Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload


loading...



















































COMERT INTERNATIONAL

comert




COMERT INTERNATIONAL

Importanta teoriilor contemporane privind comertul international: Teoria disponibilitatii produselor pentru comertul international




(Comert international – L. Vochita, Ed. Universitaria, Craiova, 2009, p. 38-42)

Acesta teorie a fost elaborata de Irving E. Kravis. El a publicat in 1956 studiul intitulat “Disponibilitatea si alte influente asupra structurii comertului cu marfuri' in care isi propune sa cerceteze factorii de care depinde structura importului si exportului unei tari. Ideea de baza a studiului este ca orice tara tinde sa importe marfurile care nu pot fi produse in interiorul ei si sa exporte marfurile pe care le poate produce in cantitati mai mari decit cele necesare consumului intern si in conditii mai avantajoase decit in alte tari.

In viziunea lui Kravis, disponibilitatile de export depind de patru factori:

a) inzestrarea cu resurse naturale;

b) amploarea si semnificatia diferentierii produselor;

c) progresul tehnologic in decursul timpului si

d) politica economica externa a statului respectiv.

Rolul primului factor se intelege relativ usor in sensul ca nu pot fi exportate fructe tropicale din tari temperate sau cereale din zone muntoase. Ultimii trei factori modifica in mod substantial rolul jucat in trecut de diferentele de costuri si de preturi in explicarea fluxurilor comerciale internationale. Diferentierea produselor poate impune la export chiar produse mai scumpe decit cele cu o calitatea superioara fata de marfurile din alte tari, determinindu-i pe clienti sa le solicite.

Progresul tehnic stimuleaza comertul international sub doua aspecte: fie prin reducerea costurilor si deci a preturilor, sporind competitivitatea marfurilor respective pe piata mondiala, fie prin diferentierea calitativa a produselor, impunindu-le deoarece alte tari nu pot produce calitatea respectiva. In masura in care este protectionista, politica economica externa a unei tari are, in general, un efect negativ asupra disponibilitatii produselor care fac obiectul comertului international in sensul ca este vorba de tarife si alte masuri menite sa restraga importul tarii respective de produse care sunt disponibile pe piata interna la preturi similare sau ceva mai mari, ceea ce poate duce si la represalii din partea altor state.

Explicarea structurii importului si exportului unei tari si deci a fluxurilor comerciale internationale trebuie sa se tina seama atit de factori naturali (resursele si repartitia lor geografica), cit si de factori economici (costuri, preturi, competitivitate, inclusiv costul transportului), precum si politici (politica economica externa a fiecarui stat).

Modificarile structurale din economiile nationale sunt determinate de investitiile in cercetare-dezvoltare-inovare concretizate in produse si servicii din ce in ce mai performante care asigura succesul pe o piata interna sau externa. Aparitia pe piata mondiala a unor produse si servicii care sa satisfaca in cel mai inalt grad exigentele consumatorilor din intreaga lume contribuie in mare masura la modernizarea comertului mondial in stransa legatura cu protejarea drepturilor de proprietate intelectuala cu un rol important in cresterea numarului de inventii si inovatii, mai ales in tarile in curs de dezvoltare, interesate in imbunatatirea tehnologica a productiei industriale nationale. Tarile care au amanat implementarea politicilor inovatoare in productia nationala paralel cu asigurarea unor sisteme sigure si coerente de proprietate intelectuala s-au confruntat deseori cu reducerea ratei productivitatii, cu dificultati in adaptarea la preturile fluctuante ale resurselor de materii prime, cu scaderea competitivitatii pe piata internationala, dar si cu stagnarea economica.

Conform opiniilor exprimate de numerosi autori, principalele limite ale teoriilor clasice si neo-clasice constau, in principal, in urmatoarele:

• ipotezele pe care se sprijina sunt excesiv de simplificatoare. Astfel:

ipoteza conform careia natiunea este reprezentata de existenta unui spatiu in care factorii de productie sunt imobili este invalidata de realitatea contemporana, in care capitalurile sunt chiar mai mobile decat marfurile;

ipoteza concurentei pure si perfecte este si ea improprie lumii contemporane.

• concluziile care deriva din aceste teorii nu sunt conforme cu evolutiile economice concrete:

• specializarea tarilor era explicata pornind de la diferentele existente intre tari, diferente legate de: costuri, productivitati, dotarea cu factori, structura cererii, nivelul de industrializare sau modul de organizare economica si sociala. Logica diferentelor ar trebui, cel putin din punct de vedere teoretic, sa determine curente de schimb diferite, gama exporturilor unei tari urmand a fi complet diferita de cea a importurilor. In realitate, tarile dezvoltate exporta si importa produse asemanatoare, realizeaza, cu alte cuvinte, „schimburi incrucisate” de bunuri similare.

• In prezent, schimburile dintre tari sunt cu atat mai intense cu cat tarile sunt mai apropiate din punct de vedere economic (nivelul de dezvoltare si structura cererii sunt asemanatoare).

Economistii sunt de acord ca dezvoltarea schimburilor comerciale internationale, deschiderea economiilor, dezvoltarea progresului tehnic au avut drept consecinta cresterea economica. Numeroasele schimbari care au intervenit in evolutia comertului international impun regandirea teoriei economice. Spectaculoasa este expansiunea puternica a internationalizarii, care a dus la aparitia intreprinderilor transnationale cu efecte contradictorii asupra economiei contemporane, sesizate de R. Sandretto:

-Transnationalele constituie parghii importante care influenteza dezvoltarea comertului international si adancirea diviziunii internationale a muncii,

-Extinderea transnationalelor are atat un efect benefic asupra tarilor in curs de dezvoltare, contribuind la dezvoltarea acestora, cat si un efect distrugator, facand imposibila existenta unei concurente pure si perfecte pe pietele nationale,

-Intreprinderile transnationale care provin din tari industrializate constituie pe de o parte, un sprijin pentru politicile nationale, iar pe de alta parte, reduc eficienta interventiei statelor in economie.

Dezvoltarea intreprinderilor transnationale constituie dovada clara a caracterului perimat al teoriilor economice traditionale. R. Gendarme in lucrarea „Vrajitoare in economie: multinationalele“ (1981) apreciaza flexibilitatea firmelor transnationale in afaceri si constata ramanerea in urma a oamenilor de stiinta in studierea rolului acestora.

Teoriile moderne ale comertului international se bazeaza pe studierea rolului firmelor in derularea schimburilor comerciale internationale, pe existenta pe piata a concurentei imperfecte dominata de monopoluri, oligopoluri si analizeaza noi factori: calitatea bunurilor si a serviciilor, tehnologia, marcile de fabrica, comert sau serviciu, precum si denumirile de origine, fidelitatea consumatorilor fata de anumite produse. Evolutia complexa a comertului international, influentata de acesti factori nu poate fi explicata prin teoriile clasice. Pornind de la realitatile economice contemporane, exista tot mai multe preocupari ale economistilor de a concepe modele noi care dovedesc caparticiparea tarilor la schimburile comerciale internationale constituie o cerinta a dezvoltarii.

Modelul neoclasic privind specializarea internationala si investitiile relative in factori de productie explica interconditionarea reciproca dintre comertul international si cresterea economica. Comertul international influenteaza structura economiei nationale (productia se orienteaza catre produse competitive pe piata mondiala, adaptandu-se permanent cererii). Cu cat economia va fi mai viguroasa, cu atat posibilitatile de obtinere a unor produse competitive ce incorporeaza tehnologie avansata cresc, influentand sporirea volumului schimburilor internationale ale unei tari. Modelul neoclasic porneste de la ideea ca toate statele au acces la posibilitati tehnologice identice pentru toate produsele si au de castigat din comertul international. Totusi, in lumea reala exista mari inegalitati intre statele lumii privind inzestrarea cu factori de productie, sau accesul la tehnologiile de varf.

Modelele Nord-Sud ale comertului inegal considera ca factorii de productie sunt inegal distribuiti in economia mondiala atat din punct de vedere cantitativ cat si calitativ. Economistii adepti ai modelelor de comert Nord-Sud apreciaza ca exista decalaje mari 212e44c din punct de vedere tehnologic intre tarile din Nordul industrializat si tarile din Sud care au o crestere economica redusa. Aceste decalaje au tendinta de a se accentua intrucat tarile industrializate din Nord au acces la tehnologii de varf, detin un potential mare de cunoastere (universitati celebre, know-how, investitii in cercetare-dezvoltare), resurse umane cu nivel inalt de calificare. Tarile sarace patrund greu pe piata mondiala intrucat detin forta de munca slab calificata, iar produsele lor nu sunt competitive, deci este necesar sa caute solutii pentru depasirea acestei pozitii defavorabile mai ales pe plan intern.

Teoria surplusului (privind comertul international) a fost lansata pentru prima data de Adam Smith si reluata de economistii contemporani. Potrivit acestei teorii o tara cu potential agrar poate produce pentru export bunuri care nu au cerere pe piata interna, deci va utiliza resurse nefolosite (munca, pamant) cu scopul de a produce mai mult pentru piete straine. De beneficiile acestei strategii profita, insa, investitorii straini mai mult decat cei nationali, iar diversificarea economiei este impiedicata. Solutia pentru valorificarea fortei de munca locale ar fi protejarea industriei interne agricole si prelucratoare impotriva concurentei straine.

Importanta teoriilor contemporane privind comertul international: Teoria similaritatii intre tari (Comert international – L. Vochita, Ed. Universitaria, Craiova, 2009, p.42-43)

Dezvoltata de suedezul Steffan Linder- explica bazele comertului intraindustrial, pornind de la rolul firmei producatoare de bunuri manufacturate in economia unei tari considerand ca schimburile internationale cu produse manufacturate sunt datorate existentei acelorasi preferinte ale panelelor de consumatori in toate tarile lumii. Dupa ce produc bunuri pe care le testeaza pe piata interna, firmele capata experienta si incep sa caute posibilitati de patrundere pe alte piete, valorificand avantajele economiilor de scara (presupun cresterea volumului productiei pe seama reducerii costului mediu ca urmare a repartizarii costurilor fixe mari asupra unui numar mai mare de produse). Din figura nr.1. (curba experientei) se observa ca la o reducere la jumatate a costului mediu, volumul productiei se dubleaza.

Daca reusesc sa se impuna primele cu cote ridicate pe o piata externa firmele se specializeaza in timp, in fabricarea unui produs pentru care exista o piata interna importanta, obtinand un avantaj comparativ in exportul unor astfel de bunuri (manufacturate) catre tari cu venituri si preferinte ale consumatorilor similare. Aceste firme vor opta pentru cresterea cheltuielilor cu activitatile de cercetare-dezvoltare sau isi vor breveta noile cunostinte tehnice, (protejate impotriva abuzurilor prin drepturile de proprietate intelectuala) pentru a castiga venituri ridicate (pe perioada de valabilitate a brevetelor) prin valorificarea proprie sau prin licentiere.

Avantajul competitiv castigat este unul pe termen scurt. Firma va trebui saimbunatateasca procesele de productie cautand tehnologii mai performante si sa identifice noi avantaje comparative pentru a se mentine pe piata la cote ridicate. Responsabilii politicilor sectoriale trebuie sa acorde atentie sporita politicilor educationale, fiscale sau subventiilor pentru cercetare-dezvoltare.

Steffan Linder constata ca pietele cele mai avantajoase exista in tarile in care preferintele consumatorilor sunt asemanatoare cu cele ale consumatorilor din propria tara. Forta concurentiala a firmei este asigurata de abilitatea intreprinzatorilor de a alege alternativa de combinare a factorilor de productie cea mai favorabila pentru a obtine cele mai bune rezultate posibile cu ajutorul resurselor de care dispun (utilizarea unui capital tehnic mai eficient, utilizarea unor tehnologii performante, investitii in cercetare ­dezvoltare, in distributia si promovarea produselor pe piata). Conform acestei teorii, schimburile intrasectoriale se vor desfasura intr-o masura tot mai mare intre tarile cu un produs national brut pe locuitor asemanator.

Curba experientei

Importanta teoriilor contemporane privind comertul international: Teoria lui Michael Porter

(Comert international – L. Vochita, Ed. Universitaria, Craiova, 2009, p.43-46)

Michael Porter, autorul unor noi abordari considerate moderne si dinamice, a elaborat teoria avantajului competitiv in care a pornit de la premisa ca firmele pot obtine avantaje competitive prin detinerea avantajelor tehnologice si nu prin abundenta relativa a factorilor de productie. Avantajul tehnologic se obtine prin inovare, prin valorificarea inteligentei umane. Albert Einstein spunea: „Imaginatia este mai importanta decat stiinta.” Iar inovarea nu este decat rodul imaginatiei unor oameni inteligenti. Dupa cum a observat M. Porter, Japonia si China au cunoscut o dezvoltare rapida dupa cel de-al doilea razboi mondial datorita faptului ca au reusit sa inlocuiasca lipsa resurselor prin inovarea stiintifica si tehnologica. Firmele pot creea avantaje competitive prin strategiile adoptate, prin gama de produse obtinute si prin drepturile de proprietate intelectuala detinute, iar „proprietatea intelectuala are radacini in puterea imaginatiei”. Porter arata ca avantajele competitive ale unei tari sunt influentate de doua categorii de determinanti care alcatuiesc structura puternica a unui „diamant national”

Determinantii avantajelor competitive nationale

Prima categorie este alcatuita din:

Determinantii factoriali

-Resursele umane: numarul, structura pe varste, calificarea, costurile, atitudinea fata de munca, disciplina.

