MONOPOLUL

MONOPOLUL

De regula, monopolul este tratat ca o situatie de piata opusa concurentei pure si perfecte.

Definire si cai de aparitie

Monopolul, în economie, defineste situatia unei piete pe care nu exista concurenta din partea ofertei, întrucât nu se prezinta decât un singur vânzator . În viziunea lui E. H. Chamberlin, monopolul exprima controlul exercitat de un singur vânzator al unui bun economic pentru care nu exista înlocuitor sau situatia când o marfa este vânduta pe o piata doar de o singura firma care fixeaza pretul.

În raport cu aceste conceptii, pentru care trasatura caracteristica a unei firme monopoliste este situatia pe piata, sunt orientari în care monopolul este determinat de pozitia unei firme în productie. Monopolul poate fi caracterizat ca situatie a întreprinderii ce furnizeaza totalitatea productiei ramurii luata în considerare, respectiv ca situatia în care un producator unic al unui bun omogen se afla în fata unei infinitati de cumparatori, producatorul unic dispune de întreaga oferta dintr-o ramura de activitate8.

Ambele conceptii au o trasatura comuna, si anume, o singura firma realizeaza productia ramurii, respectiv asigura oferta unui bun economic pe o anumita piata. Aceste situatii sunt rar întâlnite în economie. De aceea, în definirea monopolului, adesea se apeleaza la notiunea de elasticitate încrucisata9. O firma se afla în situatie de monopol atunci când coeficientul 434e41e de elasticitate încrucisata al cererii din produsul pe care ea îl vinde, în raport cu pretul la care vând acelasi produs toate celelalte firme, este zero sau apropiat de zero.

Chiar daca o firma nu este unica în domeniu, are calitatea de monopol când domina piata prin productia si oferta sa, pozitie care nu este influentata de o modificare de pret din partea celorlalte firme.

Rezulta ca monopolul poate fi perfect (absolut) sau imperfect. Monopolul perfect (absolut) este întâlnit de fiecare data când o singura firma are la dispozitie întreaga oferta si se gaseste în fata unei pluralitati de cumparatori. Bunul care face obiectul ofertei este diferit de altele si imposibil de a fi substituit de catre consumator. Monopolul imperfect apare în situatia în care, pe lânga produca­torul, respectiv ofertantul, care domina ramura si piata, sunt si alte firme de o forta economica redusa.

Existenta si dezvoltarea monopolurilor are mai multe cauze care stau de altfel la baza formelor în care ele se prezinta. În primul rând exista un monopol determinat în mod natural. Acesta rezulta din detinerea în exclusivitate sau cvasi-exclusivitate a unor factori de productie naturali cu calitati deosebite: terenuri cu resurse minerale, hidroenergetice deosebite, terenuri agricole de mare fertilitate sau aflate în zone naturale unice, terenuri de constructii în perimetre echipate si foarte cautate etc. Detinatorul unor astfel de resurse cu o raritate deosebita are posibilitatea sa fixeze pretul si cantitatea pe care o livreaza fiecarui cumparator, sa adopte un comportament discriminatoriu în raport cu potentialii beneficiari.

Tot în categoria monopolurilor naturale intra si acele domenii în care nici economic si nici tehnologic nu este posibila existenta mai multor întreprinderi concurente: retele de distributie a energiei termice, a gazelor, a apei, a cailor ferate etc. Multiplicarea acestor retele pentru a crea o piata concurentiala nu ar fi justificata econo­mic, ar necesita dublarea sau triplarea investitiilor, iar între între­prinderi ar fi posibila realizarea de întelegeri cu privire la pret si piata.

În ultimele decenii, existenta unor monopoluri naturale a început sa fie pusa sub semnul întrebarii. În trecut, serviciile publice de telefonie erau considerate monopol natural întrucât costurile fixe erau ridicate, iar costurile marginale erau relativ reduse. În plus, existenta a mai multor retele de cabluri nu era rentabila pentru a justifica instalarea mai multor telefoane într-o singura locuinta. Progresele tehnologice în telecomunicatii au facut ca monopolul natural al serviciilor telefonice cu cablu sa piarda teren. O parte importanta din suprafata tarii este deservita de mai multe retele de telefonie celulara, care folosesc undele radio în locul cablurilor.

În al doilea rând poate exista un monopol instituit juridic de catre autoritatea statala (monopolul legal sau monopol institutio­nal) asupra unor sectoare de interes strategic (apararea nationala) si de interes public care trebuie sa intre sub incidenta controlului public: productia de armament, materiale radioactive, unele substante farmaceutice (morfina), producerea si comercializarea tutunului si alcoolului, productia banilor si a timbrelor etc. Activitatile din domeniile respective sunt realizate de regula de întreprinderi publice, dar nu sunt excluse nici cele particulare, si se afla sub protectia acordata de puterea publica prin legi juridice. Situatia de monopol se concretizeaza în aceea ca exista obstacole de reglementare sau legislative la intrarea concurentilor si alti agenti economici nu au dreptul sa produca bunuri materiale si servicii similare sau sa le importe si sa le comercializeze. În al treilea rând, ca expresie directa a concentrarii productiei si a capitalului, exista monopolul economic, marea unitate economica sau grupul de unitati economice, care, prin pozitiile detinute, reuseste sa-si impuna conditiile în ceea ce priveste cercetarea, inovarea, productia, comercializarea, preturile în dome­niile industriei si agricol, sau în ceea ce priveste tarifele, creditele, dobânzile, etc, în domeniul serviciilor sau în cel bancar, determinând într-o masura considerabila termenii concurentei.

Firma de mare dimensiune beneficiaza de avantajele pro­ductiei de scara care, în raport cu marimea pietei si conditiile tehnice, realizeaza randamente tehnice crescatoare si un nivel redus al cos­turilor, timp îndelungat. O astfel de situatie face dificila patrun­derea pe piata a unei noi firme care pentru început are costuri ridicate.

