Romantismul

ROMANTISMUL

Definind curentele literare drept grupari largi de scriitori si opere care se inrudesc prin trasaturi comune de ordin ideologic si artistic, prin apetenta pentru anumite teme, motive ori formule stilistice, cercetatorii au evidentiat si caracterul complex al acestor fenomene istorice, care nu se detaseaza categoric nici de miscarile pe care le inlocuiesc sau le neaga, nici de acelea pe care le prefigureaza in timp. Printre acestia, G. Calinescu afirma: „Clasicism - Romantism sunt doua tipuri ideale, inexistente practic in stare genuina, reperabile numai la analiza in retorta', demonstrand astfel apartenenta marilor creatori la mai multe viziuni estetice deopotriva.
Receptat sub raport teoretic, romantismul se defineste ca o miscare europeana de anvergura, manifestata in prima jumatate a secolului al XlX-lea, dar care cunoaste in evolutia sa mai multe etape, specifice concretizarilor sale in toate spatiile europene. Favorizat de destramarea societatii feudale si de revolutiile burgheze din 1780 si 1830, dar si de perimarea doctrinei clasice, romantismul se configureaza ca reactie impotriva clasicismului, asigurand literaturii libertate de exprimare prin inlaturarea tuturor normelor.
In prefata dramei Cromwell, manifestul literar al romantismului francez, Victor Hugo proclama ca „nu exista reguli, nici modele', caci noua doctrina este „liberalismul literaturii'. Acest liberalism fusese insa anticipat de manifestari culturale preromantice precum „Sturm und Drang' sau estetica lui Schiller din Asupra poeziei naive si sentimentale, unde se face distinctia clara intre artistul clasic, expresie a naturii insesi, si cel romantic, ce aspira spre natura pierduta, dar traieste in dezacord cu sine si cu umanitatea in genere. Ulterior, fratii August Wilhelm si Friedrich von Schlegel impun termenul „romantic' si definesc artistul si spiritul romantic, primul fiind insetat de infinit, cel de-al doilea fiind caracterizat prin melancolie.
In primele decenii ale secolului al XlX-lea, principala preocupare a roman-tismului va fi sa isi configureze doctrina, in opozitie cu principiile clasicismului. Astfel, in vreme ce clasicismul dezvaluie o lume ideala, statica, obiectiva, structurata in categorii ideale si tipuri eterne, in care fiinteaza un personaj abstract, echilibrat si dominat de morala, romantismul propune, in replica, un univers determinat de miscarile istoriei, fantastic, subiectiv, cu o natura care il copleseste pe individ, in care se profileaza un erou dinamic, sentimental, angajat intr-o continua cautare a absolutului. Spre deosebire de clasici, romanticii nu se angajeaza intr-o simpla observatie a naturii, ci intr-o reinterpretare a ei, prin prisma propriei lor subiectivitati.
Ratiunea propovaduita de clasici este inlocuita de sentimente si pasiuni, iar noul mijloc de a sonda orizonturile cunoasterii este imaginatia. De aceea, romanticii sunt spirite indraznete, dornice de aventura pe care o presupun evaziunea in pitoresc, exotic, fantastic, retragerea in spatiul oniric sau refugiul in trecut. Eroii romantici au sentimentul istoriei, pe care o percep in evolutie, in devenire, definindu-si fata de sensurile deprinse din intelegerea ei adanca o atitudine activa si constructiva sau, dimpotriva, una pesimista, determinata de sentimentul neputintei.
Personajul romantic se defineste in imprejurari exceptionale, este framantat, nemultumit, intr-o continua lupta cu sine si cu limitele. Normele rigide ale clasicismului sunt abolite, in sensul ca personajele pot proveni din toate mediile sociale si, „ca si ceilalti oameni, ele trebuie sa fie complexe si nuantate, alcatuite in adancul lor din bine si din rau', dupa cum afirma Victor Hugo.
Nu intamplator, romantismul promoveaza constructiile antitetice, contrastele, extremele, evidentiind valori artistice si in zonele mai putin estetice ale realitatii si anticipand astfel simbolismul, care va fundamenta o adevarata estetica a uratului. O alta discrepanta fata de clasicism este aceea ca romanticul descopera natura abisala, fascinantele spatii infinite, marele cosmos, pe care il concretizeaza in detalii sugestive, devenite simboluri - cerul, stelele, oceanul, marea, lacul, izvorul, codrul, variatele forme ale vegetalului -, dar este preocupat si de abisurile sufletesti, caci omul insusi este un microunivers care fiinteaza in comuniune deplina cu marea natura.
Printre alte merite ale 424b15e romantismului, e necesar sa se evidentieze si redescoperirea creatiei folclorice, care poate sa ofere modelul viu al unor valori capabile sa inlocuiasca estetica de imitare a modelelor antichitatii. Toate aceste atitudini de viata isi gasesc cea mai potrivita forma de manifestare in lirismul abundent, in invectiva incendiara, in ironie si in sarcasm, dar si in strigatul de durere, in cantecul de iubire sau in meditatia adanca.
