NATURA JURIDICA A COMUNITATILOR EUROPENE
In literatura de specialitate s-a apreciat ca stabilirea naturii juridice a Comunitatilor imbraca nu numai un caracter juridic ci, prin excelenta, si unul politic[1]. Pilonii integrarii europene prin intermediul normelor de drept, l-au constituit si il constituie si acum cele doua mari principii :
· &n 343e45d bsp; aplicabilitatea directa a dreptului comunitar si
· &n 343e45d bsp; primordialitatea acestuia fata de dreptul national, in situatiile in care s-ar produce o anumita concurenta sau coliziune intre aceste doua ordini de drept.(vezi art.148 al.2 din Constitutia Romaniei)
Initial Curtea de Justitie a calificat ordinea juridica comunitara ca fiind o noua ordine juridica de drept international, cu privire la care statele membre, cat si resortisantii acestora, au (in anumite domenii), limitate drepturile lor suverane (in cazul statelor), sau de alta natura (in cazul celorlalti)[2]. Ulterior, Curtea de Justitie a revenit asupra acestei conceptii, stabilind o detasare certa intre ordinea juridica internationala si noua ordine juridica specifica din cadrul comunitatilor europene.
Astfel, Curtea de Justitie a subliniat ca, instituindu-se o comunitate pe o durata nelimitata, careia i se confereau atributii proprii, cu personalitate si capacitate juridica in domeniul relatiilor internationale, si mai ales cu puteri reale care izvorau dintr-o limitare a competentei statelor, sau dintr-un transfer de competente de la stat la comunitati (desi in domenii restranse), s-a creat in acest fel, un sistem de drept aplicabil atat comunitatilor, cat si resortisantilor statelor membre[3].
Desi sunt incadrate in categoria organizatiilor internationale, comunitatile europene nu pot fi reduse si incluse in vreuna dintre categoriile clasice de organizatii internationale formate de catre state si analizate de dreptul international public. Opiniile din literatura de specialitate au insistat mai mult pe ceea ce nu reprezinta comunitatile europene, aratand ca acestea nu pot fi incadrate in categoriile traditionale prevazute de dreptul international public. In acest sens, s-au conturat mai multe pareri :
Unii autori subliniaza ca natura juridica proprie a comunitatilor europene rezulta din analiza distinctiei dintre acestea, pe de o parte, si categoriile de federatie si confederatie, pe de alta parte. Astfel, comunitatile au depasit stadiul unei confederatii clasice prin urmatoarele caracteristici : au un sistem institutional propriu, au o procedura de votare cu majoritate calificata, o adunare aleasa prin vot universal si raporturi directe intretinute cu cetatenii statelor membre.
Desi comunitatile au unele atribute specifice statului federal (de exemplu : competentele interne, ierarhia juridica proprie), totusi nu au ajuns la nivelul de integrare al unei federatii. Astfel, originea constituirii comunitatilor consta intr-un tratat care este un act de drept international si nu un act de drept intern; statele membre isi pastreaza capacitatea juridica internationala, spre deosebire de statele care pun bazele unei federatii;comunitatile nu au posibilitatea sa determine repartizarea competentelor intre ele si statele membre.
Alti autori arata ca viziunea internationala asupra comunitatilor europene este depasita, in sensul ca acestea nu pot fi asimilate cu organizatiile internationale clasice, intemeiate pe o simpla cooperare intre state.
In doctrina se apreciaza ca aceste comunitati europene se disting de organizatiile internationale clasice prin : independenta institutiilor comunitare fata de statele membre, crearea si aplicarea dreptului comunitar la nivel institutional, relatiile directe intretinute de comunitati cu cetatenii statelor membre.
Ceea ce confera un caracter specific comunitatilor, este faptul ca relatiile dintre statele membre nu mai sunt guvernate de regulile dreptului international public, ci de dreptul institutional comunitar, care este stabilit prin tratate internationale, desi are un caracter specific.
Conform sustinatorilor tezei supranationaliste, intre comunitati si organizatiile internationale de tip clasic exista o deosebire de natura, in sensul ca organizatiile internationale au ca scop cooperarea in diverse domenii, in timp ce comunitatile au la baza integrarea, fiind apreciate ca organizatii supranationale. Conceptia supranationala sugereaza ca in cadrul procesului international evolutiv, pot sa apara noi tipuri de grupari de state care tind sa paraseasca zona internationalului, fara a intra in zona statala, avand la baza ideea inlaturarii conceptiei traditionale a indivizibilitatii suveranitatii.
In alta opinie se arata ca aceste Comunitati europene sunt organizatii de tip autonom, privite prin prisma multitudinii si diversitatii organizatiilor internationale existente in prezent, fapt care face dificila clasificarea lor in categorii distincte.
In spiritul acestei conceptii, putem concluziona ca organizatiile internationale ar putea fi grupate in doua mari tipuri : organizatii bazate pe o simpla cooperare intre state si care beneficiaza de o autonomie proprie si organizatii in care se pune problema integrarii si renuntarii la o parte din atributele de suveranitate, in aceasta categorie fiind incluse si comunitatile europene.
Caracteristicile care diferentiaza comunitatile europene de organizatiile internationale de tip clasic ne pot conduce la concluzia ca aceste comunitati ar putea fi apreciate drept organizatii de tip federal.
In doctrina s-a exprimat si ideea conform careia comunitatile trebuie sa fie apreciate in spiritul vointei fondatorilor, aratandu-se ca singura formula institutionala utilizata de Curtea de Justitie pentru calificarea comunitatilor a fost aceea de “putere publica comuna”. Ideea conform careia comunitatile europene reprezinta o putere publica comuna evidentiaza originalitatea sistemului institutional pe care se bazeaza constructia comunitara.
Limitarile de competenta ale statelor membre trebuie analizate in perspectiva mutatiilor care se produc la nivelul exercitarii competentelor, in stransa legatura cu procesul comun si institutionalizat de decizie.
Tratatele constitutive se deosebesc de tratatele internationale clasice de constituire a organizatiilor internationale, prin faptul ca prevad proceduri speciale de intrare in vigoare, de aderare la acestea si de modificare, ca si in ceea ce priveste cadrul institutional creat prin ele (institutiile comunitare) si ordinea juridica specifica.
Constitutiile statelor membre nu contineau – pana la Tratatul de la Maastricht – prevederi exprese care sa se refere la participarea statelor la Comunitatile europene, in lipsa acestora considerandu-se ca aplicabile dispozitiile generale care reglementeaza participarea la organizatii internationale.
Tratatul de la Maastricht a determinat insa pe plan intern modificari constitutionale prin care participarea la Uniunea Europeana a dobandit o situatie specifica, diferita de participarea la organizatiile internationale de tip clasic.
Tratatele constituie o ordine juridica specifica, diferita de cea a organizatiilor internationale clasice, asemanatoare cu ordinea juridica a unui stat, in care normele juridice au o structura piramidala si sunt bazate pe respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor si ale carei subiecte sunt, deopotriva, statele si cetatenii acestora[4].
|
