Deoarece īn regiunile de munte temperatura este foarte schimbatoare, alpinistul are nevoie de o īmbracaminte corespunzatoare. Un astfel de echipament trebuie sa īntruneasca urmatoarele conditii: sa fie calduros, usor, rezistent &# 626x2313g 351;i impermeabil.
Pentru confectionarea unui echipament calduros se foloseste līna, iar pentru unul usor tesaturile de matase si nylon. Echipamentul este trainic daca tesaturile sīnt alese cu atentie si devine impermeabil (dar nu īn mod absolut) daca tesaturile sīnt tratate special (impregnate). Un alt mijloc de a face echipamentul impermeabil este suprapunerea a doua haine de acelasi fel, de exemplu, doua hanorace.
Echipamentul alpinistului cuprinde: īmbracamintea de corp; īmbracamintea de ascensiune; īmbracamintea de protectie.
sosetele. Pentru ascensiuni se recomanda sa se īncalte mai īntīi o pereche de sosete de līna moale si subtire, peste care se trage o alta pereche, din līna groasa. sosetele de bumbac nu sīnt indicate deoarece impregnīndu-se cu apa, tin frig si produc rosaturi.
Ciorapii. Pentru turele de catarare efectuate īn timpul verii, cīnd alpinistul foloseste pantalonul bufant, se pune o pereche de ciorapi de bumbac treisferturi. Iarna īnsa, pentru turele de catarare, se īncalta sosete de līna moale si subtire, iar pe deasupra ciorapi de līna treisferturi. Uneori, pentru a proteja picioarele de zapada, se īntrebuinteaza ciorapi treisferturi fara laba, la fel cu aceia ai vīnatorilor.
Camasa. Cele mai potrivite camasi sīnt acelea confectionate dintr-o tesatura subtire de līna, care are proprietatea de a absorbi transpiratia si de a mentine caldura corpului, chiar atunci cīnd se uda. Camasa de līna pura nu este obligatorie, ci poate fi īnlocuita cu una a carei tesatura este combinata cu bumbac, ceea ce īi mareste rezistenta. Pentru ca bratele si mijlocul alpinistilor sa nu sufere din pricina frigului, nu se recomanda camasile cu mīneca scurta sau cele care nu acopera bine mijlocul.
Chilotii. Vara alpinistul va folosi chiloti fixati de talie cu elastic; iarna se utilizeaza indispensabili lungi din flanela de līna.
Brīul de blana. Pe līnga cele enumerate mai sus, mentionam ca īn timpul dormitului īn bivuacuri, pentru a proteja mijlocul īmpotriva frigului, este bine sa se foloseasca un brīu lat de cca. 10-15 cm, confectionat din līna moale, din blana de miel tuns, iepure sau orice alta blana.
Īmbracamintea de ascensiune
Pantalonii. Īn timpul verii, pentru escaladele de stīnca sīnt indicati pantalonii golf, putin bufanti sub genunchi, sau pantalonii de tip tirolez (knikerboker). Pantalonii se fac din doc sau din pluscord (catifea reiata), material foarte rezistent si cu aderenta la stīnca. Foaia de cort, desi mai durabila, nu este buna pentru confectionarea pantalonilor deoarece avīnd o tesatura foarte deasa, nu permite suficienta aerisire a pielii, favorizīnd astfel transpiratia. Pe vreme friguroasa se īmbraca pantaloni golf din stofa de līna.
Jacheta. Cīnd temperatura este scazuta, alpinistul trebuie sa īmbrace peste camasa o jacheta de līna subtire, īncheiata īn fata cu nasturi sau fermoar, destul de larga - spre a-i permite orice miscare, si īndeajuns de lunga - pentru a-i acoperi mijlocul. La temperaturi foarte scazute nu se recomanda un pulover gros, ci doua jachete sau pulovere de līna subtire, īmbracate una peste cealalta, alcatuind astfel un strat izoterm.
Palaria. Acest accesoriu al echipamentului, necesar unui alpinist pentru a-i feri capul de insolatie, de caderile de pietre, precum si de nisipul ce curge uneori pe trasee, poate fi - vara - o palarie de fetru sau de pīnza impermeabila, cu boruri (aceasta din urma fiind foarte utila pe timp de ploaie). De asemenea se poate recurge si la bereta de tip alpin (tip vīnator de munte).
Pentru turele de iarna, īn cazul cīnd temperatura nu este prea scazuta, alpinistul se poate limita la aparatori de urechi, caciulita de schi sau bereta.
Īn turele de iarna, pe viscol sau īn cazul noptilor geroase petrecute īn bivuac alpinistul īsi apara de frig capul si gītul punīndu-si un passe-montagne.
Bocancii. Caracteristicile bocancilor pentru alpinism de buna calitate sīnt urmatoarele: talpa suficient de groasa (15 mm), spre a asigura impermeabilitatea si insensibilitatea la asperitati, alcatuita din mai multe straturi subtiri, ultimul fiind din cauciuc profilat; rama cīt mai īngusta pentru a nu incomoda la catarare (rama īntoarsa si cusuta asigura un maximum de impermeabilitate); tocul cīt mai lat si nu prea īnalt (20 mm de la rama), bine prins de talpa, ca sa reziste la coborīrile ce se efectueaza pe calcīie; fetele din piele grasa (iuft), dublate cu captuseala de piele, croite fiecare dintr-o singura bucata si prevazute cu un burduf īn fata pentru a īmpiedica patrunderea apei si zapezii īn bocanc; bombeul rotund si nu prea tare (fig. 1). Bocancii trebuie sa fie usori, īndeajuns de īnalti spre a sustine glezna si sa aiba cīt mai mult cu putinta forma piciorului.