Liberalismul impus in planul viziunii este secondat de o maxima libertate la nivelul formei, scriitorii romantici promovand amestecul de stiluri, de genuri, de moduri de expunere si preferand dintre specii meditatia, elegia, satira, oda, fabula, drama istorica, nuvela romantica, romanul. Categoriile estetice pe care se articuleaza doctrina romantismului sunt si ele diverse: grotescul, fantasticul, macabrul, tragicul, frumosul, uratul sau pateticul. O data cu fixarea si asumarea doctrinei, romantismul intra intr-o alta etapa de evolutie, determinata si de miscarile revolutionare din preajma anului 1848. Marii romantici ai jumatatii secolului al XlX-lea sunt individualizati si prin trasaturile nationale, variabile de la un spatiu european la altul.
In perimetrul german, aparitia romantismului a fost favorizata de viziunea artistica promovata de Goethe, Schiller, Holderin ori von Kleist, iar impunerea si raspandirea acestuia a avut ca suport cele trei mari scoli de la Iena, Heidelberg si Berlin. Daca „scoala de la Iena' ii aduna pe marii vizionari precum Ludwig Tieck (cel care va extrage din formula basmului o realitate miraculoasa, generatoare de substrat liric) sau Novalis (visatorul cautator al absolutului imaginat in ipostaza „florii albastre' din romanul Heinrich von Ofterdingen), „scoala de la Heidelberg' are meritul de a valorifica literatura populara, prin prelucrarile autorilor Clemens Brentano si Achim von Arnim. Alaturi de aceste centre literar--romantice, „scoala de la Berlin' il promoveaza pe E.T.A. Hoffman, initiatorul umorului grotesc proiectat in fantastic. Declinul romantismului german aduce insa in orizontul literar opera lirica a lui Heinrich Heine, in al carui volum Cartea cantecelor, fondul popular se transfigureaza in materia lirica a poeziei erotice.
In Anglia, prima manifestare a romantismului este marcata de „poetii lacurilor' (Samuel Taylor Coleridge, Walter Scott, William Wordsworth si John Keats), care preiau din doctrina romantica intoarcerea spre natura patriarhala. Marii exponenti ai romantismului raman insa Byron si Shelley, primul impunand prin Peregrinarile lui Childe Harold prototipul eroului romantic, eroul byronian, cel de-al doilea sintetizand in Prometeu imaginea geniului revoltat impotriva tiraniei si care se defineste prin idealuri de bine, dreptate si dragoste.
Europa Occidentala devine si prin Franta o arena larga a noului curent. Victor Hugo este in acest context nu numai teoreticianul care a fundamentat principiile romantismului in prefata la Cromwell, ci si poetul, prozatorul si dramaturgul care a experimentat idealurile romantice in toate genurile literare, oferind posteritatii modelul unei personalitati titanice, in planul liric, prin Legenda secolelor, el se impune drept cronicar al vremii lui, dar si al marilor etape istorice. Drama sa romantica (Hemani sau Ruy Blas) reprezinta nu doar o replica la teatrul clasic, ci si o sinteza a marilor valori istorice si umane personificate intr-o mare valoare estetica. Prin roman, Hugo deschide seria marilor constructii epice in proza franceza si universala, ale caror ecouri se vor recunoaste in romanul secolului al XX-lea.
Marii lirici, Alphonse de Lamartine, Alfred de Vigny si Alfred de Musset, revigoreaza poezia prin abordarea sensibila a temelor romantice - iubirea, natura, timpul, geniul, viata si moartea - in formula unor specii ca meditatia, pastelul sau elegia.
In Italia si Rusia, curentul se dezvolta pe fundalul framantat al luptelor de eliberare nationala sau sociala, reprezentantii sai fiind preocupati si de problema omului in angrenajul vremii lui, dar si in lupta cu limitele, pentru atingerea unui ideal. Leopardi mediteaza pe tema conditiei umane, prefigurand lirica moderna existentialista, Puskin observa istoria si societatea cu interesul poetului-cetatean al carui destin este puternic marcat de iubirea de patrie, iar Lermontov se dovedeste liricul sensibil in a carui acceptie geniul poate fi salvat de blestemul singuratatii prin iubire.
Literatura romana se deschide valorilor romantice prin poetii pasoptisti, dar isi gaseste deplina ilustrare in lirica eminesciana, caci poetul contemporan cu marii romantici europeni va sintetiza temele si motivele romantice intr-o forma unica, de valoare universala.
E important de remarcat ca romantismul este si primul curent ce depaseste marginile batranului continent, pentru a-si gasi dincolo de ocean un adept unic, Edgar Allan Poe, si un univers artistic in care stau alaturi comicul si tragicul, absurdul si fantasticul, frumosul si uratul.
Complexitatea romantismului ca atitudine estetica a facut posibila receptarea lui in pictura (Delacroix), in sculptura (Rude) sau in muzica (Schubert, Carl Maria von Weber, Schumann, Chopin sau Lizst). Fireste ca marea miscare literara a secolului trecut a beneficiat de numeroase definiri, dintre care citam cuvintele lui Edgar Papu: „Romantismul cuprinde, asadar, echipa de sacrificiu care a cucerit vastul teren presarat cu mine explozive, unde se va instala lumea moderna ca sa-l fructifice si sa-l sporeasca in deplina siguranta'.