Reducerea numarului de firme faciliteaza realizarea unor întelegeri sau acorduri între ele.

În al patrulea rând, exista un monopol tehnologic generat de proprietatea asupra unui brevet de inventie, ceea ce confera detina­torului un drept exclusiv o anumita perioada de timp.

Brevetul se acorda unui inventator cu scopul de a-i permite sa utilizeze temporar si exclusiv un produs sau un proces tehnologic. De exemplu, o firma farmaceutica poate detine monopolul asupra unui nou medicament un numar de ani stabilit prin lege datorita protectiei pe care i-o ofera brevetul. Statul acorda brevete cu scopul de a încuraja inventiile.

În categoria restrictiilor la intrare pe piata, dar care nu sunt legate de o inventie, se includ licentele pentru prestarea unor servicii publice (telefonie, televiziune prin cablu, radio etc.). În asemenea situatii, firma primeste dreptul exclusiv de a presta un serviciu, obligându-se, între altele, sa puna serviciul respectiv la dispozitia tuturor consumatorilor.

În al cincilea rând poate fi monopol de "marca" si nu de produs. Marca comerciala, care este unica si recunoscuta de consu­matori, este expresia originalitatii modelelor si garantia calitatii pro­duselor. În acest caz, pe piata se manifesta un monopol psihologic, subiectiv, creat prin publicitatea facuta unei marci pentru a-si afirma personalitatea si superioritatea. În acest caz ne gasim într-un regim de piata care se situeaza la jumatatea drumului între o piata concu­rentiala si monopolul absolut si este rezultatul conditiilor subiective. De aici, rezulta ca agentul economic, pentru a reusi în afaceri, trebuie sa-si cucereasca o anumita pozitie pe piata, o pozitie de monopol, sa fie diferit de ceilalti, iar în concurenta, ideea de monopol este întotdeauna subînteleasa.

Termenul de monopol evoca ideea de dominatie, de stapânire, dreptul de a dispune de un sector de activitate sau de o piata. Functia esentiala a monopolului o reprezinta dominatia pietei, a ofertei unui bun economic, iar mobilul caruia îi subordoneaza activitatea îl constituie obtinerea profitului ridicat de monopol.

În 1908 compania Ford a creat automobilul "model T", "o masina pentru omul obisnuit", ieftina, sigura si usor de condus. În primul an integral de productie (1909), compania a vândut 10 000 de bucati, dupa care vânzarile s-au dublat în fiecare an. În 1913 au fost vândute circa 200 000 de bucati de autoturisme.

Desi mai existau si alte firme, compania Ford era singurul producator de autoturisme ieftine. În aceasta situatie Ford putea hotarî asupra pretului si caracteristicilor produsului. Când a pus în functiune o noua linie de asamblare la Highland, a ridicat brusc pretul modelului T la 100 $ (o crestere de 12 %), pentru a acoperi cheltuielile de investitii. Apoi a hotarât vopsirea tuturor automobilelor Ford, model T, în negru. Când a fost anuntat de un director executiv cu privire la plângerile consumatorilor referitoare la lipsa varietatii culorii modelului T, Ford i-a spus: "Dati-le orice culoare doresc atâta timp cât este neagra".

Compania Ford avea putere asupra pietei. Ea putea sa hotarasca ce culoare vor avea autoturismele cumparate, putea creste pretul modelului fara teama ca va pierde clientii. Esenta puterii monopolului asupra pietei consta în capacitatea de a influenta pretul unui bun economic.

În legatura cu existenta si functionarea monopolurilor se fac doua observatii importante10. Prima consta în aceea ca sunt rare monopolurile care sa nu aiba îngradita libertatea de actiune prin existenta unor înlocuitori (substituenti) ai bunurilor ce formeaza obiectul ofertei lor. A doua observatie priveste necesitatea inter­ventiei autoritatilor statale, care adesea trebuie sa impuna unele obligatii legale ce vizeaza limitarea unor abuzuri de putere.

2.2. Cererea si oferta pe piata monopolista

În raport cu piata cu concurenta perfecta, piata monopolista presupune urmatoarele conditii11:

- o singura firma domina productia, respectiv oferta unui bun economic;

- bunul economic ce formeaza obiectul tranzactiei de piata nu poate fi substituit;

- intrarea unor firme noi pe piata monopolista este împiedicata de existenta unor bariere economice, naturale, juridice sau tehnologice. Prin înlaturarea eventualelor firme rivale, piata monopolista este opusul concurentei;

- pretul nu mai este fixat în afara firmei, depinde de actiunea acesteia. Are loc fixarea simultana a pretului si a cantitatii.

O firma monopolista, în calitate de unic producator, se confunda cu ramura si este confruntata cu cererea pietei pentru produsul sau. În acest caz, elasticitatea cererii în raport cu pretul este imperfecta, iar curba cererii normale are panta negativa.

Desi are posibilitatea sa fixeze pretul pentru marfa sa, monopolul nu are nici o putere asupra cererii. Pretul stabilit trebuie sa fie recunoscut si acceptat de cumparatori. În cazul în care pretul stabilit de monopol este atât de ridicat încât nu poate fi acceptat de catre cumparatori, bunul va ramâne nevândut. Cumparatorii având latitudinea de a stabili ce cantitate pot cumpara din bunul care li se ofera, în functie de marimea disponibilitatilor lor banesti, stabilesc totodata si cantitatea de marfa ce poate fi vânduta de monopol si invers, monopolul poate sa hotarasca vânzarea unei anumite cantitati de produse pe piata, dar cumparatorii vor fi cei care dicteaza în acest caz pretul.

