CONOTATIE (si DENOTATIE)

CONOTAŢIE (si DENOTAŢIE)

= Termenul C., din fr. connotation, în opozitie cu denotatie, din fr. dénotation, este preluat de stiin­tele limbii din vocabularul filozofic si logic. 11511l112l Prin C. se întelege ansam­blul caracteristicilor unui obiect si prin D. denumirea obiectului care trimite la un concept. Critica moderna preia acesti termeni din lingvis­tica, unde C. se refera la restrângerea sau extinderea sensului unui cuvânt în functie de context, iar D. la denumirea sensului propriu, de dictionar, al cuvântului. În special analiza stilistica a poeziei, care caracterizeaza lingvistic expresia metaforica si simbolica, utilizeaza frecvent termenul C., numind fie toate asociatiile emotionale sau senzoriale provocate de un cuvânt, fie orice sens cognitiv rezultat al sugestiei, interferentei, ambiguitatii relatiei dintre sensul primar si sensul simbolic al unui cuvânt. Opozitia dintre C. si D. apare astfel ca rezultat al dispozitiei "extralogice" (în limbajul poetic) si "logice" (în limbajul uzual si stiintific) a cuvântului. Astfel, explicarea unei metafore sau a unui simbol este evidentierea lantului de sensuri contextuale ale cuvântului, de modificari subiective, deci de C. ale întelesului acceptat unanim de colectivitatea de vorbitori. De sensul conotativ, introdus de un poet, depinde valoarea efectului poetic si cognitiv pe care îl produce utilizarea cuvântului. De exemplu, într-un context poetic arghezian, viata si moarte, care nu au nimic comun prin sensurile lor denotative, intra în raport prin sensurile conotative ale cuvintelor "se înnopteaza" si "ceata": "Cine si-a pierdut o zi cât o viata, / S-o caute repede. Se înnopteaza. Se lasa ceata" (O zi).