-Resursele naturale: pozitionarea geografica, clima, solul, subsolul, apa, abundenta, accesibilitatea, costul acestor resurse.

-Resursele de cunostinte se refera la cantitatea de cunostinte stiintifice, tehnice si comerciale incorporate in bunurile si serviciile comercializate pe plan mondial. Aceste resurse se afla „stocate” la nivelul universitatilor, institutelor de cercetare, precum si la nivelul compartimentelor de cercetare ale firmelor.

-Resursele de capital se refera la costul capitalului disponibil pentru productie sau la investitiile straine directe si de portofoliu.

-Infrastructura are influenta asupra competitivitatii unei tari (retelele de transport, serviciile postale, retelele de distributie a energiei electrice, comunicatiile)

Determinantii cererii se refera la dimensiunea, structura, internationalizarea si ritmul de crestere al cererii, complexitatea cumparatorilor, capacitatea unei industrii nationale de a prefigura cererea mondiala, etc.

Ramurile industriale din amonte si aval contribuie la cresterea competitivitatii internationale a producatorului.

Strategia si structura firmelor si concurenta dintre acestea includ obiectivele firmelor, metodele de management utilizate, motivarea salariatilor, nivelul competitiei existente in industrie, etc.

A doua categorie de factori o formeaza, in opinia lui Porter, statul si intamplarea/sansa. Spre deosebire de D. Ricardo (adeptul unei economii libere de interventia statului), M. Porter considera ca statul are un rol principal in influentarea evolutiei factorilor de productie prin politici de investitii, subventii, prin reglementarea pietelor de capital, prin politici educationale. Statul singur, insa, nu are puterea de a crea avantaje competitive. Politicile publice trebuie sa se armonizeze cu cele private pentru construirea unei configuratii durabile a diamantului. „Companiile dobandesc avantaje competitive acolo unde locatia activitatilor lor le permite sa obtina acumularile adecvate de active si cunostinte specializate, unde primesc prompt si sugestiv informatii despre cerintele pietei unde telurile proprietarilor, managerilor si lucratorilor converg spre investitii durabile; unde climatul macroeconomic este mai dinamic si mai provocativ Firmele reusesc acolo unde diamantul national este cel mai favorabil.” Structura diamantului este dinamica, intre factori existand o permanenta interdependenta. De aceea, se poate trage concluzia ca o tara nu se poate baza pe un singur avantaj competitiv, cum ar fi forta de munca ieftina. Diamantul se va afla in „dezechilibru static”, iar avantajul competitiv poate fi pierdut intrucat forta de munca ieftina dintr-o tara poate fi inlocuita cu o forta de muncasi mai ieftina dintr-o tara mai putin dezvoltata. Deci avantajul competitiv al unei tari trebuie sa se bazeze pe o configuratie durabila a diamantului.

In viziunea lui M. Porter economiile nationale parcurg patru stadii ale dezvoltarii avantajelor competitive in cadrul cresterii economice. Aceste stadii reflectasursele avantajului unei tari precum si natura ramurilor industriale de succes:

  1. stadiul avantajelor determinate de dotarea cu factori de productie,
  2. stadiul avantajelor competitive determinate de investitii,
  3. stadiul avantajelor competitive determinate de inovare,
  4. stadiul avantajelor competitive determinate de avutia nationala.

Porter observa ca diferentele manifestate intre tari in abundenta factorilor nu sunt atat de importante ca diferentele tehnologice. De multe ori abundenta factorilor ar putea reduce avantajul competitiv pentru ca apare risipa. Raritatea factorilor, in schimb, ar putea stimula inovatia. Competitivitatea nationala inregistreaza o continua crestere in primele trei stadii, iar in al patrulea economia ar putea intra in declin.

Teoria lui Porter a pus bazele unei politici nationale bazate pe competitivitate si a fost admirata de unii si criticata de altii. Criticile aduse teoriei se refera la metodologia de analiza utilizata de Porter, la ideea localizarii unui diamant puternic numai acolo unde exista industrii competitive la nivel mondial, la incurajarea tarilor in curs de dezvoltare in promovarea unor politici care le pot fi daunatoare. Printre cauzele care pot duce la distrugerea „diamantului” adica la pierderea unui avantaj competitiv (in viziunea lui Michael Porter) se numara: modificarile tehnologice, inrautatirea determinantilor factoriali, reducerea competitivitatii in interiorul economiei nationale, instabilitatea politica sau economica, interventiile nejustificate ale statului la nivelul pietei.

Importanta teoriilor contemporane privind comertul international: Teorii ale neotehnologiilor

(Comert international – L. Vochita, Ed. Universitaria, Craiova, 2009, p.46-49)

Preocuparile de modernizare a teoriei factorilor de productie au adus in atentia specialistilor si problema dinamizarii acestei teorii in functie de factorul cel mai mobil al cresterii economice si anume progresul tehnic si tehnologic, strins legat, evident, de revolutia stiintifico-tehnica din perioada postbelica.

Luind in considerare inegalitatile dintre tari in ceea ce priveste nivelul de dezvoltare a fortelor de productie din cadrul lor, aceste teorii considera ca factorul determinant al comertului extrior este capacitatea de inovare in domeniul tehnicii si tehnologiei. Din aceasta idee de baza deriva denumirea generica a acestor teorii drept teorii ale neotehnologiilor, dintre care, doua sunt mai cunoscute si anume: a) teoria „decalajului tehnologic” formulata de M.V. Posner si b) teoria „ciclului de viata a produsului”, formulata de R. Vernon.

a) Teoria „decalajului tehnologic” a fost expusa in lucrarea lui M.V. Posner intitulata „Comert international si schimbare tehnica” (1961). Ea are ca punct de plecare cercetarea corelatiei dintre exportutile unei tari si eforturile de cercetare anterioare acestora. Ea ajunge la conduzia ca in tarile in care se fac cheltueli mai mari de cercetare si dezvoltare, este mai pronuntat procesul de inovare, are loc o innoire mai puternica a produselor, ceea ce le permite acestora sa mentina un insemnat decalaj fata de restul tarilor lumii. Acest decalaj le asigura o pozitie de monopol in privinta exportului produselor respective, care, chiar daca este temporar, le aduce mari avantaje, asigurindu-le o eficienta ridicata a comertului exterior, intrucit nu exista riscuri unei concurente serioase din partea partenerilor lor anult ramasi in urma sub aspectul nivelului tehnologiei folosite.

Peocuparile de masurare a efortului (cheltuielilor) de cercetare si a influentei lor pozitive asupra competivitatii unei tari pe piata mondiala au dus la concluzia ca partea cea mai mare a exportului tarilor dezvoltate este data de ramurile economice in care se fac mari cheltueli de ceretare si dezvoltare, de stimulare a inovatiilor.

b) Teoria “ciclului de viata a produsului” a fost formulata de R.Vernon in lucrarea „Investitiile internationale si comertul international in ciclul de viata al produsului” Aceasta examineaza legatura dintre eforturile de cercetare si inovatie intr-o perspectiva mai indelungata, tinind seama de etapele pe care le poate parcurge un produs in functie, nu numai de cheltuielile facute pentru el, ci si de alte reactii fata de el pe piata mondiala.

Punctul de plecare al acestei teorii este ideea ca avantajul relativ nu este static, o data pentru totdeauna, ci se poate modifica in timp, in functie de modificarile care pot interveni in actiunile intreprinse pentru valorificarea respectivului produs pe piata mondiala si de reactiile pe care le au fata de el concurentii reali sau potentiali.

Durata si dimensiunea avantajului relativ, privit in mod dinamic, depind de etapele pe care le parcurge un produs in decursul prezentei lui pe piata, incepind cu inovarea, respectiv diferentierea produselor la scara nationala, continuind cu monopolul tarii respective in perioada lansarii produsului pe piata mondiala, cu apararea acestui monopol in faza de maturizare a produsului prin masuri de protejare a avantajelor cistigate si sfirsind cu depasirea monopolului tarii exportatoare si abandonarea masurilor de aparare prin protejarea productiei nationale, atunci cind produsul respectiv a ajuns sa fie standardizat la scara internationala, sa fie produs mai ieftin de concurentii care l-au asimilat si deci sa fie importat in conditii mai avantajoase decit cele din tara care l-a lansat. Monopolul acesteia a fost intre timp refacut prin noi inovatii si ciclul descris mai sus urmeaza sa se repete cu alt produs, de care se leaga alt avantaj relativ, generat de alte cheltuieli pentru cercetare si dezvoltare.

Problema are, desigur, si fatete mai intunecate, legate pe de o parte, de insuficienta resurselor pentru cercetare in multe tari ale lumii (peste doua treimi) la care face parte si Moldova, deci de fluxul redus al inovatiilor, iar pe de alta parte, de conditiile oneroase ale transferului de tehnologie de la tarile dezvoltate spre cele in curs de dezvoltare (preturi exorbitante, datorii externe coplesitoare si ruinatoare, in multe cazuri) ca si irationalitatea transferului invers de tehnologie, respectiv a 'exodului creierelor' din tarile slab dezvoltate, unde ele sunt absolut necesare, spre tarile puternic dezvoltate, care isi insusesc imense gratuitati deoarece se folosesc de specialisti straini in sporirea avutiei lor, fara sa fi suportat cheltuielile cu pregatirea lor.

Teoria rivalitatii strategice globale a economistilor Paul Krugman si Kevin Lancaster cerceteaza influenta pe care o au rivalitatile dintre marile companii transnationale asupra comertului international si pleaca de la premisa ca acestea au la dispozitie mijloace importante de obtinere si mentinere a unor avantaje competitive durabile:

Detinerea unor drepturi de proprietate intelectuala

Investitiile in cercetare-dezvoltare

Dezvoltarea economiilor de scarasi de gama

Valorificarea curbei de experienta

Drepturile de proprietate intelectuala constituie un instrument de dezvoltare economica: „Proprietatea intelectuala este un instrument aflat in serviciul dezvoltarii economice si al obtinerii bogatiei, al carui potential nu a fost exploatat in intregime in toate tarile mai ales in tarile in curs de dezvoltare.”

Teoriile moderne pun accentul pe rolul firmelor in economie, dar nu neglijeaza nici rolul guvernelor statelor lumii. Acestea influenteaza avantajele competitive prin modul cum reglementeaza si aplica standardizarea produselor si serviciilor, prin subventii, prin controlul pietelor de capital, prin modul de finantare a programelor nationale de cercetare, etc.

Politica comerciala – concept, obiective, tipologie si instrumente

(Comert international – L. Vochita, Ed. Universitaria, Craiova, 2009, p.64-66)

Politica comerciala se poate defini ca repezentand acea conceptie coerenta cu privire la mijloacele pe care o tara le poate utiliza in relatiile comerciale cu exteriorul in scopul maximizarii beneficiilor care pot deriva din aceste schimburi. De aici rezulta ca politica comerciala exprima totalitatea reglementarilor cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar, etc. adoptate de catre o tara sau o comunitate de tari in scopul stimularii sau restrangerii schimburilor comerciale externe, conform intereselor proprii.

In cadrul acestor obiective de ordin general, politicile comerciale isi pot propune obiective specifice, in functie de situatia economic a fiecarei tari: protectia unor sectoare economice strategige, de larg interes social sau de perspectiva; promovarea exporturilor pentru realizarea importurilor necesare si a unei balante comerciale cat mai echilibrate; inbunatatirea structurii importului si exportului; orientarea relatiilor economice spre anumite tari sau grupuri de tari etc. Scopul final al oricarei politici comerciale trebuie sa fie obtinerea castigului oferit de comertul international, respectiv o economie de munca si un aport cat mai substantial al activitatii de comert exterior la progresul economic general al tarii.

Departe de a se putea desfasura independent, politica comerciala se supune unei duble constrangeri:

pe de o parte, ea va depinde de toate celelalte masuri de politica economica decise la un moment dat la nivel national;

pe de alta parte, va fi influentata si de masurile de politica economica decise de alte tari, in acest domeniu suveranitatea nationala nefiind niciodata intacta.

In relatiile cu exteriorul, statele pot adopta diferite tipuri de politici economice:

Autarhice – regim caracteristic unei economii inchise, in care tara respectiva consuma ceea ce produce, fara a recurge la importuri.

Daca, conform definitiei, sistemele autarhice nu au nici un fel de legaturi cu alte tari, in realitate, autarhia nu poate fi nici totala, de vreme ce nici o natiune nu dispune de toate resursele, naturale si umane, pentru a produce ceea ce e necesar pentru locuitori, si nici permanenta, deoarece dezvoltarea autarhica duce in timp la necesitatea dezvoltarii contactelor cu exteriorul (vezi cazul fostului Imperiu Sovietic, al Cubei, Coreei de Nord etc.).