Rezulta ca de fiecare data când piata este constrânsa de mono­pol din punct de vedere al pretului, el pierde controlul cantitatii si invers, când constrânge piata prin penurie sau abundenta nu mai dispune de controlul pretului. Aceasta înseamna ca monopolul dis­pune în fond de o libertate relativa pentru a fixa pretul, iar cumpa­ratorii au posibilitatea de a reactiona la modificarea pretului de monopol. Chiar si în aceasta situatie, cererea este o functie de pret:

,

iar pretul este o functie de cerere (de cantitatea solicitata de consumatori):

,

considerata a fi inversul functiei cererii la monopol.

Din moment ce cantitatea ceruta creste pe masura ce pretul scade, panta functiei cererii este negativa:

.

Fig. 7.1 arata ca monopolul poate vinde mai multe unitati, dar numai daca micsoreaza pretul de-a lungul curbei cererii.

Se presupune ca monopolul vinde toata cantitatea la un anumit pret. De exemplu, daca monopolul vinde toate unitatile la pretul p₁, primeste ca venit p₁Q₁ (zonele 1 si 2). Pentru a vinde Q₂, firma micsoreaza pretul pâna la p₂ si încaseaza p₂Q₂ ca venit total (zonele 2 si 3).

Scazând pretul, monopolul obtine un venit suplimentar prin vânzarea mai multor unitati. Daca pretul scade de la p₁ la p₂, pierderea de venit din cele Q₁ unitati este masurata de zona 1, iar câstigul reprezentat de cresterea cantitatii vândute de la Q₁ la Q₂ la pretul p₂ este exprimat de zona 3. Cele 2 zone (1 si 3) îsi modifica marimea pe masura ce firma scade pretul si se deplaseaza în jos pe curba cererii. Ca urmare, venitul total, de regula, se schimba, la început creste, apoi scade.

Daca cererea pe piata monopolista coincide cu cererea la firma si este suma cererilor individuale ale unui numar mare de cumparatori, oferta pietei se confunda cu oferta individuala, a firmei monopoliste. Ca atare, între pret si oferta exista o relatie de tip special. Oferta de monopol reprezinta cantitatea care, vânduta la un anumit pret, asigura firmei monopoliste profitul maxim. În cazul monopolului nu este o relatie univoca dintre pret si cantitatea ofertei. Curba costului marginal nu reprezinta curba ofertei optime asa cum este în cazul concurentei perfecte. Nu avem o curba a ofertei pentru firma monopolista. Ea se reduce la un punct pe curba cererii deoarece monopolul alege simultan cantitatea si pretul.

Deoarece curba venitului mediu (curba cererii) este diferita de curba venitului marginal, în cazul monopolului este posibil (a) sa avem doua cantitati oferite la acelasi pret sau (b) doua preturi pentru aceeasi cantitate.

2.3. Veniturile totale, veniturile marginale,

veniturile medii

Posibilitatea firmei monopoliste de a stabili pretul influen­teaza cererea si deci veniturile totale (cifra de afaceri) si veniturile medii.

În cazul concurentei perfecte, venitul total (V_T) se obtine prin înmultirea cantitatii vândute cu pretul (), iar venitul marginal si venitul mediu sunt egale cu pretul.

Monopolul nu face exceptie de la regula generala dupa care veniturile totale sunt egale cu produsul dintre cantitatea de marfa vânduta si pretul încasat. Particularitatea consta în aceea ca pretul este în functie de vânzari:

Functia venitului total pentru monopol este complet diferita de functia liniara a unei firme pe o piata perfecta. Monopolul poate "arunca în aer piata" daca vinde o cantitate mare si reduce venitul.

Venitul marginal este reprezentat de panta functiei venitului total, respectiv modificarea venitului total ∆V_T, atunci când canti­tatea vânduta creste cu ∆Q. Din fig. 7.2 rezulta ca panta functiei venitului total este pozitiva atâta timp cât cantitatea vânduta este mai mica decât Q^*, este zero când cantitatea este Q^* si este negativa când firma vinde o cantitate ce depaseste Q^*. Functia venitului marginal arata cum se schimba venitul (∆V_T) atunci când cantitatea vânduta se modifica cu ∆Q.

Venitul marginal (V_mg) nu se confunda cu venitul mediu si cu pretul. Pentru monopol, venitul marginal este egal cu încasarea suplimentara obtinuta de la ultima unitate de produs vânduta, diminuata cu pierderea de încasare rezultata din scaderea pretului, scadere care se repercuteaza asupra întregii cantitatii vândute.

Daca firma este nevoita, pentru a-si spori venitul, sa creasca cantitatea vânduta cu ∆Q, de la Q₀ la Q₁, trebuie sa micsoreze pretul cu (-∆p) de la p₀ la p₁. Sporul de venit ∆V_T este :

Prin împartirea ambelor parti ale ecuatiei precedente cu , rezulta:

2.4. Pretul de monopol

Pretul de monopol este o categorie importanta a preturilor fixate si de regula el este mai ridicat decât cel ce rezulta din jocul liber al fortelor concurentiale. În consecinta, cumparatorii achizitioneaza o cantitate mai mica la un pret mai ridicat.

Analiza pretului de monopol poate fi facuta fara luarea în considerare a costurilor ofertantului, pornind de la piata, sau prin luarea în considerare a curbelor de cost si venit ale firmei.

Fig. 7.6. Influenta gradului de elasticitate asupra pretului.

Fig. 7.7. Influenta elasticitatii cererii asupra pretului.

Cu cât este mai elastica cererea, cu atât mai mica este cresterea pretului fata de cresterea costului marginal.