VICTOR HUGO
(1802-1885)

Repere biografice

Victor Hugo, reprezentant al romantismului francez, dar personalitate de anvergura universala, a acoperit prin indelungata sa existenta intregul secol trecut. Nascut in 1802, in preajma constituirii imperiului lui Napoleon Bonaparte, scriitorul a asistat pana in 1885, anul mortii sale, la cele mai insemnate evenimente din istoria Frantei, de la restauratia Bourbonilor si revolutiile din 1830 si 1848 la proclamarea celei de-a doua Republici si Comuna din Paris.
De o valoare recunoscuta de timpuriu, caci Hugo este distins inca de la cincisprezece ani cu o mentiune a Academiei, el va confirma aceasta recunoastere in peste sase decenii de activitate literara, in care a abordat toate genurile si a realizat cel mai impresionant tablou al vremii.

Climatul epocii

Zbuciumatul secol al XlX-lea s-a oglindit cu toate convulsiile lui si in literatura lui Hugo, deoarece procesul dezvoltarii burgheziei si protestele violente ale maselor se oglindesc in scene din Mizerabilii, iar aspiratia de innoire a literaturii dupa modelul innoirii societatii a generat inlocuirea viziunii clasice, cu dogmele ei rigide, printr-o noua conceptie liberala, care sa favorizeze dezvoltarea lirismului, improspatarea expresiei poetice si libertatea formulei artistice.
Ideile sociale lansate de Lamennais, Saint-Simon si Proudhon, vizand libertatea omului, dreptul la invatatura si cultura si ideea proprietatii, gasesc un adept si in Hugo, el insusi deputat de stanga, expulzat de Ludovic Napoleon dupa lovitura de stat din 1851.

Universul operei

a) volume de versuri: Orientale (1829), Frunze de toamna (1831), Cantecele crepusculului (1835), Vocile interioare (1837), Contemplatiile (1856), “Legenda secolelor (1883).”
b) proza: Notre-Dame de Paris (1831), Mizerabilii (1862), Oamenii marii (1866), Omul care rade (1869).
c) dramaturgie: Cromwell (1827), Hernani (1830), Regele petrece (1832), Ruy Blas (1838).

