Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























MANAGEMENTUL RISCULUI

Finante




MANAGEMENTUL RISCULUI

5.1. Riscul în activitatea bancara

Notiunea de risc poate fi definita ca un angajament care poarta o incertitudine datorita probabilitatii de câstig sau pierdere.



Etimologic, termenul provine din latina "re-secare" care înseamna ruptura într-un echilibru.

În activitatea bancara, asumarea riscurilor poate fi cercetata pentru posibilele sale avantaje viitoare, cum este cazul operatiunilor speculative pe pietele financiare sau de schimb, dar si a posibilelor pierderi imprevizibile.

În general, asumarea riscurilor este legata de functia de baza pe care o au bancile în economie, si anume functia de investitii. Or, riscul este atribut al investitiilor în general, asumarea riscului devine inevitabila si justifica existenta bancilor.

Dupa cum se stie, bancile investesc resurse împrumutate - care sunt un multiplu substantial al propriului capital. Recuperarea cu întârziere a resurselor investite provoaca o serie de dezechilibre la nivelul bancii care pot îmbraca diferite forme si se pot alimenta reciproc.

Perioada actuala este denumita "era managementului de risc" în domeniul bancar, iar managementul riscului constituie o sarcina extrem de complexa si importanta a managementului bancar. De obicei, asumarea unor riscuri atrage dupa sine si câstiguri mai mari.

Literatura de specialitate clasifica riscurile specifice activitatii bancare în trei categorii:

riscuri financiare;

riscuri comerciale;

riscuri de mediu.

Riscuri financiare

Sunt riscuri specifice operatiunilor de creditare, cele mai multe dintre aceste riscuri fac obiectul unor reglementari bancare.

Formele sub care se manifesta sunt urmatoarele:

- riscul de credit;

- riscul ratei dobânzii;

- riscul de lichiditate;

- riscul de schimb valutar;

- riscul insolvabilitatii.

Riscurile financiare sunt strict legate de structura bilantului contabil al bancii, sunt foarte sensibile la dezechilibrele care pot sa apara în compozitia resurselor si plasamentelor bancii.

Riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot fi generate, gestionate, amplificate sau eliminate de catre managementul bancar.

Datorita importantei pe care o au în gestiunea zilnica a bancii, le vom trata în mod individual acordându-le atentia ce li se cuvine.

Riscuri comerciale

Sunt riscuri generate de inadaptabilitatea bancii la noile servicii si produse ca urmare a unui slab serviciu de marketing si lipsa de talent managerial pentru noile piele.

Formele sub care se manifesta sunt urmatoarele:

a. riscul de produs/serviciu;

b. riscul de piata;

c. riscul de imagine comerciala.

a.Riscul de produs/serviciu este rezultatul unei evolutii nefavorabile a valorificarii unui produs nou sau serviciu, ca urmare a lipsei de abilitate a bancii privind distribuirea produselor.

b.Riscul de piata este efectul dependentei de piata a bancii. Daca acesta nu este "împartit" între mai multe piete, rentabilitatea bancii este dependenta direct de evolutia unei singure piete.

c.Riscul de imagine comerciala consta în perceptia negativa a unei banci de catre clientii ei ca urmare a unei calitati generale proaste de servire a clientilor, tratament prost al reclamatiilor clientilor culminând cu articole de presa în defavoarea bancii.

Riscuri de mediu

Sunt riscuri asupra carora banca fie nu are control, fie are un control limitat.

Formele sub care se manifesta sunt urmatoarele:

- riscul de deficit - produs de catre hoti sau frauda comisa de angajatii bancii;

- riscul economic - determinat de conjunctura economica la nivel national si regional;

- riscul competitional - determinat de similitudinea produselor si serviciilor oferite de celelalte banci sau institutii financiare;

- riscul de reglementare - determinat de deciziile luate de autoritatile bancare, de cele mai multe ori într-o maniera nefavorabila pentru banca.

5.2. Riscul de credit

Riscul de credit poate fi definit ca riscul ca dobânda, creditul sau ambele sa nu fie rambursate la scadenta sau sa fie rambursate partial. Acest risc este specific bancilor a caror functie importanta în economie este creditarea.

Desi motivul este acelasi - incapacitatea de rambursare a creditului de catre împrumutanti, cauzele sunt diferite, de aceea se impune o abordare distincta a riscului de credit si anume:

riscul aferent particularilor si întreprinderilor,

riscul de tara.

5.2.1. Riscul aferent particularilor si întreprinderilor

În cazul particularilor si întreprinderilor, incapacitatea de rambursare este, fie rezultatul unui decalaj între venituri si cheltuieli, riscul fiind ca venitul viitor al acestora sa se diminueze sau sa dispara, fie necinstea împrumutantului, care este un risc dificil de apreciat de catre banca care nu dispune de informatii suficiente pentru a anticipa un astfel de comportament.

Riscul insuficientei venitului viitor este mai greu de anticipat mai ales în conditiile în care evolutia inflatiei impune cresterea dobânzilor bancare si deci scumpirea creditului.

În cazul întreprinderilor, incapacitatea de rambursare a creditului este cauzata de mediul înconjurator al întreprinderii sau de întreprindere.

Mediul înconjurator, definit ca totalitatea factorilor exogeni întreprinderii de natura economica, politica, sociala, precum si situatia ramurii (sectorului) în care activeaza întreprinderea, îsi pun amprenta în mod decisiv asupra activitatii întreprinderii.

Decizii cu caracter politic, cum ar fi embargoul asupra vânzarilor unor produse (armament), acorduri regionale si internationale, au un impact profund asupra unor întreprinderi.

Atunci când aceste decizii sunt luate sub presiunea faptelor, întreprinderea îsi vede piata de desfacere modificata inopinat, ceea ce îi afecteaza activitatea.

Riscurile economice provin din bulversarile provocate de schimbari în structura economica si sociala a unei tari sau faze ale conjuncturii economice. În perioadele de recesiune întreprinderile întâmpina dificultati majore pâna la faliment.

Situatia si evolutia ramurii influenteaza în mod contradictoriu activitatea unor întreprinderi. Inovatiile pot modifica procedeele de fabricatie, dar pot determina si aparitia unor produse noi, mai competitive, determinând ca productia unor întreprinderi sa fie mai putin ceruta pe piata, de asemenea, # 323q165d 1;i evolutia gusturilor beneficiarilor unor produse pun în dificultate întreprinderea.

Deci, banca trebuie sa cunoasca evolutia mediului înconjurator al întreprinderii si prin analiza ramurii în care aceasta activeaza. Bancile trebuie sa dispuna de ofiteri specializati pe sectoare de activitate (ramura), pentru ca acestea sa-si adapteze în mod continuu normele interne de analiza a bazei de credit a solicitantilor.

Incapacitatea de rambursare a creditului poate proveni si din cauza unor factori interni întreprinderii, cum ar fi: ­

calitatea si moralitatea managementului - este greu de apreciat de catre banca, de aceea banca cere un curriculum vitae si relatii de la terti privind managementul întreprinderii si relatiile managementului cu personalul;

incapacitatea întreprinderii (incapacitate data de tehnologie, dar si de mentalitate) de a se adapta pietei sau noului în materie de brevete, inventii, inovatii;

timpul în care se încaseaza creantele de la beneficiari poate determina blocaje financiare si deci dereglari în productie si în activitatea întreprinderii.

Managementul riscului de credit presupune: prevenirea riscului, masurarea riscului si gestiunea propriu-zisa.

5.2.1.1. Prevenirea riscului de credit

Prevenirea riscului vizeaza doua aspecte: divizarea riscului si constituirea garantiilor.

Divizarea riscului are ca obiectiv disiparea riscurilor, astfel încât legea probabilitatilor sa reduca posibilitatea înregistrarii unor pierderi mari din partea bancii.

Divizarea riscurilor se face mai întâi între particulari si întreprinderi, bancile fixându-si plafoane de credite. Pentru întreprinderi, banca îsi va repartiza riscurile acordând credite atât producatorilor mari, cât si celor mici, lucrând cu sectoare de activitate diferite si având o repartitie teritoriala cât mai ampla.

Pentru particulari, bancile vor acorda credite de preferinta la salariati, liber profesionisti si pensionari.

Diversificarea domeniilor în care actioneaza banca permite mentinerea riscului de credit în limite controlabile. Pe de alta parte, anumite întreprinderi de mari proportii au nevoi mari de credite, pe care o singura banca nu poate sa le satisfaca.

În sistemul bancar francez se întâlnesc monopoluri specializate, constituite dintr-un numar mare de banci organizate care finanteaza aceeasi întreprindere. Fiecarei banci din monopol îi revine o cota-parte din volumul de credite alocate întreprinderii respective. Una sau doua banci din monopol care au cota-parte cea mai ridicata sunt numite sefe de retea (filiera).

Monopolul bancar, pe lânga faptul ca divizeaza riscurile, permite si bancilor mai mici sa finanteze întreprinderile mari, iar în cazul când întreprinderile au dificultati, monopolul are puterea de a impune acestora sa aplice un plan de redresare.

