EPITET
= Termenul provine din fr. épithčte,
lat. lit. epitheton, gr. epitheton "care e atasat".
Figura de stil constând în alaturarea unui cuvânt calificativ la un
altul, în scop estetic. "Epitetul este acea parte de vorbire sa 18218v2114s u de fraza
care determina, în lucrurile sau actiunile exprimate printr-un
substantiv sau verb, însusirile lor estetice, adica acelea care pun
în lumina felul în care le vede sau le simte scriitorul si care au un
rasunet în fantezia si sensibilitatea cititorului" (T. Vianu).
Conform vechilor tratate de retorica, E. ar fi întotdeauna un
adjectiv cu functie de atribut. Cercetarile moderne au atins sfera E.,
si se considera acum ca E. poate fi orice parte de
vorbire sau de propozitie care determina lucruri si
actiuni. El poate fi deci si adverb sau locutiune
adverbiala, când determina un verb: "si clopote de alarma
rasuna ragusit" (M. Eminescu). Cercetând epitetul
eminescian, Tudor Vianu întreprinde o analiza si o clasificare
minutioasa. Astfel, dupa categoriile gramaticale, pot
aparea cu functia de E.: atributul adjectival, substantivul
utilizat ca adjectiv ("basmele copile" - Eminescu), substantivul cu
prepozitie, substantivul în cazul genitiv (tot la Eminescu, Împarat
si proletar: "batalioane a plebei" ), gerunziul ("libertatea
reînviind" - V. Alecsandri). Ca parti de propozitie, E.
pot fi: atribute; complemente; nume predicative ("si vise si
fulgere-s moarte" - O. Goga); elemente predicative suplimentare (Zgomotosi,
copiii vin - G. Cosbuc). Privite din punctul de vedere al categoriilor
estetice, avem: 1. E. apreciative, care implica o judecata de
valoare: om bun, om rau, josnic, etc. ("O lupta de arhanghel,
triumful de martir" - I. Heliade Radulescu); 2. E. evocative,
care pot fi E. morale ("mintea beata", "veselul Alecsandri" -
Eminescu) sau E. fizice ("narcisele albe", "luna argintie"). Din
punctul de vedere al sferei si frecventei E., întâlnim: 1. E.
ornant, adica generalizator: "lumea-i vesela si trista"
(Eminescu), "viata trista si amara" (C. Bolliac); 2.
E. individual, care indica o trasatura proprie a
obiectului, particulara, nemaiîntâlnita: "Pe-a secerii sclipire
nendurata" (O. Goga); 3. E. antitetic, care se mai numeste
si oximoron (v.): "farmec dureros", "dulce jale". E.
ornant, care priveste o calitate generala, era frecvent în poezia
clasica, în schimb, realismul, care cultiva în mod special concretul,
foloseste mult E. individuale, particularizatoare. A. Veselovski,
în studiul Din istoria epitetului (1895), constata marea amploare a
E. în literatura lumii si conchide ca istoria E. se
identifica cu istoria stilului poetic si a constiintei
poetice. Mai mult, în analiza E. pe spatii largi ale literaturii
universale, se descopera aspecte din psihologia diferitelor popoare în
diverse epoci. Exista E. sincretice, specifice popoarelor
primitive si din care au ramas relicve pâna azi. Astfel,
atributul ascutit exprima în toate limbile si sunetul, si
forma fizica, adica însusiri nediferentiate înca. Din
frecventa unor E. stereotipe, stabile, în poemele homerice,
Veselovski deduce ca înaintea lui Homer trebuie sa fi existat o
literatura arhaica bogata si sedimentata. În schimb,
în chansons de geste E. sunt mai mobile si instabile, poezia
franceza fiind la data elaborarii lor o poezie în formare. În epoca
moderna, E., are o tendinta de diversificare si
individualizare. Însa în poezia simbolista, care pune accent pe
senzatie si pe relatia sensibila dintre lucruri, vom
întâlni din nou E. sincretic. O alta constatare e aceea ca
E. suporta în timp o anume uzura. Înnoirea lor e determinata
istoric de psihologia istorica a popoarelor. Întâlnim adesea opinii despre
"banalitatea" poeziei vechi. În realitate, poezia veche ca si E.
vechi, sunt banale pentru noi, deoarece ele s-au uzat cu timpul. La vremea lor
însa erau proaspete si noi, sugestive.