Protectioniste – specifice doctrinei economice care consta in protejarea economiei nationale prin limitarea sau interzicerea importului de produse straine. In acest caz, tara filtreaza schimburile cu exteriorul prin intermediul a diferite modalitati protectioniste, tarifare (presupun utilizarea barierelor vamale) si netarifare (utilizarea unor bariere de natura netarifara, precum contingente, norme tehnice, formalitati administrative etc.).

Specifice liberului schimb – doctrina economica liberal caracterizata prin libera circulatie a marfurilor, capitalurilor si persoanelor, respectiv prin absenta barierelor in calea relatiilor economice internationale. Conform teoriilor liberale, o tara va fi avantajata de participarea la schimburile internationale in masura in care se va specializa (legea avantajelor absolute, legea avantajelor comparative etc.) si isi va deschide frontierele.



Exista ratiuni pentru a alege atat masuri de politica comerciala protectionista cat si specifice liberului-schimb.

Instrumentele utilizate de politica comerciala sunt: mijloace tarifare (politica tarifara); mijloace netarifare (politica netarifare); mijloace de promovare si de stimulare (politica de stimulare). Politica tarifara si netarifara vizeaza in special importul, pe care isi propun sa-l descurajeze sau chiar sa-l opreasca, orientand consumul spre produsele indigene. Dimpotriva, politica de promovare vizeaza exportul, pe care isi propune sa-l stimuleze in cat mai mare masura. In prezent, tot mai multe state pun accentul principal nu atat pe politicile de ingradire a importului, cat pe politicile de promovare a exportului, considerandu-se ca o tara este cu atat mai prosper cu cat are capacitatea de a importa cat mai mult, dar pe seama unor exporturi cat mai mari.

Politica tarifara - tariful vamal, taxele vamale, protectia efectiva, teritoriul vamal

(Comert international – L. Vochita, Ed. Universitaria, Craiova, 2009, p.66-70)

Politica tarifara se realizeaza in special cu ajutorul tarifului vamal, considerat de normele comertului international (Acordul General pentru Tarife si Comert – GATT, inglobat din 1995 in Organizatia Mondiala a Comertului – OMC) drept principalul instrument de protectie a economiei nationale.

Tariful vamal

Tariful vamal cuprinde nomenclatorul marfurilor de import, clasificate si codificate dupa anumite criterii (origine, grad de prelucrare sau mixt) si taxele vamale corespunzatoare, exprimate ad valorem (procent din valoarea marfii), specific (o anumita suma pe unitatea de marfa importata), sau mixt (ambele forme). Cele mai multe tari utilizeaza taxe vamale ad valorem. Statele Unite folosesc pentru o serie de produse taxele vamale mixte.

Tarile UE si EFTA, tarile asociate la UE si alte tari europene utilizeaza sistemul amortizat de clasificare (mixt) si de codificare (cu 8 cifre). Statele Unite si Canada folosesc un sistem propriu, mai putin elaborate in comparatie cu sistemul amortizat. Japonia, Australia si Noua Zeelanda utilizeaza sistemul standard ONU de clasificare. Comparabilitatea datelor si elaborarea de statistici internationale se realizeaza printr-un sistem de chei de transfer de la un nomenclator la altul.

Cele mai multe tari folosesc tarife vamale cu o singura coloana de taxe vamale. In acest caz, tarifele se numesc autonome. Sunt unele tari (de exemplu, SUA) care folosesc tarife cu doua coloane de taxe, caz in care tarifele se numesc conventionale. Prima coloana de taxe se aplica la importul din tarile cu care nu sunt incheiate conventii bi sau multilateral, iar cea de-a doua la importul din tarile cu care au fost incheiate astfel de intelegeri si carora li s-a acordat clauza natiunii celei mai favorizate, respective li se aplica cele mai reduse taxe folosite de tara respectiva in relatiile cu oricare alt stat tert.

Taxa vamala

Taxa vamala este, de fapt, un impozit indirect perceput asupra marfurilor importate, majorand pretul de import si, implicit, de vanzare pe piata interna, pentru a le face mai putin competitive sau chiar necompetitive in raport cu produsele similare nationale. Prin acest efect, tariful vamal este considerat un instrument economic de protectie, intrucat, oricat de mare ar fi, taxa vamala nu opreste importurile din tari care dispun de o putere concurentiala (costuri de productie si calitate) capabile sa surmonteze nivelul taxei vamale de import.

Pentru a-si indeplini rolul sau economic la import (protectie, dar nu interdictie), politica vamala trebuie sa respecte o serie de reguli convenite pe plan international. In primul rand, pretul marfii din import trebuie sa fie un pret real (nu arbitrar), rezultat din facturi si exprimat in conditia de livrare CIF (cost, insurance,freight – cost, asigurare, navlu / transport extern). In al doilea rand, transformarea pretului de import exprimat in valuta in pret in moneda nationala trebuie sa fie efectuata la cursul real al monedei nationale fata de valutele straine si nu la un curs arbitrar, fiind interzisa practicarea de cursuri multiple. In al treilea rand, dupa aplicarea taxei vamale prevazute in tariful vamal, marfa importata nu trebuie supusa unor alte taxe decat cele aplicate produsului similar din productia proprie, acordandu-i-se, astfel, tratamentul national. Pot fi considerate ca facand parte din politica vamala si suprataxele temporare de import (aplicate in caz de pericol in situatia balantei de plati sau de perturbare grava de catre importuri a unor industrii nationale) si taxele de retorsiune (aplicate la importul dintr-o tara care ia masuri unilaterale la importul ei din alte tari). De subliniat ca taxele de acciza, care se aplica numai la consumul anumitor marfuri, vizeaza atat marfurile din productia interna, cat si pe cele similar din import si, deci, nu fac parte din politica vamala.

Taxele vamale pot fi clasificate in functie de mai multe criterii:

1. Dupa scopul impunerii vamale:

  • taxele vamale cu caracter fiscal – au un nivel redus, fiind percepute numai cu scopul procurarii de venit la bugetul statului;
  • taxele vamale cu caracter protectionist – au un nivel mai ridicat, fiind percepute pentru a reduce forta concurentiala a produselor importate.

2. Dupa obiectul impunerii:

  • Taxele vamale de import – percepute asupra marfurilor importate, au o larga raspandire, vizeaza un nomenclator larg de produse, se practica pe termen lung, au un nivel mai ridicat decat taxele vamale de export sau tranzit.
  • Taxele vamale de export – percepute asupra produselor autohtone la export, nu au o larga raspandire, vizeaza un nomenclator restrans, pe perioade scurte. Se folosesc, de regula, pentru a limita anumite exporturi, mai ales de materii prime, pentru a favoriza prelucrarea lor in tara, in perioade de criza sau in cazul in care tara exportatoare este principalul exportator pe piata internationala, pentru a determina cresterea pretului.
  • Taxele vamale de tranzit – se percep asupra marfurilor straine care tranziteaza teritoriul vamal al tarii. Nu au o larga raspandire, fiind percepute cu scop fiscal; au un nivel scazut, majoritatea tarilor incurajand tranzitul, ca importanta sursa de venit (utilizarea cailor, mijloacelor de transport, porturi, depozite etc.)

3. Dupa modul de percepere:

  • Taxele vamale ad-valorem – se percep asupra valorii vamale a marfurilor de import sau export; se stabilesc sub forma unor procente care se raporteaza la valoarea vamala a marfurilor (ex: 20% din valoarea vamala a unui autoturism, a unei tone de cereale etc.). Sunt cele mai vechi taxe vamale si cele mai raspandite.

Avantaje: sunt mai usor de stabilit si nu presupun un tarif vamal detaliat.

Dezavantaje

sunt sensibile la oscilatiile valorii marfurilor (scaderea preturilor duce la reducerea incasarilor vamale si reduce efectul protectionist). Pentru aceasta, temporar se percep taxele vamale suplimentare, sub forma taxelor vamale specifice.

Permit savarsirea de abuzuri, prin facturarea marfii la un pret mai mic decat valoarea reala.

  • Taxele vamale specifice – se percep pe unitatea de masura fizica a marfurilor importate sau exportate , sub forma unei sume absolute exprimata in moneda tarii respective (ex: 100.000 lei pentru o tona grau, pentru un tractor de 50 cai putere, automobil marca Renault etc.)

Avantaje: nu sunt influentate de variatiile preturilor de pe piata externa; inlatura in mare parte posibilitatea fraudarii deoarece taxa se raporteaza la cantitatea de marfa importata.

Dezavantaje: folosirea lor este greoaie deoarece presupune un tariff vamal foarte detaliat, mereu completat si revizuit, cu fiecare tip de produs.

  • Taxele vamale mixte –includ atat taxele vamale ad-valorem cat si pe cele specifice.

4. Dupa modul de stabilire de catre stat:

  • Taxele vamale autonome (generale) – sunt stabilite de catre stat in mod independent si nu pe baza unor conventii, bi sau multilaterale, cu alte tari. De regula, se percep asupra marfurilor care provin din tari cu care nu s-au incheiat acorduri comerciale si nu se aplica clauza natiunii

celei mai favorizate, de aceea sunt considerate a fi taxe vamale aplicate in afara regimului clauza natiunii celei mai favorizate. Ele au, de regula, un nivel ridicat si nu fac obiectul negocierilor.

  • Taxele vamale conventionale (contractuale) – sunt stabilite de stat in intelegere cu alte state, conform clauzelor din contractele bi si multilaterale. De regula, se percep asupra marfurilor ce vin din tari care isi acorda reciproc clauza natiunii celei mai favorizate (se aplica in regimul clauza natiunii celei mai favorizate). Au un nivel mai redus ca taxele vamale autonome si fac obiectul negocierilor in cadrul GATT/OMC.
  • Taxele vamale preferentiale (de favoare) – sunt taxe reduse (uneori zero), care se aplica marfurilor care provin din anumite tari, fara a se extinde si asupra marfurilor din alte tari. Reflecta un regim de favoare si sunt considerate a reprezenta o derogare de la clauza natiunii celei mai favorizate. Exemplu de asemenea taxe: taxele vamale practicate in cadrul gruparilor economice integrationiste, in cadrul SGPV, SGPC etc.
  • Taxele vamale de retorsiune (de raspuns) – se aplica de catre state ca raspuns la politica comerciala considerata neloiala si unilaterala a altor state.

Protectie nominala si protectie efectiva. Nivelul taxelor vamale din tarif indica protectia nominala. In afara de aceasta, se poate calcula protectia efectiva, dupa formula:


In care:

Te = taxa vamala efectiva;

Tnf = taxa nominala la produs finit;

Vf = valoarea produsului finit;

Tnm = taxa nominala la material prima utilizata;

Vm = valoarea materiei prime.

Taxa efectiva indica gradul efectiv de protectie pe care statul il aplica asupra valorii adaugate incorporate in produsul finit importat. Cu cat diferenta dintre taxa vamala la materia prima sau produsul semifinit si produsul finit este mai mare, cu atat protectia efectiva este mai mare. Statele folosesc metoda escaladarii taxelor vamale nominale (cu atat mai mari cu cat gradul de prelucrare creste) pentru a proteja mai eficient prelucrarea interna.

Teritoriul vamal

Tarifele vamale se aplica teritoriului national al tarii, denumit teritoriu vamal, care de regula corespunde cu teritoriul geografico-administrativ.

In anumite cazuri, tarile constituie pe teritoriul geografico- administrative zone libere sau porturi franco in care marfurile pot fi introduse pentru depozitare, prelucrare si rexport fara plata taxelor vamale. In aceste cazuri, teritoriul vamal este mai restrans, nu mai coincide cu teritoriul geografico-administrativ. Daca, insa, marfurile respective intra in teritoriul vamal al tarii, ele sunt supuse regimului vamal obinuit.

In alte cazuri, tarile formeaza intre ele uniuni vamale, desfiintand taxele vamale in comertul reciproc, iar la importul din tarile terte aplicand un tariff vamal comun. In aceste situatii, tariful vamal respectiv excede granitele unei tari, teritoriul vamal fiind teritoriul tuturor tarilor participante la uniunea vamala.

Politica netarifara evolutie si instrumente utilizate pe plan international

(Comert international – L. Vochita, Ed. Universitaria, Craiova, 2009, p.71-88)

Politica netarifara utilizeaza ca mijloace prohibitiile la import (interdictii totale); restrictii cantitative (limitari directe prin cote sau contingente de import sau limitari indirect prin preturi prag sau taxe de prelevare la import); restrictii calitative care ingradesc artificial importul (standard, norme tehnice, norme privind continutul, modul de prezentare, de ambalare si de etichetare a produselor etc.); formalitati la import (documente complicat de intocmit sau inutile).