Bancile anglo-saxone nu au practica monopolului bancar, fiecare întreprindere este clientul unei singure banci.

În Japonia, banca îndeplineste pe lânga functia clasica de asigurare a resurselor de finantare a marilor grupuri industriale zaibatsu si de supervizare a împrumuturilor pe care acestea le fac (procentul împrumuturilor întreprinderilor nipone raportate la capitalul lor este superior celui acceptat de tarile occidentale) adesea din rândul personalului bancii numindu-se directorul general.

În România, pâna în 1989 functionau trei banci specializate: Banca Româna de Comert Exterior, Banca pentru Agricultura si Industrie Alimentara, Banca de Investitii, care erau organizate si functionau pe baza propriului statut, aprobat prin Decret.

Dupa 1989, cele trei banci specializate au fost transformate în banci comerciale cu capital de stat, având dreptul de a efectua întreaga gama de operatiuni specifice activitatii bancare: atragere de resurse, acordarea de credit efectuarea de plati si încasari, precum si alte servicii bancare.

Desi numarul de banci în functiune a crescut considerabil, la data de 31 decembrie 1997 existau 33 banci cu capital autohton si strain, 10 banci straine, ar fi trebuit ca ponderea detinuta în total credite de catre bancile de stat sa se diminueze.

Se constata însa, asa cum rezulta din tabelul 8.1., ca bancile cu capital de stat detin o pozitie dominanta în sistemul bancar, deoarece politica de creditare a acestora a fost influentata de Executiv prin masuri legiferate, cum ar fi:

acordarea de credite de catre banci în procesul de compensare globala;

acordarea de credite preferentiale pentru agricultura;

creditarea preferentiala a sectorului energetic.

Concentrarea portofoliului bancilor, 1991-1997

Tabelul nr. 8.l.

Ponderi în total active %

Ponderi în total credite %

Ponderi în total depozite %

Ponderi în total fonduri proprii %

Sursa: Raport Anual BNR, Banca Agricola, BCR

Interventia Executivului a determinat ca bancile de stat sa-si concentreze creditele în unele sectoare nerentabile ale econamiei, ducând astfel la cresterea riscului de creditare în bancile de stat (numai Banca Agricola a înregistrat 3000 mild. lei credite neperformante).

Acoperirea creditelor neperformante si a dobânzilor restante de catre bancile de stat s-a facut în principal prin surse de la bugetul de stat, astfel în perioada 1990-1994 s-au alocat 776,8 mild. lei de la buget, iar în 1997, 7875 mild. lei au fost preluate la datoria publica, reprezentând credite neperformante si dobânzi restante ale Bancii Agricole si Bancorex.

Executivul a elaborat o Ordonanta de urgenta (nr. 10/19.04.1997) prin care s-a creat posibilitatea transformarii creantelor bancilor în actiuni la întreprinderile debitoare - solutie neagreata de banci, datorita gradului mare de risc la care se expun prin achizitionarea unor actiuni ale unor întreprinderi nerentabile.

Constituirea garantiilor

Desi constituirea garantiilor în favoarea bancilor nu este obligatorie în uzantele bancare din tarile dezvoltate, în sistemul bancar românesc garantia constituie conditia de baza în aeordarea creditelor, acestea fiind constituite înainte de acordarea creditelor, îmbracând diferite forme: gaj, ipoteca etc.

În mod practic, garantiile nu trebuie sa fie privite decât ca o siguranta subsidiara, decizia de a acorda creditul trebuie sa fie luata în functie de posibilitatea de rambursare a creditului, care rezulta din analiza afacerii pe care o banca o crediteaza.

Banca trebuie sa ia în calcul faptul ca primii despagubiti vor fi creditorii privilegiati - fiscul, statul, deci garantia nu va acoperi niciodata valoarea creditului acordat.

Garantiile ar trebui considerate în conditiile în care banca acorda un credit foarte riscant, asumându-si practic responsabilitatea recuperarii creditului prin executarea garantiei.

5.2.1.2. Masurarea riscului de credit

Masurarea riscului de credit se face în doua etape.

Prima etapa consta în stabilirea unei limite maxime a activelor cu risc fata de fondurile proprii ale bancii prin calcularea raportului de solvabilitate (norma Cooke) si pe care banca va trebui sa o respecte - de altfel, respectarea raportului de solvabilitate este impus de Banca Nationala.

A doua etapa consta în masurarea riscurilor la care banca este expusa prin evaluarea periodica a portofoliului de credite. Banca Nationala impune bancilor sa-si clasifice portofoliul de credite si sa-si constituie provizioane de doua ori pe an, respectiv la sfârsitul lunilor iunie si decembrie si sa raporteze situatia, în termen de 30 zile, Directiei de Autorizare si Supraveghere Prudentiala a societatilor bancare din cadrul B.N.R.

Masurarea riscului de credit în vederea constituirii provizioanelor de risc impune evaluarea performantelor financiare ale tuturor clientilor bancii pe baza bilanturilor contabile de la 30 iunie, respectiv 30 decembrie, evaluare care este identica cu cea utilizata la acordarea creditelor.

În urma evaluarii performantelor financiare ale clientilor, creditele vor fi incluse în una din urmatoarele categorii:

- standard - categoria "A" cuprinde clientii a caror performante economice si financiare sunt foarte bune si permit achitarea la scadenta a dobânzii si a ratelor. Totodata, din analiza efectuata rezulta ca se prefigureaza mentinerea si în perspectiva a performantelor financiare la un nivel ridicat;

- în observatie - categoria "B" - performantele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot mentine acest nivel în perspectiva mai îndelungata;

- substandard - categoria "C" - performantele financiare sunt satisfacatoare, dar au o evidenta tendinta de înrautatire;

- îndoielnic - categoria "D"- performanta financiara este scazuta si cu o evidenta ciclicitate la intervale scurte de timp;

- pierdere - categoria "E" - performantele financiare arata pierderi si exista perspective clare ca nu pot fi platite nici ratele, nici dobânzile.

Serviciul datoriei, respectiv capacitatea agentului economic de a rambursa creditele la scadenta si a plati dobânzile datorate la termenele stabilite, va fi apreciat ca:

- bun - în situatia în care ratele si dobânzile sunt platite la scadenta cu o întârziere maxima de 7 zile;

- slab - în situatia în care ratele si dobânzile sunt platite cu o întârziere pana la 30 de zile;

- necorespunzator - în situatia în care ratele si dobânzile sunt platite cu o întârziere de peste 30 de zile.

La terminarea provizioanelor, expunerea debitorului poate fi micsorata cu valoarea unor angajamente, cum ar fi:

- garantii neconditionate de la Guvernul României sau de la B.N.R;

- garantii neconditionate de la bancile din tarile care nu pun probleme în ceea ce priveste riscul de tara;

- garantii neconditionate de la alta banca din România;

- depozite gajate, plasate la banca creditoare;

- colaterale acceptate de conducerea bancii.

Pentru persoanele fizice, clasificarea portofoliului de credite se face în functie de serviciul datoriei astfel:

categoria A - foarte bun - clientul nu are rate si/sau dobânzi restante;

categoria B - bun - clientul a înregistrat accidental rate sau dobânzi restante pe perioade de pâna la maxim 7 zile;

categoria C - slab - clientul are o rata si dobânzile aferente restante de pâna la 30 de zile;

categoria D - foarte slab - clientul are doua rate si dobânzile aferente restante;

categoria E - necorespunzator - clientul are peste doua rate si dobânzile aferenfe restante.

Constituirea efectiva a provizioanelor se face conform tabelului nr. 8.2.

Categoria credite

Suma totala

Garantii si colaterale

Suma neta

(col. 1-2)

Coeficient de previzionare

Nivelul provizioanelor

Necesar

(col. 3x4)

existent

0

1

2

3

4

5

6

Standard

0

În observatie

0,05

Substandard

0,2

Îndoielnic

0,5

Pierdere

1

Total



x

Sumele aferente provizioanelor de risc se includ în cheltuieli. Utilizarea si deductibilitatea fiscala a provizioanelor de rise este reglementata de B.N.R. si Ministerul Finantelor.

În aceasta etapa, se pot determina pe sectoare de activitate (ramuri industriale, zone geografice si pe categorii socioprofesionale de clienti) ponderea împrumuturilor slabe în total împrumuturi acordate de banca, ponderea pierderilor din împrumuturi acordate acestor ramuri si categorii de clienti în total împrumuturi acordate de banca, ponderea provizioanelor în total împrumuturi etc.

Comparând cele doua sume ale activelor cu risc determinate în cele doua etape, banca poate sa intervina în vederea diminuarii riscului fie prin stabilirea unor plafoane de credite pe sectoare si categorii de clienti, fie nemaiacordând credite sectoarelor care aduc pierderi bancii.

Aceasta presupune o adaptare din mers a politicii de creditare a bancii la conditiile reale ale economiei si orientarea ei catre alte categorii de clienti.

Suma împrumuturilor neperformante sau pierdute trebuie sa fie mai mica sau cel mult egala cu limita stabilita în prima etapa, adica de maxim 8% din fondurile proprii ale bancii.

