Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Istoriografia latina

istorie












ALTE DOCUMENTE

TABLIŢELE DE SMARALD ALE LUI THOTH, ATLANTUL
Preotul din Mentu
CE ESTE ISLAMUL?
Babalon
Metodele conceptuale de luare a deciziilor si criza cubaneza
PROBLEMELE TARILOR ROMANESTI IN \"CRIZA ORIENTALA
CURENTELE ANTIGHERISTE
Misiuni bizantine in secolele IX-X. Activitatea Sfintilor Chiril si Metodie
SURSELE LUI PLUTARCH
DE LA REGELE ALFRED LA REGELE CANUT

Istoriografia latina

Istoriografia latina are un profil propriu, desi între societatea greaca si cea romana au existat puncte comune esentiale. Omul modern le percepe ca societati clasice sclavagiste. Dar diferentele de ordin politic-institutional, de dezvoltare statala, militara si de organizare constitutionala sunt considerabile Lumea greaca si cea romana au însa multe elemente similare de civilizatie si de cultura. Ele s-au exteriorizat în medii istorice distincte încât filiatiile, apropierile si afinitatile opereaza numai într-un strat profund de esente. dincolo de care apar specificitatile si distinctiile.




Observatia este valabila, credem, si în cazul istoriografiei. Unii autori releva ca romanii au dat istoriografiei un sens nou si au inovat menirea însasi a scrierii istoriei. Ei au pus un accent mai mare pe latura literara si morala a scrisului istoric fiind mai putin interesati de critica izvoarelor si de cercetarea obiectiva.

Primele începuturi au loc o data cu înregistrarile pontifilor. Din secolul al V î.e.n. am putea vorbi de o traditie istoriografica 15415s181p prin notatii autentice, iar cu un secol mai târziu s-a ajuns la anale, înregistrarea anuala a celor petrecute are un aspect pozitiv, ca ordine de succesiune a faptelor, si unul negativ, legat de lipsa spiritului de selectie si de insuficienta elaborarii literare a scrisului.

Maturizarea istoriografiei latine, produsa în perioada de ascensiune a Republicii si de grandoare a Imperiului, da istoriografiei câteva trasaturi distinctive: o nota pasionala a istoricului fata de materia tratata, un viu sentiment participativ cetatenesc, ca si când ar fi vorba de lucrari care îl intereseaza direct, o constiinta puternica a destinului cetatii si Imperiului, o traire intensa a acestui destin, în alti termeni, istoricul participa ca cetatean la problemele societatii si intuieste, în acelasi timp, tensiunile profunde, semnele prevestitoare disolutive care se insinuau dincolo de fatada stralucitoare a Imperiului. Marii istorici latini aveau deopotriva constiinta maretiei trecutului roman si, în acelasi timp. nelinistea semnelor disolutive ale acestui trecut grandios. Aceasta imprima istoriografiei latine o functie semnalizatoare, îi sporeste vibratia afectiva, laolalta cu rosturile ei cognitive. Istoriografia latina, în figurile ei exemplare, dobândeste o priza speciala, prin aceasta nota de neliniste, prin sublinierea ideii ca grandoarea trecuta nu este un cec în alb pentru toate slabiciunile sau chiar turpitudinile unor perioade recente. Numai asumarea unei responsabilitati pe masura face din virtutea antica un titlu de mândrie. Altfel ea devine un cuvânt invocat în desert.

34


Or. istoricii clasici ai latinitatii simteau ca si lumea si oamenii epocii lor

îndeparteaza de valorile si idealurile angajate în epoca de ascensiune a

ornanitatii, ca se simt cumva straini de ele sau pur si simplu nu mai pot sa-si

asume energiile necesare stapânirii situatiilor, purtarii pe umeri a unei maretii

devenite povara.

Aceasta constiinta a abandonului responsabilitatilor fata de o istorie încarcata de glorie da istoriografiei latine o nota umana, îi sporeste latura morala, în comparatie cu istoriografia greaca ea are, deci, un mai mare grad de realism, de intimitate spirituala. Observa semnele decaderii, dar nu poate accepta ivirea lor. De aci dramatismul pe care îl sugereaza textele antichitatii

latine.

Patru name sunt cele de care trebuie sa se pna seama în judecarea istoriografiei romane: Sallustius, Titus Livius, Caesar si Cornelius Tacitus.

înainte de a creiona scrisul acestor istorici se cuvine sa aruncam o privire asupra ideilor lui Cicero, marele retor, filosof si om politic roman (10643 î.e.n.) care a stimulat prin ideile sale asupra istoriei exigentele si statutul acesteia1.

Consideratiile lui Cicero se gasesc în scrierile sale Despre oratori, Oratorul si Despre legi.

