Definitie Infectia urliana este o infectie virala acuta, generalizata, care apare īn principal la copiii de vārsta scolara si adolescenti. Cea mai frecventa manifestare a acestei boli este inflamatia nesupurativa a glandelor salivare, limitata de cele de mai multe ori la glandele parotide.
Boala este benigna si autolimitata, iar 1-3 din persoanele infectate au infectie subclinica. Cele mai importante dintre manifestarile mai putin frecvente sunt meningita si orhiepididimita.
Ca si īn celelalte infectii virale ale copilarii, infectia urliana are evolutie mai severa dupa pubertate, decāt la copii, si are mai frecvent localizare extrasalivara.
Istoric Pentru prima oara
infectia urliana si caracterul ei contagios a fost descris de
Hippocrates īn secolul V ī.e.n. Īn perioada 1700,
Īn 1966 Buymaka Ilman a reusit prepararea unui vaccin cu virus viu.
Etiologie. Virusul urlian este un virus al familiei Paramixoviridae, care include urmatoarele genuri :
Paraminoxirus,
alcatuita din virusul urlian, virus paragripal, virusul bolii
Morbilivirus, ce are ca reprezentant virusul rujeolic;
Pneumovirus ce are ca reprezentant virusul sinctial respirator.
Relatii cu alte virusuri. Virusul urlian, mult studiat īn anii trecuti, este astazi recunoscut ca singurul agent etiologic al parotiditei urliene. Andrewes si colaboratorii, īn 1955 īl clasifica īntre mixovirusuri, deoarece cercetarile din ultimi 10 ani au stabilit corelatii īntre el si alte virusuri din acest grup. Kilham pune pentru prima oara, īn 1949 problema unor relatii antigenice īntre virusul urlian si virusul Newcastle, relatii confirmate ulterior serologic de alti autori. El constata ca serul convalescentilor de oreion poate neutraliza virusul maladiei Newcastle; puterea neutralizanta a serului imun este distrusa de caldura, īn timp ce factorul antihemaglutinant este relativ stabil. Prin aceasta observatie se atrage atentia asupra posibilitatii unor erori de diagnostic īn oreion īn absenta izolarii virusului. Vardosanidze nu semnaleaza acelasi rezultat prin efectuarea unor reactii de neutralizare pe embrioni de gaina cāt si prin hemaglutinoinhibare cu serurile bolnavilor de parotidita sau de meningoencefalita urliana, nu obtine reactii pozitive cu virusul Newcastle.
Alte cercetari au stabilit īnrudiri īntre virusul urlian si un nou mixovirus, virusul CA (Croup Associated Virus) izolat de Chanock īn 1956 de la copii cu laringo-traheo-bronsita acuta. Virusul CA este deosebit antigenic de virusul urlian, dar existenta unei fractiuni antigenice comune a fost sugerata cānd doi din 5 bolnavi de oreion au prezentat o crestere a anticorpilor fixatori de complement pentru virusul CA, iar 4 din 8 bolnavi au prezentat o crestere de 4 ori a anticorpilor HAI pentru virusul CA. Cultivarea ambelor virusuri pe culturi de rinichi de maimuta determina un efect citopatic similar, cu singura deosebire ca virusul CA produce plaje celulare cu numeroase vacuole. Virusul CA se cultiva pe embrioni de gaina de 9-10 zile, īn timp ce virusul urlian se cultiva pe embrioni de 7-8 zile. Este de remarcat de asemenea, caracterul hemaglutinant al lichidului amniotic infectat cu virusul urlian, īn timp ce virusul CA devine hemaglutinant numai dupa trecerea prin culturi de rinichi de maimuta.