5.2. 1.3. Gestiunea riscului de credit

Gestiunea riscului consta în utilizarea unor tehnici prin care banca poate sa diminueze (elimine) pierderile sau poate sa salveze creditul.

În vederea diminuarii sau eliminarii pierderilor, bancile monitorizeaza calitatea portofoliului de credit printr-un audit period (revizuire) în functie de notarea interna a creditului care a fost facuta cu ocazia instrumentarii dosarului credit.

Monitorizarea permite detectarea din timp a creditelor care ar putea deveni credite problema.

Exemplu:

Categoria creditului

Nota

Program de monitorizare (revizuire)

Credit standard

Credit în observatie

Credit standard

Credit îndoielnic

10

8

5

2

180 zile

90 zile

60 zile

30 zile

Revizuirea creditelor pe lânga faptul ca reduce pierderile, permite atingerea si a altor probleme cum ar fi:

- asigura aplicarea uniforma a documentatiei de creditare;

- verificarea ca politica de credit, normele bancii si reglementarile bancare sunt respectate;

- informarea managementului bancii despre situatia generala a portofoliului de credite;

monitorizarea ofiterilor de credite care sunt raspunzatori de evolutia nefavorabila a creditelor, în cazul când nu au luat nici o masura.

Organizarea operatiunii de revizuire tine de marimea bancii. În bancile mari trebuie sa existe un personal care se ocupa numai de revizuire sub coordonarea Comitetului de Risc, pentru a-si asigura independenta fata de personalul creditare.

În bancile mai mici operatiunea de revizuire revine ca o sarcina suplimentara Directiei de Creditare. Pe parcursul revizuirii, indiferent cine o face, se urmareste starea financiara si capacitatea de rambursare a clientului, precum si existenta si starea garantiilor.

Unele indicii, cum ar fi: plati întârziate ale ratelor si dobânzilor, schimbarea managementului, actiuni legale împotriva clientului, deteriorarea relatiilor cu partenerii de afaceri sau cu personalul, unele evenimente - furturi, dezastre naturale, sunt motive care arata ca creditul a devenit un credit problema. În acest caz, ofiterul de credite trebuie sa intervina pentru a prevenii deteriorarea si sa micsoreze pierderea potentiala.

Solutia preferata pentru un credit problema este renegocierea planului de actiune cu clientul, pentru a încerca de a salva atât banca, cât si pe client de pierderile posibile.

Planul de actiune este de fapt un acord - contract de împrumut revizuit prin care se stabileste un nou program de rambursare a creditului si dobânzilor si se va extinde autoritatea bancii prin participarea acesteia la luarea deciziilor de catre managementul firmei.

Pot sa apara probleme atunci când garantia devine insuficienta prin scaderea pretului sub valoarea stipulata în contract, caz în care, trebuie sa obtina garantii suplimentare de la debitor.

În cazul în care creditul nu a fost utilizat conform contractului si se poate dovedi, iar creditul a devenit un credit problema, acest motiv poate fi baza pentru un acces legal la resursele clientului înaintea altor creditori.

Operatiunea de salvare a creditului consta în recuperarea unor creante de catre banca prin preluarea acestora de catre o alta întreprindere care finanteaza cumpararea creantelor.

Operatiunea este deosebit de avantajoasa pentru banca, deoarece, pe lânga faptul ca "scapa" de creantele problema, le recupereaza la valoarea lor contabila (nu la valoarea de piata, care ar fi putut fi cu mult sub valoarea contabila).

Derularea unei astfel de operatiuni este posibila atunci când debitorul a suferit un "accident", iar imaginea lui - puterea economica prezinta interes pentru alte întreprinderi.

O alta tehnica de salvare a creditului consta în vânzarea creantelor de catre banca unei banci trusty care se ocupa cu forfetarea creantelor, transformându-le în bani în schimbul unui comision. Operatiunea permite recuperarea partiala a creantelor de catre banca, partea nerecuperata urmând a fi suportata de banca din provizioanele pe care si le-a constituit.

5.2.2. Riscul de tara

Este un tip specific de risc impus de operatiuni financiar-bancare (credite, garantii, asigurari) cu operatori de peste frontiera si consta în probabilitatea nerecuperarii creantelor de catre banca creditoare.

Notiunea de risc de tara nu este recenta, a aparut în 1950 (odata cu desfiintarea imperiilor coloniale) capatând consistenta în ultimii ani odata cu agravarea crizei datoriei externe din deceniul trecut, ca o consecinta a instabilitatii politice, economice si financiare din numeroase tari.

Riscul de tara nu se utilizeaza în relatiile cu toate tarile, ci numai cu tarile slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare. O definire completa a riscului de tara impune o abordare distincta prin prisma factorilor care-l determina si anume:

l. Riscul de tara asociat riscului de credit

Nu trebuie confundat riscul de tara cu riscul de credit. În primul caz, incapacitatea de a rambursa creditul se datoreaza fie declansarii unui razboi civil sau schimbarii bruste de regim, a unor tulburari sociale sau datorita unor catastrofe naturale (cutremure, inundatii). În al doilea caz, incapacitatea de rambursare este din cauza debitorului, fiind doar rezultatul degradarii situatiei sale fnanciare.

2. Riscul de tara asociat riscului politic

Riscul politic numit si risc suveran este unul din factorii riscului de la Instabilitatea politica a unui stat, dupa amploarea sa, provoaca situatii cu diverse grade de gravitate pentru creditor:

repunerea în discutie sau renegocierea contractelor;

limitarea sau interzicerea investitiilor de capital;

limitarea sau interzicerea investitiilor straine;

repudierea datoriei sau refuzul de plata. În 1917, Rusia nu a mai recunoscut datoriile Rusiei tariste - problema discutata si astazi;

nationalizarea cu sau fara despagubiri. În România statul a preluat toate activele fara despagubiri.

De la o situatie la alta, creantele detinute în aceste tari instabile politic au grad de risc mare, care culmineaza cu anularea datoriilor fata de strainatate catre tara respectiva.

3. Riscul de tara asociat riscului economic

Riscul economic ca rezultat al incapacitatii autoritatilor monetare dintr-o ­tara straina sa transfere catre creditor dobânzile si capitalul obtinut întreprinderile publice sau private, este unul din riscurile contemporane specifice economiei multor tari ale lumii. Acest risc este legat de situatia economic monetara a tarilor debitoare, incapabile sa asigure plata la timp a datoriilor.

Satisfacerea imediata a unor revendicari sociale (atitudine populista a unor guverne) pot conduce uneori la politici inflationiste (în cazul României, satisfacerea revendicarilor minerilor) si nationaliste care determina degradarea situatiei economice si izolarea de exterior. (Cazul Argentinei, guvernarea Peron sau cazul Peru - Garcia).

Riscul economic s-a amplificat începând cu 1973 când primul soc petrolier a obligat multe tari în curs de dezvoltare sa se îndatoreze pentru a putea cumpara materii prime si energie. Acumularea acestor datorii (din care 60% credite bancare) a condus multe tari la faliment monetar. De la începutul anului 1980 s-a trecut la aplicarea unor planuri de redresare a acestor tari prin reesalonarea datoriilor, tari sustinute de F.M.I.

Cei trei factori care determina riscul de tara: riscul politic, riscul economic si riscul de credit se interconditioneaza si se presupun reciproc.

Instabilitatea politica se reflecta asupra situatiei economice si financiare de ansamblu, având drept consecinta amplificarea riscului de credit; crizele economice provoaca deseori schimbari de regim politic. De aici necesitatea de abordare globala a riscului de tara.

5.2.2.1. Metode de analiza a riscului de tara

Cercetarile asupra analizei riscului de tara sunt numeroase si sunt facute atât de organisme internationale specializate împreuna cu F.M.I,, B.I.R.D., B.R.I., cât si de universitati - în special cele americane, dar si de societati specializate ca Mody's, Standard & Poor's si de banci.

Doua metode sunt cele mai folosite si anume: metoda indicatorilor de risc si analiza riscului de tara prin teoria valorii firmei.

Metoda indicatorilor de risc

Aceasta metoda are la baza metoda Delphi.

Principiile metodei sunt urmatoarele:

1. Stabilirea unei liste de criterii reprezentative pentru situatia politica, economica si financiara a unei tari. Exemplu:

a. Criterii politice: instabilitate politica, instabilitate guvernamentala , tensiuni economice - sistemul legislativ, tensiuni etnice - razboi civil, tensiuni interne, suspendarea ajutoarelor externe.

b. Criterii economice: rata de crestere a P.I.B., speranta de viata, rata de economisire/P.I.B., rata de investitii/P.I.B., structura importurilor si exporturilor, rata dobânzii, situatia sistemului bancar.

c. Criterii financiare: raportul import/export, raportul rezerve monetare/datoria externa, raportul datoriei externe/export.

2. Consultarea expertilor privind pertinenta criteriilor în vederea clasificarii si acordarii de note de catre acestia.

3. Acordarea unei ponderi fiecarui criteriu, care reflecta importanta acestuia, calculul ratei totale (scor) care va indica riscul global al tarii.

