Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























FUNCTIILE ECOSISTEMULUI

Ecologie




FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI

Functionalitatea ecosistemului rezulta din relatiile existente între speciile care-l compun si interactiunile acestora cu factorii abiotici.Esenta functionarii unui ecosistem consta în antrenarea energiei solare si a substantelor nutritive în circuitul biologi 141b14b c unde sunt transformate în substante organice ce intra în alcatuirea populatiilor din biocenoza. Astfel, ecosistemul apare ca o unitate productiva de substanta organica, materializata în organismele ce populeaza biotopul dat.



Principalele functiuni ale unui ecosistem sunt: functia energetica, functia de circulatie a materiei si functia de autoreglare.

5.1. Functia energetica

Ecosistemul functioneaza ca un laborator de acumulare si transformare a energiei. Nici un ecosistem de pe planeta noastra nu produce energie. Energia ecosistemului poate sa creasca numai pe baza importului din radiatiile solare. Viata este posibila pe Terra numai datorita faptului ca un flux continuu de energie solara intra zilnic în ecosistem, iar în acelasi timp, cantitati mari de energie termica (de pe Pamânt) intra în cosmos. Ecosistemele îsi mentin stabilitatea numai prin echilibrarea aportului continuu de energie radianta cu cel al eliminarii continue de caldura.

Transformarile energetice din ecosistem se desfasoara conform principiilor termodinamicii.

Primul principiu al termodinamicii (principiul conservarii energiei) stabileste ca întreaga energie de care dispune un ecosistem este înteme­iata pe tranformarea energiei initial intrate prin fotosinteza sau prin chemosinteza. Pe nici un nivel trofic al ecosistemului nu are loc o productie de energie, ci numai o transformare de energie.

Astfel, energia radianta care ajunge la plante este transformata, în prezenta clorofilei, în energie chimica pe care plantele o depoziteaza în molecule de glucide, lipide, protide etc., iar prin consumarea lor de catre animale energia trece în corpul acestora din urma. Atât în plante cât si în animale energia chimica continuta în molecule este eliberata în procesul respiratiei si utilizata în toate procesele vitale. O parte din aceasta energie se transforma în caldura, iar în final, dupa moartea organismelor, toata energia chimica a moleculelor organice este transformata de catre descompunatori în energie calorica.


Fig. 3. Transferul de energie într-un ecosistem

Din primul principiu al termodinamicii reiese faptul ca intrarile de energie într-un sistem trebuie sa fie egalate de iesiri, deci printr-un ecosistem energia se scurge intr-un flux continuu.

Al doilea principiu al termodinamicii este acela al degradarii energiei, care arata ca în orice proces de transformare a energiei, o parte din energia potentiala se degradeaza sub forma de caldura si este dispersata. De aici rezulta ca randamentul transformarii este < 1.

Pe ma­sura ce trecem de la nivelul producatorilor catre consumatori de rang tot mai înalt, o tot mai mare parte din energia asimilata este consumata pentru necesitatile proprii ale organismelor si deci o cantitate tot mai mica se acumuleaza în productie de biomasa (cantitatea de substanta organica acumulata într-o perioada de timp si existenta la un moment dat) disponibila pentru nivelurile trofice urmatoare (fig. 3).

Aceasta legitate are o profunda semnificatie biologica daca tinem seama si de faptul ca, pornind de la producatori primari catre consuma­tori de un grad tot mai înalt, creste, în linii mari si nivelul evolutiv al apeciilor. Speciile mai evoluate desfasoara o activitate mai intensa si mai diversificata. Grupele evoluate de organisme desfasoara activitati calitativ superioare. De pilda, la pasari si mamifere o proportie importanta de energie este cheltuita nu numai pentru cautarea si capturarea prazii (la carnivori) dar mai ales pentru protectia, îngrijirea si educatia urmasilor.

De aici se vede ca fluxul de energie prin ecosistem nu este simplu transfer al energiei chimice de la un nivel trofic la a1tul, ci si un proces de schimbare a formelor de energie, aparitia si dezvoltarea unor forme superioare de energie ca, de pilda, energia nervoasa, energia psihica.