Spre deosebire de politica tarifara, care, asa cum s-a vazut, este considerata un instrument de natura economica de protectie a economiei, politica netarifara are caracter administrativ, intrucat poate opri total importul, indiferent de puterea concurentiala a exportatorilor. Astfel, un contingent (cota) de import nu permite importul decat in limita cantitatii stabilita de guvern. Odata contingentul epuizat, importul nu mai poate fi efectuat, este practic oprit.

Pe masura reducerii taxelor vamale in comertul international in cadrul negocierilor organizate sub egida GATT-OMC, s-a produs, in compensare, o proliferare a masurilor cu caracter netarifar, in special sub forma reglementarilor de ordin calitativ, care devin tot mai sofisticate, ca urmare a progresului tehnic si a cresterii exigentelor pentru protectia sanatatii oamenilor, animalelor si plantelor.

1. Restrictiile de ordin cantitativ

a) Prohibitiile sau interdictiile

Prohibitiile la export sau la import reprezinta interzicerea completa a exporturilor sau importurilor pentru o anumita marfa. Conform regulilor comertului multilateral aceste tipuri de masuri sunt admise doar pentru motive de securitate generala, protectia patrimoniului cultural si artistic, pentru protejarea resurselor naturale epuizabile, pentru motive de moralitate publica, sanatate, protectia vietii si mediului.

b)Contingentele

Contingentul este cea mai importanta masura de politica netarifara. El reprezinta restrictionarea directa a cantitatii dintr-o marfa admisa la import sau la export intr-un an. Contingentele la import sunt mult mai utilizate si mai importante decat cele la export si de aceea ele vor fi analizate.

Guvernele tarilor care practica astfel de masuri acorda un numar limitat de licente de import si interzic importul marfurilor supuse contingentarii fara licenta. Deoarece cantitatea importurilor licentiate este mai mica decat cantitatea ce s-ar importa daca nu ar exista contingentul, acesta nu numai ca plafoneaza oferta de marfuri straine pe piata nationala, dar are ca efect si cresterea pretului intern peste pretul mondial la care detinatorii de licenta au achizitionat marfurile respective.

Exista cateva motive pentru care guvernele au ales contingentele ca modalitate de a limita importurile. Primul este acela de a se asigura impotriva cresterilor cheltuielilor pentru importuri atunci cand concurenta straina devine foarte puternica. Contingentele sunt de asemenea alese si pentru ca ofera guvernantilor o putere si flexibilitate administrativa mai mare, in situatia in care reglementarile internationale in materie de comert au limitat puterea guvernelor de a spori protectia prin ridicarea nivelului taxelor vamale. In fine, guvernele considera ca, contingentele de import le ofera putere si flexibilitate cand trateaza cu producatorii interni. De obicei, oficialii guvernamentali detin autoritatea discretionara in ceea ce priveste acordarea de licente de import in cadrul unui sistem contingentar, si ei pot utiliza acest lucru in favoarea lor. Pe cealalta parte, interesele protectioniste vad si ele in aceste contingente o oportunitate pentru a cere privilegii speciale de licentiere.

In ciuda acestor argumente pentru utilizarea contingentelor, trebuie retinut ca acesta nu demonstreaza ca aceste contingente sunt in interesul natiunii ca intreg.

In ceea ce priveste alocarea licentelor de import, exista mai multe modalitati:

- licitatii concurente - cea mai buna dar si cea mai rara modalitate,

- favoritism fix - cea mai arbitrara modalitate,

- proceduri de cerere de utilizare a resurselor - cel mai putin eficient.

Guvernul poate sa liciteze licentele de import pe baza de concurenta, fie public, fie prin licitatie inchisa. Licitatia publica a licentelor pentru import este oarecum asemanatoare cu orice licitatie publica si ea strange un numar mare de licitatori pentru ca ofertele sa fie competitive. Licitatia consta in strigarea unui pret pentru licentele de import care sa fie aproximativ egal cu diferenta intre pretul extern al importurilor si cel mai ridicat pret intern la care toate importurile supuse licentierii pot fi vandute. In acest caz al licitatiei publice un contingent nu reprezinta pentru natiuni un cost mai ridicat decat o taxa vamala echivalenta. Astfel, veniturile din licitatia publica sunt de fapt aceleasi cu veniturile din taxe vamale, dar sub un alt nume. Licitatia publica, desi este cel mai putin costisitor mod de alocare a licentelor pentru import, nu este utilizat in practica.

Totusi, o varianta a licitatiilor concurente poate crea oficiali guvernamentali corupti. Acestia pot oferi licentele de import in cazul licitatiilor inchise acelora care le ofera mita cea mai mare. Aceasta varianta implica anumite costuri sociale evidente. Un astfel de cadru, de competitie permanentizata poate determina persoanele talentate sa devina oficiali incasatori de mita in loc de agenti economici productivi.

Licentele de import pot fi alocate si pe baza de favoritism fix, situatie in care guvernele pur si simplu repartizeaza anumite procente din totalul contingentului pentru diversele firme, fara concurenta, cerere sau negocieri. O modalitate obisnuita de a fixa aceste procente este sa se ofere unor firme stabilite aceleasi ponderi pe care ele le detineau din importul respectiv inainte de impunerea contingentului. Aceasta a fost modalitatea in care guvernul Statelor Unite ale Americii si-a gestionat contingentul la importul de petrol intre anii 1959 si 1973. Licentele de import, care valorau cateva miliarde de dolari anual, au fost distribuite gratis companiilor petroliere pe baza cantitatilor de petrol care erau importate inainte de 1959. Aceasta masura a servit scopul politic de a compensa companiile petroliere dependente de importurile de petrol pentru pierderile suferite prin restrictionarea cantitatilor importate astfel incat ele sa nu protesteze impotriva contingentelor instituite pentru a proteja companiile care vindeau petrol american in competitie cu petrolul importat. Veniturile au fost redistribuite, astfel spre companiile petroliere si nu spre alti participanti la viata economica, care ar fi beneficiat de incasarile obtinute printr-o licitatie publica a licentelor de import, in locul acestei distributii fixe a licentelor gratuite.

Cea de-a treia modalitate de alocare a licentelor de import este prin procedurile de cerere de utilizare a resurselor. In loc de a organiza o licitatie, guvernul poate insista ca solicitantii sa concureze pentru licente printr-o modalitate bazata pe pret. O alternativa obisnuita, dar dezordonata, este de distribui licentele de import dupa criteriul 'primul venit, primul servit' in fiecare luna sau In fiecare semestru. Acest mod reprezinta o pierdere de timp pentru a sta la rand, timp care ar putea fi utilizat intr-un mod productiv. Un alt mijloc utilizat pentru restrictionarea importurilor de bunuri ce constituie inputuri industriale este de a le distribui in functie de capacitatea lor productiva care se aprovizioneaza din import. Aceasta politica tinde insa sa determine risipa de resurse pentru ca determina firmele sa investeasca prea mult in capacitatile inutile in speranta de a le fi distribuite mai multe licente. Orice procedura de cerere care forteaza firmele sau indivizii sa-si demonstreze meritele in sprijinul cererii pentru licente de import, le va determina sa utilizeze timp si bani pentru a-i influenta pe oficialii guvernamentali. Acest cost este suplimentat si de costul angajarii altor specialisti care sa proceseze cererile.

c) Limitarile voluntare la export

Limitarile voluntare la export sau autolimitarile la export reprezinta o varianta a contingentului la import si totodata o bariera netarifara la fel de importanta. Autolimitarile la export sunt in general impuse la cererea tarii importatoare si sunt acceptate de tarile exportatoare care convin sa isi reduca importurile unor marfuri in mod 'voluntar' sub amenintarea de a intari celelalte bariere comerciale, cand exporturile respective ameninta o intreaga industrie interna. Limitarile voluntare la export reprezinta anumite avantaje politice si legale care le-a facut sa fie preferate altor instrumente de politica comerciala in perioada actuala.

Autolimitari la export au fost negociate cu guvernele tarilor industrializate inca din perioada imediata postbelica pentru a reduce importurile din alte tari, in special din tarile in curs de dezvoltare. Acest lucru se intampla in cazul industriilor mature care se confrunta cu probleme grave in angajarea fortei de munca, in special in perioade, cum este cea prezenta, de crestere economica slaba. Denumite si 'intelegeri privind comercializarea ordonata', aceste limitari voluntare la export au permis tarilor industrializate sa le utilizeze si astfel sa pastreze cel putin aparentele de sprijinire continua a principiilor de comert liber.

Din punct de vedere economic, totusi, o autolimitare la export functioneaza exact ca si un contingent la import dar licentele sunt acordate guvernelor straine si de aceea este o modalitate foarte costisitoare pentru tara importatoare.

O autolimitare la export este totdeauna mai costisitoare decat o taxa care limiteaza importurile la aceeasi cantitate. Diferenta consta in faptul ca ceea ce reprezenta venituri din taxe vamale se transforma in venituri castigate de economiile straine supuse autolimitarilor, astfel incat limitarile voluntare la export produc cu siguranta pierderi pentru tara importatoare.

Totodata, autolimitarile la export pot sa fie mai putin eficiente in limitarea importurilor decat contingentele de import, deoarece sunt de obicei administrate de tarile exportatoare, care nu agreeaza sa isi reduca exporturile chiar daca accepta acest lucru. Mai mult, aceste limitari voluntare la export implica de obicei doar tarile care sunt furnizori majori, iar astfel se lasa cale libera altor exportatori de a completa o parte a exporturilor la care acestea renunta sau se poate apela la transbordare prin tari terte.

Un studiu din ultimul deceniu asupra efectelor celor trei principale autolimitari la export ale Statelor Unite ale Americii: textile, otel si automobile, arata ca aproximativ doua treimi din costurile suportate de consumatori datorita acestor autolimitari se erijeaza sub forma de venituri pentru straini. Cu alte cuvinte, acest cost reprezinta mai degraba un transfer de venituri, decat o pierdere de eficienta. Aceste calcule arata totodata ca din punct de vedere national limitarile voluntare la export sunt mult mai costisitoare decat alte instrumente de restrictionare a importurilor. Dat fiind acest lucru, larga raspandire si preferinta guvernelor pentru acest tip de restrictii in detrimentul altor masuri de politica comerciala necesita analize aprofundate.

2. Restrictionarea indirecta a importurilor si exporturilor prin intermediul mecanismului de preturi

a) Dumping si taxe antidumping

Dumpingul reprezinta discriminarea internationala pe baza de pret prin care o firma exportatoare isi vinde produsele la un pret mai mic pe piata externa decat pe alte piete, de obicei decat pe piata interna. Dumpingul, conform teoriei in domeniu, se clasifica in: dumping jefuitor; dumping persistent; dumping sporadic.

Dumpingul jefuitor are loc atunci cand firma exportatoare recurge la discriminari temporare in favoarea unor cumparatori straini cu scopul de a elimina anumiti concurenti, pentru ca dupa ce concurenta este eliminata sa-si creasca iar preturile de vanzare, astfel obtinand avantaje din nou cucerita pozitie de monopol. Dumpingul persistent, dupa cum arata si denumirea, consta in tendinta continua a unui monopolist intern de a-si maximiza profiturile vanzandu-si produsele la preturi mai mari pe piata interna decat pe piata externa unde trebuie sa faca fata concurentei straine.

Dumpingul sporadic reprezinta vanzarea ocazionala a marfurilor sub costul de productie sau la un pret mai mic pe piata externa decat pe piata interna pentru a degreva un surplus temporar si neprevazut de marfa fara sa fie necesara o reducere a preturilor interne.

Se observa cu usurinta ca dumpingul jefuitor are efecte negative. Singurul sau scop este de a acapara castigurile de monopol si sa restrictioneze comertul pe termen lung. Intr-adevar, pe termen scurt unii consumatori pot sa beneficieze de produsele la pret de dumping, dar aceasta practica va continua doar daca acest beneficii sunt acoperite de prejudiciul pe termen lung cauzat celorlalti consumatori. Practicarea dumpingului jefuitor la manufacturate a fost sustinuta in timpul anilor 1920 - 1930. Din fericire, acest tip de dumping este din ce in ce mai rar aplicat pe pietele moderne competitive. Actualmente, o firma care incearca sa inlature concurenta prin adoptarea temporara de preturi mai scazute, odata ce revine la preturile initiale mai ridicate, alte firme multinationale pot sa-si faca reaparitia pe piata ca si concurenti beneficiind de o productie eficienta pe scara larga.

In timp ce dumpingul jefuitor pare sa dispara din practica comerciala internationala. dumpingul persistent pare sa devina o practica tot mai utilizata de la inceputul anilor 1970. La inceputul anilor 1970 ca parte dintr-o campanie mai cuprinzatoare impotriva concurentei straine, guvernul Statelor Unite a acuzat mai multe firme din diverse tari de dumping pe piata americana. Incepand din anul 2000, numarul cazurilor investigate privind actiuni de dumping au depasit 300 pe an. Unul dintre cei mai obisnuiti reclamanti in cazuri de dumping sunt Statele Unite ale Americii, iar Uniunea Europeana si tarile nou industrializate sunt des acuzate si gasite vinovate. Adoptarea unor politici de preturi de dumping este cauzata de dorinta de a ramane in centrul competitiei comerciale dintre tarile industrializate dezvoltate si concurentii lor, economiile nou industrializate.