Metoda indicatorilor de risc prezinta analogii cu creditul evaluat - scoring, analiza discritninatorie nu este mereu utilizata din cauza dificultatilor întâlnite în constituirea unui esantion reprezentativ.

B.E.R.I. (Business Environment Risk Indexe - Indexul de risc de afaceri aferent mediului) este un indicator de risc pus la punct în S.U.A. si face obiectul unor publicatii regulate.

Acest indicator este stabilit plecând de la 15 criterii de apreciere, care au fiecare un coeficient de pondere (tabelul nr. 8.3.). Aceste criterii sunt apoi notate de experti de la 0 ÷ 4 (0 pentru risc mare, 4 pentru risc foarte mic) si combinarea notei, ponderii, da pentru fiecare tara scorul final, deci indicatorul de risc.

Criterii

Coef.de pondere

Nr. puncte

(0 la 4)

Total

(max.100)

1. stabilitatea politica a tarii împrumutantului (evaluarea probabilitatii de schimbare si împactul asupra afacerilor)

2. atitudinea autoritatilor cu privire la investitorii straini si la transferul profitului

3. Tendinte de nationalizare

4. Constrângeri birocratice

5. Respectarea acordurilor contractuale

6.Calitatea serviciilor facute de suprastructura (legislatie, contabilitate etc)

7.Calitatea infrastructurii (cai de comunicatii si transporturi)

8. calitatea conducatorilor

9.Cresterea economica a tarii

10.Inflatia monetara

11.Balanta si plati

12.Usurinta convertibilitatii monedei nationale în valuta

13.Costul fortei de munca raportat la productivitatea muncii

14.Credite pe termen scurt disponibile pe piata locala

15. Posibilitati de îndatorare pe termen lung în moneda nationala, mai ales sub forma cresterii de capital

Sursa: Sylvie de Coussergues, Gestion de la Banque, Dumond, Paris, 1992

Ţarile sunt apoi clasificate pe categorii, în functie de nota obtinuta:

- 40 si sub 40 - risc inacceptabil

- 41 - 55 - risc mare

- 56 - 69 - risc mediu

- 70 si peste 70 - risc mic

Analiza riscului de tara prin teoria valorii firmei

Mai recenta decât precedenta, aceasta metoda utilizeaza metoda de evaluare a firmelor facuta de analiza financiara:

- în primul rând, se evalueaza valoarea economica a tarii; ca si în teoria valorii firmei, eco

si în teoria valorii firmei, economia unei tari este evaluata capitalizând fluxurile de venituri. Dar acest flux de venituri - beneficiu al economiei, este reprezentat de excedentul balantei comerciale.

- în cel de al doilea rând se face o comparatie între valoarea economiei si datoria externa a tarii.

Valoarea economiei constituie garantia pentru creditorii ei. Dar acestia nu vor putea niciodata sa profite de aceasta garantie în procent de 100%, ci într-un procent mult mai mic, care va fi diminuat cu valoarea datoriei externe a tarii. Raportul procentual dintre valoarea economiei gajate si datoria externa serveste ca indicator de risc al tarii. Informatiile privind indicatorul de risc de tara trebuie completate cu previziuni macroeconomice furnizate de serviciile statistice nationale (de stat, private) sau internationale F.M.I., O.C.D.E. etc.

Ce mai sigura metoda previzionala consta în selectarea unor factori susceptibili sa implice, într-un viitor mai mult sau mai putin îndepartat, solvabilitatea tarii. Perspectiva evolutiei masei monetare permite prognozarea inflatiei si a riscului de schimb, iar deficitul bugetar lasa sa se întrevada fie o finantare cu caracter inflationist, fie o crestere a dobânzilor.

Începând cu anul 1990, doua mari agentii de evaluare din lume îsi împart între ele piata de evaluare: Moody's si Standard & Poor's, acordând note-rating atât titlurilor de valoare, cât si emitentilor acestora (institutii, banci).

Scara de evaluare a agentiei STANDARD & POOR's este urmatoarea:

l. Creante negociabile cu durata de cel mult un an

Scara de note de estimare pentru acest gen de creante începe cu A-1 pentru cea mai buna si merge pâna la D pentru cea mai slaba.

A-1: Aceasta estimare, cea mai buna acordata, semnifica o putere mare de plata la scadenta. Creditelor cu un grad puternic de siguranta li se adauga la A-1 semnul +.

A-2: Aceasta nota înseamna putere satisfacatoare de plata la scadenta. Gradul de siguranta este mai scazut decât pentru cele notate cu A-1.

A-3: Capacitatea de plata la scadenta a creditului ramâne acceptabila. Exista totusi o sensibilitate mai mare a solicitantului fata de schimbarile nefavorabile conjuncturale.

B: Un anume caracter speculativ în ceea ce priveste achitarea creditului corect si la timp.

C: Credite a caror achitare la scadenta este îndoielnica.

D: Exista deja un impediment în achitarea dobânzilor sau a valorii efective a creditului si în acest caz doar prevederea unui termen de gratie peste cel al scadentei poate sa dea speranta creditorului ca-si va recupera banii.

2. Creante negociabile cu durata mai mare de un an

Scara de note merge de la AAA pentru cea mai buna, pâna la D pentru cea mai slaba.

AAA: Cea mai mare nota atribuita de S&P, care indica un solicitant cu mare putere de plata la timp a dobânzilor si creditului propriu-zis.

AA: Posibilitatea de a face fata rambursarii la timp este foarte mare si difera foarte putin de cele notate cu AAA.

A: O capacitate mare de rambursare, totusi o oarecare sensibilitate fata de modificarile conjuncturale sau economice.

BBB: 0 capacitate suficienta de rambursare, dar modificarea conjuncturala nefasta sau conditii economice defavorabile sunt în masura sa perturbe plata la timp.

BB; B; CCC; CC; C: Creditele astfel notate prezinta un caracter net sensibil în ceea ce priveste posibilitatea de rambursare. Desi aceste credite pot prezenta anumite caracteristici de calitate sau siguranta, gradul mare de incertitudine si sensibilitate mare fata de conditii defavorabile pot prima.

D: Impedimente în rambursarea creditului, singurul lucru care poate atenua acest risc fiind prevederea unui termen de gratie peste cel scadent.

Fiecare pozitie de la AA la CCC poate fi nuantata cu semnele + sau ­pentru a arata pozitia lor corecta pe scara de valori.

Notele S&P privitor la creantele pe termen lung sunt însotite de o documentatie tip "perspective" care apreciaza tendinta probabila în timp de a respecta scadenta. Aceste calificative de perspectiva pot fi "stabile", "pozitive" sau "negative".

5.2.2.2. Masurarea riscului de tara

A masura riscul la care o banca este expusa presupune o serie de operatii complexe care vizeaza masurarea volumului riscurilor, diferentiat, pe tari sau global.

În cazul în care se urmareste masurarea riscului la care o banca este expusa în raport cu o tara, se procedeaza la adunarea riscurilor directe (aferente tuturor creditelor acordate acelei tari indiferent de beneficiar, institutii publice sau private) cu riscurile indirecte (aferente operatiunilor comerciale care se deruleaza pe baza unor scrisori de garantie bancara, scrisori de credit comerciale sau acreditive documentare).

În cazul în care se urmareste determinarea riscului total la care o banca este expusa, se impune mai întâi o disctinctie a riscurilor în functie de destinatar (indiferent de tara, pe sector public sau privat) si pe tipul sau (credit, linie de credit, operatiuni comerciale), riscul total rezultând prin însumarea celor doua tipuri de risc determinate.

Odata cu masurarea riscurilor, bancile pot evalua sansele de acoperire a creditelor.

5.2.2.3. Prevenirea riscului de tara

Dupa masurarea riscului la care banca este expusa fata de diverse tari, Comitetul de Risc din banca trebuie sa impuna plafoane de credite fata de acele tari la care banca este vulnerabila.

Plafoanele de credit sunt determinate în functie de marimea portofoliului de credite pe care banca le are angajate cu tarile respective si de marimea fondurilor proprii ale bancii, în asa fel încât sa se respecte norma Cooke (solvabilitatea bancii), dar si de politica în materie de riscuri pe care banca o abordeaza în mod global, indiferent de beneficiarii creditelor: particulari, întreprinderi si tari.

Un rol important în prevenirea riscului îi revine sistemului de asigurare si garantare a creditelor. Asigurarea creditelor consta în asumarea obligatiei de catre societatile de asigurari de a rambursa bancii creditoare creditul acordat de aceasta beneficiarului strain, în cazul în care respectivul credit nu a fost rambursat.

Riscurile de natura comerciala si politica nu sunt acoperite integral de societatile de asigurari, banca preluând practic o parte din risc numita franchisa. Societatea de asigurare primeste o prima de asigurare din partea celui care a cerut asigurarea.

Pentru diminuarea sau eliminarea eventualelor pierderi, bancile pot cere constituirea unor garantii în favoarea lor (ipoteci, gajuri, scrisori de garantie) de la beneficiarii de credite.