Īn 1957 De Meio si Walker semnaleaza legaturi antigenice īntre virusul urlian si virusul gripal de tip D, evidentiate prin reactii serologice īncrucisate. Gardner studiaza prezenta īn sāngele convalescentilor de oreion a anticorpilor fixatori de complement fata de virusul urlian si fata de virusul Sendai si constata īn 50% din seruri cresterea de 4 sau mai multe ori a anticorpilor fata de ambele antigene. Aceasta dovedeste o actiune independenta a celor doua feluri de anticorpi. Se pune problema, daca īn cursul infectiei urliene se formeaza ambele tipuri de anticorpi sau daca virusul urlian da o reactie anamnestica la populatia infectata recent cu virusul Sendai. Īn orice caz, este plauzibila o īnrudire antigenica, prin existenta unei componente antigenice comune ambelor virusuri.
Bader si Morgan studiaza actiunea citopatica produsa de virusul urlian pe unele linii celulare, comparativ cu alte mixovirusuri. Īn timp ce virusurile Newcastle si gripal au prezentat un efect citopatic pe celulele HeLa si L, virusul urlian nu a lezat decāt celulele L. Autorii semnaleaza īnsa, numeroase caractere comune ale acestor mixovirusuri, printre care si o specificitate a caracterului citopatic, prin existenta unor receptori celulari identici pentru toate trei virusurile. Trebuie sa mentionam, ca s-au obtinut aproape constant leziuni cu virusul urlian pe celule HeLa. Toate faptele experimentale prezentate, stabilesc cu certitudine īncadrarea virusului urlian īn grupul mixovirusurilor prin existenta unor caractere morfologice de cultura si antigenice comune cu majoritatea virusurilor din acest grup.
Grupul mixovirusurilor prezinta unele caractere comune, au forma sferica, cu diametre variate si cu unele elemente filamentoase cu diametrul aproximativ egal cu a formelor sferice. Produc aglutinarea hematiilor de pasare si a altor vertebrate. Au un habitat īn tractul respirator al mamiferelor si pasarilor, dar produc si infectii generalizate. Se cultiva īn diferite gazde, mediul de electie fiind oul de gaina embrionat. īncadrat īn aceasta mare familie, virusul urlian poseda, pe lānga aceste caractere generale, particularitati asupra carora se va insista īn paragrafele urmatoare.
Structura virusului: virusul urlian este de dimensiuni intermediare (120-200nm diametru), are un miez helicoidal de RNA, cu spirale strāmte, īnchis īntr-o capsula externa, formata din lipide si proteine. Virusul urlian are doua componente capabile sa fixeze complementul, acestea sunt solubile sau s, antigen derivat din nucleocapsida, si AgV derivat din suprafata hemaglutininei. Virusul poate fi cultivat pe oua embrionate si pe o varietate de alte culturi de celule mamifere. Virusul e stabil la temperatura de 4 C mai multe zile si rezista la -65 C timp de mai multe luni sau ani. Cu toate acestea, īncalziri sau congelari repetate pot diminua activitatea virala.
Pentru diagnosticul virusologic se folosesc culturi de rinichi de maimuta, culturi de rinichi de embrion uman sau culturi celulare Hela. Sunt posibile si efecte citopatice ale virusului urlian, cum ar fi: incluziile eozinofilice intracitoplasmatice sau fuziunea celulara īn sincitii gigante multinucleate.
De obicei, prezenta virusului urlian este confirmata prin testul HAI (hemaglutinininhibitia) care utilizeaza ser convalescent pentru a inhiba adsorbtia eritrocitelor aviare pe suprafata celulelor epiteliale infectate cu virusul urlian.
Epidemiologie (Harrison). Omul este singura gazda naturala a virusului urlian. Boala este prezenta īn toata lumea si endemica īn aglomeratiile urbane; epidemiile sunt mai putin frecvente si sunt īn general limitate la grupuri restrānse, care traiesc īn orfelinate, armata si scoala. Boala apare mai frecvent īn primavara, īn lunile aprilie-mai.
Īn ciuda faptului ca oreionul este considerat īn general mai putin contagios decāt rujeola sau variola, aceasta diferenta este mai degraba aparenta decāt reala, deoarece multe infectii urliene (cel putin 25%) tind sa ramāna clinic inoperante. Īn urma studiilor, s-a constat sa 80-90% din populatia adulta are semnele serologice ale unei infectii anterioare cu virusul urlian.