Pentru a vedea daca dumpingul persistent este benefic sau nu si daca luarea de masuri antidumping este justificata trebuie intelese motivele care determina anumite firme sa vanda mai ieftin produsele lor la cumparatori straini. O firma isi maximizeaza profiturile prin practicarea de preturi mai mici pe piata externa daca detine o pozitie mai puternica de monopol pe piata interna decat pe cea externa. Daca aceste conditii sunt indeplinite, doar atunci firma poate sa ii exploateze mai tare pe cumparatorii interni. Conditia pentru ca dumpingul sa fie profitabil este ca firma sa se confrunte cu o cerere mai putin elastica relativ la pret pe piata nationala decat pe piata straina cu concurenta mai puternica. Daca sesizeaza aceste aspecte, firma isi va fixa preturile astfel incat sa-si maximizeze eforturile. Aceasta discriminare de pret este mai profitabila pentru firma decat situatia in care ar practica acelasi pret pe piata interna cat si pe cea de export.

Dar problema care se pune in continuare este cum vad firmele concurente de pe piata importatoare, situatia creata de firma exportatoare care practica preturi de dumping. Sub presiunea acestora, guvernele tarilor importatoare adopta taxe antidumping cand utilizarea preturilor de dumping de catre furnizorul extern devine evidenta.

Taxa antidumping este egala cu diferenta dintre pretul practicat pe piata interna, mai ridicat si pretul de pe piata tarii importatoare, mai scazut. Aceste taxe sunt prevazute de Codul Intentional Antidumping semnat de majoritatea partilor participante la Acordul General pentru Tarife si Comert, actualmente Organizatia Mondiala a Comertului.

Cine castiga si cine pierde din cauza taxelor antidumping este o intrebare la care raspunsul este subtil. Primul instinct al adeptilor comertului liber este sa afirme ca tara importatoare nu ar trebui sa protesteze impotriva actiunilor de dumping persistent ci doar acelora de dumping jefuitor. In definitiv, ei sunt de parere ca daca firma exportatoare doreste sa ofere consumatorilor bunuri la preturi mici an dupa an, de ce sa constituie asta o problema pentru tara importatoare, mai ales ca ceea ce castiga consumatorii interni acopera pierderile suferite de producatorii nationali care intra in competitie directa cu furnizorul extern cu preturi de dumping.

Desi pentru consumatori practicarea dumpingului poate sa fie un lucru benefic, pentru firmele producatoare concurente de pe piata importatoare poate sa reprezinte o amenintare serioasa si sa le aduca mari prejudicii, caz in care acestea depun plangeri pentru deschiderea unei anchete de investigatii care sa hotarasca impunerea taxelor antidumping care sa nu le mai favorizeze pe furnizorul extern. De multe ori insa firmele nationale pentru a elimina concurenta externa depun plangeri impotriva unor firme furnizoare din exterior care au preturi mai competitive, chiar daca acestea din urma nu practica dumping. De multe ori, Comisiile guvernamentale abilitate in a stabili rezultatele anchetelor antidumping, la presiunea producatorilor interni afectati impun taxe antidumping si gasesc vinovati si furnizori externi care in fapt nu practica preturi de dumping. In acest moment, pentru ca nu au o justificare fundamentala, taxele antidumping devin o bariera in calea desfasurarii comertului international. Impunerea de taxe antidumping fara o justificare fundamentala este sanctionata de regulile comertului international.




b) Subventiile la export si taxele compensatorii

Subventionarea exporturilor este o masura aplicata adeseori dar este curioasa si genereaza controverse. Este o masura curioasa pentru ca aceleasi tari care impun restrictii importurilor, subventionand exporturile subventioneaza implicit si importurile prin intarirea cursului de schimb al monedei nationale si usurandu-le astfel consumatorilor nationali accesul la produsele straine. De asemenea ridica nenumarate controverse pentru ca subventionarea exporturilor este condamnata de acordurile internationale, iar OMC prin prevederile sale considera subventiile drept concurenta neloiala si admite utilizarea de catre tarile importatoare a taxelor compensatorii. Taxa compensatorie care se impune este de fapt egala cu subventia primita la firma exportatoare astfel incat sa anuleze efectul subventiei.

Impunerea taxelor compensatorii de catre guvernele tarilor importatoare trebuie sa analizeze cum influenteaza importurile subventionate de tarile exportatoare consumatorii pe de o parte si de alta parte, industriile nationale care sunt amenintate care intra in competitie cu furnizorii externii.

Argumentele economice pro si contra taxelor compensatorii se bazeaza pe analiza cost-beneficiu, dar in general oficialii guvernamentali iau decizii in astfel de cazuri bazandu-se pe motive politice mai ales. Agentii nationali amenintati de concurenta neloiala creata de furnizorii externi, beneficiari ai unor subventii de export obliga guvernele sa ia masuri impotriva acestora din urma.

Probleme apar in momentul in care firmele producatoare nationale acuza injust furnizorii externi care nu beneficiaza de astfel de subventii doar pentru a elimina concurenta straina de pe piata interna, iar guvernele sub presiunea primilor adopta taxe compensatorii. In acest moment, taxa compensatorie inceteaza sa mai fie un instrument justificat de politica comerciala care doar incearca sa contracareze conditiile impuse neloial de ferma exportatoare ci devine o bariera in calea comertului.

In ceea ce priveste principalii reclamanti si principalii reclamati in domeniul subventiilor de export si adoptarea de taxe compensatorii Statele Unite si Chile sunt tarile care au initiat cele mai multe anchete antisubventii. Majoritatea acuzatiilor vizau Uniunea Europeana si tarile nou industrializate ca: Argentina, Brazilia, Coreea, Mexic, Taiwan.

c) Depozitele prealabile pentru efectuarea importurilor

In dorinta de a aplana rigiditatea restrictiilor cantitative sau pentru a evita recurgerea la astfel de masuri multe guverne le cer importatorilor lor sa depuna in valuta, o suma corespunzatoare unui procent din valoarea produselor pe care doresc sa le importe. Acest procent variaza in functie de importanta produsului care face obiectul importului. Aceasta reglementare este menita sa franeze importurile speculative si sa restranga efectele unei cereri marite prin puseuri inflationiste. Dar, in realitate, aceasta masura atinge toate importurile, oricare ar fi ele si nu poate avea decat un efect protectionist. Prin aceasta masura importatorii sunt penalizati caci ei trebuie sa obtina de la o banca suma necesara si pe care nu o restituie decat dupa realizarea pe piata a bunurilor importate, deseori dupa cateva luni de intarziere.

La prima vedere, acest instrument nu pare sa modifice fluxurile comerciale, intr-adevar, aceasta modalitate este de preferat unui control mai riguros, dar si ea reuseste sa modifice adesea conditiile de concurenta intre produsele nationale si produsele importate concurente, asa cum face de exemplu si o majorare de taxa vamala.

Daca depozitul reprezinta 100%, 200% sau chiar 300% din valoarea importurilor, cum este cazul multor tari in curs de dezvoltare, in care rata dobanzii este foarte ridicata, efectul protectionist al depozitelor prealabile poate fi foarte important. In plus, cand aceasta masura este insotita si de interdictia de a obtine credit de la furnizorul extern, importul poate deveni foarte dificil daca nu imposibil, mai ales pentru firmele importatoare mici si mijlocii care nu obtin usor credite bancare.

In fine, cum este cazul tuturor dispozitiilor administrative, reglementarile in materie de depozite prealabile pot sa se modifice de la o zi la alta, fapt ce reprezinta un element de incertitudine in ceea ce priveste formarea preturilor.

d)Impunerea de alte impozite si taxe la frontiera sau ajustarile fiscale la frontiera

Conform regulilor Organizatiei Mondiale a Comertului, prin regimurile lor vamale, guvernele trebuie sa incorporeze in taxele vamale toate taxele ce vizeaza exclusiv produsele importate, singura exceptie prevazuta fiind taxele pentru serviciile furnizate. Conform clauzei 'regimului national' produsele importate nu mai trebuie supuse dupa plata taxei vamale, nici unei alte taxe sau impozite la care nu sunt supuse produsele similare indigene.

In realitate, exista multe cazuri cand se aplica diverse taxe importurilor, taxe care se adauga taxelor ce figureaza in tariful vamal. Impunerea de astfel de taxe furnizeaza un mijloc comod de a gasi resurse suplimentare caci contribuabilul national are impresia ca furnizorul strain si nu el este cel care plateste taxa. In plus, chiar notiunea de taxa pentru serviciile furnizate este uneori foarte elastica in ceea ce priveste interpretarea si aria sa de cuprindere. Astfel, in unele tari in curs de dezvoltare taxa statistica reprezinta in jur de un sfert din drepturile vamale la import.

Prin impunerea acestor ajustari fiscale de frontiera, produsele importate ajung sa aiba acelasi pret sau chiar mai mare decat cele nationale similare. In acest mod consumatorul, fiind pus in fata unor importuri scumpite artificial, este 'obligat' sa opteze pentru produsul national in detrimentul celui importat.

e) Taxele de prelevare si stabilirea de preturi prag la import

Alte modalitati la care recurg guvernele pentru a aduce produsele la acelasi nivel de pret cu produsele similare indigene sunt taxele de prelevare sau variabile la import si stabilirea de preturi prag la import.

Taxa de prelevare este egala cu diferenta dintre pretul intern mai ridicat si pretul de import mai scazut. Astfel, este eliminata concurenta de pret dintre produsele importate si cele indigene iar consumatorul intern nu mai poate sa aleaga.

Stabilirea de preturi prag la import presupune fixarea unor preturi minime sub care nu se pot admite marfurile respective la import In acest mod, indiferent de pretul la care se achizitioneaza importul el nu poate sa fie vandut pe piata interna decat la un pret superior sau egal cu pretul prag.

Taxele de prelevare si preturile de prag la import sunt instrumente utilizate de Politica Agricola Comuna a Uniunii Europene care a reusit sa asigure o protectie impresionanta producatorilor agricoli din Uniune. Astfel, din zona net importatoare de produse agricole, Uniunea Europeana a devenit o zona net exportatoare.

3. Formalitatile vamale si administrative de import

Formalitatile vamale si administrative de import au in general un caracter legitim pentru aplicarea politicii comerciale. In multe situatii, astfel de masuri sunt insa utilizate pentru limitarea importurilor si chiar pentru discriminari intre tari partenere. Principalele metode utilizate in acest sens sunt cele privind evaluarea incorecta in vama a marfurilor importate si cerintele referitoare la prezentarea de documente suplimentare necesare la importul in anumite tari.

In ciuda armonizarii generalizate a regulilor de evaluare care a rezultat prin adoptarea Definitiei Valorii de la Bruxelles, exista totusi o serie de practici care ingreuneaza schimburile internationale. In termenii Definitiei Valorii de la Bruxelles, se pun anumite probleme in cazul in care exista relatii speciale intre exportator si importator si deopotriva in cazurile in care unele administratii vamale majoreaza sistematic valoarea facturata intr-un mod criticabil.

Conform regulilor internationale valoarea in vama se stabileste pe baza pretului normal al marfii, rezultand din facturi, iar transformarea din valuta in moneda nationala se face la un curs pus de acord cu Fondul Monetar International. Contrar acestor reguli, unele tari folosesc la evaluarea in vama alte preturi decat pretul real al marfii importate, scumpind artificial importul si facandu-l ineficient, necompetitiv. In unele cazuri se utilizeaza la transformarea pretului de import din valuta in moneda nationala alte cursuri, mai mari decat cel oficial recunoscut de FMI care constituie tot o modalitate de scumpire artificiala a importului.

In tarile care nu aplica Definitia Valorii de la Bruxelles, criteriile nu sunt asa de clar definite si administratiile vamale pot mai liber sa evalueze marfurile importate de asa maniera incat sa-si sporeasca veniturile sau sa-i protejeze suplimentar pe producatorii nationali.

Printre practicile utilizate in acest sens figureaza: asa - numitul 'pret normal' care in majoritatea cazurilor inlocuieste pretul din factura, 'pretul minim' pe care tarile importatoare il considera uneori ca echivalentul masurilor antidumping, sau perceperea unei suprataxe uniforme care se adauga la pretul FOB pentru a acoperi cheltuielile de transport si alte cheltuieli accesorii si majoritatea arbitrara a valorii facturate care are acelasi efect ca o marire a taxelor vamale.

Simplificarea documentelor comerciale si suprimarea formalitatilor legate de miscarea internationala a marfurilor figureaza de mult timp printre obiectivele Camerei de Comert International, Acordului General pentru Tarife si Comert si mai apoi Organizatiei Mondiale a Comertului, Consiliului pentru Cooperare Vamala si ale altor organizatii internationale.