Pentru partea neacoperita a creditului, bancile îsi constituie un provizion care se va mari sau diminua în functie de marimea pierderii.

5.2.2.4. Gestiunea riscului de tara

Gestiunea riscului de tara consta în utilizarea unor tehnici specifice care permit bancilor sa-si diminueze sau sa-si acopere pierderile înainte ca banca sa si le asume - sa le suporte efectiv.

O tehnica de acoperire a riscurilor consta în restructurarea portofoliilor creante, prin modificarea de catre banca a naturii sau originii geografice a portofoliului de credite în ansamblul sau.

Aceasta modalitate permite bancii sa-si diminueze portofoliul de credite cu dobânda variabila pe care le are într-o tara sau prin convertirea creantelor în obligatiuni preferentiale (debit - for - debit - swaps).

Operatiunile swaps de datorii contra capital (debit equity swaps) presupun schimbul de creante contra actiuni emise de firmele din tara debitoare.

5.3. Riscul ratei dobânzii

Riscul ratei dobânzii se datoreaza fluctuatiilor în nivelul ratei dobânzii, atât la active, cât si la pasivele din portofoliul bancii.

Riscul ratei dobânzii se repercuteaza asupra bancii sub doua forme:

- prima forma consta în pierderi (diminuarea venitului din dobânzi) ca urmare a unei variatii neconvenabile a ratei dobânzii;

- a doua forma consta în deteriorarea situatiei patrimoniale a bancii (diminuarea capitalului propriu) ca urmare a variatiei ratei dobânzii.

Riscul ratei dobânzii apare atât ca urmare a detinerii de active si pasive cu dobânda fixa, care, în plus, difera ca scadenta si pret, dar si din detinerea de active si pasive cu dobânda variabila, care se adapteaza în mod diferit la fluctuatiile ratei dobânzii.

Managementul riscului ratei dobânzii consta în masurarea riscului si gestiunea acestuia.

5.3.1. Masurarea riscului ratei dobânzii

A masura riscul ratei dobânzii presupune determinarea pozitiei bancii de riscul de dobânda aferent activelor si pasivelor cu dobânda fixa, cât si activelor si pasivelor cu dobânda variabila.

Determinarea pozitiei bancii fata de riscul de dobânda consta în determinarea discrepantei (metoda G.A.P.) dintre activele si pasivele cu dobânda variabila pe care banca le are în portofoliu ei sau determinarea duratei de recuperare - intervalul de timp necesar pentru ca un activ sa fie recuperat la valoarea de piata determinata în functie de rata dobânzii de piata (metoda

D.G.A.P.).

Determinarea discrepantei aferente activelor si pasivelor prin metoda G.A.P. consta în determinarea pozitiei bancii.

Grafic metoda este reprezentata astfel:

cu dobânda variabila

 

cu dobânda variabila

 

cu dobânda variabila



 

cu dobânda variabila

 
Active Pasive Active Pasive

Pozitie scurta Pozitie lunga

în care G.A.P. = A - P

O banca are pozitia scurta de dobânda atunci când G.A.P. este negativ, adica valoarea activelor cu dobânda variabila este mai mica decât valoarea pasivelor cu dobânda variabila.

Aceasta situatie este:

nefavorabila - în cazul cresterii ratei dobânzii;

favorabila - în cazul scaderii ratei dobânzii.

O banca are pozitia lunga de dobânda atunci când G.A.P. este pozitiv, adica valoarea activelor cu dobânda variabila este mai mare decât valoarea pasivelor cu dobânda variabila, iar cresterea sau scaderea ratei dobânzii produce efecte contrare decât în cazul când G.A.P. este negativ.

În cazul în care se urmareste determinarea discrepantei aferente întregului portofoliu de active+pasive prin metoda G.A.P. se va folosi un grafic al scadentelor în care activele si pasivele sunt grupate în "buchete" pe orizonturi mici în functie de scadenta.

Graficul scadentelor permite sa se determine discrepanta pentru fiecare clasa de scadenta (G.A.P. periodic) care pune în evidenta riscul de dobânda aferent fiecarui orizont de timp, precum si discrepanta aferenta întregului orizont de timp (G.A.P. cumulativ).

Pe baza graficului se poate determina raportul de sensibilitate:

RST =

Un RST = 1 indica pentru orizontul considerat o concordanta între active si pasive;

Un RST < 1 arata o pozitie scurta, defavorabila cresterii ratei dobânzii;

Un RST > 1 arata o pozitie lunga, deci defavorabila scaderii ratei dobânzii.

Calculul riscului de dobânda a bancii prin utilizarea metodei D.G.A.P. consta în determinarea duratei de recuperare a fiecarui post de activ si pasiv, apoi calculul duratei medii de recuperare a portofoliului de active si respectiv pasive al bancii.

Comparând duratele medii de recuperare a activului cu duratele medii de recuperare a pasivului bancii se pot întâlni trei situatii posibile prezentate în tabelul nr. 8.4.

Cresc dobânzile

Scad dobânzile

Durata de recuperare activ > durata de recuperare pasiv

Situatie defavorabila

Situatie defavorabila

Durata de recuperare activ < durata de recuperare pasiv

Situatie favorabila

Situatie favorabila

Durata de recuperare activ = durata de recuperare pasiv

Situatie neutra

Situatie neutra

5.3.2. Gestiunea riscului ratei dobânzii

gestiunea riscului consta, pe de o parte, în mentinerea G.A.P. - ului si D.G.A.P. - ului la valoarea zero, respectiv sa se realizeze o egalitate între duratele de recuperare a activelor si pasivelor, iar, pe de alta parte, acoperirea riscului.

Pentru aceasta, managementul bancar trebuie sa se adapteze continuu dobânzile si scadentele aferente activelor si pasivelor, astfel încât sa se ajunga la un portofoliu imun la variatiile ratei dobânzii.

Acoperirea riscului este metoda de care managementul bancii face uz datorita faptului ca este greu de realizat un portofoliu imun la variatiile ratei dobânzii.

Odata masurat riscul de dobânda, banca poate sa-si acopere riscul folosind diverse instrumente derivate pe pietele la termen sau conditionate, sau prin ajustari ale G.A.P. - ului din active. Gestiunea riscului ratei dobânzii este prezentata pe larg în capitolul VII.

5.4. Riscul de lichiditate

Riscul de lichiditate consta în probabilitatea ca banca sa nu-si poata onora platile fata de clienti, ca urmare a devierii proportiei dintre creditele pe termen lung si greditele pe termen scurt si a necorelarii cu structura pasivelor bancii.

Plasamentele pe termen lung sunt în general mai mari decât resursele pe termen lung ale bancii, din aceasta cauza bancile se confrunta cu doua situatii delicate:

- sa nu-si poata onora angajamentele pe termen scurt;

- sa aiba resurse cu scadenta mica, în timp ce plasamentele au scadenta mare.

Prima situatie, numita si risc de lichiditate imediata, este determinata de retragerile masive si neasteptate ale creditorilor ei.

Confruntata cu riscul lichiditatii, o banca poate fi fortata fie sa împrumute fonduri de urgenta la costuri excesive pentru a-si acoperi nevoile imediate de cash, fie sa atraga deponentii, platind în schimb dobânzi mai mari decât cele practicate pe piata.

Riscul de lichiditate imediata este un risc specific bancilor, arta de a conduce o banca consta tocmai în a sti sa gestionezi lichiditatile pentru a face fata retragerilor, fara a afecta însa posibilitatile de a onora si solicitarile de credite.

Autoritatile monetare vegheaza asupra acestui risc, impunând bancilor sa pastreze suficiente active lichide prin respectarea unui raport de lichiditate.

A doua situatie, numita rise de transformare, impune bancilor sa ia în considerare urmatoarele:

- resursele si plasamentele trebuie analizate în functie de lichiditatea si exigibilitatea lor reala si nu juridica. Astfel, depozitele la vedere sunt deseori mai stabile decât depozitele la termen; depozitele interbancare sunt mai volatile decât depozitele clientilor, conturile debitoare ale clientilor pe termen scurt sunt deseori mai imobilizate (neonorate) decât creditele cu scadenta mai îndepartata;

- inovatiile financiare din ultimii ani modifica riscul de nelichiditate al bancii astfel: marindu-l prin dezvoltarea angajamentelor de credit cum ar fi multi options facilities; micsorându-l prin dezvoltarea pietelor secundare de creante negociabile.

Arta de a transforma resursele cu scadenta mica în plasamente cu scadenta mare si de a putea face fata crizei de lichiditati într-un timp scurt si la preturi mici este specifica managementului bancar.

Acest lucru impune managementului bancar sa rezolve trei aspecte ale riscului de lichiditati: sa se protejeze împotriva riscului de lichiditate, sa masoare riscul de lichiditate si sa gestioneze riscul de lichiditate.

5.4.1. Protejarea împotriva riscului de lichiditate

Bancile au posibilitatea ca prin folosirea unor tehnici specifice sa elimine pâna la reducere riscul de lichiditate. Aceste tehnici vizeaza resursele si plasamentele bancii.

