Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























Antropologia culturala in contextul stiintelor sociale

istorie




Antropologia culturala în contextul stiintelor sociale

Disciplina relativ tânara, existenta antropologiei culturale ca si câmp particular de cunoastere nu depaseste cu mult un secol. Putem localiza temporal aparitia disciplinei spre sfâr# 121n135b 1;itul secolului XIX, iar în ceea ce priveste recunoasterea ei în România, acest lucru s-a petrecut doar în urma cu câteva decenii, si în mod semnificativ doar dupa 1990. Face parte dintre stiintele sociale, nu însa într-un mod lipsit de ambiguitate: titulatura ei trimite la înrudiri dintre cele mai diverse: antropologie sociala, sociologie, etnografie, studii culturale (vom lamuri toate aceste înrudiri). Dupa 1990, ca si în cazul altor domenii, în România s-a încercat "recuperarea" acestei discipline, ceea ce trimite la recuperarea textelor fundamentale, a metodologiilor de practicare a ei, a diferitelor curente si traditii de gândire care s-au dezvoltat în interiorul disciplinei.

"Recuperarea"amintita trimite în primul rând la o perspectiva istorica. si în cadrul acestui curs vom proceda istoric, urmarind evolutia diverselor curente în spatiile stiintifice europene si americane, cu deosebire în cel englez, nord-american si francez. Comparând cele trei spatii stiintifice, apare o prima dificultate ce tine de terminologie. În Statele Unite antropologia culturala este parte dintr-un ansamblu de discipline antropologice mai vast care include antropologia culturala alaturi de arheologie, antropologie lingvistica, antropologie fizica si antropologie aplicata. Sa le consideram pe fiecare:

Arheologia: a). Include in primul rând varianta clasica pe care o cunoastem si noi, si care presupune combinarea izvoarelor de arhiva cu cele materiale, provenite din excavari ­ deosebirea fata de arheologia istorica tine în primul rând de "adâncimea" trecutului pe care-l are în vedere, în cazul arheologiei antropologice vizându-se cu predilectie trecutul recent. b). Arheologia industriala ce vizeaza întreprinderile de acest tip, specifice diferitelor perioade: sisteme de irigatii, tehnologii de constructie etc. c). Arheologia protectionista, ce vizeaza evaluarea factorilor de mediu care altereaza situsurile istorice sau preistorice: de la pesteri pâna la orase medievale.

Antropologia fizica presupune: a). Primatologia, sau studiul vietii si biologiei primatelor (maimute în special); b). Paleontologia umana sau identificarea si studierea fosilelor umane sau pre-umane; c). Antropologia legala sau ramura care investigheaza victimele crimelor si accidentelor si care stabileste paternitatea umana prin intermediul analizelor genetice si, în fine d). genetica populatiilor, care studiaza diferentele ereditare în cadrul populatiei umane.

Antropologia lingvistica. si acest domeniu este constituit din mai multe subramuri: a). Lingvistica istorica: reconstituie originile limbajului si a diferitelor familii de limbi; b). Lingvistica descriptiva este cea care studiaza gramatica si sintaxa diferitelor limbi si c). Sociolingvistica, care studiaza utilizarea limbajului în comportamentul comunicativ al vietii cotidiene.

Antropologia culturala este la rândul ei alcatuita din urmatoarele subramuri: a). Etnografia, sau studiul culturilor [ori a societatilor; vezi clarificarile de mai jos] contemporane; b). Antropologia medicala ce studiaza factorii biologici si culturali în relatie cu starea de sanatate, boala si vindecare; c).




Antropologia urbana studiaza viata orasului, în special "patologia" urbana si d). Antropologia

dezvoltarii, care se concentreaza asupra cauzelor subdezvoltarii si a procesului dezvoltarii tarilor din Lumea a Treia.


Antropologia aplicata ­ este ramura ce pune la lucru în sensul actiunii, practicii, rezolvarii de probleme concrete în comunitati determinate pe seama rezultatelor produse în câmpul cercetari teoretice mai sus amintite.

Toate aceste ramuri constituie ceea ce americanii numesc "antropologia generala" si care astazi este definita ca cercetare globala, comparativa si multidimensionala a umanitatii.