Firmele care sunt angajate in comertul international se lovesc totdeauna de dificultatile ce decurg din formalitatile si interventiile consulatelor pe de o parte si din formalitatile si exigentele vamale pe de alta parte.

Progrese importante au fost realizate in vederea unei reduceri a formalitatilor consulare cerute de anumite tari din America de Sud. Totusi, numarul tarilor care pretind inca fie facturi consulare, fie legalizarea de catre consulate, sau certificarea facturilor comerciale de catre Camerele de Comert, fie certificate suplimentare de origine depaseste 40, iar 18 dintre ele sunt chiar din America Latina. Aceste formalitati sunt insotite adesea de exigente care nu sunt rezonabile in materie de documentatie, de reglementari foarte riguroase in ceea ce priveste corectarea greselilor involuntare.

Mai mult, exista un numar de formalitati si exigente vamale care obstructioneaza comertul international. Faptul ca o serie de tari cer facturi vamale speciale constituie un obstacol important in calea comertului, mai ales pentru ca aceste exigente sunt insotite de reglementari serioase in ceea ce priveste evaluarea si pentru a completa formularele in mod corect trebuie sa se cunoasca foarte bine legislatia locala in materie de evaluare.

Exista de asemenea si masuri discriminatorii ce lezeaza exporturile anumitor comercianti care sunt adesea obligati sa faca cunoscut numele producatorului, si chiar in unele cazuri pretul platit producatorului. Astfel exportatorul se poate lovi de situatia de a fi nevoit sa faca cunoscute anumite informatii confidentiale care le-ar putea prejudicia pe producator.

4. Restrictiile de ordin tehnic si calitativ

In perioada postbelica, toate guvernele au recurs la adoptarea de reglementari pentru produse. Cand asemenea reglementari vizeaza produsele care fac obiectul schimburilor internationale, ele afecteaza comertul international, deoarece furnizorii externi trebuie sa respecte regulile pietelor importatoare. Prin urmare, in ultimele decenii, au existat eforturi substantiale pentru a reduce efectul reglementarilor nationale sau regionale asupra restrictionarii comertului. Reglementarile pot servi ca scopuri legitime, dar in acelasi timp sunt necesare eforturi pentru a se asigura ca reglementarea nu ar fi restrictiva pentru comert decat ar fi necesar pentru a atinge scopurile respective. In ciuda eforturilor organismelor internationale de a adopta standarde si cerinte cu aplicare globala, diverse tari si regiuni adopta in mod nejustificat standarde diferentiate pentru aceleasi produse, determinand cresterea costurilor si impiedicand astfel producatorii sa se bucure de avantajele economiilor de scara care decurg din adoptarea unui standard comun.

Aceasta proliferare a diverselor standarde si reglementari (tabelul de mai jos) a fost insotita de cresterea cererii pentru necesitatea demonstrarii faptului ca produsele corespund acestora, prin inspectii, teste si certificari in tara de import. Astazi, o scara larga de produse industriale, de la echipamente electrice, jucarii si masini, pana la medicamente si echipamente medicale sunt testate si certificate inainte de vanzarea atat pe pietele interne, cat si pe pietele externe.

Tabel: Numarul de pozitii tarifare acoperite de norme tehnice pe anumite piete

Tara

Numarul de subtitluri

Partea de importuri acoperite (%)

Australia

Brazilia (2001)

Canada (2000)

China

Comunitatile Europene (1999)

Hong Kong (1994)

Japonia (2001)

Republica Coreea

nedisp.

Africa de Sud (1999)

Elvetia

nedisp.

SUA (1999)

Sursa: UNCTAD TRAINS si UN Comtrade.

Aceste proceduri implica costuri aditionale pentru firmele care cauta sa vanda pe mai multe piete. Supunerea produsului la aceste proceduri inseamna pentru producator intarzieri care dauneaza mai ales produselor inovative sau produselor cu ciclu scurt de viata. Dificultatile in intelegerea regimului regulator al pietelor straine, fie din cauza distantei, limbii sau diferentelor culturale opereaza ca o bariera discriminatorie de facto la adresa importului respectiv. Si nu in cele din urma, impunerea acestor standarde si cerinte poate fi folosita pentru a adaposti firmele autohtone de competitia straina si a restrictiona astfel importurile. Pentru a inlatura aceste neajunsuri tot mai multe tari au aderat la Organizatia Internationala de Standardizare, din care in prezent fac parte peste 80 de tari, ce incearca sa-si armonizeze standardele si alte astfel de reglementari.

Standardele ca si normele tehnice utilizate in practica internationala cunosc o mare diversitate acoperind o serie de domenii. Principalele categorii de astfel de obstacole cu care produsele se confrunta atunci cand sunt aduse pe o piata pentru a fi vandute sunt: normele de securitate, masurile de ordin sanitar, reglementarile privind compozitia produselor, normele privind ambalarea si etichetarea, reglementarile privind marcarea produselor.

a) Normele de securitate. Principalele produse vizate de reglementari sunt materialele electrice si electronice de uz casnic si aparatele de presiune, materialul minier, aparatele de incalzit, materialele de constructii, echipamentul nuclear. In multe tari, inainte de a fi importate, produsele respective trebuie supuse unui proces de omologare.

b) Masurile de ordin sanitar. Sunt destinate apararii sanatatii consumatorului. Reglementarile se refera la continutul alimentelor in coloranti, aditivi si conservanti. De asemenea, normele sanitare vizeaza si articolele necomestibile, dar care pot sa contamineze sanatatea: creioane, ambalaje care intra in contact cu alimentul etc. Produsele farmaceutice sunt controlate inaintea importului si supuse procesului omologarii. Reglementari asemanatoare se aplica produselor chimice utilizate in agricultura.

c) Reglementarile privind compozitia produselor. Lista produselor care trebuie sa raspunda unor norme privind compozitia este destul de lunga: conserve de carne, peste, fructe si legume, biscuiti, produse textile, fibre sintetice, produse din lana.

d) Reglementarile privind etichetarea si ambalajul. Sunt cele mai diverse, cele mai numeroase si cele mai jenante reglementari pentru exportatori. Se refera la vanzarea intr-un anumit ambalaj, la necesitatea de a indica pe etichete continutul precis al produsului, la dimensiunile etichetelor etc.

5. Participarea statului la activitatea de comert exterior

a) Achizitiile guvernamentale

Daca toate guvernele recunosc importanta concurentei cand este vorba de comertul privat, ele nu mai par atat de convinse de necesitatea de a trata in mod egal toti furnizorii, nationali si straini, atunci cand ele au rol de agenti economici cumparatori.

Uneori, guvernul fixeaza mai mult sau mai putin oficial, o marja de preferinta in favoarea producatorilor nationali, marja care se adauga protectiei tarifare. Acesta este si cazul Statelor Unite ale Americii unde aceasta marja este de 6% sau de 12% pentru administratiile civile. Pentru Fortele Armate marja este de 50%, iar unele produse nu mai pot fi achizitionate din strainatate. Obligatia de a se supune unei proceduri complexe face si mai dificila sarcina firmelor straine si se pare ca anumite „servicii” sunt de natura sa indeparteze sistematic ofertele externe. Mai mult, mai multe state federale au pus in aplicare dispozitii si mai riguroase, care in anumite cazuri cum este in California, merg chiar la excluderea pur si simplu a ofertelor straine.

In Grecia, legea fixeaza o marja preferentiala de 8% dar sunt prevazute si alte dispozitii complementare care avantajeaza firmele nationale rezervandu-le piata achizitiilor ce depasesc suma de 50.000 de dolari americani si exceptandu-le de la garantiile cerute firmelor straine.

In alte tari anumite segmente de piata sunt rezervate intreprinderilor nationale. In Italia, toate comenzile care vin de la Apararea Nationala se indreapta spre firmele italiene chiar daca produsele cerute se gasesc in cantitati insuficiente. In alte cazuri cum este Peru, ofertele straine sunt scoase din competitie daca produsul cerut se poate obtine pe plan national. Pentru alte tari ca: Africa de Sud, Canada, Malayezia sau Norvegia marja de preferinta pentru firmele locale este cuprinsa Intre 5% si 15%.

In anumite tari, cum este cazul Japoniei, criteriile nu sunt fixate pe cale legislativa sau reglementara, astfel incat administratia se bucura de o mare libertate de actiune. Se observa ca, in majoritatea cazurilor, firmele straine nu pot participa la cererile de oferta de pe pozitii de egalitate cu intreprinderile locale, fie pentru ca prescriptiile de ordin tehnic le dezavantajeaza, fie ca cererile de oferta sunt limitate dintr-un motiv sau altul, fie pentru ca sunt indepartate prin procedura de adjudecare publica. Trebuie, amintite aici si conditiile in care cererile de oferta sunt organizate: termene prea scurte, prescriptii tehnice fundamentate pe norme nationale etc.

Din experienta practica se observa deci, ca regulile care guverneaza comertul privat se aplica rareori achizitiilor publice sau intreprinderilor dependente de stat si adeseori chiar intreprinderilor private care beneficiaza de ajutor financiar guvernamental. Data fiind importanta crescanda a achizitiilor de aceasta natura, absenta unor reguli precise in materie constituie o lacuna grava.

b) Comertul de stat

In tarile industrializate, comertul de stat este putin raspandit in sectorul produselor manufacturate. Din motive fiscale sau sociale, statul monopolizeaza vanzarea, iar uneori si productia tutunului (Austria, Franta, Italia) sau vanzarea bauturilor alcoolice (tarile scandinave). In afara de aceste produse traditionale si importul catorva produse face obiectul comertului de stat sau obiectul unui monopol asa cum este cazul hartiei de ziar in Franta, produsele farmaceutice in Norvegia. Existenta acestor monopoluri poate constitui o piedica importanta in calea comertului international, ajungandu-se la situatia de a proteja producatorii nationali ai manufacturatelor sau materiilor prime respective.

In tarile in curs de dezvoltare, organismele de stat isi rezerva dreptul de export si import al numeroase produse. In tot mai multe din aceste tari organismele specializate de stat nu se mai multumesc doar sa asigure comercializarea pe plan intern; tot mai mult ele contacteaza direct cumparatorii straini, indepartandu-i de exportatorii privati de comertul exterior. La import, organismele de stat se ocupa de cumpararea si vanzarea produselor de larg consum in mai multe tari, cum ar fi: Congo, India, Indonezia, Kenya, Mauritania, Senegal, Tanzania si Tunisia. In aceste tari, comertul de stat devine un atu important al politicii comerciale a guvernului si el poate sa joace un rol comparabil cu cel al masurilor contingentare.

c) Cartelurile internationale

Un cartel international este o organizatie a furnizorilor unei anumite marfi localizati in diferite tari sau un grup de guverne care se inteleg sa limiteze productia si exportul produselor pe care le fabrica cu scopul de a maximiza sau de a spori profiturile totale ale organizatiei. Desi cartelurile nationale sunt interzise in Statele Unite ale Americii si restrictionate in Europa, puterea cartelurilor internationale nu poate fi subminata cu usurinta deoarece ele nu se afla sub jurisdictia unei anumite tari.

Cel mai cunoscut cartel international din prezent este OPEC - Organizatia Tarilor Exportatoare de Petrol, care prin restrangerea productiei si exporturilor, a reusit sa mareasca de patru ori pretul la petrolul brut intre anii 1973 - 1974. Un alt exemplu il constituie IATA: Asociatia Internationala de Transport Aerian, un cartel al majoritatii liniilor aeriene internationale, care se intalneste anual pentru a stabili tarifele internationale si politicile de aplicat.

Un cartel international are sanse de succes numai daca exista doar cativa furnizori internationali ai unui produs esential pentru care nu exista produse similare de substitutie. OPEC indeplinea aceste conditii in anii 1970. Atunci cand exista mai multi ofertanti internationali este mai greu ca ei sa se organizeze intr-un cartel efectiv. Tot asa, cand se dispune de substituenti pentru bunul respectiv, incercarea cartelului international de a restrictiona productia si exportul pentru a determina cresterea preturilor si a profiturilor nu va reusi decat sa-i faca pe cumparatori sa se reorienteze spre marfurile de substitutie. Acest lucru explica esecul, sau imposibilitatea de a realiza, carteluri internationale pentru alte sectoare minerale in afara de petrol si cositor si pentru cateva produse agricole: zahar, cacao, cafea si cauciuc.

Deoarece forta unui cartel international rezida in abilitatea sa de a limita productia si eforturile, exista tendinta pentru oricare dintre producatori de a ramane in afara cartelului sau de 'a insela' cartelul prin realizarea de vanzari nelimitate la preturi doar putin mai scazute decat cele practicate de cartel. Acest lucru a devenit foarte evident pentru OPEC in anii 1980 cand preturile foarte ridicate la petrol au determinat explorari petroliere si productie de petrol de catre tari membre OPEC: Marea Britanie, Norvegia si Mexic. Cresterea ofertei mondiale, precum si masurile de conservare care au redus cererea pentru produsele petroliere, a condus la o scadere accentuata a preturilor la petrol in anii '80 comparativ cu anii '70. Acest lucru a demonstrat, ca de altfel cum a sustinut si teoria economica, ca aceste carteluri sunt instabile si deseori se destrama sau esueaza. Daca are succes totusi, un cartel se comporta exact ca un monopolist pentru maximizarea profiturilor sale.