Fig. 1. Īncaltamintea alpinistului: Espadrila; bocanc cu talpa de cauciuc profilat cu jambiera
Pentru turele de iarna combinate cu schi alpin se foloseste un bocanc obisnuit de munte, cu rama si talpa adaptate formei legaturii de schi. Tocul este prevazut cu un sant pentru fixarea si sustinerea legaturii, iar vīrful are forma bacurilor, bombeul fiind īnsa rotund. Bocancul ortopedic sau cu carīmbii prea īnalti nu corespunde mersului cu coltari sau catararii.
Espadrilele. Pentru catararea pe portiunile stīncoase mai dificile, unde bocancul cu talpa de cauciuc profilat nu mai poate fi folosit, se utilizeaza ghetele de catarare denumite espadrile. Acestea sīnt confectionate din pīnza groasa sau din piele, si se muleaza perfect pe picior. Talpa este confectionata din cauciuc, crep, filt sau sfoara. Dintre toate acestea talpa de crep sau de cauciuc prezinta cea mai mare aderenta īn escaladele pe stīnca curata si uscata. Pe traseele din tara noastra, cu portiuni de stīnca uda sau acoperite de vegetatie, si mai ales pentru caz de ploaie.
Īn timpul unei escalade, se īntrebuinteaza espadrila cu talpa de filt tesut, cu o grosime de aproximativ 7-10 mm. Talpa de sfoara nu este durabila, are aderenta mare numai la stīnca uda si prezinta inconveniente mari la escaladele pe stīnca uscata, mai ales īn calcar (vezi fig. 1).
Astazi, īn muntii nostri si īn general pentru catarare pe calcar si conglomerat se foloseste espadrila din piele, cu talpa de filt, iar pe granit bocancul cu talpa de cauciuc profilat (de tip Vibram).
Espadrilele trebuie sa īndeplineasca urmatoarele conditii: sa se muleze perfect pe picior, sa nu aiba rama si bombeuri iar talpa sa fie lipita si apoi cusuta, deoarece cusatura singura se roade repede si talpa se desprinde.
Mānusile. O pereche de manusi (cu cinci degete sau numai cu unul singur), tricotate din līna groasa, va fi īntotdeauna necesara alpinistului pentru a-si apara mīinile de frig. Manusile trebuie sa fie destul de largi spre a nu stingheri miscarea degetelor si sa aiba o manseta de cel putin io cm, care sa acopere articulatia mīinii. Adeseori, īn turele de zapada, alpinistii folosesc si o pereche de supramanusi, din foaie de cort impermeabila, pentru a evita udarea manusilor si, implicit, īnghetarea mīinilor. Desi la noi nu sīnt utilizate, mentionam ca īn alte tari se folosesc si supramanusi din piele de crom subtire sau din piele grasa.
Īntrucīt manusile sīnt acelea care pastreaza caldura mīinii, supramanusile ferind numai de umiditate si de vīnt, acestea din urma nu trebuie sa fie captusite. Mai amintim ca, īn orice tura, alpinistul trebuie sa aiba īn rucsac mai multe perechi de manusi.
Ochelarii de soare. Ochelarii sīnt indispensabili pentru a apara ochii īmpotriva radiatiilor ultraviolete care produc oftalmiile de zapada. Pentru a preveni acest neajuns avem la īndemīna ochelarii cu sticla de culoare fumurie; īn schimb pe ceata sīnt mai indicate sticlele de culoare galbena care maresc vizibilitatea. Lentilele din celuloid nu sīnt recomandabile fiindca nu absorb razele ultraviolete decīt īn mica masura si, īn general, deformeaza vederea, celuloidul fiind rareori perfect transparent si prezentīnd de cele mai multe ori valuri. Ochelarii folositi īn alpinism au o rama de metal similara cu aceea a ochelarilor de sudura (cochilii de forma ovala, din aluminium, pentru fiecare ochi). Ochelarii sīnt prevazuti cu un elastic reglabil dupa marimea capului si cu o aerisire cīt mai buna, spre a se evita aburirea, iar īn caz de viscol sa nu īngaduie patrunderea zapezii īn interiorul cochiliilor.
Rama ochelarilor este prevazuta - pe marginea interioara care se aplica pe fata - cu un strat protector, format din piele subtire sau fetru.
Jambierele. Rolul acestora este de a proteja portiunea īntre partea superioara a bocancului si partea inferioara a pantalonului, adica acolo unde zapada ar putea patrunde cu mai multa usurinta. Cea mai practica jambiera este aceea īn forma de manson, facuta dintr-un material impermeabil, avīnd la fiecare capat doua ekstice, cu ajutorul carora se fixeaza pe picior. Pentru ca jambiera sa nu alunece de pe carīmbii bocancului īn sus, ea este sustinuta de un siret petrecut pe sub talpa (vezi fig. 1). Unii alpinisti prefera jambiere mai lungi, care acopera īntreaga gamba si o parte din bocanc (model mai vechi). Acestea nu sīnt recomandabile decīt īn situatii speciale, deoarece īmpiedica aerisirea piciorului si stingheresc mersul. Jambierele de tip manson acopera piciorul, peste bocanc si pantalon, numai pe o lungime de circa 15 cm, oprind astfel doar patrunderea zapezii īn bocanci. Aceste jambiere pot fi folosite si vara spre a se evita patrunderea pietricelelor si a nisipului īn bocanci. Elasticul jambierei se potriveste īn asa fel pe picior, īncīt sa nu fie prea strīmt si astfel sa stānjeneasca circulatia sīngelui.