Tehnicile care vizeaza resursele bancii sunt urmatoarele: atragerea depozitelor de la populatie, cautarea unor depozite stabile, cresterea fondurilor proprii, refinantarea.

Atragerea depozitelor de la populatie

Acordarea de credite de catre banci presupune alocarea unor sume pe care acestea le au sub forma de depozite atrase. Riscul de lichiditate apare atunci când beneficiarii de credite nu ramburseaza creditele la termenele prevazute în contract.

Pentru a-si asigura continuitatea, banca trebuie sa-si reconstituie depozitele, sa gaseasca noi resurse care sa acopere nerambursarile.

Bancile care pot sa atraga depozite de la populatie într-un volum foarte mare sunt mai putin îngrijorate de nerambursarile în termen de la beneficiarii de credite.

În general, bancile mari au un atu în atragerea de depozite si sunt mai putin vulnerabile la nerambursarile la timp a creditelor promovate de ele.

Pentru bancile mici problema este mai dificila, acestea trebuind sa-si acopere uneori în întregime nerambursarile prin apelarea la credite de refinatare de la Banca Nationala sau la împrumuturi pe piata interbancara.

Atragerea resurselor (depozitelor) este pentru banca primul element din politica sa privind mentinerea unei mase de lichiditati sigure. Acest lucru impune bancilor de a avea cât mai multe unitati în teritoriu. Mai mult decât atât, toti agentii economici sunt obligati sa-si deruleze afacerile numai prin banci, deci mai multe unitati raspândite în teritoriu, ceea ce presupune mai multe conturi de disponibilitati.

Cautarea unor depozite stabile

Bancile sunt interesate în promovarea unor produse prin care sa-si constituie depozite stabile (depozite la termen, certificate de depozite etc). Din punct de vedere al rentabilitatii, aceste depozite aduc mai putin profit bancii, dar diminueaza în schimb riscul de lichiditate deoarece retragerea depozitelor nu se poate face inopinat (deponentii vor primi dobânzi mai mici).

Pe de alta parte, stabilitatea depozitelor permite bancilor sa faca investitii pe termen lung, care aduc mai mult profit bancii. Atragerea de depozite pe termen lung este încurajata si de existenta unui sistem de asigurare a depozitelor persoanelor fizice în sistemul bancar, în timp ce conturile de disponibilitati ale persoanelor juridice nu sunt asigurate.

Cresterea fondurilor proprii

Majorarea capitalului social si implicit a fondurilor proprii determina bancile sa-si mareasca lichiditatile si puterea lor financiara, având posibilitatea de a face investitii pe termen lung din fondurile proprii.

Refinantarea

Consta în cedarea, gajarea sau concesionarea unor titluri de creante pe care banca le are în portofoliul ei, în schimbul lichiditatilor de care are nevoie urgenta sau apelarea la credite de refinantare de la Banca Nationala care actioneaza ca împrumutator de ultima instanta.

Pentru a dispune de aceste titluri, bancile fie fac investitii în titluri de valoare, fie accepta garantii titluri de valoare sau transferabile în titluri de valoare, în procesul de acordare a creditelor.

Tehnicile privind plasamentele bancii vizeaza în mod exclusiv gestiunea tezaurului bancii. Gestionarea tezaurului unei banci înseamna a asigura în mod continuu un echilibru între lichiditati si plasamente. Acest lucru presupune:

a) Prevederea evolutiei zilnice a intrarilor si iesirilor de fonduri si deci a soldului net al bancii la sfârsitul zilei.

Toate operatiunile facute de banca se materializeaza sub forma unor solduri creditoare sau debitoare fata de Banca Nationala. Administratorul trezoreriei trebuie sa prevada din timp acest sold pe care îl va respecta facând diverse operatiuni bancare, fie în avans sau în ziua respectiva. Acest sold ideal va trebui sa fie creditor pentru a asigura rezervele obligatorii la Banca Nationala.

b) Acoperirea deficitelor si plasarea excedentelor

Acoperirea deficitelor între soldul rezultat la sfârsitul zilei si cel ideal înseamna a împrumuta fie de pe piata interbancara, fie de la Banca Nationala.

Aceasta refinantare presupune mobilizarea unor credite contra unor titluri de valoare din portofoliul bancii astfel încât costul creditului sa fie cât mai mic. Excedentele rezultate vor fi plasate pe piata interbancara, sau vor fi utilizate pentru stingerea unor obligatii ale bancii în avans, în cazul când se preconizeaza o crestere a ratei dobânzii.

Prin aceste operatiuni trezoreria asigura atât rezervele minime obligatorii, cât si respectarea raportului de lichiditate impus de autoritati.

5.4.2. Masurarea riscului de lichiditate

Metodele de masurare a riscului de lichiditate difera doar prin modul de calcul al indicelui de lichiditate, ele având în comun graficul de rate scadente.

Graficul de rate scadente este un tabel care clasifica activele si pasivele dupa durata ramasa pâna la scadenta finala si care prezinta urmatoarele caracteristici:

- Categoriile de scadenta sunt mai mult sau mai putin fixe în functie de termenele activelor si pasivelor. Scadentele apropiate sunt incluse în clase cu durate scurte; scadentele îndepartate sunt incluse în clase cu durate lungi asa cum arata profilul de scadenta tabel 8.5.

Grafic de scadenta si calculul decalajelor succesive

Tabelul nr. 8.5.

mil lei

perioada

pasive

active

acoperire

D<7zile

4800

4200

600

8 zile < D < 3 luni

6400

5000

1400

1 luna < D < 3 luni

8600

5400

3200

3 luni < D < 6 luni

5800

4200

1600

6 luni < D < 1 an

2000

2400

-400

1 an < D < 2 ani

1000

3400

-2400

2 ani < D < 5 ani

1400

2900

-1500

< D < 5 ani

1500

4100

-2600

Total

31500

31500

Este necesar sa se cunoasca precis pasivele care au scadenta în urmatoarele zile în timp ce o asemenea precizie nu mai este ceruta însa pentru pasivele a caror scadenta este peste 6 luni;.

- Evaluarea intrarilor si iesirilor de fonduri care decurg din operatii ale angajamentelor extrabilant (operatii de schimb la termen sau asupra instrumentelor financiare) este greu de apreciat cu precizie. Executarea acestor angajamente este subordonata unui eveniment viitor, dar incert, de aceea, este necesar sa fie estimate pe baza constatarilor din trecut sau aplicând principiul prudentei, lasând la o parte caracterul incert al acestor fonduri, se vor raporta angajamentele extrabilant la profilul scadentelor;

- Activele si pasivele care nu au termen (încasarile bancii, depozitele la vedere si fondurile proprii) nu sunt luate în calcul. Din punct de vedere teoretic depozitele la vedere ar trebui incluse în clasa de scadenta cea mai apropiata deoarece rambursarea lor poate sa apara în orice moment. Eexperienta arata ca depozitele la vedere sunt stabile, ca urmare a numarului mare de clienti care-si deruleaza afacerile prin banca;

- Activelor si pasivelor care au scadenta juridica diferita de scadenta practica, li se vor stabili graficul de scadenta pe baza experientei bancii. Creditele acordate prin cont curent, desi au scadenta mica, acestea sunt reînnoite periodic, deci banca este mai angajata în aceste credite decât în creditele pe termen scurt sau mediu. Alte credite cuprind clauze de rambursare anticipata si astfel se modifica scadentele;

- Graficul (profilul) scadentelor se modifica permanent, de aceea el trebuie actualizat zilnic;

Calculul indicelui de lichiditate se poate face prin trei metode:

- Metoda decalajelor succesive, consta în calculul pentru fiecare clasa de scadenta a unui decalaj ca diferenta între active si pasive, decalajul reprezentând un indicator de volum, durata si scadenta specific fiecarei clase. Calculul pune în evidenta discordantele de scadenta, respectiv, iesirile masive de fonduri la care banca trebuie sa faca fata perioada dupa perioada. Astfel, în cazul nostru (tabelul 8.5.), banca trebuie sa gaseasca resurse suplimentare pentru urmatoarele 7 zile de 600 mil. lei pentru a satisface iesirile de fonduri.

- Metoda decalajului cumulat, graficul de scadenta este cumulat pe clase de scadenta, calculul activelor si pasivelor cu aceeasi scadenta se face cumulat, iar decalajele rezultate sunt de asemenea cumulate pe întreg orizontul de timp luat în calcul, asa cum se arata în (tabelul 8.6), nivelul si data aparitiei nevoii maxime de lichiditati va fi peste 6 luni.

Grafic de scadenta si calculul decalajelor cumulate

Tabelul nr. 8.6

(mil. lei)

perioada

pasive

active

acoperire

<7zile

4800

4200

600

< 30 zile

11200

9200

2000

< 90 zile

19800

14600

5200

< 180 zile

25600

18800

6800

< 1 an

27600

21200

6400

< 2 ani

28600

24600

4000

< 5 ani

30000

27500

2500

Decalajul cumulat maxim este de 6.800, aceasta nevoie de finantare se va manifesta în decursul urmatoarelor 6 luni.