Politica de promovare si stimulare a exporturilor – conditii actuale si masuri utilizate

(Comert international – L. Vochita, Ed. Universitaria, Craiova, 2009, p.89-96)

Aceasta politica tinde sa treaca pe primul plan in cadrul politicilor comerciale, statele fiind, in mod firesc, interesate in primul rand in dezvoltarea exportului.

Mijloacele de promovare a exportului sunt unanim acceptate si practicate pe plan international. Acestea sunt masuri luate la nivel macroeconomic, prin care se urmareste influentarea potentialilor clienti externi. Ele includ: incheierea de tratate comerciale bilaterale sau multilaterale;sprijinirea participarii firmelor la expozitii si targuri internationale in cadrul unor pavilioane nationale; informarea firmelor asupra posibilitatilor de export in diferite state.

Ca forme concrete de masuri promotionale pot fi mentionate:

- Negocierea si incheierea de tratate comerciale.

Pentru a dezvolta comertul dintre ele tarile isi acorda facilitati in materie de politica comerciala privind reducerea reciproca a taxelor vamale de import, reducerea si eliminarea unor restrictii de ordin cantitativ etc. Astfel de facilitati se convin prin incheierea de tratate comerciale intre guverne. Un tratat comercial reprezinta un acord liber consimtit intre state prin care se creeaza, se modifica sau se sting obligatii reciproce in domeniul comertului dintre ele, precum si reguli si norme ale comertului international.

Pana la cel de-al doilea razboi mondial comertul international s-a caracterizat prin bilateralism, fiind incheiate tratate comerciale bilaterale. Bilateralismul prezinta dezavantaje, intrucat implica faptul ca schimburile de marfuri si servicii dintre state trebuiau sa fie echilibrate. In plus, concesiile vamale bilaterale trebuiau specificate in tarifele vamale in coloane diferite, astfel incat aceste tarife deveneau foarte complicate. Avantajul negocierilor multilaterale consta in faptul ca o concesie astfel convenita se extinde automat asupra tuturor tarilor participante la tratat. In consecinta, s-a renuntat la negocierile bilaterale, trecandu-se la negocierile multilateral in cadrul GATT-OMC.

Tratatele comerciale incheiate pe baza bilateral sau multilateral au o deosebita importanta pentru comertul exterior. De aceea, ele trebuie sa fie cunoscute pentru a putea fi folosite in practica de firmele exportatoare si importatoare.



- Participarea la targuri si expozitii internationale.

In lume sunt organizate numeroase targuri si expozitii internationale, numarul acestora depasind cifra de 100. Targul de la Frankfurt este renumit pentru masini-unelte si carte,targul de la New York pentru mobila, targul de la Paris pentru automobile, targurile de la Cairo si Tokyo au un caracter general.

In cadrul unor asemenea targuri, tarile organizeaza pavilioane nationale, in incinta carora este arborat drapelul tarii. In cadrul pavilonului national se expun produsele diferitelor firme din tara, statul sprijinind participarea lor prin suportarea cheltuielilor de organizare a pavilionului respectiv, de transport al produselor si alte cheltuieli.

Spre deosebire de participarea in cadrul pavilioanelor nationale exista si participari directe ale unor firme la targuri si expozitii internationale. Asemenea participari directe se realizeaza pe contul firmelor.

- Reprezentarea oficiala in stainatate.

Se realizeaza prin sectiile economice ale ambasadelor. Rolul acestor sectii este de a informa firmele din tarile de resedinta asupra posibilitatilor de export, de a stabili contacte intre firmele nationale si cele locale, de a le sprijini in rezolvarea oricaror probleme care apar in derularea contractelor si de a mentine legatura intre ministerul de comert din tara respectiva si cel din tara proprie. In aceste sectii isi desfasoara activitatea specialisti trimisi de ministerul de comert. Sunt institutii de interes public si au obligatia sa raspunda tuturor solicitarilor din partea exportatorilor nationali, fara, insa, a se angaja in negocierea si incheierea de contracte. 

In paralel cu reprezentarea oficiala, unele firme mari isi deschid reprezentante proprii in stainatate. In timp ce reprezentarea oficiala este de domeniul dreptului public (guvernamental), reprezentarea de firma este de domeniul dreptului privat. Reprezentantul oficial al guvernului nu are dreptul sa incheie contracte, in timp ce reprezentantul firmei are acest drept.

- Centrele de comert exterior.

Acestea au, de regula, regim semiguvernamental, in sensul ca finantrea lor este asigurata in comun de guvern si de firme private. Rolul lor este sa asigure informatii, sa stabileasca contacte, sa organizeze misiuni economice, sa elaboreze diferite studii de piata, pe piata si de produse. Serviciile uzuale oferite de aceste centre nu se platesc, dar daca apar cereri de servicii special din partea unor firme acestea sunt oferite contra cost. Exista tendinta ca fiecare tara sa organizeze asemenea centre, stabilind contactele electronice intre ele si formand, astfel, un centru international.

Mijloacele de stimulare a exporturilor cuprind masuri care se pot lua la nivel macroeconomic si care au ca scop cresterea competitivitatii marfurilor destinate exportului, cresterea gradului de cointeresare a productiei si exportului. De regula se considera ca numai masurile luate la nivel macro facparte din politica comerciala a unei tari, cele la nivel micro (de intreprindere), de reducere a costurilor, crestere a calitatii, fiind legate numai in mod indirect de politica comerciala a unui stat.

Exista patru categorii principale de astfel de masuri:

1. De natura bugetara care cuprind:

v    Subventiile directe la export = sume de bani acordate de stat anumitor ramuri economice pentru a le rentabiliza activitatea, in cazul in care costurilor lor depasesc preturile de pe piata mondiala. In materie de subventionare exista reglementari internationale precise (GATT-OMC). Regula generala este ca subventionarea exporturilor si a importurilor este prohibita. Exista, insa, exceptii admise. Se acorda selectiv, de regula pentru:

ramurile aflate in declin (industria carbonifera, siderurgica, textila), ramuri sensibile la concurenta straina;

pentru ramuri considerate de interes pentru economia nationala (in cazul carora pierderea pietelor ar putea dezechilibra balanta de plati);

in majoritatea tarilor, pentru agricultura.

v    Primele directe de export – se acorda acelor exportatori care realizeaza un volum mare de desfacere pe piata externa sau export produse ale unor industrii importante pentru economia nationala; ele nu urmaresc rentabilizarea unitatilor exportatoare, ci cresterea volumului vanzarilor si, eventual, influentarea structurii pe marfuri si a orientarii

geografice, in functie de interesele urmarite la un moment dat.

v    Subventiile indirecte la export – vizeaza stimularea intreprinderilor mici si mijlocii pe linia cresterii exporturilor, prin preluarea de catre stat, total sau partial, a cheltuielilor ocazionate de diferite actiuni, manifestari, etc. precum: facilitati oferite in domeniul informational, al asistentei tehnice de specialitate, pentru participarea la targuri si expozitii internationale, pentru realizarea de catre institute de specialitate de studii si cercetari de piata cu pret redus sau gratuite etc.

2. Masuri de stimulare de natura fiscala urmaresc cresterea competitivitatii exporturilor prin reducerea sau eliminarea acelor componente de cost datorate diferitelor taxe si impozite si, prin aceasta, cresterea castigului net al exportatorilor. Acestea iau forma de:

v    Facilitati fiscale acordate pentru marfurile exportate - apar sub forma scutirii, reducerii sau restituirii impozitelor pe circulatia marfurilor. Se acorda selectiv, in functie de importanta exportului pentru economia nationala respectiva, de regula fiind direct proportionale cu gradul de prelucrare al produselor. In aceasta categorie se include si importul cu scutire conditionata de plata taxelor vamale sau regimul de drawback: se refera la importul acelor produse (materii prime sau componente) care urmeaza sa fie incorporate sau prelucrate in vederea obtinerii de produse destinate exportului. O varianta a acestui sistem o reprezinta lohn-ul (prelucrare, perfectionare) care presupune ca firma straina care importa marfuri finite pune la dispozitia exportatorului materialele de care acesta are nevoie pentru fabricarea produselor finite, taxele vamale platite la import restituindu-se cu ocazia exportului. Aceste doua metode de sprijin fiscal (draw-back si lohn-ul) sunt admise pe plan internatinal. In plus, pe plan international se admite ca produsele exportate sa nu fie supuse taxei pe valoarea adaugata (TVA), la care sunt supuse produsele vandute la intern.

v    Facilitati fiscale acordate direct exportatorilor – pot sa apara sub forma scutirii sau reducerii impozitelor pe venitul provenit din export. Aceasta metoda nu este admisa pe plan international. Se admit scutiri sau reduceri de impozit pe profit numai daca aceste facilitati se acorda intregii productii si tuturor salariatilor, indiferent daca productia este vanduta la intern sau este exportata.

3. Masuri de stimulare a exporturilor de natura valutara

v    Primele valutare sunt sume suplimentare acordate exportatorilor in momentul preschimbarii valutei, prin oferirea unui curs de schimb mai avantajos decat cursul de schimb oficial, respectiv cursul de schimb cu prima. Se acorda diferentiat, pe grupe de marfuri, zone geografice.

v    Deprecierea monetara – Statele pot sprijini exporturile prin devalorizarea monedelor nationale in raport cu valutele straine. Devalorizarea stimuleaza exportul si productia interna si descurajeaza importul. In prezent, piata valutara caracterizandu-se prin cursuri flotante, cursurile nu mai sunt stabilite si modificate oficial, ci pe piata, in functie de cererea si oferta pentru o valuta. In aceste conditii, statul nu mai poate, aparent, interveni prin mijloace valutare. In realitate, statul poate influenta cursul de schimb prin politica de curs controlat. Atunci cand se considera necesar, bancile centrale pot influenta cursul de schimb prin doua metode: metoda pur monetara si metoda valutara. Metoda monetara consta in influentarea cererii si ofertei de bani pe piata prin nivelul dobanzii, ceea ce se reflecta in schimbarea cursului de scimb. Metoda valutara consta in interventia bancii centrale prin cumpararea sau vanzarea de valuta, apreciind sau respectiv depreciind cursul monedei nationale. Este favorabila exportatorilor numai pe termen scurt si numai daca reducerea cursului de schimb al monedei nationale este mai accelerata decat reducerea puterii de cumparare interne a acesteia. Diferenta intre gradul de depreciere si reducerea puterii de cumparare reprezinta un fel de prima pentru export, care poate permite reducerea pretului de export, fara diminuarea castigului in moneda nationala. Acest fenomen este cunoscut drept dumping valutar. Politica de depreciere isi poate atinge scopul numai atunci cand cererea pentru produsele de export este elastica fata de pret.

4. Masuri de stimulare de natura financiar-bancara

Se realizeaza prin intermediul sistemului bancar national si / sau al unor institutii publice sau private, specializate in acordarea, asigurarea si garantarea creditelor de export.

v    Acordarea creditelor de export poate imbraca mai multe forme:

Creditul cumparator este creditul acordat de catre o banca din tara exportatorului importatorului strain sau bancii acestuia. De regula, valoarea acestui credit acopera 75-90% din valoarea tranzactiei, restul fiind platit de importator (din capitalul propriu sau dintr-un alt credit) sub forma de avans.

Aceste credite se acorda de catre institutii specializate in finantarea exporturilor din tara exportatorului, pentru aceasta incheindu-se o conventie de credit intre importator (banca sa) si banca exportatoare.

Asigurarea creditelor cumparator este obligatorie si se realizeaza de catre banca exportatorului, la o institutie de asigurare din tara sa. Costul asigurarii este suportat, de regula, de importator.

Liniile de credit sunt o forma a creditului cumparator, se deschid de catre o institutie financiara din tara exportatorului in favoarea unei institutii financiare din tara importatorului, in baza unor acorduri inter-guvernamentale incheiate intre cele doua tari (exportatoare si importatoare), prin care guvernul tarii se obliga sa garanteze creditul acordat importatorilor. Caracteristici:

Obiectul creditului il reprezinta masini, utilaje, echipamente, in general bunuri de valori foarte mari;

Se acorda pe termen mediu si lung (5 –8 ani);

Pentru a beneficia de o linie de credit, fiecare contract de cumparare trebuie sa se situeze peste o anumita valoare considerata ca minima.

Creditul furnizor este creditul comercial acordat de vanzator (furnizor)/exportator cumparatorului strain; se foloseste in cazul unor exporturi de valoare mai mica si pe perioade reduse de timp. Finantarea acestui tip de credite: cea mai mare parte a furnizorilor care ofera facilitati de plata cumparatorilor nu dispun de resurse suficiente pentru a astepta sfarsitul perioadei de creditare, de aceea, in practica, furnizorii finanteaza creditele acordate imprumutandu-se (luand credit) de la o institutie de credit, in general o banca comerciala / specializata in finantarea exporturilor.