MIZERABILII

Prezentare generala

In 1827, in prefata la drama Cromwell, Victor Hugo se impunea ca teoretician al romantismului, definind libertatea literaturii in alegerea temei, in promovarea atitudinilor de revolta contra tiraniilor si de solidaritate cu popoarele angajate in lupta pentru libertate, in orientarea catre contactul direct cu viata de unde sa se improspateze. Eroii dramelor sale sunt insufletiti de idei inaltatoare, de patriotism (Ruy Blas), de idealul libertatii (Cromwell si Hernani), de iubirea materna (Lucretia Borgia).
Opera lirica ofera si ea tumultul unor framamtari sufletesti, pe care le sintetizeaza de aceasta data chiar poetul, el insusi erou liric, fascinat de exotism, de pitoresc, de mirajul istoriei, dar si de evenimentul cotidian pe care il recepteaza cu sensibilitate. Cu toate ca diversitatea operei sale este incontestabila, iar profunzimea ei a interesat in toate epocile literare, Hugo ramane in constiinta cititorilor sai ca autor al Mizerabililor.
Pana la aparitia romanului, literatura franceza oferise modelul unor constructii epice de referinta precum operele lui Chateaubriand, Musset sau Madame de Staël, iar Hugo insusi isi demonstrase vigoarea epica in Notre-Dame de Paris, construind impresionanta poveste de iubire a cocosatului Quasimodo pentru frumoasa Esmeralda. Aparitia in 1862 a noului sau roman (Mizerabilii) avea sa aboleasca definitiv vechile formule romanesti, impresionand prin complexitatea compozitiei sale in care se regasesc elemente de fresca, de foileton, de intriga sociala si de evocare istorica. Constient de insemnatatea noului sau edificiu literar, autorul insusi afirma: ,,Nu e un roman, ci un munte', marturisind astfel si dimensiunea efortului creator investit in aceasta realizare grandioasa. De altfel, preocuparile scriitorului pentru aceasta realizare dateaza inca din 1832, cind, la un an dupa succesul inregistrat cu Notre-Dame de Paris, oferea unor editori parizieni viitorul sau roman, axat pe istoria unui om pe care legea oarba il conduce la delincventa.
Eroul central si totodata pivotul in jurul caruia se articuleaza planurile narative este Jean Valjean, al carui destin tragic s-a transformat iremediabil intr-un cosmar, atunci cind, pentru ca a furat o piine, a fost condamnat la ocna. Chiar si dupa zece ani de temnita grea, el este silit sa se ascunda sub false identitati de prigoana neobosita a politistului Javert, incapabil sa vada dincolo de lege complexitatea sufletului omenesc. Convins de misiunea sa, de inspiratie dantesca, de a face din realitate un infern, romancierul structureaza in succesiunea scenelor epice aventurile prin care trece eroul pentru a-si salva viata si pentru a o ocroti pe Cosette - fiica unei prostituate, salvata de el din casa lui Thénardier, unde era supusa la un regim inuman - pe care o considera propria sa fiica. Fara a fi un razbunator si fara a incerca sa se substituie justitiei omenesti sau divine, Jean Valjean isi urmeaza existenta zbuciumata pe drumul unei continue ascensiuni spre absolutul etic. Firul biografiei sale este insa impletit cu alte destine, inscrise si ele in contextul aceleiasi epoci, ceea ce transforma constructia intr-o adevarata fresca sociala.
Inconjurat de personaje din toate mediile sociale, Jean Valjean are de depasit obstacole care tin de istorie sau de natura duala a omului, osciland ca fiinta intre bine si rau; drumul sau, desi presarat adeseori cu infrangeri, este ascendent si triumfator in ordine morala. Astfel, Javert, cel care l-a vanat intreaga viata, va fi salvat de fostul ocnas din mainile insurgentilor in luna iunie a sangerosului an 1832. Sanctiunea morala pe care o primeste fostul politist sta sub semnul unei moralitati deasupra comunului. Nemaiputand urma calea de a-l prigoni pe salvatorul sau, dar neavand nici puterea de a rezolva conflictul cu propria constiinta, Javert se va sinucide, dand astfel mesajului o noua valoare morala, in aceleasi imprejurari, Jean Valjean il va salva de la moarte si pe Marius de Pontmercy, fiul unui ofiter bonapartist si iubitul Cosettei. Acesta o va indeparta ulterior cu cruzime pe Cosette de binefacatorul comun, pentru ca, intr-o ultima lovitura de teatru, sa se regaseasca toti la patul de suferinta al fostului ocnas, care se stinge din viata linistit, impacat cu sine.
Insotindu-si personajul in peregrinarile lui, autorul isi pastreaza perspectiva detasata, urmarind un numar impresionant de personaje in mediile suburbane, in saloane si cafenele, pe baricade si pe campul de lupta, in sondajul sau prin atatea medii in care fiintele omenesti traiesc sub fatalitatea mizeriei, Hugo realizeaza perenitatea mesajului pe care eroii sai il transmit: „Atata vreme cat va exista, din pricina legilor si a moravurilor, un blestem social care creeaza in chip artificial, in plina civilizatie, adevarate iaduri, agravand cu o fatalitate omeneasca destinul, atata vreme cat cele trei probleme ale secolului: injosirea omului prin exploatare, decaderea femeii prin foame, atrofierea copilului prin puterea intunericului nu vor fi rezolvate [], cu alte cuvinte si intr-un sens mai larg, atata vreme cat pe pamant vor dainui ignoranta si mizeria, carti de felul celei de fata nu vor fi zadarnice'.
Aceasta lume a „mizerabililor', adunata in jurul ecoului ei reprezentativ, cuprinde si alte personaje, la fel de vii si de credibile in dramele lor ca si Jean Valjean. Primul episod o surprinde pe Fantine - tanara nevoita sa isi abandoneze fiica dupa ce studentul care a sedus-o o abandoneaza - care poarta pe frunte, ca o predestinare, stigmatul anonimatului si al durerii. Micuta Cosette, ajunsa in mainile cuplului Thénardier, reediteaza povestea mamei sale, pentru a impartasi cititorilor mesajul societatii vremii, acela ca suferinta este posibila la orice varsta. Parcurgand din dragoste materna toate treptele decaderii sociale, Fantine va ocupa si dupa moarte locul rezervat celor sarmani, intr-un colt al cimitirului, dar spre sfarsit chipul ei se umple de o lumina in care domnul Madeleine, primarul generos al oraselului Montreuil-sur-mer, sub a carui identitate se ascunde fostul ocnas, vede fericirea eliberarii de durerile vietii. Cea de-a doua parte o urmareste pe Cosette in trista ei copilarie de slujnica la hanul lui Thénardier, apoi alaturi de binefacatorul sau in Paris, dar urmareste in paralel si drumul eroului principal prin societatea franceza, prilej pentru zugravirea unor scene monografice, in partea a treia apar in scena si alte personaje, care adancesc intriga naratiunii si amplifica planul social pe care il evoca: Gavroche, copilul izgonit in strada de propria familie, pe care, in inocenta lui, merge adeseori sa o revada, si Marius, fiul ofiterului bonapartist pe care Thénardier pretinde ca l-a salvat de pe campul de lupta de la Waterloo. Partea a patra a romanului se articuleaza, asa cum anunta si titlul ei, pe o idila si pe o epopee. Idila este aceea dintre Marius si Cosette si este evocata in pagini de un puternic romantism, iar epopeea, derulata pe baricadele insurgentilor, se construieste in pagini tensionate, intr-un amestec de idealizare istorica si realitate tragica. Tensiunea sociala reuneste in ultima parte toate personajele, rezolvand totodata si misterele lor. Gavroche moare cu eroism, Jean Valjean il salveaza pe Javert si il protejeaza pe Marius pentru ca apoi, repudiat de acesta din urma, sa-si duca drama mai departe pana la sfarsit; pe patul mortii va trai insa fericirea deplina a marii iubiri care i-a guvernat, de fapt, toata viata. Ultima secventa a cartii ii prilejuieste autorului romantic o meditatie pe tema vietii si a mortii, ale caror sensuri misterioase i se releva langa piatra simpla de mormant din cimitirul Pére-Lachaise.
Romanul lui Hugo isi confirma grandoarea si prin aceea ca abordeaza marile probleme ale secolului sau, cauzele degradarii umane sub apasarea societatii. Eroii exprima, prin portretele lor, binele sau raul social, si Valjean, Fantine, Cosette, Gavroche, Marius, domnul Myriel, Thénardier sau Javert se plaseaza in limitele moralei sau in afara ei, caci, asa cum observa J.H. Hunt, „asemenea tip de personaj nu este decat o idee invesmantata in carne, un gand sau un sentiment'.
Cartea intruneste deopotriva particularitatile unei epopei, in care destinele emblematice se proiecteaza pe largi fresce sociale. Paginile care evoca lupta de la Waterloo sau cele zugravind insurectia pariziana din 1832 confirma si puterea de evocare, si forta creatoare a romancierului. Hugo imbina observatia cu meditatia, analizeaza reactiile personajelor, comportamentul, moravurile lor si ale societatii, apoi interpreteaza si conchide, structurand mesajul moral al cartii. Din evocarea trecutului selecteaza indemnurile prezentului, intelegand istoria, in spirit romantic, ca o continua inlantuire de cauze si efecte. Naratiunea construita pe planuri alternative, intr-o dinamica a faptelor si a actiunilor, se imbina cu paginile de descriere, Hugo dovedindu-se nu doar un pictor al societatii in ansamblul ei, ci si un portretist de marca, iar substanta epica si tensiunea dramatica lasa loc unor secvente profund lirice, poetul romantic nefiind cu totul eclipsat de romancier. Intreaga formula romanesca sta astfel sub semnul unei incontestabile modernitati, pe care nu o poate ignora, in evolutia lui, marele roman al secolului al XX-lea.