O scurta paranteza în legatura cu folosirea termenului de "cultura" în loc de cel de "societate": în antropologie este o problema de accent, antropologii preferând sa circumscrie grupurile umane ca societati sau, mai adesea, datorita cercetarii unor grupuri mici precis circumscrise spatial, ca microsocietati care împartasesc o cultura relativ omogen distribuita si uniform interiorizata. Termenii de "cultura" si "societate" sunt utilizati, prin urmare, în foarte multe cazuri, ca sinonimi.

Revenind la clasificarile "nationale" amintite mai sus, trebuie precizat ca în traditia franceza studiul culturilor este alocat la doua discipline înrudite, considerate însa într-o subordonare ierarhica: etnografia si etnologia. "Etnografia, scrie Claude Levi-Strauss, consta în observarea si analiza grupurilor umane, considerate în particularitatea lor, urmarind restituirea, cât mai fidela cu putinta a vietii fiecareia dintre ele". În ce priveste etnologia, "aceasta foloseste în mod comparativ documentele prezentate de catre etnograf". [Vom reveni ulterior asupra acestei "diviziuni a muncii" de cercetare si a semnificatiei ei mai generale pentru practica stiintifica din antropologie.]

Traditia engleza, pe de alta parte, aloca studiul culturii "antropologiei sociale". Aceasta este conceputa ca parte sau subdiviziune a unei sociologii generale si îsi concentreaza demersurile de cercetare asupra ansamblului vietii unui grup uman prin perspectiva diferitelor institutii sau sisteme care subîntind "structura sociala": sistemul de rudenie, organizare politica, ritualuri, traditii, cutume privite ca institutii structurate cu functii specifice care constituie împreuna unitatea vietii sociale a grupului sau comunitatii.

În fine, în Germania (si prin influenta germana în cele mai multe din tarile Europei Central si de Est), studiul culturii vizeaza cu preponderenta cultura populara ­ Wolfskunde ­ înteleasa ca expresie a "spiritului poporului" sau a natiunii, într-o traditie de cunoastere a culturii ce coboara de la Herder, traditie ce asuma ca fiecare popor-natiune se manifesta cultural într-un mod unic iar radacinile acestei manifestari se regasesc în forma cea mai pura în cultura arhaica/populara. Ca urmare, investigarea culturii trimite la actiunea de culegere a folclorului, la tezaurizarea si muzeificarea acestuia. [Motivatia acestei optiuni, în contextul procesului istoric de constituire a statelor-natiuni, este evidenta.]

Epuizând aceasta clasificare, precizez ca în cursul de fata abordarea care primeaza este cea a traditiei anglo-saxone care asuma ca:

  • Antropologia culturala sau sociala vizeaza studiul grupurilor sociale prin prisma traditiilor si institutiilor lor culturale întelese ca forme de actiune umana implicate în procesul de reproducere sociala a vietii.
  • "Cultura" unei populatii reprezinta ansamblul ideilor, conceptiilor, credintelor, ritualurilor, institutiilor etc. care este istoric si contextual determinat, si care este deopotriva transmis de la o generatie la alta si recreat de catre fiecare generatie în parte.
  • Termenul de "antropologie" acopera atât o perspectiva de interogare a grupurilor sociale sau culturale cât si rezultatele acesteia (ex: expresia "studii de antropologie"). Practica sau procesul de cercetare efectiva poarta numele de "etnografie", care în aceasta traditie se confunda si cu metoda de cercetare [metoda etnografica, cercetare etnografica, uneori textul final este si acesta numit "etnografie"]. În plus, în antropologia americana, dupa cum s-a vazut în clasificarea anterioara, etnografia mai este înteleasa ca fiind una dintre ramurile antropologiei culturale.
  • Cercetarea culturilor presupune, ca principiu orientativ, principiul relativismului cultural. Diferitele culturi, sub acest imperativ, sunt vazute ca tot atâtea modalitati distincte de întelegere a lumii. Nu putem nici sa le ierarhizam nici sa o reducem pe una la alta. Umanitatea apare în acelasi timp ca plurala si unica: toate fenomenele culturale sunt inteligibile. Vocatia universalista a antropologiei e oarecum paradoxala: aceasta încearca sa înteleaga toate formele de societate existente sau trecute, într-un neclintit respect fata de relativismul cultural.