Cea de-a doua implicatie ascunsa consta în aceea ca un monopol va fixa pretul într-un punct de-a lungul functiei cererii unde aceasta este elastica. Partea dreapta a ecuatiei V_mg = p(1 + 1/E_D) este de fapt expresia costului marginal care trebuie sa fie pozitiv. Pentru ca venitul marginal sa fie pozitiv, (1 + 1/E_D) trebuie sa fie pozitiv, iar aceasta cere ca E_D < -1. De aici rezulta ca un monopol stabileste pretul pe functia cererii unde aceasta este elastica.

Solutia analitica a problemei echilibrului monopolist poate fi ilustrata prin luarea în considerare a unor forme concrete ale functiilor cererii si costurilor, adecvate conditiilor "normale"13.

Daca functia costurilor totale este:

În cazul pietei cu concurenta perfecta, existenta supraprofitului atrage noi firme si pretul tinde spre nivelul costului mediu minim. Când sunt bariere la intrare în ramura, firma îsi pastreaza pe termen lung pozitia de monopol si echilibrul nu presupune anularea supraprofitului     Dimpotriva, si pe termen lung monopolul obtine profit, pe care îsi propune sa-l maximizeze.

Explicarea mecanismului de realizare a echilibrului pe termen lung porneste de la ipoteza ca acesta este format din mai multe perioade scurte în decursul carora firma evolueaza spre dimensiunea optima14.

Curba costului mediu pe termen lung C_ML este curba anvelopa (înfasuratoare) a curbelor de cost mediu pe termen scurt C_Ms. De aceea, costul mediu minim pe termen lung coincide cu costul mediu minim pe termen scurt, corespunzator productiei la care firma a atins dimensiunea optima. De asemenea, costul marginal al perioadei ultime va fi egal cu costul marginal pe termen lung, C_mgL.

Curbele de cerere (venit mediu) si de venit marginal nu sunt modificate în raport cu perioada scurta.

O firma monopolistica pentru care functia cererii este desface cantitatea Q₁ la pretul p₁, realizeaza profitul maxim la o curba a costurilor medii pe termen scurt C_M1, corespunzator punctului N, unde costurile marginale sunt egale cu venitul marginal (fig. 7.10).

Daca în timp cererea creste de la D₁ = p₁(Q) la D₂ = p₂(Q), firma poate sa vânda produsele la un pret mai ridicat, p₂, fara sa depaseasca productia Q₁ sau sa sporeasca cantitatea ofertei corespunzând preturilor initiale, p₁. De regula, daca firma apreciaza ca se afla în fata unei cereri sporite ce se va manifesta durabil si nu este conjuncturala, realizeaza o adaptare mutativa a capacitatii sale care sa corespunda curbei costurilor medii pe termen lung C_mL. Aceasta pentru ca la o sporire a preturilor, firme concurente ar putea penetra barierele la intrare, monopolul transformându-se în oligopol, ceea ce determina modificarea cererii la firma care nu ar mai coincide cu cererea pietei. Daca, conform noii curbe a cererii D₂, productia la care se obtine profitul maxim este Q₂ corespunzatoare punctului N' în care curba costurilor marginale pe termen lung, C_mgL intersecteaza noua curba a veniturilor marginale, V_mg2 utilizeaza pretul p₃ care marcheaza egalitatea între cerere si oferta si care se situeaza deasupra costului mediu minim si costului mediu corespunzator punctului de echilibru. Daca într-o perioada scurta, asa cum s-a vazut, productia optima este aceea la care V_mg = C_mg, iar pretul este egal sau mai mare decât costul mediu, în perioada lunga, optimizarea productiei implica, si în acest caz, respectarea restrictiei V_mg = C_mg, însa pretul trebuie sa fie egal sau mai mare decât costul total mediu minim. Rezulta ca rolul costurilor medii si a costurilor marginale în fundamentarea deciziilor pe termen scurt sau pe termen lung a monopolurilor privind profitul este de necontestat.

Fig. 7.10. Echilibrul firmei monopoliste pe termen lung.

Productia optima pentru monopol este mai mica decât productia optima care defineste oferta globala în cazul concurentei perfecte. Monopolul ofera o cantitate mai mica la un pret mai ridicat si consumatorii sunt obligati sa-si restrânga corespunzator cererea.

2.4.3. Pretul în cazul unor modalitati alternative

de gestiune în monopol

Preîntâmpinarea aparitiei unor concurenti atrasi de suprapro­fiturile încasate, poate determina monopolurile sa conceapa si alte strategii de gestiune decât cele care vizeaza maximizarea profitului. Modalitati alternative de stabilire a preturilor sunt: maximizarea cifrei de afaceri, realizarea gestiunii în stare de echilibru si stabilirea pretului la nivelul costului marginal.16

MAXIMIZAREA CIFREI DE AFACERI. În anumite cazuri monopolul nu urmareste maximizarea profitului. El este interesat de sporirea cifrei de afaceri atunci când se are în vedere eliminarea concurentilor sau evitarea aparitiei unor noi concurenti. Pentru a-si proteja situatia, monopolul prefera pe termen scurt sa aiba un profit mai mic sau sa riste pierderi de o dimensiune redusa (fig. 7.11).

Cifra de afaceri (venitul total) este maxima atunci când venitul marginal este egal cu zero. Productia corespunzatoare acestei situatii este Q₁ si pretul este p₁. La cuplul p₁ - Q₁ are loc cresterea cantitatii vândute, o scadere a pretului si a profitului în raport cu obiectivul de maximizare a profitului.

Daca reluam exemplul din 2.4.2.1, avem:

Fig. 7.14. Preturile Ramsey-Boiteux.

