Conceptul de echilibru financiar - Asigurarea echilibrului financiar prin intermediul politicii financiare si monetare

Conceptul de echilibru financiar - Asigurarea echilibrului financiar prin intermediul politicii financiare si monetare

Echilibrul financiar exprima o stare optima a finantelor concretizata in asigurarea unei concordante intre necesarul de resurse financiare si resursele financiare posibil de mobilizat pe plan intern si extern pe parcursul unei perioade in scopul satisfacerii nevoilor generale ale societatii.  Echilibrul financiar este o parte a echilibrului valoric, avand o existenta de sine statatoare, dar si raporturi de interdependenta cu celelalte forme valorice ale echilibrului (echilibrul monetar si echilibrul valutar). Echilibrul valoric, ca si echilibrul material si echilibrul fortei de munca contribuie la realizarea echilibrului economic general. Echilibrul financiar nu reprezinta un scop in sine, intrucat orice politica economica promoveaza asigurarea echilibrului economic general.

Realizarea echilibrului financiar trebuie sa tina seama de:

posibilitatile de procurare a resurselor financiare;

optiunile si prioritatile guvernantilor in satisfacerea nevoilor publice.

Pentru proiectarea echilibrului financiar sunt utilizate instrumente diverse, cu sfere de cuprindere diferita: planul financiar, balanta financiara, bugetul de stat, bugetul local, bugetul de venituri si cheltuieli etc.

In tara noastra, instrumentul care reflecta echilibrul sau dezechilibrul financiar este bugetul general consolidat.

Asigurarea echilibrului financiar prin intermediul politicii financiare si monetare

In cadrul politicii financiare, politicile fiscale si cele bugetare au influente directe asupra echilibrului financiar. In vederea realizarii echilibrului financiar la un moment dat este necesar ca autoritatile publice sa combine politicile fiscal-bugetare intr-un mod rational, pornind de la situatia de fapt a economiei.

Din punct de vedere al politicii financiare putem afirma ca la un anumit nivel al preturilor, PIB de echilibru se realizeaza atunci cand suma cererii de consum, de investitii, de cheltuieli publice si de export net este egala cu productia obtinuta. Deci, PIB = C + I + Cp + (Ex – Im).

Avand in vedere ecuatia de mai sus putem trage concluzii pentru orientarea politicii financiare a statului:

consumul (C) depinde in mod direct de marimea venitului disponibil si in mod indirect de cea a PIB, astfel incat o crestere a impozitelor aferente veniturilor individuale ale persoanelor fizice conduce la reducerea in termeni reali a cheltuielilor de consum ale acestora si implicit a cererii totale din economie, iar reducerea acelorasi impozite determina majorarea cheltuielilor de consum si, deci, a cererii agregate;

cheltuielile publice (Cp) pentru procurarea bunurilor publice se adauga direct cererii agregate din economie. Prin urmare, pe ansamblu, actiunile de politica financiara pot fi orientate spre influentarea cererii agregate, in scopul cresterii sau descresterii PIB prin modificari ale dimensiunilor cheltuielilor publice, respectiv ale impozitelor si taxelor.

Marimea PIB conditioneaza bunastarea intregii societati, deci un volum ridicat al PIB creeaza posibilitatea satisfacerii in mai mare masura a cerintelor de bunuri publice, implicit a realizarii echilibrului financiar.

Echilibrul financiar se poate realiza daca cheltuielile publice si impozitele cresc/scad in cuantumuri egale.

Nivelul actual al dezvoltarii economiei romanesti face necesara o politica financiara expansionista, concretizata in cresterea cheltuielilor publice si/sau reducerea impozitelor, in scopul stimularii consumului si investitiilor. Optiunea pentru una sau alta dintre modalitatile de actiune precizate depinde de decizia factorilor politici, care pot fi adeptii interventiei mai accentuate a statului in influentarea comportamentelor economice sau pot fi partizanii unui sector public restrans, ceea ce presupune limitarea interventiei statului in viata economica.

Politica interventionista a statului, cu origini in teoria keynesista, urmareste ca, in conditiile unei cereri private redusa, sa contribuie la relansarea cresterii economice si/sau reducerea somajului prin relaxarea politicii fiscale si expansiunea politicii bugetare.