Īn 1985 incidenta oreionului īn SUA a atins cea mai scazuta valoare de cānd a īnceput comunicarea cazurilor. Totusi, s-a observat īn urmatorii doi ani o recrudescenta, astfel īncāt s-au repetat aproximativ 12.900 de cazuri īn 1987.
Infectia este rara īnainte de vārsta de doi ani, dar frecventa ei creste dupa aceasta vārsta, atingānd un maxim īntre 10-19 ani. Manifestarile clinice apar mai frecvent la indivizii de sex masculin decāt la cei de sex feminin.
Virusul este transmis prin secretia salivara infectata, cu toate ca izolarea lui din urina ar sugera si aceasta cale de transmitere. Virusul urlian este rar izolat din scaun. Saliva este infectata cu aproape 6 zile īnainte de parotidita si persista īn secretiile salivare doua saptamāni dupa aparitia hipertrofiei parotidiene. Viruria persista aproape 2-3 saptamāni la unii pacienti. Īn pofida acestei secretii prelungite de virusi, valoarea maxima a contagiozitatii apare cu o zi sau doua īnaintea parotiditei si regreseaza repede dupa marirea glandei parotide.
O infectie urliana manifestata clinic sau subclinic confera o imunitate de lunga durata, recidivele fiind foarte rare (exceptionale). O parotidita unilaterala da o imunitate la fel de buna ca si cea obtinuta dupa o infectie bilaterala.
Nu exista purtatori sanatosi de virus urlian.
Patogenie.
Virusul se transmite īn mod natural prin contact direct, prin picaturi nazofaringiene Pflügger, care patrund īn organism pe cale bucala si nazala.
Transmiterea virusului urlian necesita un contact mai intim decāt īn cazul rujeolei sau varicelei, perioada cea mai contagioasa fiind cea imediat precedenta instalarii parotiditei sau cea de la debutul acesteia. S-a sugerat ca īn perioada de incubatie virusul se multiplica la nivelul epiteliului tractului respirator superior, consecutiv instalāndu-se viremia si localizāndu-se semnele la nivel glandular si nervos.
Histopatologie
Examenul histopatologic al glandelor salivare la pacienti cu infectie urliana este rar efectuat, deoarece marea majoritate a cazurilor are evolutie benigna.
Examenul histopatologic al glandelor parotide arata edem interstitial difuz, precum si exudat sero-fibrinos, format īn principal din celule mononucleare,. Īn lumenul ductal sunt acumulate neutrofile si resturi necrotice, iar epiteliul ductal prezinta modificari degenerative.
De regula, celulele glandulare sunt respectate, dar pot prezenta edem si interesare īn cadrul reactiei inflamatorii interstitiale. Modificarile de tip sincitiu multinucleat sau incluzii eozinofilice intracitoplasmatice vizibile ocazional īn vitro pe culturi celulare infectate nu s-au semnalat in vivo.
Īn afectarea pancreatica sau testiculara, aspectul microscopic este aproape similar cu celula Reed-Sternberg din glanda salivara, cu exceptia hemoragiilor interstitiale si prezenta polimorfonuclearelor, care sunt mai frecvent observate īn otita. Pot sa apara de asemenea mici arii de infarctizare, cauzate de compromiterea aportului vascular prin cresterea presiunii (edem) īn testiculul acoperit de tunica albuginee, lipsita de elasticitate. Īn cazurile severe poate surveni atrofia epiteliului germinativ, īnsotita de hialinizare si fibroza.
Aspectul histopatologic īn encefalita urliana este tipic pentru o encefalita post-infectioasa, caracterizata prin demielinizarea perivenoasa, infiltrat mononuclear perivascular, precum si cresterea numarului celulelor microgliale, cu respectarea relativa a neuronilor.
|