Pierderile de bunastare sunt BCH pentru bunul X si LCM pentru bunul Y. Preturile Ramsey-Boiteux abandoneaza ipoteza cresterii uniforme a nivelurilor de pret pentru a deveni posibila acoperirea costurilor totale. Cele doua preturi vor creste nu în mod egal, ci invers proportional cu elasticitatile celor doua bunuri. Pretul produsului trebuie sa satisfaca relatia:

,

unde: p_i este pretul bunului i, C_mgi este costul marginal al bunului i, E_Di este elasticitatea cererii bunului si α este o constanta. Rezulta ca preturile R.B. respecta regula: distantele relative dintre preturile diverselor bunuri si costurile lor marginale sunt invers proportionale cu elasticitatea în functie de pret a cererii care le este adresata. Asa construite, preturile R.B. nu numai ca acopera integral costul de productie, dar diminueaza si pierderea de bunastare, care este în acest caz LCM pentru bunul X si BCH pentru bunul Y. Prin intermediul acestor preturi, pierderea de bunastare este mai mica decât în cazul anterior.

2.5. Discriminarea monopolista

Discriminarea se poate defini ca vânzarea aceluiasi produs la preturi diferite. Diferentele între preturi nu corespund direct unei deosebiri reale în costuri17. Strategii monopoliste de discriminare prin preturi sunt fondate pe teoria monopolului discriminant formulata de Pigou.

Discriminarea prin preturi nu este numai o teorie, ea se întâlneste relativ frecvent în comportamentul unor firme. În practica sunt exemple de monopoluri care în formularea obiectivului de maximizare a profitului, pun în aplicare strategii ce le apropie de monopolul discriminant.

Nu toate diferentele de preturi reprezinta discriminari prin preturi. Discounturi de cantitate, diferente între preturile cu ridicata si cu amanuntul, preturi care variaza în raport cu sezonul nu reprezinta discriminari de pret, deoarece acelasi produs care este vândut în cantitati diferite, locuri diferite sau perioade diferite, poate avea costuri de productie diferite.

Formele de practici discriminatorii se pot grupa în mai multe categorii functionale în raport cu posibilitatile de separare a pietelor. Vânzarea unui produs la preturi diferite este posibila pe piete diferite care nu comunica sau comunica putin între ele. În acest sens, se disting:

a) Discriminarea pe grupe de cumparatori (discriminare socio-economica). Pe piata se întâlnesc categorii de cumparatori cu comportamente diferite si care au o cerere specifica sub aspectul elasticitatii în raport cu pretul. Este cazul firmelor care furnizeaza energia electrica la tarife diferite pentru agentii economici si gospodarii, al societatilor de cai ferate ce au tarife diferentiate pe grupe de marfuri sau practicarea unor reduceri tarifare la unele servicii (transport, spectacole, servicii hoteliere etc.) pentru unele categorii de personal: studenti, pensionari, ziaristi etc.

b) Discriminarea spatiala priveste metodele de distribuire si consta în diferentierea preturilor aceluiasi bun în functie de zonele de distributie, fara ca aceasta discriminare sa fie fondata pe diferentie­rea în costuri. O astfel de modalitate de stabilire a pretului poate fi dirijata fie împotriva cumparatorilor, fie împotriva concurentilor: o fractionare a cumparatorilor pe grupe socio-economice sau o modulare a preturilor în functie de situatia concurentiala a fiecarei zone geografice.

c) Discriminare de ordin temporal, când pietele pot fi sepa­rate printr-o perioada de timp: sezon si extrasezon în turism, în comertul cu bunuri ce au o cerere sezoniera, spectacol dimineata si spectacol seara, preturi pentru prânz si preturi pentru cina la restaurant etc. O categorie sau alta se caracterizeaza printr-o cerere elastica sau inelastica.

d) Discriminarea pe persoane are la baza ideea de individua­lizare a fiecarui cumparator si de a-l face sa plateasca pretul maxim pe care este dispus sa-l accepte. Discriminarea pe persoana este cu atât mai usor de pus în aplicare, cu cât produsul este diferentiat si fiecare vânzare se negociaza separat. Este cazul unei serii largi de servicii: reparatii, servicii juridice, medicale, bancare. Aceasta forma limitata de discriminare este deosebit de avantajoasa în cazul în care se manifesta "efectul Veblen" sau "efectul de snobism".

Interesul pentru firma de a practica o forma posibila de discriminare apare de îndata ce sunt luate în considerare conse­cintele cresterii vânzarilor asupra veniturilor totale.

Discriminarea prin preturi este profitabila, fie deoarece diferiti cumparatori doresc sa plateasca sume diferite pentru acel produs, fie deoarece un cumparator doreste sa plateasca sume diferite pentru unitati diferite din acelasi produs. Elementul de baza în ceea ce priveste discriminarea prin preturi este ca, în fiecare din aceste circumstante, vânzatorii pot fi capabili sa capteze o parte din consumurile suplimentare care, altfel, ar merge la cumparatori.

În fond este vorba de un monopol cu mai multe curbe ale cererii. Potrivit regulii generale, monopolul îsi maximizeaza profitul la o productie Q₀ vânduta cu pretul p₀. Daca însa monopolistul are posibilitatea sa împarta clientela pe grupe, ataseaza acestora curbe specifice ale cererii, D₁ si D₂ (fig. 7.15).

În aceasta situatie vinde cantitatea OQ₁ pe piata D₁ la pretul p₁ si cantitatea OQ₂ pe piata D₂ la pretul p₂ care este superior preturilor p₁ si p₀. Daca se aduna cele doua curbe partiale ale cererii D₁ + D₂, se obtine curba cererii totale.

Analitic, situatia poate fi prezentata în felul urmator: Q₁ si Q₂ reprezinta cantitatile vândute pe fiecare piata; V_T1(Q1) ,V_T2(Q2) - venitul total, respectiv functiile de cerere pe fiecare piata; iar costul total depinde de ansamblul cantitatilor produse, adica:

Fig. 7. 15. Discriminarea pe grupe de cumparatori.