Energia degradata sub forma de caldura nu mai poate fi reutilizata de catre ecosistem, ceea ce impune intrarea de noi cantitati de energie, deci fluxul de energie ce se scurge prin ecosistem este unidirectional.

Sursa principala de energie a unui ecosistem este energia solara, alcatuita din 45% radiatii din spectrul vizibil, 45% radiatii infrarosii si 10% radiatii ultraviolete. De mentionat este faptul ca, nu toata cantitatea de energie solara poate fi pusa la dispozitia vietuitoarelor. Astfel, din cele aproximativ 2 cal/cmp /min. (constanta solara), circa 42% este absorbita de ozon, vapori de apa, particule de praf etc. si este apoi radiata în spatiu sub forma de caldura si numai 58% ajun­ge la suprafata pamântului. Din aceasta cantitate numai 20% este absorbita de sol, apa si vegetatie, restul de 80% fiind reflec­tata în spatiu. Plantele verzi utilizeaza pentru fotosinteza si transforma în energie chimica numai 1-3% din energia luminoasa.

Fotosinteza este procesul prin care sunt captate radiatiile solare cu ajutorul clorofilei iar aceasta energie este convertita în cea a legaturilor chimice din substantele organice. În procesul de fotosinteza sunt implicate si sarurile minerale (N, P, K, S etc.). Privita din punct de vedere chimic este o reactie reducatoare, în care CO2 (acceptor de hidrogen - electroni) este redus, apa este sursa de hidrogen, iar radiatia luminoasa (fotonii) este sursa de energie necesara procesului de reducere.

Reactia extrem de simplificata a fotosintezei este:

clorofila



6 CO2 + 6 H2O + energie solara → C6H12O6 + 6 O2

Energia chimica are o contributie modesta la bilantul energetic din ecosisteme, fiind folosita în principal de bac­teriile chemosintetizante: nitrificatoare, sulfuroase si feruginoase. În procesul de sinteza a substantelor organice, ca sursa de energie folosesc energia obtinuta prin oxidarea unor compusi anorganici (compusi ai sulfului, ai fierului) iar ca sursa de hidrogen pentru reducerea CO2 este apa.

5.2. Functia de circulatie

Biocenoza, în baza structurii ei trofice, în procesul de hranire, realizeaza circulatia permanenta a materiei în ecosistem.

Substanta patrunde în biocenoza din biotop sub forma unor combinatii de atomi ai elementelor chimice.

Plantele folosesc aceste combinatii sub forma de solutii apoase, iar cu ajutorul energiei solare atomii asimilati sunt inclusi în structurile substantei organice prin procesul de fotosinteza.

Deci, plantele asigura intrarea selectiva a elementelor din biotop în biocenoza. Atât proportia cât si viteza de absorbtie a elementelor de catre biocenoza, constituie o caracteristica a fiecarui ecosistem.


Fig. 4. Bioamplificarea DDT

De la producatorii primari atomii elementelor respective trec la consumatori prin reteaua trofica, spre nivelurile superioare. Ajunse în organismul consumatorilor, elementele sunt scindate în radicali mai simpli, dintre care unii sunt eliminati sub forma de deseuri metabolice, altii sunt retinuti pentru a fi utilizati în noi sinteze, iar altii sunt depozitati fara a putea fi eliminati. In procesul de eliminare-retinere, unele elemente realizeaza concentratii crescânde spre nivelurile superioare ale piramidei trofice. Acest proces poarta denumirea de concentrare-acumulare sau amplificare biologica. De exemplu, într-un lant alimentar acvatic cu cinci verigi, concentratia de DDT creste de aproximativ de 10 milioane de ori, acumulându-se în special în tesuturile grase ale organismelor (de la 0,000003 ppm DDT în apa, la 25 ppm în tesuturile pasarilor consumatoare de pesti carnivori (fig. 4).

Cunoasterea acestui proces are o importanta deosebita pentru ca unele substante toxice ce au în biotop concentratii reduse (pesticide, metale grele etc.) pot ajunge la unii consumatori din vârful piramidei trofice (rapitoare, om) la concentratii foarte mari ce pot deveni letale.


Descompunatorii grefati la fiecare nivel trofic, mineralizeaza substantele organice din organismele moarte si asigura astfel transferul elementelor din biocenoza în biotop (fig. 5).

Fig. 5. Transferul elementelor în ecosistem prin ciclu trofic

O caraceristica importanta a circulatiei substantelor în ecosistem este viteza de desfasurare a procesului. Astfel, în ecosistemele padurii ecuatoriale umede, materia organica lipsita de viata este rapid descompusa si reabsorbita, în timp ce, în ecosistemele naturale din zonele temperate se acumuleaza o mare cantitate de materie moarta la suprafata solului (litiera, turba) sau în sol (humus). Formarea humusului determina o încetinire a ciclurilor biogeochimice si asigura eliminarea lenta a elementelor repuse la dispozitia plantelor. În acest fel, sistemele capabile de o mai rapida reciclare a elementelor si substantelor au o productivitate sporita pe unitatea de suprafata si timp.

Circulatia substantelor la nivelul biosferei formeaza cicluri circuite biogeochimice globale. Ele se pot împarti în doua tipuri fundamentale: tipul sedimentar (fosfor si sulf) si tipul gazos (azot, oxigen, carbon). La circuitele sedimentare, rezervorul principal îl constituie litosfera, iar la circuitele gazoase rezervorul principal îl constituie atmosfera. De asemenea, un rol major la nivelul biosferei îl reprezinta circuitul apei.

5.2.1. Circuitul carbonului

Carbonul este introdus în corpul plantelor prin dioxidul de carbon, în procesul de fotosinteza si este fixat apoi în substantele organice care alcatuiesc corpul tuturor plantelor si celorlalte organisme care compun lanturile trofice din ecosisteme si biosfera (fig. 6).

Plantele ca si producatori sunt consumate de animale (consumatori), si astfel materia organica vegetala se transforma în componenti orga­nici specifici organismului animal.

Dupa moartea plantelor si animalelor; substantele organice sunt descompuse sub actiunea bacteriilor si a altor organisme saprofite care populeaza solul, si se ajunge la bioxid de carbon, apa si saruri mine­rale; deci la materia anorganica de la care s-a pornit.

Unele dintre substantele anorganice de natura gazoaza, rezultate, trec în atmosfera, altele ramân în sol si formeaza substantele hranitoare pentru generatiile noi de plante.

Interventia omului în circuitul biogeochimic al carbonului consta în crestererea concentratiei dioxidului de carbon în atmosfera prin: extinderea terenurilor agricole, în defavoarea padurilor; incendieri, utilizarea lemnului drept combustibil, utilizarea pe scara larga a combustibililor fosili. Adaosul de CO2 în atmosfera nu poate fi compensat prin cresterea ratei de fixare fotosintetica de unde rezulta accentuarea efectului de sera.


Fig. 6. Circuitul carbonului în natura

5.2.2. Circuitul azotului în natura



Circuitul azotului in natura are ca baza de pornire azotul atmosferic care poate fi fixat pe mai multe cai: în atmosfera, la înaltimi mari, sub influenta radiatiilor UV se produc NH3 si nitrati iar la înaltimi mai mici, sub influenta fulgerelor iau nastere cantitati mici de NH3. Acesti compusi sunt antrenati pe suprafata Pamântului. Fixarea biologica a N atmosferic este cea mai importanta cale de intrare a acestui element în circuitul biosferei. Astfel, azotul ajunge în sol sau direct în radacinile plantelor leguminoase (sau alte angiosperme) si de aici în planta verde. Fixarea azotului atmosferic se face cu ajutorul microorganismelor fixatoare de azot (Rhizobium, Azotobacter etc.).


Din plante, unde azotul intra în compozitia substantelor proteice, se întoarce în sol în mod direct, prin corpul plantelor moarte sau prin corpul animalelor moarte. Toate aceste surse asigura materia organica a solu­lui, necesara formarii humusului si nutritiei bacteriilor din sol. Prin putrezire, azotul din materia organica ajunge în compusi nitrici si de aici, fie în nutritia minerala a plantelor, fie în atmosfera, ca azot gazos (fig. 7).

Fig. 7. Circuitul azotului în natura

Omul intervine în circuitul azotului prin îngrasamintele naturale (gunoi de grajd) si artificiale (îngrasaminte obtinute prin fixarea industriala a azotului liber) utilizate pentru fertilizarea culturilor agricole. Cantitatea de N atmosferic fixat pe cale artificiala se ridica la circa 50 milioane tone pe an reprezentând circa 1/3 din azotul fixat pe cale biologica. Aceasta conduce la dereglari profunde a circuitului azotului pe scara planetara. Efectele cresterii necontrolate a concentratiei de azot se manifesta regional prin poluarea straturilor acvifere si eutrofizarea apelor continentale.

5.2.3. Circuitul fosforului

Principalele rezerve de fosfor în natura sunt reprezentate de apatit (fosfat natural de Ca care contine si F si Cl), în rocile magmatice si în depozitele de excremente ale pasarilor acvatice (guano). Circuitul P nu are componenti gazosi, este indisolubil legat de circuitul hidrologic. P din rocile sedimentare si eruptive de pe uscat este eliberat de dezagregare chimica, este spalat de ape de precipitatie si transportat treptat, prin râuri spre mari si oceane unde se depune în sedimente.P de la mare adâncime, practic ramâne pierdut pentru biosfera (fig. 8). O revenire partiala a fosforului se realizeaza are loc prin depunerea excrementelor pasarilor marine (cca 10 mii tone anual) si prin pescuitul realizat de om (cca 60 mii tone anual).

În ecosistemele terestre o parte din P eliberat prin dezagregarea rocilor este preluat de plante; de la plante este preluat de animale. Excrementele ca si cadavrele plantelor si animalelor sunt degradate prin activitatea microbiana care duce la eliberare de P. O parte din acesta reintra în circuit, alta parte formeaza compusi solubili.

Permanentele pierderi de P din circuit fac ca acest element sa devina un factor limitant al productivitatii biologice.

Omul intervine în circuitul fosforului, în sensul cresterii ratei de scurgere a fosforului spre oceane, prin accelerarea proceselor de eroziune datorate restrângerii vegetatiei naturale, prin utilizarea pe scara larga a fertilizantilor fosfatici în agricultura si în urma extinderii detergentilor. Circa 5-6 milioane t de fosfor mineral sunt introduse în circuit, prin îngrasamintele minerale obtinute din exploatarea rocilor fosfatice. Cantitatile excesive de fosfor ajunse în apa lacurilor


(îngrasaminte, ape uzate) contribuie la fenomenul de eutrofizare a apelor.

Fig. 8. Circuitul fosforului în natura

5.2.4. Circuitul apei în natura

In cursul ciclului sau, apa se deplaseaza în mod neîntrerupt din ocean spre atmosfera: O mare parte a apei de ploaie care ajunge întrr-un ecosistem terestru, se evapora în atmosfera, o alta parte este absorbita de radacinile plantelor, o alta parte este absorbita de radacinile plantelor si reapare în atmosfera prin efectul transpiratiei plantelor; în sfârsit, o alta parte se scurge la suprafata solului sau ajunge în pânza de apa freatica (fig. 9).

Scurgerea apei este cu atât mai mare cu cât ecosistemul are mai­ putina vegetatie, solul este mai putin permeabil si înclinatia terenului este mai mare. În miscarea sa la suprafata solului, apa nemaiîntâlnind nici o rezistenta erodeaza si distruge treptat solul. Ecosistemele cu ierburi dese, dar mai ales cele forestiere, compacte sunt cele mai eficace împo­triva fenomenului de eroziune. Astfel, în ecosistemele forestiere, cantitatea de apa retinuta poate fi de 5-25 de ori mai mare comparativ cu pajistile. În schimb, în paduri creste cantitatea de apa infiltrata având un dublu efect: reducerea eroziunii solului si alimentarea pânzei de apa freatica.


Fig. 9. Circuitul apei în natura











Document Info


Accesari: 24570
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2021 )