Economistii neoliberali argumenteaza ca, deja, in toate tarile cu economie de piata sectorul public este prea extins, afectand negativ evolutia sectorului privat. Prin urmare se considera ca reducerea impozitelor si taxelor este necesara pentru cresterea cererii agregate (cand economia reclama actiunea unei politici financiare expansioniste), iar reducerea cheltuielilor publice se impune pentru diminuarea cererii agregate (cand economia reclama actiunea unei politici financiare restrictive).

In contradictie cu conceptiile financiare de origine keynesista se afla adeptii politicii financiare specifice economiei ofertei. Ideea principala afirmata de acestia este ca reducerea anumitor categorii de impozite si taxe poate genera cresterea ofertei agregate. Politica fiscala poate fi relaxata pentru stimularea investitiilor sau a economisirii si poate constitui o parghie eficienta pentru cresterea ofertei totale de munca si capital in economie, ceea ce conduce automat la cresterea ofertei agregate. Reducerile de impozite si taxe trebuie sa vizeze:

reducerea impozitarii castigurilor de capital si reducerea impozitarii profiturilor pentru operatorii economici pentru stimularea formarii capitalului;

diminuarea impozitarii veniturilor provenind din economii (dobanzi) si din investitii (dividende) pentru stimularea economisirii;

reducerea impozitarii venitului personal pentru stimularea cresterii ofertei pentru forta de munca;

reducerea impozitelor percepute la achizitionarea unor noi echipamente de productie, linii tehnologice etc, in scopul incurajarii progresului tehnologic.

Reducerile fiscale trebuie corelate atent cu diminuarile cheltuielilor publice (care actioneaza in sensul scaderii efectelor stimulative asupra cererii agregate).

Practica a demonstrat ca, daca reducerile cotelor de impozitare sunt usor de efectuat, fiind masuri cu puternic impact populist, diminuarea cheltuielilor publice in cuantumuri corespondente relaxarii fiscale este o masura foarte nepopulara si care are putine sanse de a fi adoptata de politicieni.

Ca si in cazul politicii financiare, intre politica monetara si echilibrul financiar exista o relatie directa.

Politica monetara se refera la modul cum Banca Centrala actioneaza pentru asigurarea echilibrului dintre cerere si oferta pe piata monetara, prin manevrarea ofertei de moneda si a ratei dobanzii. Modificarile in politica monetara influenteaza echilibrul financiar. Astfel, sporirea masei monetare intr-o economie caracterizata printr-o utilizare slaba a fortei de munca conduce la cresterea volumului productiei de bunuri si servicii datorita stimularii expansiunii economice, inclusiv a investitiilor. Daca in economie cererea privata este slaba, nefiind in stare sa stimuleze cresterea ofertei, atunci se impune interventia statului, in sensul sporirii cheltuielilor publice. Finantarea acestora se efectueaza prin intermediul acoperirii deficitului bugetar. Se impune insa prudenta din partea Bancii Centrale pentru ca injectia de lichiditate monetara sa fie facuta pe masura absorbtiei sale de catre economie si in raport cu evolutia vitezei de circulatie a banilor, pentru ca, in conditiile aparitiei unui exces de masa monetara, apar efecte negative, cum ar fi: cresterea preturilor si inrautatirea soldului contului curent al balantei de plati. Prin urmare, o politica monetara restrictiva, de reducere a ofertei monetare, concomitent cu cresterea ratei dobanzii, are efecte favorabile asupra inflatiei, dar si consecinte nefavorabile asupra economiei reale, care se contracta sub impactul scumpirii creditului si al reducerii investitiilor.

Intrucat atat politica financiara, cat si politica monetara influenteaza nivelul PIB-ului si al preturilor, exercitand un impact direct asupra veniturilor bugetare si, deci asupra cheltuielilor bugetare, care se vor stabili intr-un volum apropiat, analiza echilibrului financiar se va realiza prin prisma conexiunilor dintre acestea.

Problema rolului ce revine componentelor financiar-monetare in desfasurarea activitatii economice si sociale a constituit obiect de studiu pentru toate curentele de gandire economica.