Profitul total al monopolului se determina în mod obisnuit ca diferenta între venitul total si costul total, dar venitul total al firmei este suma venitului obtinut pe ambele piete:

π = V_T1(Q1) + V_T2(Q2) - C_T(Q₁ + Q₂).

Pentru obtinerea profitului maxim, trebuie anulate derivatele partiale:

, de unde

, de unde .

Productia este furnizata în întregime de o singura întreprindere, ceea ce justifica relatia:

.

Egalitatea venitului marginal cu costul marginal pe fiecare piata asigura profitul maxim pentru monopol si nu implica egalizarea, ci diferentierea preturilor. Daca se tine seama de relatia dintre venitul marginal al monopolului si elasticitatea cererii în raport cu pretul (V_mg = p(1+ 1/E_c) , se poate concluziona ca pretul fixat pe o piata este cu atât mai ridicat, cu cât elasticitatea cererii fata de pret în punctul de echilibru este mai scazuta.

Un monopol care este capabil sa practice discriminarea între piete aloca productia astfel încât sa egaleze veniturile marginale. Daca nu se face acest lucru, venitul total poate sa fie crescut prin reducerea vânzarilor cu o unitate pe piata cu venit marginal scazut si cresterea corespunzatoare a vânzarilor pe pietele cu venit marginal ridicat. Aceasta realocare a vânzarilor creste venitul total prin diferenta între cele doua venituri marginale.

Daca pe doua piete sunt curbe de cerere diferite dar venituri marginale egale, înseamna ca de fapt exista cerere la preturi diferite. De aici rezulta doua consecinte importante ale discriminarii prin pret18:

a)  Pentru orice nivel al productiei, cel mai profitabil sistem de preturi discriminatorii va da posibilitate firmei sa obtina un venit total mai mare decât în cazul practicarii unui pret unic corespunzator situatiei de maximizare a profitului. Firma, pentru a nu obtine niciodata un venit mai mic, trebuie sa se afle în situatia de a putea creste pretul oricarei unitati vândute si a nu-l scadea pentru nici o alta unitate;

b)  Productia, în conditiile discriminarii prin preturi, va fi, în general, mai mare decât în conditiile unei firme ce practica un singur pret. Monopolul, la un pret ridicat, produce mai putin decât firmele prefect competitive. Discriminarea prin pret permite evitarea acestei descurajari. În cazul discriminarii perfecte, în care fiecare unitate de bun este vânduta la un pret diferit, firma care îsi maximizeaza profitul va produce fiecare unitate pentru care pretul este mai mare decât costul marginal.

Evaluarea discriminarii prin pret genereaza doua probleme relativ separate. Prima priveste efectul discriminarii asupra nivelului de productie, iar a doua vizeaza efectul discriminarii asupra distributiei venitului. Discriminarea, de regula, face ca productia sa fie mai mare decât în situatia în care se practica un singur pret. Adesea, efectul discriminarii apare asupra distributiei venitului, în sensul ca sporirea profitului firmei este si efectul transferarii de venit de la cumparator la vânzator. Acest lucru poate fi indezirabil daca cumparatorii sunt saraci iar vânzatorii sunt bogati. Însa, în unele cazuri, discriminarea prin pret permite oamenilor cu venituri mai mici sa achizitioneze bunuri sau servicii pe care ar fi incapabili sa la cumpere, daca acestea ar fi vândute la un singur pret.

Evident, nu se justifica nici un rationament simplu dupa care discriminarea prin pret este fie benefica, fie nociva pentru cumparator. Fiecare situatie de discriminare trebuie apreciata dupa propriile sale coordonate.

2.6. Determinarea gradului de monopolizare

Monopolul pur este o situatie extrema care se întâlneste rar în economie. În realitate, marea majoritate a monopolurilor sunt o forma mai "slaba". S-a demonstrat însa ca orice firma care are un anumit control asupra pretului pentru productia sa, are o putere de monopol.

Acest lucru face ca toate firmele de acest fel sa fie supuse reglementarii puterii publice? Raspunsul este negativ, întrucât si reglementarea este costisitoare. Pentru a determina care firme mono­poliste justifica reglementarea, este necesara masurarea si compara­rea puterii (gradul) de monopol, folosindu-se mai multi indicatori.

INDICATORUL LERNER. Abilitatea de a cere un pret mai mare decât costul marginal este o caracteristica a monopolului. Firmele maximizeaza profitul egalând venitul marginal cu costul marginal, dar în timp ce în cazul concurentei perfecte p = V_mg, în situatie de monopol p > V_mg = C_mg.

Gradul în care pretul se îndeparteaza de costul marginal poate fi o masura a puterii de monopol a unei firme sau a gradului în care o structura de piata se apropie de monopol. Indicatorul Lerner se determina cu relatia:

.

Întrucât p = C_TM, indicatorul Lerner se mai poate scrie:

.

Dar C_mg / C_TM = (1 - 1/E_D), unde E_D este elasticitatea cererii si indicatorul Lerner devine:

.

De remarcat ca pentru o firma dintr-o structura de piata perfect competitiva, E_D este infinita si 1/E_D este zero. Firma nu are putere sa modifice sau sa influenteze pretul. Daca gradul de elasti­citate al cererii este scazut, firma, desi nu este unica pe piata, are o situatie de monopol.

NIVELUL DE CONCENTRARE AL PIEŢEI. Proportiile concentrarii dimensionale a pietei se determina prin:

- ponderea vânzarilor celei mai mari firme în totalul vânza­rilor de pe piata respectiva;

- ponderea vânzarii celor mai mari 3, 4, 5 firme din ramura în totalul vânzarilor de pe piata respectiva.

Premisa de baza în luarea în considerare a gradului de concen­trare pentru aprecierea gradului de monopolizare este ca, într-o industrie competitiva, cifra de afaceri a pietei este distribuita între mai multe firme, în timp ce într-o industrie monopolista activitatea este concentrata în câteva firme sau chiar într-o singura firma.

INDICELE HERFINDAHL-HIRSCHMAN. Un indicator care tine seama de distributia dupa marime a firmelor este indicele Herfindahl-Hirschman. Se defineste ca suma patratelor cotelor de piata ale firmelor, cotele de piata fiind considerate numere întregi. Acesta se calculeaza dupa formula:

H = P²_i,

unde n este numarul de firme din industrie, iar P_i este ponderea firmei i în vânzarile (sau productia, efectivul de lucratori etc.) totale pe o piata cu n firme.

Indicele H-H reflecta atât numarul de firme, cât si marimea lor relativa. Consideram ca exista cinci firme într-o ramura oarecare si care au ca pondere în totalul vânzarii, dupa cum urmeaza: prima - 50 %; a doua - 30 %; a treia - 10 %; a patra - 6 % iar a cincea - 4 %. În acest caz indicele H-H este:

H = (0,50)² + (0,30)² + (0,10)² + (0,06)² + (0,04)² = 0,3552

H = 50² + 30² + 10² + 6² + 4² = 3552.

Daca una din firme detine 72% din piata, iar fiecare din celelalte firme detin câte 7%, atunci rata de concentrare este:

H = 72² + 7² + 7² + 7² + 7² = 5370.

În cazul în care toate firmele au ponderi egale în ramura, înseamna ca fiecare din cele cinci detine câte 20%, iar indicatorul H-H este:

H = 5 . (20)² = 2000.

Daca exista n firme într-o industrie si toate au ponderi egale, procentul fiecarei firme este 10000/n si H = n (p)² = 1/n, care este reciproca numarului de firme. Daca exista o singura firma procentul este 100% si H = 10.000. Astfel indicatorul H-H se situeaza între 10.000 si 10.000/n, unde n este numarul de firme. Cu cât sunt mai putine firme pe piata, cu atât H este mai mare si atinge valoarea maxima = 10.000 în cazul monopolului pur. Indicele H-H foloseste ca element pentru fundamentarea deciziilor autoritatilor atunci când se urmareste limitarea concentrarii pietei.

COEFICIENTUL ELASTICITĂŢII ÎNCRUCIsATE. În cazul unei piete cu concurenta perfecta, produsele sunt omogene si se substituie perfect. Pe o piata monopolista, produsul este unic. Se poate determina puterea unui monopol prin intermediul coeficientului elasticitatii încrucisate care ne creeaza o imagine asupra gradului în care un bun poate fi substituit cu altul. Cu cât coeficientul elasticitatii încrucisate este mai mare, cu atât substitui­rea este mai facila, iar puterea de monopol este mai mica.

Informatiile obtinute cu privire la gradul de monopolizare al pietei sunt utile în stabilirea politicilor ce pot fi folosite pentru reducerea pierderilor de bunastare sociala datorita monopolului. Aceste politici includ (a) reglementari de preturi, taxe si (b) politica concurentiala.

Reglementarea de pret este orientata sa determine firma monopolista sa mareasca productia, controlând pretul pe care îl solicita cumparatorilor. Taxele pot fi folosite pentru a modifica productia firmei sau pentru a redistribui venitul si a rezolva problemele de ordin social si moral legate de monopol. Politica de concurenta este proiectata pentru a preveni acumularea de putere mare pe piata de catre o singura firma. Din acest unghi de vedere, politica de concurenta este o masura de prevenire a formarii si manifestarii pe piata a monopolurilor.

2.7. Obiectia sociala cu privire la monopol

Suspiciuni fata de existenta si functionarea monopolurilor nu sunt de data recenta, iar criticile se pot formula fara dificultati. Discutia continua însa deoarece monopolul nu este condamnabil în toate situatiile, iar concurenta perfecta nu poate fi considerata întotdeauna un model de referinta.

În anumite cazuri, transformarea unor activitati perfect con­curentiale în monopol are ca efect diminuarea surplusului consu­matorului, cresterea pretului de vânzare, scaderea productiei, aparitia unor supraprofituri durabile. Pentru a compara piata concurentiala cu monopolul, presupunem ca ramura (industria) este una competitiva, cu costuri constante, unde exista mai multe firme si fiecare produce cu un cost egal cu costul mediu minim pe termen lung. Pentru a men­tine comparabilitatea, se presupune ca functia de oferta pe termen lung a industriei competitive este aceeasi cu functia costului margi­nal, respectiv functia costului mediu pe termen lung. De asemenea, se presupune ca, prin fuziune, firmele competitive for­meaza un monopol în cadrul caruia exista mai multe uzine. Acesta obtine pro­ductia la costuri marginale si costuri medii pe termen lung constante.

Fig. 7.17a indica pretul competitiv si productia în cadrul unei industrii competitive. Surplusul consumatorului este reprezentat de zona 1 si, întrucât functia ofertei pe termen lung este reprezentata printr-o linie orizontala, surplusul producatorului este egal cu zero. În fig. 7.17b, pretul de monopol p_m este mai mare si productia Q_m este mai mica decât în situatia de piata concurentiala. În acest caz surplusul consumatorului este reprezentat de zona 2. Pentru ca pretul p_m este superior pretului unei piete competitive, p_c, monopolului îi sunt transferate parti din surplusul consumatorului prin profiturile câstigate. Zona 3 reprezinta transformarea unei parti din surplus în profit permanent pentru monopol. Productia de monopol (oferta) fiind mai mica decât într-o situatie competitiva (Q_m < Q_c), monopolul devine "malthusian" si creeaza o pierdere neta pentru consumator, a carei marime este reprezentata de zona 4. Pierderea "neta" este acea pierdere în valoare suferita de un grup de agenti economici (consumatori sau producatori) care nu este urmata de cresterea în valoare obtinuta de un alt grup. Obiectia sociala cu privire la monopol se refera la faptul ca acesta creeaza o pierdere neta în valoare, încât suma surplusurilor consumatorului si producatorului nu este maximizata.

