comunitara nu este doar mai puternica decat una nationala adoptata anterior, ci are un efect limitator si asupra legilor ce vor fi adoptate ulterior de catre statele membre . Prin decizia sa, Curtea de Justitie a CE nu a pus in discutie nationalizarea industriei italiene de electricitate, ci a stabilit doar prioritatea dreptului comunitar asupra legii nationale.

Aceeasi pozitie a fost adoptata de catre instanta Comunitatii Europene in toate cazurile ulterioare, facandu-se astfel o dezvoltare a acestui principiu pe calea jurisprudentei. Daca in speta prezentata solutia se referea doar la prioritatea normei comunitare asupra legii nationale ordinare, CJCE a confirmat mai tarziu c acest principiu este valabil si in ceea ce priveste raportul dintre dreptul comunitar si dreptul constitutional intern al statelor membre.

Dupa unele ezitari initiale, instantele nationale au acceptat, ca principiu, interpretarea CJCE. In Olanda, de exemplu, astfel de dificultati nu mai pot sa apara deoarece primatul dreptului nascut din Tratatul UE in fata legii nationale este expres stipulat in Constitutia tarii (articolele 65,66 si 67) si in celelalte state membre acest principiu a fost recunoscut in mod consecvent de catre instantele nationale. Singurele dificultati semnalate au fost in Germania si Italia, unde Curtile Constitutionale au refuzat initial sa accepte prioritatea dreptului comunitar asupra normei constitutionale nationale in ceea ce priveste garantarea protectiei drepturilor fundamentale ale omului, pe motiv ca standardele nationale erau mai ridicate decat cele cerute la nivel comunitar. Cele doua instante au abandonat insa aceasta pozitie in momentul in care standardele Uniunii Europene au fost aliniate la nivelul superior corespunzator constitutiilor din Germania si Italia. Din acest moment prioritatea normei comunitare a fost general recunoscuta.

Datorita acestui sistem juridic a fost posibila deschiderea frontierelor interne aleU.E., libera circulatie a persoanelor, bunurilor, serviciilor si capitalurilor si crearea unei piete interne unice pentru locuitorii statelor membre.Ordinea de drept comunitara, de intelegere si cooperare intre tarile membre, inlocuind forta ca mijloc de solutionare a conflictelor cu domnia legii ,a obligat persoanele fizice si juridice ,dar si statele membre sa se supuna legii comunitare, in domeniile ce tin de competenta Uniunii Europene.

6. LIBERTATEA DE MISCARE, DE STABILIRE SI DE A PRESTA SERVICIILibertate de miscare

Libertatea de miscare inseamna dreptul tuturor lucratorilor, resortisanti ai Uniunii Europene, de a fi angajati in oricare alt stat membru decat cel ai carui nationali sunt, in aceleasi conditii ca si cetatenii statului respectiv (art.48.2. CEE).

O mentiune expresa este facuta cu privire la dreptul de a accepta oferte de lucru, de a ramane si a se misca liber pe teritoriul tarii gazda (art.48.3. CEE). Detaliile privind aceste drepturi au fost ulterior codificate intr-o reglementare CEE, conferind din acel moment cetatenilor statelor membre ale UE posibilitatea de a si le apara in fata curtilor nationale de justitie.

Cu privire la aplicarea efectului direct in cazul articolului 48 CEE, Curtea de Justitie a CE a dat o hotarare de referinta in speta « Van Duyn », faptele fiind urmatoarele : unui cetatean olandez, doamna Van Duyn, i s-a refuzat, in luna mai 1973, intrarea pe teritoriul britanic unde dorea sa se angajeze ca secretara la « Church of Scientology » (Biserica Scientologica), o organizatie aflata in atentia Ministerului de Interne al Marii Britanii. Bazandu-se pe norma comunitara ce stabilea libertatea de miscare pentru muncitorii resortisanti ai statelor membre, in particular articolul 48 CEE, doamna van Dyn a inaintat o actiune in justitie in fata tribunalului britanic (The High Court), obtinand o hotarare care-i dadea dreptul sa intre si sa lucreze pe teritoriul britanic. Pentru aceasta insa tribunalul englez a cerut o decizie de indrumare din partea CJCE, care a statuat ca articolul 48 CEE are efect direct si confera resortisantilor comunitari drepturi ce trebuie respectate de catre tribunalele statelor membre.

Libertate de stabilire .Prin libertate de stabilire se intelege dreptul oricarui resortisant comunitar de a se stabili si desfasura pe cont propriu activitati cu caracter economic, de a infiinta si conduce firme si companii pe teritoriul altui stat membru, de a deveni intreprinzator particular in oricare lor de pe teritoriul Uniunii Europene (art. 52.2. CEE) . Tratatul CEE prevede in articolul 8(7) ca toate restrictiile cu privire la libertatea de stabilire bazate pe criteriul nationalitatii sa fie eliminate intr-o perioada de 12 ani de la intrarea sa in vigoare. Acest lucru a devenit realitate la 01.01.1970, data de la care cetatenii oricarui stat membru al Comunitatilor Europene au primit dreptul de stabilire pe teritoriul unui alt stat membru in aceleasi conditii ca si nationalii acestuia din urma.

In legatura cu aplicarea directa a articolului 52 CEE, Curtea de Justitie a CE a fost solicitata de catre Consiliul de Stat belgian trebuia sa se pronunte intr-un proces deschis de catre un avocat olandez, J. Reyners, caruia i se refuzase dreptul de a profesa in Belgia pe motiv ca avea o alta nationalitate si in ciuda faptului ca promovase examenele cerute de legea belgiana pentru exercitarea avocaturii pe teritoriul acestei tari. Prin decizia sa din 21.07.1974, Curtea de Justitie a CE a statuat ca tratamentul inegal aplicat cetatenilor unui alt stat membru in comparatie cu nationalii proprii nu poate fi admis pe teritoriul nici unui stat comunitar, iar articolul 52 CEE se aplica in mod direct de la incheierea perioadei tranzitorii de 12 ani (1958-1969) stipulata in Tratat . Ca rezultat al acestei decizii, domnului Reyners I s-a permis sa practice avocatura in Belgia.

In ciuda acestei hotarari, un cetatean dintr-un stat membru care dorea sa intre in lumea afacerilor pe teritoriul altui stat membru al Comunitatii Europene se lovea inca de o serie de obstacole dificil de surmontat deoarece I se acorda dreptul de stabilire doar daca indeplinea aceleasi conditii cerute nationalilor tarii gazda. De exemplu, el trebuia sa aiba aceeasi pregatire profesionala (aceeasi diploma) sau sa promoveze niste examene obligatorii dupa standardele tarii in care dorea sa se stabileasca, in urma carora primea un certificat sau o diploma eliberata de catre autoritatile statului respecti Tocmai pentru eliminarea acestui gen de obstacole Tratatul CEE stipula adoptarea unor masuri de coordonare a procesului legislativ in statele membre in ceea ce priveste acordarea dreptului de desfasurare a activitatilor cu caracter lucrativ (art.57.2 CEE) si recunoasterea mutuala a diplomelor, certificatelor si a altor acte prin care se poate dovedi calificarea profesionala (art.52.1 CEE).

Un vast program ce includea, intre altele, si solutionarea acestei probleme a fost lansat in 1985 sub forma unei Carti Albe (White Paper) ce preconiza un set de 300 de masuri ce vizau realizarea intr-un interval de sapte ani (1985-1992) a Pietei Interne Unice (Internal Market) pe intreg spatiul comunitar, o piata fara bariere si frontiere interne. Esenta acestui program consta in extinderea celor “patru libertati” (libera circulatie a persoanelor, bunurilor, serviciilor si capitalurilor) la intreg spatiul Comunitatii Europene. Procesul s-a incheiat la 31.12.1992.

Cu titlu de exemplu, mentionam ca solutia recunoasterii mutuale a diplomelor s-a impus atunci cand devenise clar ca varianta ideala – adoptarea unui sistem legislativ unic – necesita mult mai mult timp decat se estimase initial. Astfel, pentru gasirea unei definitii comune a profesiei de arhitect, in conformitate cu standardele tuturor tarilor membre ale Comunitatii Europene la acel moment au fost necesari 16 ani de discutii, iar pentru profesia de farmacist 17 ani. Aceste doua exemple intra insa in sfera activitatii de prestari-servicii, despre care vom vorbi in continuare.

Libertatea de a presta servicii.Dreptul de a efectua activitati de prestari-servicii (libera circulatie a serviciilor) implica doar o sedere temporara pe teritoriul altui stat membru, astfel incat baza sa juridica nu o constituie articolul 52 CEE, ci articolul 59 CEE. Exemple in acest sens sunt exercitarea profesiilor de medic, avocat, arhitect, inginer, meseriile din sectoarele bancar, asigurari, intermediare, asistenta tehnica, mas-media si domeniul artistic. Ca si in cazul dreptului de stabilire, toate restrictiile in calea liberei circulatii a serviciilor au fost eliminate la 31.12.1969, resortisantii oricarui stat comunitar putand desfasura astfel de activitati pe teritoriul unui alt stat membru in aceleasi conditii, ca si nationalii acestuia din urma.

In ceea ce priveste aplicabilitatea efectului direct in cazul articolului 59 CEE, Curtea de Justitie a CE s-a pronuntat favorabil atunci cand i s-a cerut opinia cu privire la conformitatea reglementarilor din dreptul comunitar referitoare la libera circulatie a serviciilor cu o norma olandeza care a stipula ca reprezentant legal in fata unui tribunal olandez poate fi doar o persoana rezidenta in Olanda. CJCE a raspuns negativ la aceasta intrebare, aratand ca toate restrictiile bazate pe nationalitate sau resedinta incalca articolul 59 CEE si sunt, prin urmare, lovite de nulitatea absoluta.

O serie de alte articole din Tratatul CEE, preluate ulterior in Tratatele de la Maastrocht si Amsterdam, pot fi de asemenea invocate direct in fata tribunalelor nationale. Vom cita ca exemple articolele 30 CEE (libera circulatie a bunurilor) si 119 CEE (salariu egal pentru femei si barbati, la prestarea aceleaasi activitati). Se observa insa ca efectul direct nu poate fi invocat decat in domeniile ce tin de competenta exclusiva a Uniunii Europene, iar nu si in cele de competenta mixta sau exclusiv nationala. Din 1970, Curtea de Justitie a extins aplicabilitatea efectului direct si la directivele si deciziile comunitare adresate statelor membre.

Importanta practica a efectului in cazul normei de drept comunitar, in forma in care a fost dezvoltat si valorificat prin jurisprudenta CJCE, rezida in faptul ca a imbunatatit pozitia indivizilor – cetateni ai Uniuni Europene - in raport cu legislatia interna din tarile lor, transformand libertati ce tin de domeniul economiei de

piata in drepturi ale persoanelor fizice, drepturi ce pot fi aparate in fata instantelor judecatoresti. Efectul direct este, de aceea, unul dintre pilonii ordinii de drept comunitare.