Obiectul antropologiei culturale

Din punct de vedere istoric, obiectul antropologiei culturale s-a constituit în jurul studiului societatilor "primitive" ­ sau a societatilor "fara istorie" ori limba scrisa ­ care din epoca marilor descoperiri geografice încoace au fost opuse într-un fel sau altul societatilor "civilizate", fie ca era vorba de diferite civilizatii antice sau premoderne, fie în raport cu civilizatia moderna occidentala. Acestea din urma erau alocate istoriei, având o semnificatie particulara în Weltanschauung-ul occidental, si fiind parte din teoretizarile asupra istoriei din filozofia si istoria moderne. În raport cu acestea, societatile "primitive" au fost privite ca populatii nesemnificative pentru "istoria cu sens", ca alteritatea absoluta, ori ca ultim reper pe scara civilizarii. În acest sens populatiile primitive au fost aduse în atentie fie ca elemente de contrast pentru umanitatea civilizata fie ca ideal romantic al omului neatins de neajunsurile civilizatiei (începând cu J.J.Rousseau). De-abia în secolul XIX, si ca urmare a colonialismului, interesul pentru aceste populatii nu mai este unul diletant, întâmplator si adesea anecdotic ci devine unul sistematic, stiintific. (Vom reveni pe larg la acest prim moment în cursurile viitoare). Interesul pentru studiul societatii se divide ca urmarea acestei viziuni dualiste, sociologia tratând societatile complexe (sau moderne) în timp ce antropologia se va ocupa de societatile traditionale. Începând cu sfârsitul secolului XIX, interesul pentru populatiile asa-zis primitive s-a concentrat în câteva arii, între care cele mai dens populate de antropologi au fost cu precadere insulele din sudul Oceanului Pacific, Australia, insulele Indoneziei, Africa Centrala, Vestul Braziliei si estul Canadei.

Care este însa obiectul antropologiei culturale astazi, într-un moment in care cultura traditionala este pe cale de disparitie în cele mai multe parti ale lumii, iar de populatii fara istorie sau "primitive" e din ce în ce mai greu sa discutam?
Fara îndoiala ca, în conditiile globalizarii, este greu sa mai vorbim de culturi izolate si autosuficiente care îsi perpetueaza nealterate traditiile, obiceiurile si institutiile. În aceste conditii, obiectul antropologiei culturale, asa cum a fost el definit în perioada de formare si în cea clasica, devine inoperant pentru definirea disciplinei. O data cu iesirea din izolare a populatiilor "exotice", dar si ca urmare a unor procese politice cu o semnificatie aparte pentru destinul antropologiei, în special sfârsitul colonialismului si formarea ultimelor state nationale, antropologii si-au reevaluat optiunile. Putem spune ca, într-un anumit sens, sfârsitul perioadei clasice ­ la care ei au contribuit chiar fara voia lor - a însemnat pentru antropologi deopotriva un impas si o iesire fecunda. Impasul provenea, evident, din disolutia obiectului traditional (fapt valabil si pentru etnografi si folcloristi). Partea buna a lucrurilor s-a aratat însa o data cu observatia ca perspectiva folosita de catre antropologi ­ aceea de a considera culturile în particularismul lor ­ împreuna cu metoda specifica antropologiei ­ cercetarea etnografica ­ constituie un ansamblu de investigatie stiintifica care poate fi utilizat cu succes oriunde alteritatea se face vizibila. Prin considerarea alteritatii definita în termeni culturali, ca fundament al interogatiei de tip antropologic, antropologia contemporana asigura o continuitate cu antropologia clasica. În cele mai multe privinte, însa, antropologia contemporana este o disciplina noua: definirea alteritatii nu mai este atât de univoca ca si în cazul "culturilor exotice". Sensurile conferite alteritatii devin mai difuze, si nu se mai refera doar la populatii ne-occidentale, ci trimit la alteritatea regîndita chiar în sânul societatii proprii cercetatorului. Interesul de cercetare de tip antropologic cunoaste prin urmare un proces de reevaluare: prezinta un interes de cunoastere de tip antropologic oricare dintre grupurile sociale a carei definire în termeni de alteritate este fecunda pentru întelegerea mecanismelor sociale prin care acesta se reproduce ca grup. Ca urmare, antropologia de azi intra puternic pe vechiul teren al sociologiei, de aceea câteva delimitari se impun.