Hanoracul. Aceasta jacheta de pīnza deasa, impermeabila, prevazuta cu gluga, se īmbraca peste vesta de līna sau peste camasa. Hanoracul fereste corpul alpinistului de vīnt, de ploaie si mentine un strat de aer izoterm, datorita caruia se pastreaza temperatura corpului. Pentru ascensiunile din timpul iernii se recomanda hanoracul din balonseide, acesta fiind o tesatura mult mai usoara si mai deasa. Pentru turele de vara se impune un hanorac dintr-o tesatura mai groasa, deci mai durabila (doc, foaie de cort) fiindca īn urma frecarii de corzi si de asperitatile stīncii, hanoracul se uzeaza foarte repede.
Īn general, hanoracele deschise īn fata, care se īncheie cu nasturi sau fermoar, sīnt mai practice. Cele care se īmbraca peste cap nu sīnt comode, mai ales īn cort, unde spatiul este redus si, īn afara de aceasta, nu permit o reglare usoara a temperaturii corpului īn timpul mersului. Buzunarele hanoracului sīnt aplicate īn interior ca sa nu se agate si sa nu se rupa. Hanoracul trebuie sa fie prevazut īn talie cu un siret ce poate fi strīns la nevoie, la fel ca si marginea glugii. Mīnecile se īncheie cu nasturi. Īn regiunea omoplatilor si a umerilor hanoracul se dubleaza pe dinauntru. Cusaturile se fac suprapuse īn asa fel īncīt sa īnlesneasca scurgerea apei provenita din ploaie. De obicei, atunci cīnd este frig, hanoracul se poarta īn pantaloni, spre a mentine mai bine temperatura corpului. Deoarece hanoracul nu poate fi impermeabilizat īn mod absolut este bine ca alpinistul sa aiba, pentru caz de ploaie, si o pelerina cu gluga, din foaie subtire de nylon sau de cauciuc. Pelerina trebuie sa fie destul de larga, pentru ca alpinistul sa o poata īmbraca si atunci cīnd are rucsacul īn spate.
Sacul de spate (rucsacul). Pentru ascensiuni se folosesc doua feluri de saci de spate:
a. Sacul mare. De obicei acesta este prevazut cu armatura metalica, exterioara sau interioara (este preferabila cea interioara) si are o capacitate mai mare, īn functie de scopul utilizarii sale. Acest sac se foloseste īn turele de durata mai lunga si este confectionat dintr-o tesatura foarte rezistenta, impermeabilizata. Fundul sacului se face din piele de crom sau din piele artificiala pentru a nu se uda atunci cīnd este lasat jos pe zapada sau īn umezeala. Buzunarele exterioare se īnchid cu clape. Sacul trebuie sa cuprinda īntregul echipament, tot materialul tehnic, precum si proviziile de hrana ale alpinistului. De obicei, sacii de tip mare au si īn interiorul lor buzunare si despartituri care īngaduie rīnduirea echipamentului si a proviziilor īn asa fel, īncīt acestea sa fie la īndemīna alpinistului cīnd are nevoie de ele.
b. Sacul de escalada. Acest sac este necesar īn cazul turelor dificile īn stīnca, īn care nu se poate renunta la un minim de echipament si de material de rezerva, precum si la o anumita provizie de alimente. Sacul de escalada trebuie sa fie cīt mai usor, deci nu are armatura (spatar), nici buzunare exterioare; forma sa, de dimensiuni reduse, va fi alungita īn sensul īnaltimii alpinistului, spre a nu-l dezechilibra īn miscari. Insistam asupra faptului ca materialul tehnic se introduce īn īntregime īn interiorul sacului, īn asa fel īncīt nici un obiect care ar putea sa se agate de colturile stīncilor sa nu ramīna īn afara.
Materialul pentru bivuacare pe munte trebuie sa corespunda urmatoarelor conditii:
- sa fie usor; īn principiu, greutatea suplimentara a materialului de bivuac nu trebuie sa depaseasca 3 kg de om si maximum 5 kg pentru parcurgerile de creste de lunga durata;
- sa fie rezistent, deoarece īnfrunta furtunile, viscolele si alte intemperii;
- sa fie calduros, fiindca īn timpul orelor de repaus si de somn trebuie sa asigure conditia de baza a odihnei si anume temperatura potrivita;
- sa constituie o protectie eficace īmpotriva vīntului, īmpiedicīnd patrunderea aerului rece si a zapezii fine;
- sa fie simplu si usor de mīnuit, caci aproape īntotdeauna instalarea bivuacului de catre alpinisti se face īn conditii de oboseala, de frig si chiar de viscol.
Materialul pentru bivuac poate fi grupat astfel:
- īmbracaminte speciala;
- material pentru dormit;
- material pentru adapost.
Pufoaica este confectionata din tesatura de balonseide, nanghin sau tesatura de nylon; uneori ea este prevazuta si cu gluga. Poalele pufoaicei (īn talie), gītul si mīnecile se termina cu o tesatura elastica, care le tine strīns lipite de corp. Lungimea pufoaicei depaseste cu putin mijlocul. Pufoaica se īnchide īn fata cu nasturi sau fermoar si este matlasata īn romburi sau carouri mari, īn interiorul carora se afla puf de gīsca. Datorita acestui fapt se pastreaza un strat de aer izoterm care mentine caldura corpului. Greutatea unei pufoiace nu trebuie sa fie mai mare de 450-500 g.
Sacul de dormit se confectioneaza din acelasi material ca si pufoaica, avīnd o gluga ce acopera īn īntregime capul si o lungime suficienta pentru ca alpinistul sa patrunda cu tot corpul īn interior, īnchiderea sacului de dormit se face printr-un fermoar de aproximativ 50 cm lungime, iar gluga se strīnge cu ajutorul unui siret. Sacul de dormit nu trebuie sa depaseasca greutatea de 1200 g.
Salteaua pneumatica, din tesatura cauciucata, trebuie sa aiba lungimea corpului alpinistului; dar ea poate fi si mai scurta, atīt cīt sa cuprinda portiunea dintre coapse si umeri (restul corpului se odihneste pe rucsac, coarda etc.);
Exista si saltele pneumatice confectionate din tuburi de nylon, introduse īntr-o camasa de pīnza.
Sacul pentru bocanci este facut din pīnza cauciucata si are marimea necesara pentru a cuprinde o pereche de bocanci. Īn timpul noptii, alpinistul introduce bocancii - curatati de zapada - īn acest sac pe care apoi īl pune īn sacul de dormit, la picioare. Īn felul acesta sacul de dormit nu se uda, iar bocancii sīnt feriti de īnghet.
Sacul Zdarsky este un cort din tesatura impermeabila, avīnd dimensiuni reduse si fiind format din doua fete de forma trapezoidala, cusute īmpreuna pe trei laturi. Acest cort este sustinut de capul alpinistilor care stau jos īn el (sezīnd), sau prins de pitoane batute īn stīnca si este folosit īn special pentru bivuacuri, īn trasee de mare dificultate tehnica, pe platforme de regrupare nu prea largi. Greutatea sa este redusa, deci poate fi usor transportat. Deoarece acest cort nu are fund, alpinistii au posibilitatea sa-l improvizeze, asezīnd sub ei īntregul material tehnic pe care īl poseda echipa, precum si echipamentul disponibil, īn cazul cīnd nu au o foaie de nylon suplimentara. O alta solutie ar fi aceea ca la confectionarea acestui cort, una din fetele īn forma de trapez sa fie lasata mai lunga la baza, spre a putea fi īndoita dedesubt si a servi astfel drept fund al cortului, īncalzirea īn cort se face cu ajutorul primusului. Sacul Zdarsky este oarecum asemanator cu un clopot, fiind sustinut - īn loc de armatura normala a unui cort - de catre corpurile alpinistilor.
Fig. 2. Cortul izoterm
Cortul. Pentru turele de iarna se utilizeaza cortul izoterm (fig. 2); pentru bivuacurile de vara se poate īntrebuinta un cort obisnuit cu o singura fata. Cortul izoterm este format din doua corturi, introduse unul īn celalalt, pastrīndu-se astfel īntre ele un strat de aer izolant. Cel mai bun cort izoterm este acela denumit "Himalaia" pentru doua sau trei persoane. Acest cort nu se confectioneaza dintr-un material impermeabil, ci dimpotriva, dintr-o tesatura de bumbac deasa, foarte subtire si hidrofila. Datorita acestei tesaturi, apa absorbita se scurge pe cele doua suprafete ale sale si circula (conform principiului capilaritatii) īntre fibre, eliminīndu-se riscul ca ea sa se prelinga īn interiorul cortului, chiar si atunci cīnd cineva atinge peretele exterior. Ţesatura hidrofila mai are proprietatea de a fi permeabila pentru aer, permitīnd ca aerisirea sa se faca īn bune conditii (fara a fi nevoie de ferestruici speciale), iar condensarea vaporilor proveniti din respiratie īn interiorul cortului sa nu mai fie posibila.
Fundul cortului este facut dintr-o tesatura impregnata cu nylon sau cauciuc.
Cele mai moderne corturi izoterme au peretele exterior confectionat dintr-o tesatura de nylon, ceea ce micsoreaza posibilitatea īnghetarii zapezii pe fata exterioara a cortului si deci īngreuierca sa considerabila; dezavantajul lor consta īnsa īn faptul ca aceasta tesatura nu permite o buna aerisire, din care cauza vaporii proveniti din respiratia alpinistilor se condenseaza īn interiorul cortului si se depun sub forma de chiciura pe peretele interior; acest inconvenient poate fi īnsa īnlaturat lasīndu-se primusul sa arda cīteva minute.
Betele de sustinere ale cortului sīnt din teava de duraluminiu, pentru a rezista la viscole si a fi usoare, dar pot fi foarte bine īnlocuite si cu bete de schi, de īnaltime potrivita.
Coarda
Pīna acum cītiva ani alpinistii utilizau cu precadere corzile de cīnepa alba (cīnepa abisiniana), a caror rezistenta si suplete sīnt recunoscute. Corzile de Manila, cu toate ca sīnt mai putin grele si putrezesc mai īncet decīt cele de cīnepa, nu erau recomandate din cauza rezistentei lor scazute. Aceste corzi, datorita faptului ca suportau mult mai bine actiunea apei, erau folosite cu deosebire iarna. Īn prezent īnsa, pentru turele de zapada si pentru turele īn care corzile sīnt supuse actiunii apei, se īntrebuinteaza de preferinta corzile de perlon si nylon. Acestea nu-si schimba calitatile cīnd se uda si au o rezistenta de cca 2-2,5 ori mai mare decīt a corzilor de cīnepa, atunci cīnd sīnt supuse la un efort static, si de 4 ori mai mare - la un efort dinamic (soc). Īn afara de aceasta ele prezinta si avantajul ca sīnt aproape cu 50% mai usoare decīt corzile de cīnepa; totusi prezinta si ele un neajuns īnsemnat: corzile rasucite sīnt mai rigide si deci mai greu de manevrat. Cu toate acestea, īn ultimii ani alpinistii din toate tarile au adoptat fara nici o rezerva corzile de nylon atīt pentru stīnci, cīt si pentru zapada. Pentru a īnlatura rigiditatea acestora, īn locul corzilor rasucite se īntrebuinteaza corzi tesute.
Fig. 3. Corzi tesuta rasucita
Corzile de alpinism se grupeaza, dupa felul cum sīnt confectionate, īn doua categorii: corzi tesute si corzi rasucite sau cablate (fig. 3).