în primul rând, Cicero a considerat cunoasterea istoriei indispensabila descifrarii identitatii de sine si culturii oricarui individ care încearca sa profeseze oratoria. A nu sti ce s-a întâmplat dincolo de timpul trait spunea Cicero, înseamna a îngusta inadmisibil propriul onzont de cunoastere si de întelegere a prezentului. "Sa nu stii ce s-a întâmplat înainte de a te fi nascut, înseamna a fi mereu copil. Caci ce este viata omului, daca ea nu se împleteste, prin istoria evenimentelor trecute, cu viata înaintasilor".

Pentru a avea o buna istorie, Cicero formuleaza câteva deziderate: In primul rând se, spuna adevarul, iar daca împrejurari dincolo de dorinta lui îl împiedica s-o faca, atunci macar sa nu spuna neadevarul. O alta exigenta consta în îndemnul de a scrie fara ura si partinire (sine ira et studio). Cu alte cuvinte, seninatatea cugetului si obiectivitatea sunt indispensabile în realizarea unei opere demne de menirea ei.

Sigur, un mare orator ca Cicero cerea claritate în expresie, forta expresiva a descrierii, respectarea firului cronologic (dupa cum se observa, el

Apelam în expunerea noastra la textul lui Vasile Cristian care a sintetizat 'mpecabil opinuie Im Cicero (Vezi Istoriografie generala, 1978, p. 47-48).

35


avea o conceptie narativa asupra istoriei) si localizarea precisa a faptelor. Sublima, de asemenea, necesitatea explicarii cauzelor si, ca orator, arata ca istoria dobândeste culoare si relief prin descifrarea psihologiei personajelor Ar fi dont un stil alert, antrenant, captivant, într-o formula memorabila. Cicero considera istoria o opera prin excelenta oratorica. De unde se deduce implicit acceptarea unei note de subiectivism, în pofida dictonului lui sine ira et studio. A introduce discursuri în text, a solicita textului virtuti artistice înseamna a-i împrumuta elemente subiective, pâna la nivelul la care textul istoric nu îsi compromite veracitatea, si nu pierde din prospetimea si atraclivitatea menite sa predispuna apetitul cititorului, sa-i trezeasca mereu interesul.



Anumite precepte ale marelui retor se regasesc la Titus Livius. in vestita sa opera Ab urbe condita libri (De. lafimdarea Romeîf.

Ca structura, autorul prezinta în mod cronologic dezvoltarea Romei de la 753 si pâna la anul 9 î.e.n. Faptele sunt redate an de an. exceptând pruna carte care este dedicata regalitatii.

Unele epoci sunt expuse mai atent si amanuntit, altele mai pe scurt. El îsi împarte cartea pe decade, desi acestea nu corespund întotdeauna cu unitatea reala a marilor episoade istorice.

Titus Livius realizeaza fresca impresionanta a celui mai puternic stat din antichitate, de la zamislirea învaluita în legenda a Romei si pâna la apogeul ei în vremea lui Octavian August.

"Unitatea de baza în arta întocmirii întregului - sene autorul studiului introductiv la editia în limba româna din 1959 - par a fi tablounle si episoadele pe care autorul le leaga strâns"3.

Titus Livius este un maestru al naratiunii istorice, având calitati remarcabile de prozator, de creator al starilor de spirit, al miscarilor sufletesti ale maselor si mai ales de portretizare a figurilor reprezentative ale epocii.

Titus Livius a privit istoria ca pe o scena dramatica în care se consuma cele mai aprige înclestari. El a trasat portrete cu o vigoare sculpturala remarcabila, valorificând exceptional detaliile. Sensul lui Titus Livius cauta si obtine unitate de impresie si forta expresiva.

2 Ultima versiune româneasca a acestei lucrari a aparut în Editura Stiintifica.
1959, în traducerea Janinei Villan, Floricai Demetrescu si Paul H. Popescu. Studiu
introductiv de Toma Vasilescu, note de Paul H. Popescu.

3 Titus Livius, op. cit., p. LUI.
36


în opera sa faptele sunt retraite cu o intensitate surprinzatoare. Spre a

ori senzatia de autenticitate el apeleaza intens la discurs. In toata lucrarea

unt introduse aproape 400 de discursuri. Cele mai multe sunt plasmuiri ale

uterului, dar sunt construite cu arta, cu o mare bogatie a amanuntelor si

Droprietate a situatiilor încât par verosimile. Sunt. desigur, prea fastuoase,

apasa cumva structura descrierii si osatura evenimentelor, în substanta lor.

fax sunt captivante prin darul portretistic al autorului si prin finetea jocului

psihologic pe care îl stapâneste Titus Livius.

Constructia scenariului sau este grandioasa, iar naratiunea este aproape homerica.