Influente asupra literaturii romane

Activitatea literara a lui Victor Hugo, receptata inca din epoca aparitiei in perimetrul romanesc, gratie permanentei deschideri a culturii noastre spre cea franceza, a deschis perspective asupra noii modalitati estetice a teatrului, a oferit modelul unei constructii narative impunatoare, cultivate ulterior si de prozatorii romani, si a dat posibilitatea evaluarii europene a romantismului eminescian prin aparitia in acelasi an a celor doua capodopere: Legenda secolelor si Luceafarul.
Aceleasi teme romantice, tratate in modalitati specifice, se regasesc in vastul poem al lui Hugo si in impresionata Panorama a desertaciunilor, semn indiscutabil ca geniul nu isi afla originalitatea in idee, ci in sinteza dintre idee si forma, si ca doua literaturi europene dovedesc, o data in plus prin secolul romantic, fiintarea lor intr-o afinitate electiva, confirmata de geniile lor.

Aprecieri critice

„Mizerabilii sunt cu siguranta unul din cele mai mari romane ale tuturor timpurilor, singurul, poate, care, in partile sale principale, a satisfacut cele mai inalte exigente ale artei si conditiile unei opere populare.'
(André Bellesort)

„Din povestirea vietii ocnasului Jean Valjean, devenit - datorita iertarii pe care i-o da episcopul Myriel - bogatul industrias Madeleine, generos fata de oropsiti si asupriti, Hugo a facut un fel de utopic poem al salvarii si inaltarii omului prin bunatate si cainta.'

Motto

„Nu ma-ncantati nici cu clasici,

Nici cu stil curat si antic,[]

Eu raman ce-am fost: romantic.”

(Mihai Eminescu)

Aceasta veritabila confesiune de credinta a scriitorului ne arata clar ca optiunea sa este pentru romantism. Chiar mai mult, el se dezice astfel de clasicism si de regulile sale rigide, aceasta fiind de fapt una dintre trasaturile de baza ale curentului romantic, care aparuse ca o rebeliune a tinerei generatii impotriva vechiului regim. Cu toate acestea, Eminescu nu este un romantic pur, ca Byron sau Goethe de exemplu!

Intalnim in opera sa chiar si concepte profund clasice, cum ar fi eterna cautarea adevarului, scriitorul tradand poate din acest punct de vedere principiile romantismului. Dar mai presus de orice, el a avut marele privilegiu -datorat in cea mai mare masura neconcordantei temporale dintre majoritatea marilor romantici si dansul-, de a da o expresie unica si totalizatoare a romantismului!

Din acest motiv, opera sa se detaseaza net de cea a celorlalti romantici, existand la Eminescu chiar si unele insemne ale modernitatii. Dintre ele, luciditatea actului creatiei, tristetea apasatoare si pesimismul vor fi adoptate mai tarziu si de poetii occidentali, care erau la vremea aceea preocupati mai degraba de estetica macabra si stranie a simbolismului. Exista insa si nenumarate asemanari intre Eminescu si ceilalti poeti romantici, atat la nivel conceptual si stilistic, cat si in ceea ce priveste destinul lor boem si tragic.De fapt, toti romanticii alcatuiesc o adevarata comunitate de spirite si de destine.