Coarda tesuta are un miez format dintr-un singur toron rasucit si īnvelit cu o tesatura mai elastica decīt miezul, datorita faptului ca tesatura are o elasticitate mare. Deci, la īntindere, fibrele miezului nu lucreaza īn acelasi timp cu cele ale camasii tesute. Camasa are numai un rol protector, īn timp ce toronul interior suporta si amortizeaza socul.
Coarda rasucita. Cablarea este un sistem, binecunoscut, care consta īn rasucirea īmpreuna a unui numar de toroane īn sens invers fata de cel al rasucirii fibrelor unui toron. La īntindere, toate fibrele corzii lucreaza īn acelasi timp. Omogenitatea aceasta mareste rezistenta corzii rasucite fata de cea tesuta. De fapt este vorba de o superioritate temporara, fiindca dupa cīteva ore de folosire situatia se inverseaza (vezi diagrama).
Īn timpul folosirii ei, coarda tesuta se uzeaza la suprafata, pe cīnd miezul ramīne intact. Corzile rasucite se uzeaza īnsa mult mai repede pentru ca, prin frecare, fibrele se rup treptat īn jurul fiecarui toron. Corzile tesute - cu exceptia celor de nylon -nu mai sīnt folosite. Desi sīnt mai suple īn timpul manevrarii, īn urma actiunii microorganismelor ele īsi pierd rapid rezistenta. Īn afara de aceasta, verificarea starii lor de uzura nu este posibila datorita faptului ca nu poate fi controlat decīt īnvelisul exterior. De cele mai multe ori ruperea acestor corzi s-a datorat putrezirii firelor de cīnepa din interior care au suferit actiunea microorganismelor si apei. Īn schimb corzile de nylon tesute nu necesita o verificare a tuturor firelor ce alcatuiesc tesatura īntrucīt, fiind vorba de fire sintetice, acestea nu sīnt supuse actiunii factorilor amintiti. Pe de alta parte, datorita marii elasticitati a nylonului, rezistenta corzilor tesute din acest material creste si ea considerabil.
Corzile cablate sīnt formate din trei toroane. Rezistenta acestora nu este īn functie numai de diametrul lor, ci si de felul cum au fost toronate, adica de compactitatea lor; la corzile de cīnepa rezistenta depinde īn mod special de lungimea fibrelor, care trebuie sa aiba minimum 50 cm.
Fabricarea unei corzi, indiferent de materialul care-i sta la baza, este o operatie dificila care necesita multa atentie si pricepere.
Diametrul corzilor de asigurare folosite actualmente īn alpinism, īncepīnd cu traseele de mica dificultate, pīna la cele de dificultate mare, variaza - dupa necesitate - de la 8 la 12 mm. Īn general se utilizeaza corzile de cīnepa cu diametrul de n mm; la corzile de nylon īnsa diametrul se poate reduce pīna la 8 mm.
Pentru rapel, īn cazul cīnd se folosesc corzi speciale, diametrul corzilor de cīnepa este de 8 mm, iar al celor de nylon sau perlon poate ajunge pīna la 5 mm.
Pe līnga corzile de asigurare sau de rapel īn manevrele ajutatoare se mai īntrebuinteaza scarite, bucle si corzi cu un diametru mai mic, confectionate din cordelina. Cordelina, este fabricata din acelasi material si īn acelasi fel cu corzile; deosebirea consta īn aceea ca ea nu este menita sa fie supusa la socuri mari, deci rezistenta si, implicit, diametrul ei sīnt mai mici (4-5 mm diametru).
Coarda de asigurare, folosita cu precadere īn traseele de dificultate mare, are o lungime de 30-40 m. Uneori, pentru anumite trasee de dificultate maxima, atunci cīnd se lucreaza īn premiere sau īn ture cu surplombe, se utilizeaza si corzi de 80 m. Lungimea de 40 m īnsa este aproape totdeauna suficienta, caci permite legarea corecta īn coarda a unei echipe alcatuita din trei alpinisti, precum si efectuarea rapelurilor care - de obicei - pot fi realizate la o lungime de 20 m.
Mentinerea rezistentei corzilor de alpinism depinde īn mare masura si de felul cum sīnt pastrate.
Pentru a īntretine corzile īn bune conditii trebuie sa le uscam imediat dupa folosirea lor. Coarda de cīnepa umeda mucegaieste foarte repede si, odata uscata, pierde circa 30% din rezistenta sa initiala. Coarda nu se usuca niciodata strīnsa pachet, ci desfasurata si īntinsa la aer, īntr-un loc uscat, ventilat, ferita de soare puternic si de foc.
Coarda de cīnepa noua este rigida si din aceasta cauza face bucle care īngreuiaza manevrarea ei si provoaca ruperea fibrelor. De aceea coarda noua, spre a deveni flexibila, se īnmoaie īn apa, apoi se usuca si se īntinde de preferinta printr-un rapel sau doua.
Īn timpul escaladelor, alpinistii vor avea grija sa nu calce pe coarda, sa n-o tīrasca pe stīnca sau pe pamīnt si sa n-o loveasca cu ciocanul, pioletul sau coltarii. Cīnd folosesc o coarda de cīnepa vor cauta, pe cīt le este cu putinta, ca ea sa nu se ude, caci actiunea repetata a apei, īn afara de faptul ca o face rigida, deci greu de manevrat, īi mareste si greutatea, micsorīndu-i īn acelasi timp rezistenta (coarda uda si apoi īntinsa īsi pierde din elasticitate).
Pastrarea corzilor īn perioada cīnd nu sīnt folosite este destul de simpla: ele se asaza dupa uscare īntr-un loc bine aerisit, ferit de caldura, de soare si mai ales de umezeala.