Fmmusetea stilului si imaginatia creatoare a lui Titus Livius sunt atât de captivante, încât adevarul nud al istoriei aproape ca nu mai intereseaza. Textul prezinta interes în sine, devine creator de constiinta istorica, indiferent de împrejurarea ca prin aceasta se lumineaza faptele reale sau autorul proiecteaza pe aceste fapte imensele resurse ale propriului talent.

în ansamblu, Titus Livius a lasat o opera vie. de o expresivitate aparte. "Ea ramâne ca un ideal literar clasic care îmbina armonios sensibilitatea, imaginatia si ratiunea"

Dincolo de cele amintite mai sus, în atentia cititorului se ridica, firesc, întelesul operei lui Titus Livius, sau mai bine spus felul în care el a cautat sa-si explice demersul. Marele istoric o face transant, dezvaluindu-si telul cu maxima claritate..,Fiecare ins - arata Titus Livius - trebuie sa se straduiasca sa-si dea seama ce fel a fost viata si ce obiceiuri si datini au avut romanii; cum s-au întemeiat si a crescut puterea Romei, prin ce barbatii si prin ce mijloace, fie în timp de pace, fie în timp de razboaie"4.




Pentru un roman datoria marturisirii trecutului si a pastrarii memoriei lui este cu atât mai mare cu cât este vorba de cel mai grandios edificiu istoric al antichitatii. ..Titus Livius - scrie un exeget al operei sale - glorifica trecutul Romei si socoteste ca maretia ei este o realizare a destinului prin destoinicia stramosilor"'. De asemenea, este un elogiu închinat ideii de virtute si vointei de a ridica un edificiu impunator. "Nu stiu daca voi izbuti sa tac întocmai o opera de mare însemnatate aratând întâmplarile si faptele poporului roman de la începutul Romei... Oricum ar sta lucrurile, mi-arat totusi bucuria ca mi-am dat si eu prinosul, dupa puterile mele. la pastrarea în amintirea oamenilor a raptelor poporului roman care acum e în fruntea tuturor noroadelor

4 Ibidem, p. XL.

37


pamântului"". In continuare, Titus Livius subliniaza: ,,R;isplata pentru stradania mea o voi gasi în aceea ca ma voi îndeparta, într-o buna masura, de la privelistea relelor care se desfasoara sub ochii nostri în acest veac si ma vqj adânci cu tot sufletul în adâncul stravechilor vremuri, cautând sa uit, acuin când scriu aceste lucrari. de povara gnjilor care, fara sa-l abata pe un scriitor de la adevar, îl tin totusi si în încordare"6.

Cele doua citate aduna aproape toate sensurile scrisului lui Titus Lrvius. în primul rând, întelesul ei activ. Istoria ca o carte de învatatura, fara sa aiba un caracter pragmatic îngust, ci unul înalt educativ; istoria, cu alte cuvinte, formativa de constiinta. Cu atât mai mult cu cât este vorba nu de un trecut marunt, nesemnificativ. "Si daca oricarui popor se cade sa-i îngaduim a-si trage izvorul vietii din lumina sfânta a cerului, cu atât mai îndreptatit este poporul roman, care s-a ridicat în azurul slavei prin ispravile sale fara seaman"7.

Asadar, însumând trasaturile scrisului istoric al lui Tims Livius. ele consacra urmatoarele note distinctive:

-   Capacitatea de a zugravi un tablou de proportii extraordinare, de a
resuscita viata celei mai semnificative formatii politice-statale a antichitatii; o
forta evocatoare exceptionala si calitati  literare narative care fac dm
Titus Livius unul dintre cei mai mari prozatori latini.

-   Straduinta de a pune în lumina întelesuri ale faptelor (?i ale devenirii
istorice romane, imprimând scrisului sau un sens didactic superior. Istoria
este conceputa ca o carte de învatatura. Ideea nu este perceputa însa în mod
îngust, ci într-un orizont înalt, ca o disciplina care îndeamna la meditatie.

-   Nelinistea lui Titus Livius fata de scaderile prezentului, prefigurând
semnele decaderii. Sentimentul era cu atât mai acut cu cât era vorba de
trecutul unei structuri istorice de prim ordin.

Din cele 142 de carti scrise de Titus Livius s-au pastrat doar 35. respectiv I-IX - de la începuturile Romei pâna la anul 293 î.e.a; apoi XX-XLV - cuprinzând perioada 218-l67 î.e.n. în ce priveste documentatia trebuie spus ca Titus Livius nu a fost un mare cautator de izvoare. A folosit în buna masura stiri de mâna a doua preluate din scrierile si din literatura

5 Ibidem, p. I.

6 Ibidem, p. 2.
D)idem.

38


ta. A inclus însa cu iscusinta aceste stiri în corpul expunerii, lasând elŁ fundamentala a lumii antice.












Document Info


Accesari: 10005
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )