Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























NOU-NASCUTUL

Copii




Nou-născutul

I. Stări și activități: (a) ciclul veghe-somn; b) activități vocale; c) suptul; d) reflexele; e) învățarea)




II. Senzorialitatea: (a) văzul; b) auzul; c) gustul și mirosul; d) simțul tactil)

III. Diferențe interindividuale (temperament) și interculturale (diverse)

Precizări preliminare. Ca durată, această etapă a vieții are două încadrări: primele 30 de zile sau primele 2 săptămâni. Indiferent de poziția autorilor privind cronologia, există un mare acord în acceptarea ideii că 939j97j primele 10 zile sunt o fază adaptativă critică. În ceea ce privește atitudinea față de dezvoltarea la această vârstă, suntem martorii unei schimbări de perspectivă: de la a vedea și trata nou-născutul ca pe un tub digestiv cu coordonare spinală a cărui viață este toată pe buze, la acceptarea etapei ca fiind o perioadă surprinzătoare. Nou-născutul investigațiilor contemporane dovedește a avea abilități perceptive și motorii precoce și sofisticate care-i permit achiziții imediat după naștere. Nu puține lucrări care îi sunt dedicate îl tratează ca fiind "Misteriosul domn bebe".

I. Stări și activități

a) Ciclul veghe-somn

somnul este activitatea majoră a nou-născutului (4/5 din 24 ore) realizată în 7-8 reprize a câte 2-3 ore. Cea mai critică perioadă pentru consolidarea ciclului circadian (noapte-zi) este între 4-6 săptămâni. Cam după vârsta de 6 săptămâni se instalează o stabilizare cu 2 perioade de somn ziua și celelalte noaptea. Există mari diferențe individuale, atât în instalarea acestui ciclu (unii abia la un an), cât și în "cantitatea" de somn necesară - de la: 8,8 h/zi la 22 h/zi. Somnul este criteriul de bază în funcție de care sunt diferențiate STĂRILE nou-născutului (momente calitativ diferite, prin natura receptivității lor, ca reactivitate și activism). Somnul prezintă cea mai scăzută reactivitate, ceea ce înseamnă o protecție ridicată la stimularea senzorială exteroceptivă.

În această etapă de vârstă se disting șase stări (H.R. Schaffer, Introducere în psihologia copilului, ASCR, Cluj, 2005):

1. somnul profund (NREM). Se caracterizează prin repaus total, fără activitate motorie. Mușchii faciali sunt relaxați, respirație este liniștită și ritmică. Absența mișcărilor globilor oculari este un semn al inexistenței viselor. Trezirea din această formă de somn este dificilă, instalându-se o stare confuzională tranzitorie. La nou-născut somnul profund are o durată 8-9 ore.

2. somnul paradoxal/activ (REM). Este impropriu numit superficial deoarece este necesară o intensitate considerabilă a stimulilor pentru a trezi copilul din această stare. Însă, trezirea permite orientarea imediată și răspunsuri concordante la mediu. Motricitate corporală și facială este prezentă (grimase), la fel și mișcările globilor oculari. Respirația este rapidă și neritmică; sunt prezente și diferite forme de exprimare sonoră (scâncete). Pornind de la tabloul fiziologic al somnului paradoxal (activitate musculară scăzută; variabilitate a ritmului cardiac; activitate cerebrală ridicată) s-au formulat trei ipoteze referitoare la funcțiile pe care le îndeplinește:

٠ este o formă de autostimulare necesară dezvoltării neurologice postnatale. Premisa necesară este o anumită maturizare neurologică deja atinsă, fapt probat prin aceea că prematurii nu prezintă trasee EEG de tip REM;

٠ date fiind oportunitățile încă reduse de relaționare cu mediul, somnul REM are o funcție compensatorie. Este o activitate "pe măsură", în ralanti (cu "turație scăzută"). Argumentul în favoarea acestei teze este că la copiii cu perioadă activă mai mare, ponderea REM este mai mică;

٠ activitate de "igienizare" deoarece acum se curăță creierul de substanțele neurochimice reziduale apărute în timpul activităților din starea de veghe.

Statutul special al somnului activ pentru această etapă a vieții este dovedit de ponderea sa: 8-9 ore, ceea ce reprezintă 50%. La 2 ani ea va fi de 25%, iar la 5 ani de 20% (modelul adult). Perturbarea raportului NREM-REM este socotit un simptom al tulburărilor cerebrale survenite fie prenatal, fie prin accident la naștere.

3. somnolența/veghea calmă. Este o stare de relativă inactivitate. Motricitatea este ocazională (răsuciri și zbateri ale corpului), apar intermitențe de închidere și deschidere a ochilor, respirația este ritmică și mai rapidă decât în somnul profund. Durată acestei forme este variată.

4. veghea activă. Copilul are ochii deschiși și luminoși, motricitatea este redusă, respirația este ritmică și rapidă.

5. veghea alertă. Este o stare tăcută sau sonoră (scâncește, geme, "mormăie"), cu o activitate motorie vivace. Respirația este neritmică și rapidă.

6. distress. Se traduce prin plâns și mișcări corporale difuze.

Ponderea celor șase stări în trei momente diferite ale dezvoltării poate fi urmărită în tabelul ce urmează:

naștere

1 lună

2 ani



somn (1+2)

16-18 h

14-16 h

12-13 h

celelalte forme (3-6)

6-8 h

8-10 h

11-12 h

Prin varietatea lor, cele șase stări ale nou-născutului sunt expresii ale precocității controlului cerebral. De aici s-a născut o întrebare și o preocupare a cercetării contemporane: cât de corticalizată este activitatea nou-născutului?

b) Activități vocale

Încă de la naștere, copilul are o serie de reacții sonore primare: țipătul, plânsul, sunete vegetative (sughiț, deglutiție etc.). Lor li se adaugă o mare varietate de sunete care, în primele săptămâni, depășesc cu mult repertoriul fonetic al limbii materne.

Plânsul este o vocalizare complexă cu funcție stimulatoare pentru auditoriu. El poate fi considerat o formă de comunicare înnăscută cu puternic rol de semnalizare pentru anturaj prin: intensitate, formă, durată. Plânsul noului născut are, printre alte funcții, un rol incitativ particular. Cercetări experimentate indică faptul că puține combinații sonore din repertoriul uman sunt atât de generalizat tușante și tulburătoare. Reacția apare și la bărbați, nu doar la femei, indiferent de vârstă și de statutul parental, existent sau nu, al subiecților. Reactivitatea adultului este deopotrivă fiziologică (modificarea conductibilității pielii, a ritmului cardiac etc.), cât și psihologică (disconfort, distres, anxietate).

Reacția promptă este, din păcate, polarizată: de ajutor, calmare prin tehnici de liniștire (legănat, mângâiat, declanșarea reflexului suptului, vorbit, stimulare sonoră ritmică, distras atenția, căutat și eliminat cauza plânsului etc.) dar și de stopare violentă. O dovadă este faptul că agresarea nou-născuților "plângăcioși" este mai frecventă decât a celor tăcuți. Plânsul apare imediat după naștere și prezintă o dinamică determinată de maturizarea neurologică, de starea generală de sănătate, dar și de satisfacerea curentă a trebuințelor. La copilul sănătos plânsul este declanșat, în ordine, de: trebuințele alimentare, oboseală, alte elemente de disconfort fiziologic (este ud, îi este prea frig/cald), durere etc. S-a constatat că, în timp, intervine o "specializare" a adulților în reacția lor la plânsul copiilor: de la distres la interpretare selectivă. S-a putut proba experimental, pe un lot de copii de 5 luni, că mamele lor le interpretează corect plânsul. Performanța este, însă, specifică: funcționează doar față de proprii copii.

Cum, cât și când plâng nou-născuții în comparație cu bebelușii? În ciuda marii variabilități individuale se pot deosebi trei forme: ▪ modelul de bază - intensitate joasă, ritmic (oah! oah!) și cu autogenerare după algoritmul: plâns, liniște, respirație, plâns, liniște, respirație; ▪ modelul "furios" - energic, intens, susținut; ▪ modelul suferință - țipăt, secunde de pauză, țipete energice și convulsive. Ca adevăr statistic, normalitatea "cantității" de plâns în funcție de vârstă este: la 2 săptămâni 2 h/zi; la 6 săptămâni 3 h/zi; la 2 ani 1 h/zi. Să nu uităm însă faptul că diferențele individuale sunt foarte mari. Ele pot fi cuprinse între 30 minute 3 h/zi. Într-o distribuție după momentele zilei, se apreciază că nou-născuții plâng mai mult seara și noaptea, în timp ce bebelușii (1-10 luni) seara.

Pentru puericultura contemporană rămâne deschisă întrebarea: cât și când să răspundem la plânsul copilului ținând cont de ușurința apariției condiționării? O analiză atentă ne poate semnala că, în fapt, are loc o dublă condiționare: a adultului de către copil (eu plâng, tu vii!) și a copilului de către adult (eu vin, tu taci!).

Din punct de vedere pediatric, plânsul este și un simptom de depistare a anomaliilor dezvoltării (ex. plânsul specific sindromului Down), a anumitor boli (ex. encefalite, meningite), sau disfuncții ale dezvoltării (ex. plânsul strident și discordant al prematurilor, imaturilor sau al copilului malnutrit).

c) Suptul

Bazându-se pe un act reflex, această activitate este principala, de multe ori și singura, formă de hrănire la această vârstă. Este destul de mare spectrul diferențelor individuale, cuprins între 8-14 faze de hrănire pe zi. Se pot distinge pattern-uri variate ale nevoii copilului de a suge: la intervale scurte, după 1-1½ h; la intervale lungi 3-4 ore; există și o formulă mixtă, la intervale scurte ziua (2-3 h) și la intervale mai lungi noaptea (4-5 h).

O dată cu vârsta, intervalele cresc astfel încât la 12 luni pot fi 3-5 faze de hrănire pe zi. Cercetarea a 100 de nou-născuți cu vârsta de o lună a indicat următoarea distribuție: 60% sugeau la 3 ore; 26% sugeau la 4 ore; 10% sugeau la 2 ore. Cauza acestor diferențe este ritmul diferit al digestiei, ceea ce se poate observa prin introducerea unei substanțe de contrast (bariu) în laptele supt și radiografierea golirii stomacului.



Psihologii sunt interesați și de suptul non-nutritiv ca formulă expresivă (mișcări ale suptului în absența alimentului). Acesta poate apărea în gol sau centrat pe diferiți stimuli: deget, suzetă. Aceste forme sunt utilizate ca operaționalizări motorii pentru cercetarea diferitelor aspecte psihice: interes, atenție, plăcere, autocalmare, capacitate de învățare etc.

d) Reflexele

La naștere sunt prezente 27 de reflexe. Acestea sunt reacții înnăscute, automate, ce apar ca răspuns la stimuli specifici. Funcțiile pe care ele le îndeplinesc nu sunt în totalitate elucidate. Par a fi multiple: a) supraviețuire: reflexul suptului, al deglutiției; b) adaptare imediată: reflexul palpebral, reflexul pupilar; c) anticipare: reflexul pășitului, reflexul de prehensiune, reflexul de târâre, reflexul înotului. Din punct de vedere pediatric, investigarea reflexelor nou-născutului are valoare diagnostică. Este semnificativă atât prezența cât și absența lor (ex. dacă reflexul Moro lipsește până la vârsta de 6 luni, faptul indică tulburări ale dezvoltării neurologice!). Și persistența lor după perioada firească este un semnal de alarmă (ex. reflexul Moro, după vârsta de 9 luni este un semn de retard).

Tipologia, după criteriul funcționalității, distinge între:

a. reflexe primitive/reziduale (cu coordonare în bulb sau mezencefal): reflexul Moro (la senzația de pierdere a suportului corpului, cele patru membre trec din poziția flectată pe trunchi, în extensie); reflexul Babinski (la stimularea tălpii apare răsfrângerea degetelor).

b. reflexe adaptative: reflexul suptului, reflexul deglutiției, reflexul de orientare (numit și reflexul punctelor cardinale, acesta este declanșat de atingerea zonei peribucale. Ca răspuns, în funcție de zona atinsă - dreapta, stânga, deasupra buzei superioare, sub buza inferioară - copilul execută o mișcare de întoarcere, ridicare sau coborâre a capului).

Considerate după durata lor, reflexele sunt:

a. permanente: reflexul rotulian, palpebral, pupilar, cel al retragerii la durere etc.;

b. temporare: reflexul pășitului (dispare după luna a 2-a), de prehensiune (dispare după lunile 3-4), reflexul punctelor cardinale (dispare după luna a 9-a), înotul (dispare după lunile 4-6).

Dispariția reflexelor temporare se explică prin trecerea de la un control sub-cortical al motricității la cel cortical (specific motricității voluntare).

e) Învățarea

Am văzut că forme primare de învățare par a se instala încă din faza prenatală. Și nou-născutul poate învăța, dar diferențiat, în funcție de formele de învățare avute în vedere și de condițiile în care acestea se produc. Cele mai studiate forme au fost condiționările, clasică și operantă; habituarea (învățarea negativă), deshabituarea și imitația precoce.

1. condiționarea clasică poate fi văzută ca fiind o formă de a lua în stăpânire mediul prin transferarea asociativă a aceluiași răspuns la stimuli mai numeroși și variați decât cel natural. Sunt cunoscute experimentele lui Papousìk (1980) care a urmărit declanșarea reflexului de orientare la un stimul nespecific - sunet, asociat stimulului clasic: atingerea comisurilor gurii. Concluziile acestei cercetări arată faptul că la vârsta de 3 săptămâni, nou-născuții reușesc să învețe întoarcerea capului la apariția sunetului, în proporție de 100%, după 300 de repetiții. La 5 luni aceeași reușită de 100% este obținută după 30 de repetiții. Nu puține mame au putut constata că și-au condiționat accidental copilul. Mângâindu-l în timpul suptului, au avut surpriza declanșării acestui reflex doar prin mângâiere, în absența "ofertei" specifice: mamelon/biberon. Suptul ca și reflexul de orientare sunt la baza multor condiționări accidentale dată fiind valoarea lor deosebită pentru o activitate vitală: hrănirea.

2. condiționare operantă (ca formă de a lua în stăpânire mediul prin selectarea unui comportament eficient/dorit) este și ea posibilă încă din această etapă. Cele mai verificate experimental au fost, și în acest caz, reflexele asupra cărora copilul să poată avea un minim control motor : suptul, reflexul de orientare.

Ca întăriri s-au folosit "recompensele" apreciate la această vârstă: lapte, apă îndulcită, dar și stimulări auditive - muzică, voci umane - sau vizuale - desene animate.

Concluzia este că, încă din faza de nou-născut, transferarea sau selectarea răspunsului dorit este posibilă dacă condiționarea respectă anumite circumstanțe și factori.

Dintre elementele puse până acum în evidență prin cercetare experimentală sunt de reținut: ▪ condiționarea să se bazeze pe un reflex esențial pentru supraviețuire; ▪ stimulul necondiționat să apară înainte sau concomitent cu cel condiționat și să fie prezent suficient timp; ▪ date fiind capacitățile mnezice încă reduse ale nou-născutului, întărirea să nu întârzie mai mult de o secundă; iar repetițiile să fie cu pauze scurte; ▪ se pot obține efecte prin condiționare doar pentru acele capacități la care există premise, în momentul respectiv, date prin programul speciei. Spre exemplu, experimentul lui Watson care l-a învățat pe Albert, la 11 luni, să se teamă de șoricelul alb, nu putea avea succes la copii cu vârste mai mici de 6 luni. Conform "calendarului" emoțiilor, frica, ca formă de reacție afectivă apare după 8-10 luni. În primele luni, lipsește dimensiunea activă din reacția emoțională față de stimuli. Copilul resimte și exprimă acum neplăcere, disconfort, ca trăiri imediate, lipsite de elementele de anticipare și reținere (dimensiuni proiective, de factură activă) presupuse de frică ca stare afectivă; ▪ depind de starea copilului - spre pildă, copilul condiționat să reacționeze la apariția mamei prin mișcări de supt, o va face mai probabil într-o stare calmă, decât atunci când plânge sub presiunea unei trebuințe.

3. habituarea

Să ne reamintim că această formă de învățare negativă înseamnă reducerea puterii unui răspuns reflex, sau chiar blocarea lui, ca rezultat al repetării neschimbate a stimulului. Dintre operaționalizările vizând surprinderea fenomenului, cele mai curente iau în calcul monitorizarea privirii, a ritmului cardiac și al celui respirator. Acestea se modifică în funcție de variațiile interesului copilului. Fenomenul pereche este deshabituarea - revenirea puterii răspunsului la schimbarea intensității stimulului, sau după o pauză de stimulare. Cercetările pe nou-născuți indică faptul că cele două procese apar față de o varietate de stimuli auditivi, olfactivi, vizuali. Particularitatea nou-născuților este însă că au nevoie de un timp de expunere mai lung, față de bebelușii de 6 luni care pot recunoaște și renunța la explorare și după o "investigație" de 5-10 s. Cu vârsta, crește și timpul reamintirii stimulului habituat. Astfel, dacă la nou-născuți durata habituării este o chestiune de minute, la vârsta de 3 luni, ea poate opera și 24 h, pentru ca la 12 luni ea să dureze chiar câteva zile. Pentru stimulii foarte familiari (cum ar fi fața celor din anturaj) durata poate fi de săptămâni.



4. imitația precoce

Este veche ideea că imitația reprezintă una dintre formele de învățare specifice copilului. Este însă nouă ideea că ea poate avea o bază înnăscută, apropiată de exprimarea reflexă. Această ipoteză este valabilă pentru una dintre formele particulare ale fenomenului, imitația precoce. Aceasta apare la câteva ore după naștere și persistă în primele luni de viață. Consemnări anecdotice există încă de la Preyer (1881).

Dintre clasicii psihologiei dezvoltării s-au referit la această capacitate psihologul american J. Baldwin (1902) și francezul H. Wallon (1934). Acesta din urmă a descris-o și explicat-o ca formă de mimetism primar, esențială în susținerea interacțiunii sociale a nou-născutului. Interesante sunt observațiile discipolului său, R. Zazzo (1945), publicate însă abia în 1988: urmărindu-și fiul în vârstă de 25 de zile, renumitul profesor face proba unui magistral blocaj cognitiv (vezi Caseta nr. 1).

Date cu adevărat semnificative științific sunt cele ale echipei Meltzoff, Moore (1975, 1977, 1992). Într-un prim experiment, ei au avut ca subiecți 6 nou-născuți în vârstă de două săptămâni. Utilizând tehnica filmării duble și sincrone (o cameră de luat vederi spre fața copilului, alta spre adult), Meltzoff și Moore au înregistrat reacțiile acestor copii la incitările faciale (grimase) oferite de modelul adult.

După primele 90 s de nonstimulare (adultul prezenta o față pasivă / "de poker") urma un set de grimase (încruntare, țuguierea buzelor, scos limba etc.), fiecare cu o durată de câte 15 s, separate între ele prin pauze de 20 s. Filmul vizându-i pe nou-născuți era supus evaluării unui juriu expert care nu știa ce modele oferise adultul. Concluziile au fost certe. Într-o manieră semnificativă evaluările experților au identificat pe fețele copiilor seria de stimulări oferite de adult. Încurajați de aceste prime rezultate, cei doi autori au devenit și mai exigenți. Au coborât vârsta subiecților lucrând cu nou-născuți în vârstă de o oră și au încercat să operaționalizeze cât mai palpabil grimasele imitate prin implicarea zonei bucale. Ca atare, copiii aveau tetine în gură și, conform așteptărilor, în tentativele de țuguiere a buzelor sau de scoatere a limbii acestea cădeau într-o proporție semnificativ mai mare față de situațiile de control: grupuri nestimulate prin grimase.

Dacă recunoașterea existenței imitației precoce nu mai creează dispute printre cercetători, nu același lucru se întâmplă cu interpretarea fenomenului. S-au conturat două tendințe explicative: a) imitația precoce este un mecanism reflex, b) este o formă de acomodare senzorială cu valoare comunicativă

Susținătorii primei teze propun ca argumente: ▪ precocitatea fenomenului. La fel ca alte reflexe înnăscute, imitația poate fi declanșată și la o jumătate - o oră de la naștere; ▪ faptul că și această capacitate dispare după o vârstă anume (2-3 luni); ▪ universalitatea prezenței sale, indiferent de practicile culturale referitoare la nou-născut.

Această poziție teoretică nu are acceptare unanimă. Argumentele aduse sunt: ▪ răspunsul imitativ poate să persiste și după dispariția modelului. În cazul copiilor cu vârsta de 6 săptămâni, s-au observat reluări spontane fără model și după 24 de ore; ▪ forma acestui răspuns nu este unică. Schema de bază este aceeași (ex. scoaterea limbii, încruntarea), dar forma de realizare este diferită de la copil la copil; ▪ copii aflați spre sfârșitul intervalului de manifestare a fenomenului (2-3 luni) nu imită imediat modelul mimic, ci după ce ies din jocul social cu adultul care a inițiat relația; ▪ imitația nu se produce când modelul oferit este static (o fotografie, un desen) sau nonuman. În virtutea acestor observații, chiar inițiatorii acestei linii de cercetare (Meltzoff și Moore) tind să interpreteze imitația precoce ca fiind un proces adaptativ bazat pe acomodarea schemelor senzorio-motorii primare la "ritmul" și forma stimulului social. Un argument suplimentar îl oferă descoperirea sincroniei întregii motricități a nou-născutului cu ritmul vorbirii adultului. Această complexă acomodare naturală, din care și imitația precoce face parte, pare să ilustreze predilecția orientării spontane, înnăscute, a copilului spre social - sursă și șansă a supraviețuirii sale.

Caseta nr. 1

"La 30 ianuarie, fiul meu în vârstă de 25 de zile mi-a scos limba. Nu spun a scos limba, pentru că efectiv, mi-a scos limba. Nu din proprie inițiativă și nici pentru că ar fi fost de o insolență prematură, ci ca reacție la ceea ce eu însumi i-am oferit . Îl țineam în brațe, îi susțineam capul cu mâna pentru a mă putea privi și mă amuzam scoțându-i limba. Spre marea mea uimire el îmi scoase, la rândul său limba apoi se opri. Am reînceput. Și același răspuns de mai multe ori la rând. Incredibil. Incredibil pentru că citisem - și la rândul meu le predam studenților - că nu se poate vorbi de imitație la această vârstă. Zilele următoare am reluat mereu cu același rezultat: copilul scotea limba după modelul meu și se oprea când o făceam și eu".

(Zazzo, R., Janvier 1945; Déconverte de l'imitation néonatale?, "Psychologie française", nr. 33/1988, p. 5)










Document Info


Accesari: 6686
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2022 )