Pana la inceputul secolului al XX-lea, majoritatea economistilor au pus miscarea acestor componente pe seama a ceea ce stiinta economica denumea „mana invizibila”, adica mecanismele pietei. Ulterior, pe masura dezvoltarii si diversificarii functiilor statului a fost pusa tot mai insistent problema interventiei statului in mecanismul economic. Astfel, dupa primul razboi mondial, autoritatea statului si parghiile de politica economica pe care acesta le avea la dispozitie (bugetul statului, politica monetara, politica fiscala etc) au fost solicitate tot mai mult in legatura cu rezolvarea unor probleme sociale (atenuarea somajului cronic de masa), cat si in legatura cu reducerea dezechilibrelor macroeconomice. In majoritatea statelor occidentale, interventia statului in economie, denumita dirijism  s-a manifestat prin realizarea unor lucrari publice, in scopul reducerii somajului, precum si prin facilitarea desfacerii marfurilor, recurgand la sporirea consumului de stat[1]. Curentul de gandire economica keynesist a fundamentat necesitatea unei interventii de substanta si a precizat inclusiv modalitatile prin care o astfel de interventie se poate realiza. Esenta politicii economice dirijiste preconizata de J.M. Keynes a constat in promovarea unor masuri de politica economica pentru a determina o concordanta intre inclinatia spre consum si imboldul la investitii. In esenta este vorba despre doua grupe de masuri (politica veniturilor si politica creditului ieftin) si de folosirea a doua categorii de parghii economico-financiare: monetare si fiscale. Pentru stimularea inclinatiei spre consum si descurajarea tezaurizarii sterile, J.M. Keynes a recomandat reducerea salariilor reale si sporirea consumului public, recurgand in acest sens la sporirea cantitatii de bani de pe piata si la ajustarea veniturilor prin masuri de politica fiscala (cresteri ale cotelor impozitelor, taxelor si contributiilor). Pentru stimularea imboldului la investitii au fost propuse reducerea ratei dobanzii si majorarea volumului investitiilor publice, atat in ramuri productive, cat si in ramuri neproductive, pe seama cheltuielilor publice. Parghiile economico-financiare pe care statul le avea la dispozitie urmau a fi utilizate si pentru dirijarea comportamentului agentilor economici in sensul corelarii si coordonarii inclinatiilor psihologice, astfel incat sa fie realizata echilibrarea ofertei de marfuri cu cererea efectiva pentru acestea[2]. Pe termen scurt, politica dirijista preconizata de J.M. Keynes a avut rezultate incurajatoare, contribuind la reducerea somajului si atenuarea dezechilibrelor economice specifice perioadei de la inceputul secolului al XX-lea. Pe termen lung, insa, efectele acestei politici au fost mult mai complexe. Astfel, cresterea considerabila a cheltuielilor publice, insotita de cresterea deficitelor bugetare au generat agravarea fenomenelor inflationiste si declansarea unor crize economice. Pe de alta parte, in numeroase cazuri autoritatile statului au modificat caracterul si destinatia investitiilor publice care au fost orientate spre sectoare neproductive.

In acest context, curentele de gandire economica de factura liberala s-au pronuntat, in general, impotriva interventionismului statal. Abordarile postkeynesiste au criticat „globalitatea” solutiilor keynesiste de interventie. Astfel, pana la inceputul anilor 1970 au fost formulate modalitati de interventie de tipul „stop and go” sau interventii conjuncturale, tinand seama de starea in care se afla economia. Din anii 1970 au fost formulate interventii de tipul „mix policy” al caror obiectiv central il constituie controlul inflatiei. Toate aceste inovatii in materie de interventie se bazeaza, in principal, pe aceleasi parghii economico-financiare la care facea referire si J.M. Keynes. Spre exemplu, „mix policy” apeleaza la masuri diferentiate monetare si bugetare:

cele monetare vizeaza dinamica preturilor, dinamica masei monetare, evolutia ratei dobanzii;

cele bugetare vizeaza dinamica activitatii economice (supuse interventiei prin parghii fiscale si vamale) si reglementarea soldului bugetului, al carui eventual deficit sa fie acoperit nu prin emisiune monetara, ci prin credite pe pietele financiare.

In jurul anilor 1990 au aparut abordarile grupate sub denumirea „teoria cresterii endogene”, care vizeaza valentele de crestere ale mecanismului economic, dar si ale componentelor neeconomice ale mecanismului social, prin valorificarea posibilitatilor pe care le creeaza progresul tehnic, piata si segmentele ei, educatia, revolutia informatica etc.