Fig. 4. Nodul de supralegatura
Capetele corzii se matiseaza cu ajutorul unei sfori subtiri (fig. 4), si astfel, īn timpul manevrarii, ele nu se mai destoroneaza (firele nu se mai despletesc). Pentru a usura manevrarea corzii este bine sa se marcheze locul care reprezinta jumatatea acesteia printr-un fir subtire colorat (atīt pentru rapel, cīt si pentru legarea īn coarda). Marcarea nu se face cu cerneala sau cu vopsea, fiindca acestea altereaza fibrele.
Fig. 5. Sisteme de strīngere a corzilor
Strīngerea corzii se poate face īn mai multe feluri. Alpinistul, atunci cīnd nu foloseste coarda, o strīnge pentru ca s-o poata purta mai usor si s-o poata desface fara ca aceasta sa se īncurce. Deci el este dator sa cunoasca bine un sistem de a strīnge coarda, cīt mai simplu si mai corect. Coarda nu se strīnge īn ochiuri de forma unui 8, fiindca acest sistem favorizeaza ruperea fibrelor. Cel mai practic sistem de a strīnge coarda este acela "īn coroana", si anume: coarda se īnfasoara pe piciorul īndoit - īntre talpa si genunchi - īn bucle, iar unul sau amīndoua capetele se strīng peste aceste bucle, īnfasurīndu-se īn cīteva spire (fig. 5).
Alpinistul, fie ca lucreaza cu o coarda noua sau cu una folosita, īnainte de a pleca īntr-un traseu este obligat s-o verifice cu grija. Pentru aceasta trebuie sa se controleze daca toroanele sīnt īntregi si daca nu prezinta ciupituri; de asemenea - printr-o usoara destoronare din 50 īn 50 cm - se cerceteaza daca nu cumva īn interiorul toroanelor exista mucegai (cīnepa trebuie sa fie īn īntregime - atīt īn interior, cīt si la exterior - de culoare alba; culoarea īnchisa a cīnepii tradeaza actiunea microorganismelor asupra ei). Daca se constata ca īntre fibre sau īntre toroane a patruns pamīnt sau nisip, coarda se spala usor cu peria, eliminīndu-se astfel particulele straine, apoi se usuca.
Fig. 6. Vesta pentru legare īn coarda
Pentru usurarea manevrelor alpinistii folosesc un nou sistem de legare īn coarda: vesta cu diagonala. Aceasta este alcatuita dintr-o bucata de coarda din cīnepa sau nylon (10-12 mm diametru), avīnd lungimea necesara pentru a īnconjura toracele, iar la capete doua ochiuri īmpletite (fig. 6). Cele doua capete, īmpreuna cu coarda de asigurare, se strīng īntre ele cu ajutorul unei carabiniere solide, prevazuta cu siguranta. O bucla de chinga fixata īn cele doua ochiuri ale centurii se trece īn diagonala peste un umar.
Pentru traseele de mare dificultate se foloseste o vesta cu centura pentru talie, care - īn afara de diagonala pentru umar - mai are prinsa īn cele doua ochiuri si o bucla de coarda, avīnd lungimea necesara pentru a putea fi trecuta pe sub coapse. Cīnd alpinistul vrea sa se odihneasca la un piton, carabiniera "centurii" se introduce īn piton cu ajutorul unei alte carabiniere, iar greutatea corpului ramīne īn acelasi timp īn bucla si īn centura ca īntr-un scaunel. Acest model de centura īnlocuieste pe deplin si bucla de rapel.
Īn alpinism, pioletul este un auxiliar de prima necesitate pentru traseele de zapada si gheata, fiind folosit īn orice ascensiuni pentru sprijin (īntocmai ca un baston), pentru asigurare si pentru taierea treptelor.
Pioletul se compune din trei parti: capat, coada si vīrf (fig. 7). Capatul pioletului - alcatuit dintr-un cioc si o lopatica - este metalic si se fixeaza de coada cu ajutorul a doua aripioare. Capatul pioletului este facut dintr-un otel superior, numai extremitatea ciocului si a lopetii fiind calite; acestea sīnt usor recurbate, spre a usura taierea treptelor.
Ciocul pioletului serveste la taierea treptelor īn gheata si la^ ancorarea pioletului īn zapada īntarita; de aceea ci este prevazut cu zimti pe extremitatea inferioara. Lopatica pioletului ajuta la taierea treptelor īn zapada.
Fig. 7. Pioletul
Coada pioletului se face din lemn de frasin uscat, fara noduri, cu fibrele paralele si impregnat cu ulei de in. Coada are sectiunea ovala, iar la extremitatea inferioara, acolo unde patrunde īn zapada, forma ei este conica.
Vīrful pioletului, din acelasi otel ca si capatul, are o lungime de 6-7 cm si o forma patrata īn sectiune. Vīrful se fixeaza īn partea inferioara a cozii pioletului, īntarindu-se cu un manson metalic.
Lungimea unui piolet obisnuit este aproximativ egala cu jumatatea īnaltimii alpinistului care īl utilizeaza. Dimensiunile cele mai frecvente variaza īntre 75 si 95 cm.
Dupa ce am aratat, īn linii generale, cum este alcatuit un piolet, sa vedem acum cīte feluri de pioleti exista si cīnd se īntrebuinteaza fiecare:
Pioletul capului de coarda - utilizat īn muntii cu zapezi eterne - este mai mare si mai greu, asigurīnd astfel un randament mai mare la taierea treptelor. Acesta se deosebeste de pioletul obisnuit prin faptul ca are capatul metalic (ciocul si lopatica) mai mare. Pentru traseele specifice muntilor nostri se foloseste un piolet cu greutatea medie de circa 1 kg. Dimensiunile acestui piolet sīnt: lungimea ciocului 17 cm, lungimea lopatelei īi cm (ambele dimensiuni se iau de la axa cozii pioletului), latimea lopatelei 6 cm.
Pioletul scurt are o destinatie speciala si poate fi purtat īn interiorul rucsacului atīt pe traseele unde se merge pe schiuri, cīt si īn escaladele de stīnca combinate cu zapada si gheata. Acest piolet este foarte util pentru trecerea portiunilor de gheata, pentru escalada pe portiuni de stīnca acoperite cu pojghita de gheata (verglas) si chiar pentru taierea de trepte. Caracteristicile pioletului scurt sīnt: lungimea cozii nu trece de 50-60 cm, iar greutatea nu depaseste 800 g.
Fig. 8. Ciocanul capului de coarda (stg.); carabiniere (mijloc); ciocan-piolet (dr.)
Uneori se recurge la un piolet de dimensiuni reduse (o combinatie īntre ciocan si piolet), avīnd o coada de aproximativ 40 cm si, īn locul lopatelei, un cap de ciocan. Dintre celelalte elemente ale pioletului acest model pastreaza numai ciocul, dar si acesta mult mai mic. Cu ajutorul pioletului de dimensiuni reduse se strabat traseele de stīnca acoperite cu gheata. El se poarta la fel ca si ciocanul, folosindu-se de altfel si la baterea pitoanelor (fig. 8).
Un alt tip de piolet este acela prevazut, la capatul metalic, cu o ureche īn care se introduce o carabiniera pentru manevrele de asigurare cu coarda (fig. 9).
Īntretinerea pioletului nu necesita multa osteneala. Dupa fiecare utilizare coada se impregneaza cu ulei de in spre a o feri de putrezire, iar partile metalice (lopatica, ciocul si vīrful) se ascut ca sa patrunda mai bine īn zapada tare sau gheata.
Fig. 9- Pioletul cu ureche pentru carabiniera
Rostul coltarilor este acela de a asigura stabilitatea alpinistului pe pantele cu zapada tare sau gheata si de a īnlesni ascensiunea pe aceste pante, fara a se taia trepte decīt īn cazul unei īnclinatii mai accentuate.
Fig. 10. Coltari
Coltarii sīnt facuti din otel si se fixeaza de bocanc cu ajutorul unei chingi de cīnepa sau al unei curele. Coltarul consta dintr-o armatura ce se fixeaza de bocanc si o serie de puncte (vīrfuri) care īn timpul mersului se īnfig īn zapada sau gheata. Coltarul este format din doua parti, legate īntre ele printr-o articulatie (fig. 10).
Īn mod curent se folosesc coltani cu 10 puncte, care sīnt cei mai buni. Aceste puncte, īn forma de lame triunghiulare, sīnt calite la vīrf si dispuse īn felul urmator: 6 īn plan perpendicular pe axa longitudinala a bocancului (2 īn fata, 2 la mijloc si 2 īn spate) si 4 īn plan paralel cu axa longitudinala a bocancului; punctele au circa 40 mm lungime.
Coltarii cu 4, 6 si 8 puncte, ca si cei cu punctele scurte īn forma piramidala (care patrund foarte greu īn zapada tare si īn gheata) sīnt scosi din uz ca necorespunzatori.
Fig. 11. Coltari reglabili
Exista de asemenea coltari cu 12 puncte (2 puncte sīnt asezate īn fata bocancului, formīnd cu talpa un unghi obtuz), dar acestia nu sīnt necesari pentru ascensiunile obisnuite; prezinta totusi avantaje reale īn unele trasee, cīnd īntīlnim zapada foarte tare si gheata. Datorita acestor coltari īnaintarea devine rapida, mai ales pe pantele foarte īnclinate unde se micsoreaza necesitatea de a taia trepte.
Īn unele tari au aparut recent diferite modele de coltari, reglabili dupa talpa bocancului, dar care prezinta un dezavantaj si anume, sīnt prea grei si au o rezistenta scazuta (fig. n).
Coltarii trebuie sa se adapteze cīt mai bine la talpa bocancului, iar cele doua puncte din fata sa fie depasite putin de rama bocancului. Trebuie sa amintim ca strīn-gerea prea puternica a chingii coltarului pe bocanc opreste circulatia sīngelui, ceea ce poate provoca degerarea picioarelor.
Īntretinerea coltarilor consta īn ascutirea punctelor atunci cīnd este necesar.
Folosirea pitoanelor face parte integranta din tehnica alpinismului. Pitoanele au aspectul unor lame de diferite dimensiuni, sau sīnt de forma piramidala si prevazute, la una din extremitati, cu un inel sau ureche prin care se introduce carabiniera. Prin īntepenirea lor fortata (baterea cu ciocanul) īn fisuri (crapaturile stīncilor) sau īn gheata, pitoanele servesc la asigurare si la aplicarea procedeelor de escalada artificiala.
Fig. 12. Diferite tipuri de pitoane; īn mijloc: tendorul
Pitoanele sīnt de doua feluri: pentru gheata si pentru stīnca (fig. 12). Īn ascensiunile din muntii nostri, datorita specificului traseelor, pitoanele de gheata au o īntrebuintare foarte redusa.
Pitoanele de stīnca cele mai des folosite sīnt cele lamelare, care se forjeaza dintr-o singura bucata de fier moale (urechea formīnd un tot cu lama), care poate lua forma fisurilor fara sa se rupa. Prin folosirea alia,elor sau a duraluminiului s-a ajuns la realizarea unor pitoane foarte usoare.
Din marea varietate de pitoane existente, date fiind diversitatea formelor si dimensiunilor fisurilor enumeram trei tipuri caracteristice: pitoanele orizontale (avīnd lama dispusa transversal fata de planul urechii), destinate fisurilor orizontale si care sīnt folosite cel mai mult; pitoanele verticale (lame īn acelasi plan cu urechea), destinate fisurilor verticale; pitoanele lamelare cu inel, care pot fi folosite si pentru fisurile orizontale si pentru cele verticale. Pitoanele cu inel, de forma piramidala si de dimensiuni mai mari, sīnt īn general pitoane de rapel, desi uneori pot fi īntrebuintate si pentru alte manevre de coarda sau pentru asigurare.
Pentru fisurile foarte largi, unde nici pitoanele de rapel (care au o sectiune de romb sau patrat, cu latura pīna la 2,5 cm) nu sīnt destul de mari, se utilizeaza-pitoanele-tevi. Diametrul acestora este de 0,75-3 toli[1], iar lungimea de 20-50 cm. Pentru a confectiona un astfel de piton teava se teseste la un capat, iar la celalalt capat se ataseaza un inel metalic prin care se poate introduce carabiniera.
Pitoanele-tevi au diferite dimensiuni, dupa natura fisurilor. Īn mod obisnuit se folosesc cele cu diametrul īntre 0,75-1,5 toii. Aceste pitoane se utilizeaza numai pentru manevre ajutatoare de coarda si rar pentru asigurare fiindca nu prezinta securitate deplina (nu se muleaza' dupa forma fisurii si deci nu se fixeaza totdeauna solid). Pitoanele de gheata, ca si unele pitoane speciale pentru stīnca, sīnt facute dintr-o lama lunga de circa 25 cm, lata de 20 mm, cu un inel la capat. Pentru pitoanele de gheata nu se mai īntrebuinteaza fierul moale, ci un otel mai dur, dar nu calit, spre a deveni casant. Cīnd fisurile sīnt ascunse īn alveole adīnci sau cīnd sīnt largi la suprafata si strimte īn interior, alpinistul are nevoie de. pitoane de tipul celor de gheata, dar din fier moale.
Īn general, pitoanele de stīnca au urmatoarele dimensiuni: cele orizontale 6-10 cm lungime; cele verticale 8-10 cm lungime; latimea este de 10-20 mm, iar grosimea de 3-5 mm. Pitoanele de rapel au o lungime de circa 15 cm si o grosime de circa 2,5 cm. Urechea pitoanelor verticale si orizontale trebuie sa aiba un diametru de 2,5 cm. Inelul pitoanelor de rapel, precum si al celor de gheata se confectioneaza din sīrma de fier, groasa de 4-5 mm, sudata autogen (nu electric); diametrul acestui inel este de minimum 5 cm.
Ultimele modele de pitoane (la noi n-au intrat īnca īn uz) sīnt confectionate dupa principiul pitonului orizontal; urechea face un unghi drept fata de lama. Exista si pitoane cu sectiune īn "U", pentru fisurile mai lungi (5-10 cm). Pentru fisurile foarte largi (3-10 cm) īn locul tevilor se folosesc pitoane de lemn. Acestea au avantajul ca sīnt mai usoare si se īntepenesc mai solid īn fisura Pentru fisurile si mai largi, la noi īn tara s-au adoptat tendoarele (vezi fig. 12); desi sīnt confectionate din metal, nu prezinta multa siguranta, decīt ca puncte de sprijin intermediar.
Pentru a fixa pitoanele īn fisuri alpinistul foloseste un ciocan cu coada potrivit de lunga (25 cm), calit la capete. Exista doua tipuri de ciocan: ciocanul capului de coarda, cu unul din capete ascutit īn forma piramidala; ciocanul secundului, cu ambele capete tesite (vezi fig. 8). Greutatea ciocanului variaza, dupa scopul īn care este folosit, īntre 600-1200 g. Īn premiere sau pentru turele īn care se bat pitoane mari si pitoane-tevi este nevoie de un ciocan greu.
Pentru turele de dificultate mica se utilizeaza un ciocan mai usor, de 500-600 g. Ciocanul trebuie sa aiba o coada din lemn de frasin, īntarita cu pene metalice; el se poarta īn buzunarul special al pantalonilor, legat cu o sfoara trainica, petrecuta peste corp īn diagonala.
Carabinierele sīnt niste inele metalice ce se folosesc pentru agatarea corzii de pitoane si pentru diferite manevre ajutatoare: coborīrea īn rapel, legarea a doua corzi etc.
Inelul de metal, facut din otel laminat (care nu se deformeaza), se deschide spre interior printr-o mica parte mobila, denumita clapa. Aceasta clapa sta īnchisa datorita unui resort interior, format dintr-un arc de otel. Carabinierele au diverse forme, dar cea mai raspīndita si utila oricarui scop este carabiniera de forma regulat ovala, cu urmatoarele dimensiuni: lungimea exterioara 10 cm; latimea 5 cm; grosimea tijei de otel 1 cm (vezi fig. 8).
Celelalte forme de carabiniere prezinta unele dezavantaje si de aceea nu le mai mentionam. Carabinierele confectionate din duraluminiu, cu toate ca sīnt usoare, nu ofera securitate suficienta, fiind prea putin rezistente. Ele se pot folosi doar īn manevrele de coarda dubla, care necesita carabiniere multe si numai īn pitoanele intermediare (deci nu īn pitoanele de baza, pentru asigurare). Greutatea unei carabiniere de otel este de 120-130 g si ea rezista la o tractiune de 800-1200 kg. Carabinierele de duraluminiu cīntaresc 65 g si rezista la 500-600 kg tractiune.
Īntretinerea carabinierelor nu este dificila. Grija de capetenie, pentru a le asigura o buna functionare, este sa fie tot timpul unse si sa fie ferite de rugina. Īn timpul folosirii carabinierelor, ele nu trebuie aruncate pe jos, fiindca pamīntul si nisipul patrund la resortul clapei, care se defecteaza. De asemenea, mai este necesar sa se controleze daca nitul īn jurul caruia se misca clapa nu s-a slabit.
|