Delimitarea antropologiei culturale fata de sociologie

  • Chiar daca nu este cel mai important factor, revendicarea de la doua traditii diferite de cunoastere trebuie amintita: daca sociologii considera între figurile intelectuale proeminente care au întemeiat disciplina gânditori precum Auguste Comte, Emile Durkheim, Karl Marx, Max Weber, antropologii se revendica de la Montesquieu, Edward Tylor, Henry Morgan, James Fraser etc. Aceasta revendicare trimite, desigur, si la un orizont conceptual si problematic relativ specific, care este însusit de catre cei care devin cercetatori într-una dintre cele doua discipline, si care este ulterior reprodus prin citari, referinte, bibliografii, etc.
  • Un al doilea factor, si poate cel mai important, este metodologia utilizata de cele doua discipline: spre deosebire de sociologie, care cel mai adesea prefera utilizarea metodelor cantitative, prin care se reuseste evaluarea statistica a unor populatii întinse, antropologia se defineste în mod esential prin practica cercetarii de teren. Metoda sa principala ­ metoda etnografica, prin care se realizeaza descrieri si interpretari minutioase pe seama observatiei nemijlocite în teren ­ este o metoda calitativa prin care antropologii spera sa poata evalua deopotriva aspecte ce tin de viata comunitara ca întreg si aspecte de tin de individ si de felul în care acesta interiorizeaza normele comunitatii în viata sa de zi cu zi. Daca sociologia, cel putin într-o varianta "standard", urmareste regularitati tipologice (indivizi depersonalizati), antropologia culturala este interesata de raportul dintre cultura si personalitate în sensul urmaririi unor cazuri individuale cu istoria lor personala, cu traseul lor de viata, cu trairile lor de natura psihologica a anumitor evenimente comunitare ce dau seama de coduri culturale precise ce ghideaza comportamentul.
  • Antropologia practicata în societatea proprie tinde sa se orienteze catre acele grupuri, de obicei marginale, care sunt greu de investigat prin ancheta sau sondajul de tip sociologic: grupuri marginale din punct de vedere comportamental, economic, etnic: bande sau ganguri urbane, minoritati sociale de tipul homeless, homosexuali, drogati, secte religioase, grupuri ce practica activitati semilegale, de tipul economiei subterane sau ascunse, minoritati etnice defavorizate (rromi/tigani)etc. (Trebuie amintit totusi ca acesta directie a fost practicata în SUA în sociologie ­ ca "sociologie a deviantei", de membri scolii din Chicago).
  • Antropologia subliniaza programatic caracterul "strain", "îndepartat", al grupurilor pe care le cerceteaza, si urmareste sa aduca în "centrul socialului" reprezentari, conceptii, comportamente considerate de simtul comun ca "reziduale", deviante, atipice si încearca sa faca acest lucru abordând aceste viziuni în mod simpatetic, din interior sau "din punctul de vedere" al grupurilor respective.
  • Genul scriiturii: Antropologia se distinge de asemenea prin tipul de text pe care cel mai adesea îl produce ­ este vorba despre monografia etnografica, un gen care istoric vorbind a consacrat antropologia în raport cu celelalte stiinte sociale. În antropologie, monografia reprezinta un tip de textualizare, fundamentat pe experienta de teren a cercetatorului, si care presupune acoperirea integrala a aspectelor vietii unei comunitati. Ca gen stiintific se distinge prin permisivitate fata de diferite mijloace stilistice si retorice, îmbratisând atât genul narativ ­ naratiuni de viata, ale istoriei orale, descrieri si reproduceri de texte folclorice ­ cât si variate forme ale genului stiintific, de genul eseului, tratatului, analiza de text, samd.
  • O alta diferenta fata de sociologie tine de raportul pe care cele doua discipline îl întretin cu teoria în practica stiintifica: în timp ce în sociologie se porneste de la o problema stiintifica, pentru care sociologul aduna materialul de care are nevoie prin tehnici de genul chestionarului sau interviului ori prin apelul la statistici publice, si interpretând aceste date doar pentru a clarifica sau a rezolva problema teoretica propusa, în antropologie se pleaca nu de la o problema (practica sau teoretica), ci de la o situatie [de viata], de care trebuie sa dea seama în totalitate, ceea ce înseamna sa o înregistreze, sa o clasifice, sa o compare cu altele similare si sa o explice. În cercetarea de tip etnografic problemele teoretice apar mult dupa începerea cercetarii...
  • Sociologia alege subiectele dupa un proiect meliorist, fiind preocupata în special de survenirea modernitatii si de problemele aparute o data cu aceasta; antropologia urmeaza proiectul cartografierii culturale a lumii. Din aceasta perspectiva demersurile celor doua discipline au fost, pâna spre anii ´70 ai secolului trecut, mai degraba opuse, sociologia evaluând fenomenele ce survin cu modernizarea si vizând ameliorarea acestora, în timp ce antropologia tintea catre lumea care s-a pierdut sau este pe cale sa se piarda o data cu modernizarea. (O separare nefericita: antropologia facând o distinctie prea neta între Occident si "restul lumii", în timp ce sociologia tindea sa ignore ceea ce se gasea în afara societatii moderne.)
  • În fine, munca antropologului presupune un efort individual si privatiuni legate de munca de teren cu care sociologii se întâlnesc mult mai rar.
  • Este la fel de adevarat însa ca, recent, genurile se întrepatrund, astfel încât azi o cercetare sociologica întinsa nu se poate lipsi de colaborarea cu antropologii pentru obtinerea unor "studii de comunitate", la fel cum antropologii apeleaza uneori la sondaje si metode cantitativ-statistice.




Antropologia culturala si antropologia filosofica
Am amintit la începutul cursului ca antropologia ca si stiinta sociala îsi are începutul în a doua jumatate a secolului XIX. Proiectul antropologiei ca si stiinta generala a omului este însa mult mai vechi. Filosofii iluministi l-au dezvoltat în mod aparte încercând sa identifice acele constante ale naturii umane care fac posibila o viziune optimista asupra umanitatii ca întreg. Ratiunea va fi pentru acestia notiunea-cheie, considerarea acesteia ca fundament pentru actiune garantând posibilitatea însusirii universale a normelor proiectului iluminist de societate (viziune optimista pe care o împartasim si azi).

Antropologia lui Kant, de exemplu, este una optimista, fundata pe notiunea de progres. Progresul umanitatii catre o pace universala, cum vroia Kant, s-ar datora dispozitiilor naturale ale omului, care imprima miscarii o anumita directie. Pus în fata diferentelor umane, Kant le identifica (în spiritul timpului sau) ca diferente de rasa; întrebarea care apare pentru Kant este urmatoarea: daca exista mai multe rase urmeaza sa admitem sau mai multe ratiuni în egala masura îndreptatite, sau o singura ratiune. Kant afirma, cum era firesc pentru întreaga sa desfasurare filosofica, unitatea specifica si, deci, rationala a omului, explicând rasele ca varietati ereditare ce descind dintr-o singura tulpina. Varietatea raselor este explicata prin dispozitia naturala de adaptare a speciei la toate zonele climaterice.

Idealismul german a dus mai departe proiectul unei antropologii universaliste. Între reprezentantii lui se distinge, la sfârsitul secolului XIX, filosoful german Max Scheler. Pentru Scheler raspunsul la întrebarea "ce este omul?" poate primi un raspuns adecvat doar în masura clarificarii definitiilor sau conceptiilor dominante pe care omul le-a construit de-a lungul istoriei. Acestea ar fi dupa Max Scheler urmatoarele: 1). Imaginea iudeo-crestina ce defineste omul ca fiinta cazuta din stare paradisiaca ca urmare a pacatului originar; 2). Imaginea grecilor antici si a Iluminismului despre om ca si fiinta calitativ diferita de celelalte fiinte prin darul ratiunii; 3). Conceptia stiintific-moderna a omului ca nefiind altceva decât un animal aflat pe treapta cea mai înalta a evolutiei; 4). Viziunea lui Nietzsche si Klages care afirma ca omul este o fiinta epuizata din punct de vedere biologic, vitalitatea sa fiind naruita de "spirit", stiinta si tehnologie; 5). Tot Nietzsche afirma însa ca o data eliberat de sub tutela sufocanta a divinitatii, omul îsi poate lua destinul în propriile mâini si poate ascede catre o stare superioara, cea a supraomului. [Observam europocentrismul acestei enumerari; doar imaginile omului occidental conteaza pentru Scheler.] În opinia lui Scheler identificarea acestor imagini este importanta pentru ca diferite conceptii asupra omului dau nastere la conceptii diferite asupra istoriei si influenteaza direct actiunea umana. Ca urmare, scopul antropologiei filosofice ar fi acela de a reconstrui o "istorie a constiintei de sine a omului", ceea ce înseamna o istorie a modurilor în care omul s-a conceput pe sine atât ca fiinta biologica cât si ca fiinta rationala. Aceasta cunoastere de sine ar asigura, crede Scheler, fundamentele pentru stiintele sociale, istorice si psihologice.

Traditia materialista preia si aceasta tema unei antropologii generale. Ludwig Feuerbach va aseza preocuparile sale de critica filosofica, îndreptata în special împotriva religiei, sub numele de "antropologie". Feuerbach afirma ca omenirii i se deschide o sansa noua, de fericire, prin emanciparea de religie. Critica sa asupra religiei pleaca de la asumptia ca natura este fundamentul si principiul ei însesi. Divinitatea nu ar fi altceva decât natura pe care omul în aspiratia sa spre absolut o ipostaziaza în diferite forme supranaturale. Criticii religiei îi urmeaza critica sistemului hegelian, Feuerbach acuzându-l pe Hegel ca demersurile sale sunt false chiar din punctul de origine, acesta preferând sa înceapa demersul filosofic nu de la existenta reala, ci de la notiunea de existenta, de la existenta abstracta. A porni în filosofare de la existenta reala înseamna pentru Feuerbach a reforma filosofia, iar o noua filosofie trebuie sa porneasca de la omul concret, sensibil, înteles în întregul lui (biologic, psihic, rational) ca baza pentru a explica fenomenele, lumea spiritului. "Filosofia noua ­ scrie Feuerbach ­ este dizolvarea completa, absoluta, necontradictorie a teologiei în antropologie, caci ea este dizolvarea acesteia nu numai asemenea filosofiei vechi în ratiune, dar si în inima, pe scurt, în fiinta întreaga, reala a omului." Ceea ce propune, ca urmare, Feuerbach este o filosofie care întelegând în omul în primul rând ca parte a naturii redefineste esenta umana facând loc unui orizont de actiune pentru oameni care nu mai este intermediat sau conditionat de factori supraumani.

Mai aproape de timpurile noastre, filosoful german Ernst Cassirer încearca si el sa clarifice problema esentei omului, dincolo de diferentele de rasa, cultura si civilizatie. Ceea ce-l separa pe om în mod fundamental de alte organisme vii este, crede Cassirer, capacitatea de simbolizare, capacitate prin care omul se adapteaza la mediu "inventând" o noua dimensiune a realitatii. Spre deosebire de toate celelalte fiinte vii, omul nu traieste într-un univers pur fizic, ci într-unul simbolic ­ un univers alcatuit din parti interdependente cum sunt limbajul, arta, mitul, religia, stiinta. Ceea ce propune Cassirer prin aceasta ipoteza este o largire a definitiei clasice a omului: omul ca animal rational. Rationalitatea nu caracterizeaza toate actiunile umane, de aceea pentru a da seama de om în întregul lui, ceea ce înseamna o explicatie empirica a naturii umane, analiza modalitatilor de simbolizare ar exprima mai bine sarcina unei antropologii filosofice comprehensive.

Preocuparile legate de antropologia filosofica si de esenta omului, stau desigur în centrul interogatiei de tip filosofic ­ între cei care trimit explicit la ele fiind necesar sai amintim si doar în treacat pe Heidegger si Habermas. Ce deosebire fundamentala exista însa între antropologia filosofica si antropologia culturala? Concis spus, antropologia filosofica are ca scop clarificare umanitatii omului dincolo de situatiile particulare în care oamenii vietuiesc. Dupa cum este binecunoscut, filosofia vizeaza un rang înalt de generalitate în ceea ce priveste conditiile în care "Omul" se insereaza în realitate. Ea raspunde la întrebarea: cum este cu putinta ca dincolo de diferentele ce ne despart sa avem ca oameni perceptii, idei, gânduri etc. formal identice? Tot antropologia filosofica are în atentie fundamentele sau principiile pe care întelesurile noastre despre umanitatea omului se întemeiaza. În fine, antropologia filosofica este acea ramura a filosofiei care asigura baza pentru ramuri cum sunt filosofia valorilor, filosofia culturii, etica, estetica etc.

Antropologia culturala se afla într-o pozitie ambigua fata de acest proiect filosofic. Desprinsa în secolul XIX, asemeni altor stiinte sociale, din filosofie, antropologia culturala asuma sarcina de investigare a omului ca proiect stiintific, ceea ce presupune:

1. Investigatia empirica exhaustiva, fapt ce trimite la "cartografierea" tuturor culturilor vii, cu accent pe culturile exotice, necunoscute, care fac cel mai problematic tabloul unei umanitati unitare. Cea ce intereseaza în aceasta directie este diferenta, alteritatea, variatia formelor de expresie culturala si de organizare sociala. Aceasta directie a asumat ca sarcina înregistrarea miturilor, ritualurilor, practicilor magice, tabuurilor, relatiilor de rudenie, ierarhizarii sociale, etc. într-o maniera cât mai fidela si variata, ca si explicarea acestora în contextele lor determinate.
2. Producerea unor teorii care sa gaseasca regularitati de lege între faptele culturale observate (de exemplu: dependenta autoritatii puternice a tatalui fata de fiu de existenta unei relatii privilegiate între nepot si fratele mamei) sau care sa identifice echivalente între forme culturale manifestate în societati situate în regiuni geografice diferite (exemplu: riturile de trecere).

Paradoxul în care s-a gasit antropologia culturala, la începuturile ei, tine ca urmare de urmarirea acestei duble tinte: pe de-o parte înregistrarea variatiei culturale, pe de cealalta teoretizarea - mostenita de la traditia umanista occidentala - asupra unitatii omului dincolo de diferente. În proiectul ei initial antropologia a vrut sa raspunda la doua cerinte, nu foarte usor de conciliat: sa fie o stiinta riguroasa, dupa modelul stiintelor naturii, si sa dea în acelasi timp raspunsuri generalizabile despre om si conditia sa culturala, raspunsuri ce tin mai mult de filosofie sau de stiintele umane. Întrebarile la care antropologia a cautat raspunsuri au fost: ce este omul? ce îl diferentiaza de restul lumii vii din care s-a desprins, continuând totusi sa-i fie parte constitutiva? care este temeiul unitatii umanitatii? exista o natura umana universala? cum se explica diversitatea extraordinara a modurilor umane de fiintare? sunt ele rezultatul unor predeterminari genetice sau ale conditionarii culturale? Aceste întrebari au fost puse, desigur si în alte discipline, însa antropologia a încercat sa le dea un raspuns care sa nu poata fi infirmat de cazul vreunei situatii particulare. Plecând de la studiul "umanitatilor îndepartate" s-a urmarit construirea unui tablou cât mai complet al umanitatii în genere.


Ce fel de stiinta este azi antropologia culturala? Ca si în alte stiinte sociale si în antropologie exista o seama de incertitudini. Exista voci care afirma ca o data cu disparitia societatilor exotice ­ a obiectului ei initial ­ antropologia si-a încheiat misiunea, ramânând o practica buna pentru anticari si custozi de muzee. Altii, dimpotriva, afirma ca metodologia bazata pe munca de teren, ca si generalizarile pe care le produce plecând de la o baza empirica larga, o califica pentru a servi de model si altor stiinte sociale. În ce priveste statutul ei stiintific, putin antropologi o mai considera o stiinta riguroasa care formuleaza legi si care stabileste corelatii necesare. Multi o considera chiar la celalalt pol, ca o practica de cunoastere hermeneutica, care analizeaza în detalii practici culturale dintre cele mai diverse, descriindu-le si interpretându-le în forma unor "fictiuni verosimile".

În concluzie antropologia culturala s-a format în conditiile istorice ale întâlnirii dintre omul occidental si "celalalt exotic", definindu-se atunci ca stiinta a asemanarilor si deosebirilor, cum spunea Clyde Klockholm. Marele ei merit a fost acela de a demonstra ca a fi diferit nu înseamna a fi inferior, si ca diferenta are drept corelativ asemanarea dintre oameni.



Bibliografie





Cassirer, Ernst - Eseu despre om, Humanitas, Bucuresti, 1994
Feuerbach, L. - Teze preliminare pentru reforma filosofiei, apud A. Marga, Introducere în filosofia contemporana, Polirom, Iasi, 2002

Florian, Mircea - Istoria Filosofiei Moderne, Tiparul Universitar, Bucuresti, 1938
Géraud, Marie-Odile, Olivier Leservoisier, Richard Pottier - Notiunile-cheie ale etnologiei, Polirom, Iasi, 2001
Harris, Marvin - Cultural Anthropology, Harper Collins College Publishers, New York, 1995

Honderich, Ted (ed) - The Oxford Companion to Philosophy, Oxford University Press, Oxford & New York, 1995

Marghescu, Georgeta - Introducere în antropologia culturala, Editura Fundatiei România de Mâine, Bucuresti, 1999
Murdock, Peter - Culture and Society, University of Pittsburgh Press, 1965











Document Info


Accesari: 2846
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2021 )