Analiza anterioara este schematica; nu exista nici un motiv pentru a presupune ca nu are loc o modificare a conditiilor de cost. Trecerea la monopol poate sa determine aparitia economiilor de scara si din aceasta sa rezulta o crestere a productiei si reducerea preturilor (fig. 7.18).

În acest caz, noua curba a costului marginal, C_mg1, intersecteaza curba venitului marginal, V_mg, la dreapta lui p_cQ_c si Q_m >Q_c iar p_m < p_c.

Situatia inversa este posibila; trecerea la monopol poate sa însemne ineficienta, risipa de factori de productie, cresterea costului marginal, a pretului si diminuarea productiei.

Argumente în favoarea monopolului au fost prezentate de J. Schumpeter, ce considera monopolul ca fiind generator de inovatii. Modificarile tehnice duc la aparitia de noi bunuri, metode de pro­ductie noi, care permit în cele din urma scaderea pretului. A inova reprezinta un risc care se asuma doar daca firma ce efectueaza cheltuieli de cercetare-dezvoltare are siguranta obtinerii unor profi­turi într-o perioada lunga de timp.

Fig. 7.17. Efectul monopolului asupra surplusului consumatorului si producatorului.

Modelul de analiza cuprinde "n" firme ce intra în competitie.

Pentru a-si mari sansele, fiecare firma cheltuieste mai mult pentru cercetare-dezvoltare. Câstiga firma care introduce prima produsul pe piata.

Modelul presupune ca cel care câstiga va avea un monopol pentru produsul sau pentru o perioada de un an. În anul urmator, competitia începe cu alte "n" firme pentru dezvoltarea unui alt produs. Pentru ca sunt "n" firme ce au aceleasi cheltuieli, proba­bilitatea ca oricare din ele sa câstige competitia este de 1/n. De exemplu, daca sunt 5 firme care efectueaza acelasi volum de chel­tuieli pentru cercetare-dezvoltare, fiecare firma are o probabilitate de a câstiga egala cu 1/5.

Pentru a determina marimea cheltuielilor de cercetare-dezvol­tare pe care sunt dispuse firmele sa le efectueze, trebuie elaborata o expresie pentru profiturile asteptate de catre firma.

Profiturile anuale nete ale firmei ce câstiga competitia sunt π_m - - r, unde π_m reprezinta profitul de monopol înaintea deducerii cheltuielilor de cercetare-dezvoltare (venitul total) si "r" reprezinta cheltuielile anuale pentru cercetare-dezvoltare. În fig. 7.19, D reprezinta curba cererii, C_mgL este costul marginal pe termen lung, C_MTL este curba costului total mediu pe termen lung si V_mgL este curba venitului marginal pe termen lung.

Daca firma câstiga competitia si introduce pe piata un nou produs, pretul va fi p_m si profiturile obtinute π_m. Probabilitatea ca firma sa piarda competitia este (n - 1)/n, iar pierderile anuale sunt, r, egale cu cheltuielile efectuate pentru cercetare-dezvoltare.

Profitul asteptat = (Probabilitatea de câstig x Profitul net) +

(Probabilitatea de a pierde x Pierderea).

Ecuatia profitului asteptat este:

Discutia nu se încheie odata cu relevarea dimensiunii profitului net obtinut de o firma care efectueaza cheltuieli de cercetare-dezvoltare si reuseste sa aduca pe piata un produs nou. Protectia inovatiilor prin legislatie permite firmei sa pastreze pentru o perioada lunga întregul beneficiu ce rezulta din obtinerea si vânzarea unui bun. În momentul în care exista o inovatie si un brevet care o protejeaza, exista un monopol legat de know-how. Aceasta situatie se mentine doar în perioada în care exista protectie legala, iar produsul nu are un substituent si nu este imitat.

Concurenta perfecta si monopolul nu pot fi considerate ca variante alternative. O situatie de optim paretian se manifesta când situatia unora nu poate fi ameliorata fara a dauna altora. Dimpotriva, situatia este suboptima daca este posibila ameliorarea situatiei unora fara a dezavantaja pe altii, facând sa varieze anumite preturi sau productii. Or, se demonstreaza ca va exista un optim paretian daca pretul este egal cu costul marginal pentru toate nivelurile de productie, adica daca piata este concurentiala. Consecinta ar fi ca aparitia unui monopol conduce la situatia suboptima. Concluzia ce se poate formula este caracterul nociv al monopolului.

Economia contemporana însa este economia marilor întreprin­deri de tip oligopolist. Nu se pune problema suprimarii monopoluri­lor, ci doar aceea a evitarii abuzurilor monopolurilor.

Politica antitrust, de interzicere a comportamentului anticon­curential si a structurilor monopoliste, este principala modalitate prin care se limiteaza utilizarea abuziva a puterii de piata pe care o detin marile firme. Aceasta politica îsi are originea în legile SUA (Legea Sherman 1890, Legea Clayton, 1914). Obiectivele politicii antitrust sunt: a) interzicerea activitatilor anticoncurentiale de tipul întelegerilor privind împartirea pietelor, fixarii preturilor, discriminarii prin pret etc.; b) dezintegrarea structurilor monopoliste.

Pe parcursul ultimelor decenii, politica antitrust a fost influen­tata semnificativ de gândirea economica. Drept rezultat, aceasta s-a axat aproape în exclusivitate pe îmbunatatirea eficientei. Mai mult, se considera ca în conditiile unei intense concurente din partea firmelor straine si existentei sectoarelor dereglementate, politica antitrust ar trebui sa se concentreze mai ales pe prevenirea întele­gerilor secrete referitoare la preturi.