Conexiunile intre parghiile economico-financiare si indicatorii ce caracterizeaza nivelul, dinamica si cresterea economica au fost sesizate inca din secolul al XVIII-lea, fiind valorificate si in prezent in teoriile economice moderne si in formularea politicilor interventioniste, in vederea sustinerii dezvoltarii sau asanarii componentelor degresive ale ciclului economic. Spre exemplu, in situatia in care statul ar utiliza rata dobanzii ca parghie economico-financiara, putem observa urmatoarele secvente de impact derulate pe seama stimulului initial al cresterii ratei dobanzii: sporirea ratei dobanzii determina reducerea masei monetare, care implica reducerea volumului creditului, cu consecinte asupra diminuarii volumului tranzactiilor si, implicit, al ritmului cresterii economice.

O contributie de maxima importanta pentru fundamentarea interventiei si politicii monetare guvernamentale a adus-o I. Fisher care a formulat urmatoarea relatie, referitoare la echilibrul pietei monetare:

M x V = P x T

in care:

M – masa monetara,

V – viteza de rotatie a banilor,

P – nivelul preturilor,

T – volumul tranzactiilor.

Observam ca in epoca contemporana s-a renuntat la conceptul de neutralitate monetara care in trecut, ascundea esenta relatiilor monetare, astfel ca, in prezent, politica monetara este recunoscuta ca o componenta esentiala a politicii economice.

Modelul keynesist privind interventia guvernamentala in mecanismul economic se prezinta sub urmatoarea forma:

Y = C + I + G

in care:

Y – produsul final,

C – consumul,

I – investitiile,

G – cheltuielile guvernamentale.

Pe baza acestui model pot fi determinati patru multiplicatori de crestere economica: multiplicatorul investitiilor, multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale, multiplicatorul fiscal (avand valoare negativa datorita relatiei inverse care exista intre fiscalitate si cresterea economica) si multiplicatorul subventiilor. Astfel, realizarea unei cheltuieli publice determina o serie de operatiuni generatoare de venituri. Efectele cheltuielilor publice asupra vietii economice nu se masoara numai prin cifra lor, ci prin aceasta cifra se afecteaza un anumit multiplicator care reprezinta propagarea acestui efect asupra ansamblului economiei. Acest multiplicator este masurat prin formula K = 1/1-c, unde c este inclinatia marginala spre consum.

Necesitatea interventiei statului in viata economica si sociala a fost recunoscuta de majoritatea curentelor de gandire economica. Insa, impotriva implicarii masive statului in economie si a redistribuirii resurselor de catre autoritatile publice s-au pronuntat numerosi economisti aducand argumente variate:[3]

statul modern nu are suficiente resurse pentru a satisface numeroasele deziderate economice sau sociale tuturor oamenilor care ar putea dori sprijin si ajutor;

statul nu poate aduna si prelucra imensa cantitate de informatii privind resursele existente la un moment dat, posibilitatile efective ale tuturor producatorilor, prioritatile indivizilor si ale intreprinderilor, nevoile reale de consum etc. Succesul economic si bunastarea ar aparea ca rezultat final necontrolat al unui imens numar de actiuni individuale, dar nu ca rezultat proiectat si urmarit intentionat de stat;

statul nu este capabil sa repartizeze in mod adecvat la nivel global resursele de care dispune, stabilirea exacta a tuturor nevoilor si a prioritatilor existente, lucru imposibil de realizat;

asistenta de stat este contraproductiva. Pe termen lung ea nu a determinat scaderea, ci cresterea numarului de oameni dependenti de ajutorul statului;

interventia statului presupune concentrarea la nivel central a unui vast ansamblu de resurse care declanseaza inevitabil o lupta pentru controlul acestora. Astfel, ajutorul statului va fi gestionat mai putin in folosul celor defavorizati si mai mult in folosul grupurilor favorizate care pot exercita presiunile necesare pentru acapararea resurselor publice.

In acest sens, reprezentantii teoriei optiunilor publice afirma ca deciziile privind alocarea resurselor financiare publice sunt luate printr-un proces de decizie colectiva unde eficienta economica este de multe ori un obiectiv secundar. Activitatea guvernamentala neangradita duce la adoptarea unor programe care risipesc resursele rare si inrautatesc standardele de viata ale cetatenilor. Astfel, cea mai buna solutie de aparare in calea unui guvern invaziv este instituirea unor reguli constitutionale adecvate. Supunand procesul politic unei riguroase analize, teoria optiunilor publice a adus numeroase argumente in favoarea limitarii marimii si obiectivelor politicii guvernamentale.