- Metoda numerelor consta în ponderarea activelor si pasivelor fiecarei clase de scadenta cu numarul mediu de zile al fiecarei clase (tabelul nr. 8.7.). Apoi se calculeaza raportul:

∑ pasive ponderate

∑ active ponderate

Daca raportul este mai mare sau egal cu 1, banca nu are o pozitie buna de lichiditate, daca însa raportul este mai mic ca 1 banca are o pozitie buna.

Grafic de scadenta si calcul indicelui de lichiditate

Prin metoda numerelor

Tabelul nr. 8.7.

perioada

pasive

active

ponderi durate/an (zile)

pasive ponderate

active ponderare

D<7zile

4800

4200

0,01

48



42

8 zile < D < 3 luni

6400

5000

0,05

320

250

1 luna < D < 3 luni

8600

5400

0,16

1376

864

3 luni < D < 6 luni

5800

4200

0,37

2146

1554

6 luni < D < 1 an

2000

2400

0,75

1500

1800

1 an < D < 2 ani

1000

3400

1,5

1500

5100

2 ani < D < 5 ani

1400

2900

3,5

4900

18900

< D < 5 ani

1500

4100

7,5

11250

30000

Total

31500

31500

23040

58510

Indice de lichiditate

Banca Nationala impune bancilor sa respecte gradul de lichiditate atât pentru lei, cât si pentru valuta. Raportul de lichiditate valutara se calculeaza într-un mod asemanator cu metoda numerelor, dar în loc de ponderi se practica coeficienti de lichiditate ale caror valori sunt în functie de lichiditatea fiecarui activ.

5.4.3. Gestiunea riscului de lichiditate

În mod practic, gestiunea riscului de lichiditate al unei banci consta în:

- cedarea, ipotecarea sau gajarea titlurilor de creanta din portofoliul bancii fara a suferi pierderi excesive;

- gasirea unor resurse noi cu costuri marginale inferioare randamentului mediu al investitiilor bancii.

Gestiunea riscului de lichiditate impune o abordare distincta a gestiunii pe termen scurt, gestiunii trezoreriei si gestiunii pe termen lung.

Gestiunea riscului pe termen scurt permite masurarea cu precizie a riscului de lichiditate a bancii asa cum s-a aratat în paragraful precedent.

Gestiunea trezoreriei permite determinarea unei structuri optime a activului bancii în asa fel încât prin asumarea riscului de lichiditate banca sa nu înregistreze pierderi.

Gestiunea pe termen lung a riscului de lichiditate permite bancii sa elaboreze politica ei de creditare stiindu-se faptul ca lichiditatea este un factor de constrângere a bancii vizavi de activitatea de creditare.

Factorul esential al gestiunii riscului de lichiditate pe termen lung sau scurt este acela de a gasi cai de acces pentru banca pe diferite piete, care sa-i permita o ajustare rapida a graficului de scadente active-pasive cu minimum de cheltuieli.

Gestiunea trezoreriei consta, în principal, în gestiunea activelor si pasivelor detinute atât în moneda, cât si în valuta, respectând normele monetare si valutare impuse de autoritati.

Odata cu dezvoltarea pietei financiare, importanta gestiunii trezoreriei capata noi valente, trezoreria fiind considerata un centru de profit care trebuie sa contribuie la fel ca celelalte activitati ale bancii la obtinerea profitului bancar.

În plus, între echilibrul trezoreriei si echilibrul financiar global al bancii exista o interdependenta biunivoca care poate fi demonstrata si realizata. Consideram cazul unei banci care cauta sa-si maximizeze profitul în perioada urmatoare, în conditiile în care ea îsi cunoaste doar valoarea resurselor din portofoliul ei.

Bilantul simplificat al bancii poate fi exprimat prin urmatoarea ecuatie L + C = D în care L - lichiditati în moneda centrala (cash si disponibilitatile bancii la B.N.R.); C - creditele pe care le are în portofoliu; D - resursele ei (depozite, împrumuturi de pe piata interbancara etc.).

Maximizarea profitului depinde atât de evolutia dobânzilor pe perioada considerata, cât si de structura activului bancii. Daca se anticipeaza o crestere a dobânzilor pe perioada considerata, banca va trebui sa-si creasca volumul de credite în detrimentul lichiditatilor, dar acest lucru duce inevitabil la asumarea riscului de lichiditate.

Decizia asumarii riscului de lichiditate, deci cresterea creditelor, trebuie analizata atât prin prisma veniturilor suplimentare pe care banca le realizeaza, cât si prin prisma costurilor pe care banca ar trebui sa le suporte pentru gestiunea riscului de lichiditate.

Profilul suplimentar pe care banca îl va primi prin majorarea volumului de credite va fi:

DP' = r x Dc

În care:

DP' = profitul suplimentar aferent majorarii volumului de credite

r = rata dobânzii pe perioada anticipata

Dc = volumul suplimentar de credite pe care banca vrea sa le angajeze în perioada urmatoare.

Costurile suplimentare determinate de gestiunea riscului de lichiditate asumat de banca sunt apreciate ca fiind DI.

În total, profitul bancii va creste cu: DP = DP' - DI.

Dar marimea profitului suplimentar obtinut de banca depinde, asa cum s-a spus si de structura activului bancii (x = L/C).

Profitul este maxim în punctul în care derivata de ordinul I a profitului în raport cu structura activului este zero. Deci:

adica

Aceasta înseamna ca structura activului bancii va fi optima atunci când profitul aferent fiecarui leu credit suplimentar va fi egal cu costul platit de banca pentru gestiunea riscului de lichiditate, ca urmare a modificarii structurii activului.

Bancile prudente care nu vor sa-si asume un risc de lichiditate care ar putea duce la pierderi (în cazul în care costurile platite pentru gestiunea riscului sunt mai mari decât profiturile suplimentare obtinute) vor urmari ca raportul x = L/C sa fie mare, si în consecinta, vor avea o trezorerie solida.

Bancile care sunt dispuse sa-si asume riscul de lichiditate vor avea acest raport mic.

Gestiunea pe termen lung

Gestiunea pe termen lung permite bancii sa-si fixeze plafoane pe diferite categorii de active si pasive, în functie de caracterul acestora: lichide si nelichide, stabile si volatile, în functie de politica de creditare pe care aceasta vrea sa o promoveze în viitor.

Pentru exemplificare, vom considera situatia existenta a unei banci (figur nr. 8.8.) careia îi vom trasa apoi trendul de lichiditate pentru anul viitor folosind metoda grafica.

Graficul situatiei existente a unei banci

Fig. 8.8.

lichide

 

volatile

 
ACTIVE PASIVE

1. Numerar 1. Conturi de disponibilitati

2. Rezerve excesive  2. Depozite la vedere

3. Credite pe piata   3. Împrumuturi pe termen

interbancara pe scurt de pe piata interbancara

Disponibil de lichiditati

 
termen scurt

stabile

 
4. Titluri de valoare

nelichide

 
Depozite la termen

Capital propriu


Daca diferenta între activele lichide si pasivele volatile este pozitiva, atunci, banca se afla în situatia unei lichiditati excesive ca în figura.

Daca diferenta ar fi negativa, banca ar avea probleme privind lichiditatea ei. În acest caz, criza de lichiditati poate fi corectata fie apelând la împrumuturi pe piata interbancara, fie facând operatiuni cu titlurile de valoare pe care le are în portofoliul ei (cedându-le, gajându-le sau cesionându-le).

Se constata ca banca este în situatia în care a finantat împrumuturile neprevazute pe seama excesului de lichiditati pe care ea le-a avut, dar si a depozitelor pe care nu le-a prevazut.

Daca banca nu ar fi avut acest exces de lichiditati, ea ar fi trebuit sa-si acopere împrumuturile neprevazute prin mobilizarea unor credite de pe piata interbancara.

Se constata, în acest caz, ca trezoreria a urmarit asigurarea lichiditatii bancii pe seama activelor ei lichide, reducând dependenta bancii de resursele de pe piata interbancara si refinantarea de la Banca Nationala.

Pe baza situatiei existente si a situatiilor din anii precedenti banca poate sa-si proiecteze pentru anul viitor trendul de lichiditate.

Pentru anul de baza (figura nr, 8.9) depozitele au o evolutie crescatoare începând cu 250 mild. lei, creditele au, de asemenea, o evolutie crescatoare începând cu 220 mild. lei (plafonul prevazut initial).

Diferenta dintre depozitele previzionate si cele înregistrate (valori extreme este de 20 mild. lei (270-250), iar diferenta dintre creditele prevazute si cele realizate este de 30 mild. lei (210-190), deci necesarul de lichiditati pentru anul de baza a fost de 10 mild. lei (30-20).

Pentru anul 1999, pentru care se urmareste proiectarea necesarului de lichiditati al bancii, se traseaza în continuare evolutia sezoniera a creditelor depozitelor, pastrând aceeasi alura ca în anul de baza, determinându-se astfel necesarul de lichiditati.

Astfel, pentru anul viitor se preconizeaza o crestere a depozitelor de la 270 mild. lei, la 290 mild. lei, a creditelor de la 200 mild, lei la 230 mild. lei, deci necesarul de lichiditati va fi (30-20) de 10 mild. lei.