Bancile respective conditioneaza acordarea acestor credite catre exportatori de asigurarea acestora la o institutie de asigurare. Costul asigurarii, sub forma primei de asigurare platita de exportator, va fi suportat de importator (direct, prin evidentierea ei separat in contract sau indirect, prin includerea ei in pret).

v    Asigurarea creditelor de export – urmareste acoperirea riscului exportatorului de a nu incasa la scadenta contravaloarea marfurilor livrate pe credit. Principalele categorii de risc sunt:

riscuri comerciale: insolvabilitatea cumparatorului sau incapaci-tatea acestuia de a achita la scadenta ratele si dobanzile aferente; refuzul de plata al cumparatorului (reaua credinta) in situatia in care livrarile corespund contractului.

riscuri ne-comerciale: razboi, revolutii, exproprieri etc.; unele tari

includ aici si riscurile legate de calamitati naturale: cutremure, inundatii, uragane etc.

riscuri monetare: riscul cresterii de pret, riscul valutar determinat de modificarea cursului de schimb al monedei din contract.

Majoritatea tarilor au creat institutii specializate de asigurare, de regula cu o dubla functie: institutie de asigurare si institutie specializata de finantare a exporturilor. Aceste institutii, direct sau indirect, sunt controlate si sprijinite de statul respectiv.

Asigurarea se face intr-un anumit procent in raport cu valoarea creditului acordat, cealalta parte din risc suportand-o furnizorul sau cumparatorul, dupa caz (de regula, riscurile economice se acopera 75-90%, cele politice, 85-90%). Nivelul primei de asigurare, suportat de regula de catre importator, este in functie de categoria de risc asigurata si de calitatea beneficiarului creditului.

v    Garantarea creditelor de export – se face de catre o institutie bancara din tara importatorului (cumparatorului) care se obliga fata de banca creditoare din tara exportatorului sa achite contravaloarea marfurilor livrate pe credit, in cazul in care debitorul devine insolvabil. In orice contract comercial international, obligatia principala a partilor e reprezentata de obligatia contractantilor de a-si indeplini obligatiile asumate. Garantia, ceruta suplimentar, da nastere unei a doua relatii obligationale, secundara, dar egala ca valoare si forma, atunci cand obligatia asumata initial nu a fost indeplinita. Partenerul de contract, solicitat sa ofere o garantie suplimentara privind indeplinirea obligatiilor asumate prin contract, are doua posibilitati:

sa garanteze cu bunurile materiale si financiare proprii, pe care, sub forma ipotecii, gajului, depozitului bancar, sa le puna la dispozitia partenerilor acesteia (garantie reala).

sa apeleze la o terta persoana, numita garant, care sa-si assume obligatia ca va achita datoria, in cazul in care cel pentru care se garanteaza nu-si indeplineste obligatia asumata. In acest caz, obiectul garantiei il reprezinta scrisoarea de garantie bancara, care face parte din grupa garantiilor personale.

Pot fi garanti firmele si companiile industriale, societatile de asigurari (frecvent), statul (reprezentat prin seful statului, guvern, Banca Centrala, ministrul de finante) si institutiile financiare.

Argumente privind protectionismul comercial – pozitia de monopol, esecurile de piata, bunastarea sociala, instabilitatea economica

(Comert international – L. Vochita, Ed. Universitaria, Craiova, 2009, p.102-106)

Asa cum s-a aratat, tarifele vamale, restrictiile cantitative si subventiile tind sa reduca bunastarea nationala si mondiala, exceptand cazul tarilor mari, care isi pot imbunatati raportul de schimb, eliminand astfel pierderile de eficienta (distorsiunile de productie si de consum). De ce, atunci, toate tarile aplica la import politici tarifare si netarifare?

Raspunsurile la aceasta intrebare deriva din argumentele elaborate de guverne si grupuri de interese, care sunt prezentate organelor legislative atunci cand se adopta masuri de politica comerciala. Aceste argumente pot fi clasificate in patru mari categorii: folosirea puterii de monopol pe piata pentru imbunatatirea raportului de schimb; in lumea reala, comertul liber conduce la conditii mai putin optime, iar obstacolele la import pot mai de graba sa creasca decat sa reduca bunastarea; tarifele vamale, restrictiile cantitative sau subventiile pot avea si functii sociale, respectiv redistribuirea veniturilor si realizarea de venituri guvernamentale pentru oferirea de servicii publice; ingradirile la import pot contribui la stabilizarea preturilor si a somajului in situatiile de incertitudine si de fluctuatii majore in cererea, oferta si preturile internationale.

a)     Pozitia de monopol

Este adevarat ca o tara cu o pondere mare in importul mondial poate, introducand un tarif vamal, sa influenteze preturile mondiale si sa-si imbunatateasca astfel raportul de schimb.

Prima problema care se pune este: cat de mare poate fi taxa si, in consecinta, cat de mare poate fi castigul tarii care a introdus tariful? Asa cum a demonstrat economistul american Harry Johnson, daca taxa vamala este ridicata, exportatorii nu vor putea face concesii de pret la infinit, intrucit ar intra in stare de faliment. Intr-un astfel de caz, importul nu ar mai avea loc si drept rezultat ar dispare avantajul din raportul de schimb al tarii importatoare, deci taxa vamala isi pierde sensul. Rezulta ca taxa vamala trebuie sa aiba un nivel optim, care sa permita, in egala masura, importul tarii care o impus-o si exportul tarilor partenere.

A doua problema se refera la masurile de raspuns pe care tarile partenere exportatoare ar putea sa le adopte. Asa cum s-a aratat, raportul de schimb al unei tari reprezinta raportul intre preturile marfurilor de export si preturile marfurilor de import. Daca tara importatoare, care a introdus tarif vamal, castiga din reducerea pretului de import, tara exportatoare pierde intrucat ii scade pretul de export. Evident, tara exportatoare poate, la randul ei, sa impuna un tarif vamal, pentru a-si reduce pretul de import si a recupera, astfel, din pierderea la pretul de export. S-ar ajunge, in acest mod, la „razboaie comerciale”. De aceea, este rezonabil ca tarile sa nu procedeze la adoptarea de masuri tarifare sau netarifare unilaterale, exceptand cazul in care se considera ca lipsa de cunostinte sau situatia politica din tara exportatoare ar impiedica-o sa reactioneze.

b)    Esecurile de piata

In teoria pretului, esecul de piata este definit ca fiind procesul de piata care cauzeaza alocarea ineficienta a resurselor in economie. Atunci cand exista asemenea esecuri de piata, interventia guvernamentala prin impunerea de tarife vamale poate, in principiu, sa determine o operare eficienta a economiei si o crestere a bunastarii unor persoane, fara a provoca o scadere a bunastarii altora.

Cel mai utilizat argument in acest sens, sustinut de germanul Friederich List si americanul Alexander Hamilton, este cel cunoscut sub numele de „industrie tanara” („infant industry”). Puterea acestui argument consta in faptul ca tarifele vamale pot fi utilizate temporar, atata timp cat o industrie nou stabilita necesita protectie fata de concurenta firmelor straine adulte. Dupa maturizare, tarifele pot fi eliminate, tara va dispune de o industrie cu avantaje comparative, astfel ca toate tarile vor avea, finalmente, de castigat. Desi, teoretic, acest argument este convingator, in lumea reala apar o serie de probleme: dificultatea de a identifica industriile cu potential avantaj comparativ si care sa fie protejate; dupa maturizarea unei industrii este foarte complicat din punct de vedere politic sa se renunte la protectie; costul social al protectiei si castigul din dezvoltarea industriei sunt extrem de dificil daca nu imposibil de comensurat, pentru a determina avantajul net pentru economie.

Un alt argument din categoria esecurilor de piata il reprezinta existenta unor economii duale, model elaborat de americanul Arthur Lewis. Conform acestui model, in tarile in curs de dezvoltare exista un surplus de forta de munca in agricultura, cu o productivitate marginala foarte scazuta sau chiar zero. In aceste circumstante, anteprenorii platesc salarii care depasesc costul oportun al muncii in agricultura si angajeaza mai putini muncitorii decat necesarul social optim. Americanul Event Hagen a sustinut ca un tarif vamal poate majora productia industriala si, astfel, facilita transferul de munca in agricultura cu productivitate zero spre industrie, rezultand un castig social net de productie. Argumentul economiei duale este criticat pentru ca nu ia in considerare productivitatea pozitiva in agricultura in perioadele de varf de recoltare si pentru neglijarea costului transferului populatiei rurale spre orase. Din aceste motive, economistii nu sunt unanim de acord cu validitatea empirica a modelului economiei duale.

In fine, un alt argument se refera la externalitati. Cel mai pur caz de esec de piata este atunci cand productia sau consumul afecteaza bunastarea populatiei, iar pretul produselor nu reflecta aceste beneficii sau costuri externe pozitive, bunastarea sociala generala poate creste prin majorarea productiei interne, in timp ce efectele externe negative cer scaderea productiei. Tarifele vamale pot fi folosite pentru schimbarea preturilor relative interne, ceea ce induce cresteri sau scaderi in productia unor marfuri. In anii recenti doua argumente pentru protectia bazata pe externalitati au devenit proeminente: poluarea si exportul unor produse rentabile pentru firme, dar in detrimentul raportului de schimb al tarii. Cea mai importanta obiectie la folosirea protectiei pentru gestionarea externalitatilor este ca tarifele nu sunt suficiente, preferandu-se o interventie mai directa, cum ar fi taxa pe emisiile poluante (cazul poluarii) sau o taxa de export (cazul deteriorarii raportului de schimb).

c)     Functia bunastarii sociale

Sectorul guvernamental are un rol important in economie, prin redistribuirea veniturilor si oferirea de servicii publice.

Efectul de redistribuire a veniturilor prin tariful vamal a fost sustinut de americanii Paul Samuelson si Ronald Jones. Ei au concluzionat ca un tarif majoreaza venitul relativ al factorului de productie care este folosit in fabricarea produsului protejat. Pe de alta parte, americanul Lloyd Metzlar a demonstrat ca, protectia unui produs intensiv in munca duce la scaderea productiei acelui produs si, in consecinta, la preturi relativ mai mici pentru munca, chiar daca bunastarea tarii respective a crescut. Cea mai buna politica guvernamentala (prima buna solutie) in cazul declinului unui sector industrial este sprijinirea realocarii factorilor de productie in alte sectoare care castiga in competitivitate. In aceste conditii nu are loc redistribuirea veniturilor. Daca totusi, acesta este un scop in sine, redistribuirea trebuie realizata prin politici fiscale si bugetare adecvate, evitandu-se apelarea la cea de-a doua buna solutie, adica la masuri de politica comerciala, cum ar fi tarifele vamale.

In primele stadii ale dezvoltarii economice guvernamentale dispuneau de putine surse de colectare de venituri. In aceste conditii, sectorul de comert exterior a tins sa devina una din sursele cele mai importante pentru veniturile statului. Folosirea tarifelor ca sursa de venituri creeaza conflicte cu alte obiective ale politicii tarifare. De exemplu, daca printr-o taxa vamala ridicata se urmareste oprirea importului, incasarea vamala va fi zero. La cealalta extrema, pentru a realiza venituri vamale ar putea fi necesar sa se impuna o taxa vamala la un produs care nu ar trebui protejat pentru nici un alt motiv. In general argumentul folosirii tarifului vamal ca mijloc de realizare de venituri guvernamentale este solid in masura in care costul social al obtinerii de venituri in oricare alt mod este mai mare, asa cum poate fi situatia in tarile in curs de dezvoltare.

d)    Instabilitatea economica

Presupunem ca intr-o tara forta de munca este complet folosita, iar comertul exterior este echilibrat. Presupunem, de asemenea, ca in restul lumii o depresiune sau o recolta foarte bogata produce temporar o reducere a preturilor de import ale tarii respective. Ea ar beneficia de o imbunatatire a raportului de schimb si, deci, nu ar exista nici o justificare pentru o interventie guvernamentala.

Insa, analizand realist situatia, putem trage concluzii. In primul rand, imbunatatirea raportului de schimb al tarii conduce la scaderea veniturilor factorilor ei de productie utilizati intensiv in produsul importat. In al doilea rand, factorii de productie afectati vor tinde sa se mute din sectoarele de import in sectoarele de export, dar acest stimulent va disparea odata cu restabilirea preturilor mondiale la nivelul anterior, ceea ce ii va determina sa revina in sectoarele de import.

Pentru a se evita astfel de perturbatii costisitoare din punct de vedere social, in situatia analizata ar putea fi utilizat tariful vamal ca masura temporara. Scumpind importul, factorii antrenati intensiv in productia produselor de import vor ramane stabili in sactorul respectiv. Din punct de vedere istoric, taxele vamale temporare au fost utilizate ca un complement sau ca un substitut pentru politicile monetare si fiscale destinate mentinerii ocuparii depline a fortei de munca.



loading...










Document Info


Accesari: 5492
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )