STRUCTURA INCASARILOR SI A CHELTUIELILOR
Spre deosebire de alte organizatii internationale, Uniunea Europeana isi obtine bugetul mai putin din contributii statale, si mai mult din re 323g63d surse proprii. Evident ca nu a fost de la inceput asa, infiintarea Comunitatilor si functionarea lor fiind suportata initial de statele membre, abia dupa 1970 raportul inversandu-se in favoarea resurselor proprii.
In prezent, contributiile statale sunt destinate in principal finantarii Fondului European de Dezvoltare.Ele nu sunt considerate ca parte a bugetului comunitar, ci fonduri extrabugetare.
Bugetul propriu al Uniunii a fost creat prin Tratatul de fuziune a executivelor din 19651.
Resursele proprii ale Uniunii, care nu pot depasi 1,27% din PNB al statelor membre, sunt formate din:
venituri colectate din drepturile de vama (taxe vamale), percepute la frontierele exterioare ale Uniunii pentru marfurile importante din state nemembre.
Intre statele membre nu exista taxe vamale, ele fiind desfiintate odata cu realizarea uniunii vamale, singurul tarif vamal aplicabil fiind cel exterior, pentru state din afara Uniunii2. Tariful este aplicat de statul membru pe teritoriul caruia intra marfurile in Uniune.
tarifele externe agricole.care sunt aplicate la importul produselor agricole din afara Uniunii, fiind asemanatoare tarifului vamal extern comun,cu singura diferenta ca se refera strict la produse agricole.
Taxa pe Valoarea Adaugata ,care a fost la inceput 1%, si a scazut la 0,50%, incepand din 2004.
TVA-ul comunitar nu se reflecta insa asupra consumatorilor, ci este prelevat automat din TVA-ul colectat de fiecare stat membru de pe piata interna.
resursa
de echilibrare , care este de
fapt o taxa aplicata sumei Produselor Nationale Brute, fiind
prin urmare variabila,
in functie de puterea economica a statelor membre1.
Alaturi de sursele financiare comune Comunitatilor, exista si surse specifice unora dintre ele, cum ar fi taxa speciala aplicata productiei de carbune si otel.
Cheltuielile comunitare sunt de doua feluri:
cheltuieli obligatorii (C.O.), alocate in
principal sustinerii preturilor agricole, reprezentand in anul 2000
aproape jumatate din bugetul comunitar (substantial mai
putin insa decat in anii '70, cand reprezentau
75% din buget).
cheltuieli neobligatorii (C.N.O.), care cuprind
creditele (fondurile) structurale - sociale, de dezvoltare regionala,
de cercetare, pentru mediu etc.
Distinctia intre cheltuielile obligatorii si cele neobligatorii are importanta din perspectiva institutionala, Parlamentul avand dreptul de a modifica cheltuielile neobligatorii, in timp ce in privinta celor obligatorii Consiliul U.E. are ultimul cuvant2.
|
