Regimul valutar, ca mecanism vital al economiei, a constituit preocuparea tarilor aflate in perioada de tranzitie de la economia planificata la economia de piata, din Europa Centrala si de Est, dupa 1989, perioada caracterizata de reforme economice (dar si de transformari politice, legislative, sociale).
Fara indoiala ca privatizarea este cea care distinge o schimbare sistematica originala de „perestroika” sau reforma, insa exista si alte conditii ale infaptuirii reformelor in aceste tari, printre care convertibilitatea monedei si regimul cursului de schimb.
Tarile central si est europene trebuie sa indeplineasca o serie de conditii specifice pentru a-si declara moneda convertibila, si anume:
liberalizarea comertului exterior;
stimularea exportului prin acordarea unor drepturi sau chiar facilitati acestora (dreptul asupra valutei obtinute din export);
crearea unui mecanism de interventie asupra cursului de schimb in vederea asigurarii stabilitatii monedei nationale;
crearea unei rezerve valutare pana la echivalentul valoric al importului pe o perioada de 3-5 luni, care sa acopere solicitarile de schimb valutar ale nerezidentilor (vezi paragraful anterior);
liberalizarea preturilor;
eliminarea subventiilor.
Declararea convertibilitatii interne, limitate din punct de vedere al scopului, sumei si persoanei care solicita preschimbarea, concretizata in posibilitatea cumpararii unei sume limitate de valuta de catre rezidenti, a declansat asa-numitul fenomen al dolarizarii acestor economii, la inceputul anilor `90. Dolarizarea este de fapt manifestarea legii „moneda rea alunga pe cea buna”: populatia dorea sa detina valuta, cumpara valuta (in limita stabilita de lege), aruncand astfel in circulatie moneda nationala. Desigur ca, dolarizarea economiei s-a manifestat pe fondul inflatiei ridicate ce a caracterizat tarile din Estul si Centrul Europei, deci a instabilitatii monedei nationale, a unei rate a dobanzii real negative pentru depozitele in lei, fenomene sesizate de rezidenti.
In acest context, tarile foste socialiste au incercat, prin regimul cursului de schimb, sa asigure stabilitatea monedei lor nationale. Avantajele ancorarii monedei nationale au fost luate in considerare si de Centrul de Studii de Politica Europeana din Bruxelles, atunci cand a recomandat tarilor in tranzitie aceasta ancorare fata de o moneda puternica. Adoptarea unui anumit regim valutar a presupus optiunea politica a factorilor de decizie din tara respectiva, existenta unor conditii economico-financiare specifice si aplicarea unui set de politici economice in concordanta cu regimul valutar adoptat. Diferentele existente in privinta regimului valutar din tarile Europei Centrale si Rasaritene – concretizate ca atare si in acordurile cu Fondul Monetar International – reflectau tocmai conditiile diferite din fiecare tara. Raportul Fondului Monetar International clasifica regimurile de curs de schimb ale acestor tari in cinci categorii:
A – cursuri de schimb fixe (cu infiintarea unui Consiliu Monetar) – ancorarea monedei nationale:Bulgaria, Estonia, Lituania;
B – cursuri de schimb raportate la o valuta puternica sau la un cos de valute (fixate), fara infiintarea unui Consiliu Monetar (pegged exchange rate):Slovacia, Letonia;
C – cursuri de schimb de tipul „crowling peg” cu raportari la un cos de valute si flotare administrativa:Ungaria, Polonia;
D – cursuri de schimb cu flotare administrata:Cehia, Croatia, Slovenia;
E – cursuri de schimb cu flotare independenta.
|