Stabilirea trendului de lichiditati pentru anul viitor

Figura nr. 8.9. mild. lei

300

290

280

270 tendinta de baza

260 (depozite)

250

I F M A M I I A S O N D I F M A M I I A S O N D

1998 1999 luni

mild. lei


240

230

220 plafon credite

210

200

190

I F M A M I I A S O N D I F M A M I I A S O N D

1998 1999 luni

mild. lei


40 trendul de lichiditate

30

20

10

0

I F M A M I I A S O N D I F M A M I I A S O N D

1998 1999 luni

5.5. Riscul de schimb valutar

Detinerea activelor si pasivelor în devize face ca banca sa fie expusa riscului de schimb, ca urmare a variatiei cursului de schimb valutar.

Riscul de schimb valutar si riscul dobânzii se întrepatrund pentru ca, cumpararea sau vânzarea la termen a valutei, da nastere riscului de schimb, iar plasarea capitalului astfel obtinut da nastere riscului de dobânda.

În vederea tratarii riscului de schimb valutar se impune mai întâi clarificarea unor notiuni:

- pozitia globala a schimbului la un moment dat se defineste ca soldul net rezultat în urma diferentei dintre creantele în valuta si datoriile în valuta ale bancii.

Acest indicator nu este edificator, nu pune în evidenta riscul la care este expusa banca deoarece toate valutele sunt tratate la un loc. Acest calcul se face numai în conditiile în care autoritatile impun bancilor ca la sfârsitul fiecarei zi banca sa aiba o pozitie valutara egala cu zero.

- pozitia schimbului în valuta consta în determinarea pentru fiecare tip de valuta, creantele si datoriile pe care banca le are. Calculul conduce la doua situatii a caror reprezentare grafica se prezinta astfel:

Valuta "X"


pozitie scurta pozitie lunga

0 banca se gaseste în pozitia scurta atunci când detine mai putine creante în valuta "X" decât datorii exprimate în aceeasi valuta. Situatia este favorabila pentru banca, când cursul de schimb valutar al valutei "X" se depreciaza în urmatorul interval de timp si nefavorabila când cursul de schimb valutar al valutei "X" creste în urmatorul interval de timp.

O banca se gaseste în pozitia lunga atunci când detine mai multe creante în valuta "X" decât datorii exprimate în aceeasi valuta. Situatia este favorabila pentru banca, când cursul de schimb valutar al valutei "X" creste în urmatorul interval de timp si nefavorabila când cursul de schimb valutar al valutei "X" se depreciaza în urmatorul interval de timp.

- pozitia schimbului în numerar pe loc si pozitia schimbului la termen

Operatia premergatoare schimbului valutar la termen este fie cumpararea cu plata pe loc, fie vânzarea cu plata pe loc a valutei. Odata achizitionata sau vânduta, apare riscul de schimb pentru banca.

Daca nu se vinde sau cumpara valuta în vederea efectuarii schimbului valutar la termen, se poate împrumuta sau da cu împrumut valuta; în acest caz, apare si riscul de dobânda.

Deci, orice operatie de schimb la termen creeaza un risc de schimb si unul de dobânda. Astfel, daca o banca primeste un ordin de cumparare la termen de dolari S.U.A., ea se expune în momentul cumpararii de valuta ($) cu plata pe loc riscului de schimb daca o da cu împrumut, fie în lei, fie în valuta ($), ea se expune si riscului de dobânda.

Managementul riscului de schimb valutar presupune protejarea împotriva riscului, masurarea riscului si gestiunea propriu-zisa.

5.5.1. Protejarea împotriva riscului de schimb valutar

Protejarea, limitarea sau acoperirea riscului de schimb presupune atât diversificarea portofoliului de active si pasive în valuta, cât si utilizarea unor tehnici de reducere a riscului.

Diversificarea portofoliului de catre banci ia în considerare necorelarea care exista între evolutia cursului diverselor valute, ducând astfel la limitarea riscului de schimb la care este expusa banca.

Instrumentele derivate sub forma operatiunilor tip FORWARD, FUTURES, OPTIONS, FRA, COLLAR, SWAP sunt utilizate atât ca instrumente de hedging a riscului ratelor dobânzilor si a riscului de schimb, cât si pentru operatiunile de transfer al riscului în cadrul gestionarii globale a acestora.

5.5.2. Masurarea riscului de schimb valutar

Riscul de schimb se masoara prin determinarea pozitiei de schimb aferente fiecarei valute în parte tinând cont de scadenta creantelor si datoriilor:

Acest lucru presupune întocmirea unui grafic pe scadente în care sunt incluse toate valutele, banca putând calcula astfel pentru fiecare tip de valuta pierderea înregistrata ca urmare a variatiei nefavorabile a cursului de schimb valutar, suma totala a pierderilor reprezinta expunerea globala a bancii la riscul de schimb.

5.5.3. Gestiunea riscului de schimb valutar

Gestiunea riscului de schimb consta fie în neutralizarea riscului de schimb - prin ajustarea zilnica a pozitiei de schimb valutar, astfel încât sa elimine pozitia scurta sau lunga, fie în acoperirea riscului de schimb, prin utilizarea numeroaselor tehnici pe care banca le are la dispozitie.

5.6. Riscul insolvabilitatii

Riscul insolvabilitatii este consecinta manifestarii unuia sau mai multor riscuri prezentate si pe care banca nu le-a prevenit. Riscul de insolvabilitate arata cât din valoarea fondurilor proprii ale bancii poate decadea înainte ca pozitia creditorilor ei sa fie pusa în pericol.

Gestiunea acestui risc tine de marimea fondurilor proprii ale bancii deoarece, indiferent de eficacitatea actiunilor întreprinse pentru a gestiona riscurile, aparitia pierderilor este posibila mereu, de unde necesitatea maririi permanente a fondurilor proprii.

Bancile care accepta un nivel mare de riscuri sunt obligate sa-si consolideze fondurile proprii chiar peste nivelul prevazut de autoritatile bancare (norma Cooke 8%).

Cresterea fondurilor proprii se poate realiza fie prin emisiune de actiuni, prin prelevari din profit, ambele solutii au fost prezentate în capitolul "Managementul resurselor bancii".

Din cele prezentate rezulta ca managementul diferitelor categorii de riscuri la care banca este expusa se bazeaza pe managementul activelor si pasivelor bancii.

Cu alte cuvinte, se impune adaptarea permanenta a bilantului bancii la nivelul riscurilor considerate acceptabile de managementul bancii, de actionari, creditori, precum si de autoritatile bancare.

Flexibilitatea bilantului bancii consta, pe de o parte, în adaptarea activului prin gajarea sau cedarea titlurilor de valoare, cesionarea creantelor, iar, pe de alta parte, adaptarea pasivului prin mobilizarea resurselor pe termen scurt sau lung.

Luarea în calcul a riscurilor permite bancilor sa opteze asupra dimensiunii si structurii lor financiare. Aceste optiuni impun bancii luarea în calcul a unor aspecte privind managementul ei.

În primul rând, o banca trebuie sa fie în masura sa calculeze mereu pozitia sa de lichiditate, de dobânzi si de risc valutar, considerând si elementele extrabilant care maresc potential riscurile.

În România, reglementarile privesc riscul de lichiditate, de credit, de solvabilitate si de schimb valutar. În consecinta, managementul bancii trebuie sa-si organizeze sistemul de informatii contabile care sa-i permita un calcul rapid si viabil al pozitiilor de lichiditati, credit, solvabilitate si de schimb.

Managementul riscurilor vizeaza în principal urmatoarele aspecte:

I. Plafonarea riscurilor

Pe baza indicatorilor de masurare a riscurilor se pot determina pierderile suferite de banca. Problema care se pune este aceea daca aceste pierderi sunt acceptate de catre managementul si proprietarii bancii.

De aceea, se impune crearea unui Comitet al Riscurilor la nivel de conducere a bancii din care sa faca parte si membrii Consiliului de Administratie al bancii.

Rolul acestui comitet este acela de a fixa riscul global maxim pe care managementul bancii sa-l respecte, tinând cont de fondurile proprii ale bancii si de posibilitatile reale pe care le are banca privind accesul la piata financiara. Acest comitet trebuie sa fixeze plafoanele diferitelor categorii de active si pasive ale bancii pornind de la riscurile pe care acestea le implica.

2. Controlul riscurilor

Odata fixate limitele, trebuie sa se asigure ca acestea sunt respectate. Banca Nationala a emis o serie de norme cu caracter prudential care privesc: lichiditatea, solvabilitatea, creditele mari, riscul de schimb valutar, investitii financiare la societati bancare si nebancare, precum si clasificarea portofoliului de credite. Daca banca nu respecta aceste norme, Banca Nationala poate sa-i retraga autorizatia de functionare.

Comitetul de la Basel urmeaza sa puna la punct o reglementare care vizeaza respectarea unui raport minim între valoarea pierderilor generate de riscul de dobânda si valoarea fondurilor proprii ale bancii.










Document Info


Accesari: 6726
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2022 )