Astfel, obsesia formelor il apropie foarte mult de un alt scriitor romantic, precursor al modernitatii, si anume Gérard de Nerval. De fapt, intre cei doi se pot face mai multe paralele, atat opera, cat si destinul lor asemanandu-se izbitor. Ei dau dovada unei structuri psihice comune, amandoi suferind de complexul mortii mamei si iubitei -asemanare vizibila si la nivelul operei, si amandoi gasindu-si sfarsitul intr-o boala psihica, dupa o existenta tumultuoasa si boema. In ceea ce priveste activitatea literara, Eminescu si Nerval manifesta o formatie spirituala asemanatoare, amandoi apeland la aceleasi surse de inspiratie: filosofia si literatura germana, aratandu-se interesati de aceleasi domenii ale cunoasterii: gandirea orientala, alchimia si stiintele, avand preocupari artistice comune: traduceri din limba germana si implicare in viata contemporana prin activitate publicistica, si realizandu-se in poezie si proza, in timp ce tentatia dramatica esueaza. De asemenea, formatia spirituala, atitudinea faustica si personalitatea de tip enciclopedic il infratesc cu Johann von Goethe, iar preocuparea pentru ireal si proza fantastica cu Théophile Gautier.

Vorbim mai degraba de inrudiri, asemanari si nicidecum de influente, caci nu trebuie sa uitam ca inainte de a fi curent si scoala literara, romantismul este o componenta psihica si un mod de viata sufleteasca! In acest sens, putem observa ca ruinarea fizica si psihica este vizibila la mai toti scriitorii romantici: Edgar A. Poe, N. V. Gogol, Friedrich Nietzsche, Nerval si desigur, Eminescu.

Pentru a ne forma o idee mai precisa despre romantismul operei eminesciene, vom arunca o privire asupra principalelor teme si motive romantice, asupra felului in care au fost ele tratate de cei mai importanti scriitori romantici si asupra asemanarilor si deosebirilor dintre viziunea lor si cea a lui Eminescu. Sa luam spre exemplu tema istoriei, propusa de romantici drept unul dintre mijloacele cele mai bune de a evada din cotidian intr-o varsta ideala. Ea se suprapune la un moment dat peste tema timpului in viziunea mai multor romantici, deaceea cele doua teme nu pot fi tratate absolut separat, ci in functie de felul in care ele interactioneaza in opera scriitorului respectiv.

Astfel, Alfred de Musset in ‚Noapte de decembrie’, defineste trecutul ca pe o lunga insiruire de episoade in fata carora omul este mereu singur, iar Alphonse de Lamartine ofera in ‚Meditatii poetice’ perspectiva timpului divizat in generatii ce se scurg in acelasi sens si suporta aceleasi realitati: ‚Si secolul ce moare, povestindu-si durerea/ Celui ce renaste’ (‚Disperarea’). De altfel, pentru el tema timpului reprezinta o adevarata super tema, fiecare poezie a sa continand trimiteri de o frumusete plastica aparte spre coordonata primordiala a universului: ‚Vesnicie, neant, trecut, sumbre abisuri,/ Ce faceti voi din zilele pe care le-nghititi?’ (‚Lacul’)

Pe de alta parte, Percy Shelley slaveste in ‚Un nou imn national’ o istorie mareata, care trebuie inviata si care este pusa in antiteza cu realitatea cruda si aproape macabra din ‚Randuri scrise in timpul gevernului Castlereagh’. El nu se opreste insa la aceasta viziune patriotica, ci declara in ‚Ozymandias’ efemeritatea istoriei si a gloriei eroilor, ea ne mai putand fi un refugiu, sau poate doar unul trecator. Aceeasi perspectiva ne ofera si Byron in ‚Oscar d’Alva’, cu toate ca aici avem de-a face cu o istorie scrisa mereu si mereu de aceeasi oameni si care nu-i pedepseste niciodata pe cei nelegiuiti. In ‚Melodiile ebraice’, el evoca gloria antichitatii biblice si isi declara preferinta pentru valorile morale si sociale ebraice. Edgar Poe, celebrul romantic american cu tendinte ‚gotice’, va dezminti de asemeni in ‚Ulalume’ valenta de refugiu a istoriei, pentru ca trecutul este imbibat cu suferinta. Din contra, in ‚Palatul bantuit de strigoi’ acesta devine refugiul indelung cautat si este etern pentru ca el dainuie cumva prin acele suflete care nu-si gasesc linistea (strigoii).

Poetii germani vor cultiva indeosebi tema istoriei, pe care o vor folosi si ca sursa de inspiratie pentru multe din operele lor. Goethe, in ‚Hermann si Dorothea’ va dezvolta conceptul calatoriei spiritului in timp, sau mai bine spus, a spiritului care traieste intr-un spatiu atemporal etern, alaturi de celelalte spirite mari ale omenirii, acest spatiu fiind Latium. Tot el va slavi mitologia si istoria antica a Greciei in ‚Prometeu’, ‚Euphrosyne’ sau ‚Nemesis’ si pe cea araba in ‚Cartea lui Timur’ sau ‚Cartea lui Suleika’. Iar Novalis, in ‚La Falckenstein’ da glas dorintei dintotdeauna a omului de a se putea intoarce in timp, de a putea vedea aievea eroii din vechime.

Tot o idealizare a antichitatii greco-romane vom intalni si la romanticii rasariteni, si dintre ei, Puskin, marele poet rus, se va identifica in mod special cu Ovidiu bardul latin trimis in exil tocmai in aceasta parte a Europei (‚Dintr-o scrisoare catre Gnedici’, ,Lui Ceaadaev’). Am putea spune chiar ca are loc o dedublare, scriitorul cautand un refugiu in trecut, pe care si-l inchipuie ca pe trairea unei vieti deja cunoscute: cea a cunoscutului poet roman! De asemenea, in unele poezii ca ‚Scutul lui Oleg’ apare motivul mesajului trimis din trecut si ajuns in prezent prin intermediul unor obiecte simbolice.Vigoarea liricii antice va fi sustinuta si de romanticul maghiar Petöfi Sándor in ‚Homer si Ossian’. Aici el face o interesanta paralela intre cele doua personaje lipsite de simtul vazului, ele fiind singurele marturii ale unor civilizatii disparute. Pe de alta parte, el accentueaza si valenta patriotica a trecutului, admirand si reinviind in versurile sale (‚Lehel’, ‚Peti Liliom’, ,Zold Marci’) o perioada si un stil de viata prin definitie romantic, acela al haiducilor. Este un exemplu concludent de evaziune in istorie si natura, specific romanticilor!

La Eminescu, istoria reprezinta tot o modalitate de evaziune intr-o varsta ideala, eroii pe care ii evoca fiind intr-o stransa legatura cu spatiul pe care il reprezinta. Poetul insista mult pe atitudinea lor, plina de maretie si de siguranta, reliefata prin procedeul predilect romantic al antitezei (‚Scrisoarea III’). Cele mai multe proiecte dramatice ale scriitorului sunt concepute pe aceasta tema.

Cat despre tema timpului, la Eminescu putem spune ca avem de-a face cu o supra tema, pentru ca, mai mult ca iubirea, mai mult ca natura, el a cultivat aceasta tema. Se poate chiar vorbi de un sentiment al timpului specific eminescian. Astfel, poetul roman devine superior multor altor poeti romantici prin multitudinea perspectivelor. In ansamblu, opera sa poate fi considerata o adanca si ampla meditatie asupra vietii si a mortii. Poetul isi simte intreaga existenta sub semnul timpului, iar drama celui care ar vrea sa atinga o cunoastere absoluta este aceea de a avea sentimentul relativitatii. Se invoca des perspectiva timpului individual, care reprezinta trecerea spre o moarte inevitabila. In opera sa, Eminescu incearca totusi diferite modalitati de scapare de sub zodia acestui timp individual.

O alta modalitate de evadare, de data aceasta absoluta, specifica romanticilor este reflectata in tema naturii. Avem de-a face cu o natura coplesitoare, cu spatii bogate, luxuriante, iar momentele evocate in mod special sunt furtunile sau peisajele catastrofice, deci o natura dezlantuita. Se prefera motivul selenar si cel vegetal, reprezentat printr-o mare varietate florala.

Byron, in ‚Stante compuse pe timpul unei furtuni’ se opreste indelung asupra peisajului de tip catastrofic, pe care il descrie cu lux de amanunte, natura dezlantuita fiind pusa in antiteza cu iubirea ce-i incalzeste sufletul. In alte poezii, poetul englez vizualizeza natura ca pe un spatiu destinat iubirii, dar nu oricarei iubirii, ci al celei dintai, celei mai pure. De asemenea, elemente ca ‚izvorul sfant’, ‚codrii carunti’ determina peste timp intoarcerea spre copilaria si adolescenta pline de libertate: ‚Eu doar de pruncia-mi raman fermecat’. Pe de alta parte, Shelley pare sa prefere peisajele luminoase, de vara, ca cel din ‚Stihuri scrise langa Neapole’, unde lumina si sunetul valurilor nu reusesc sa-i alunge singuratatea dulce, dar si dureroasa: ‚Si totusi chinul meu e bland,/ Cum sunt si apele, si marea.’ In ‚Oda vantului din apus’, celebra sa elegie, el invoca toate intruparile celei mai covarsitoare forte ale naturii: mai intai, vantul este cel care vesteste primavara, anotimp plin de culoare si arome, tot el este cel ce isca furtunile pe mare, determinand catastrofe si fiind un neobosit calator pe valurile oceanului, dar el are si valente de ideal al copilariei si tineretei poetului, si de profet pentru popoarele lumii: ‚O trambita ce lumea o trezeste’.

Spre deosebire de poetii europeni, Poe manifesta o profunda si perpetua inclinatie spre intuneric, spre peisaje ciudate, ireale, halucinante, aproape sinistre, cum vor prefera mai apoi si poetii simbolisti. In binecunoscutul sau poem ‚Tamerlan’, americanul realizeaza o interesanta paralela intre peisajul de furtuna si ambitiile personajului central care-si paraseste iubirea pentru faima. Sunt des evocate elementul nocturn, noaptea fiind un ceas al iubirii libere, neincatusate, si cel al lunii, dar avem de-a face cu o luna alba, cu raza moarta, deci un insemn al singuratatii poetului. Acelasi motiv al lunii palide este reluat si in poezia ‚Dormind’, unde apare ca un adevarat miraj selenar: ‚O ceata ca de opiu, pala/ Din discul auriu exala’.

Celebru pentru poeziile sale inchinate noptii este insa Musset, el propunandu-si sa le surprinda in rotirea anotimpurilor, fiecare dintre ele sugerand un alt motiv romantic, dar si o alta trasatura a spiritului uman. Lamartine insa prefera peisajele cosmogonice, unde predomina intunericul, dar mai ales elementul temporal cu tenta filosofica: ‚Disperarea’, ,Filosofie’.

Un alt romantic fascinat de elementul nocturn, Novalis, va inchina acestuia mai multe elegii, intitulate ‚Imnuri catre noapte’, unde va face lauda luminii, dar mai ales a celei selenare, noaptea fiind momentul propice al regasirii sinelui, iar somnul un element primordial, vital, atotstapanitor. In opera marelui Goethe gasim tratate aproape toate motivele naturale specific romantice: cel al lunii in ‚Lunii’, ‚Clar de luna’, ‚La un rasarit de luna plina’, unde ea este , rand pe rand ‚chip al dragostei ce doare’, protector mut al indragostitilor si mesager al dragostei; cel al noptii in ‚Noaptea’, ‚La miezul noptii’, fiind invocate si stelele, cele ce reprezinta de fapt oglindirea astrala a sentimentelor umane; cel vegetal im ‚Floare de rasura’, ‚Vioreaua’, ‚Metamorfoza plantelor’, ‚Primavara timpurie’. Vedem astfel valoarea sintetica a operei goetheene, datorita mai ales faptului ca el este unul dintre primii si cei mai desavarsiti romantici.

La Eminescu avem de-a face de fapt cu doua naturi. Mai intai una exterioara, ale carei elemente au fost evocate si de alti scriitori, dar care poarta totusi un timbru aparte, fiind mereu numita eminesciana. Elemente cum ar fi lacul, codrul, izvorul, teiul, salcamul, toate sunt articulate intr-o noua lume. Dar exista apoi si un alt tip de natura, o natura interioara, un suflet ce se oglindeste in toate poeziile sale. Cu toate acestea, natura exteriaora preia o serie de elemente ale poeziei romantice, cum ar fi peisajul selenar si prezenta astrelor, peisajul cosmogonic. De asemenea, la fel ca la ceilalti romantici, motivul visului si cel acvatic sunt incluse in tema naturii.

Dar ceea ce este cu adevarat inedit la Eminescu, ca si la ceilalti scriitori romantici, este impletirea acestei teme cu cea a iubirii! El nu zugraveste pur si simplu natura ca pe un cadru, el nu a scris pasteluri ca Alecsandri. Natura eminesciana este un spectacol adevarat, contemplat dinauntru, surprins in infatisarile sale primordiale si eterne. Calinescu afirma chiar ca poeziile lui Eminescu pe tema naturii pot fi considerate opere ale liricii interioare!

Iubirea, in viziune romantica, este un sentiment profund, asociat de obicei meditatiei filosofice si secesionat in doua atitudini specifice: extazul si dezastrul. Poetii romantici, asa cum am vazut, ataseaza acestei teme si pe cea a naturii, ceea ce nu este de altfel un element de noutate, pentru ca il intalneam si in vechime. Dar in romantism, natura devine un cadru in care se desfasoara un ritual erotic.

Este cunoscut faptul ca ‚Dupa ce dragostea a disparut, inima noastra continua sa-i pastreze amintirea.’ Aceasta realitate universala proferata de Puskin reiese din mai toate poeziile sale de dragoste: ‚Prietena, uitat-am’, ‚Marturisire’, unde lanseaza conceptul de poet romantic sortit sa iubeasca vesnic, in ciuda treceriii timpului si a deziluziilor trecute. Se observa de asemenea preocuparea sa pentru crearea portretului femeii angelice: ‚Fecioara’, ‚Frumoasa’, ‚Tu esti Madona’. Aceasta este o fecioara mandra, pura, dar intangibila, caci desi ii subjuga pe toti cei care o cunosc, ea cauta mereu altceva. De fapt este o femeie angelica ce se metamorfozeaza in femeie profana, inlaturandu-se coordonatele sale sfinte si fiind chiar numita ‚mama lui Amor’. Inedit la Puskin este motivul barbatului necredincios, el fiind cel care declanseaza despartirea cuplului (‚Cand bratele-mi’).

Un alt concept inovator, prezent de data aceasta in poezia lui Petöfi, este cel al lunii vizualizate ca un element masculin, ca un ‚indragostit al noptii’ (‚Calatorii dragostei’). Tot luna, alaturi de noapte este peste tot evocata pentru a sublinia puritatea primei iubiri: ‚Intaia dragoste’, ‚Dragoste, dragoste’, iar iubirea tumultuoasa, mereu prada deznadejdii si geloziei -iubirea de tip romantic- este descris&a in ‚Iubirea-mi’. Dar cele mai multe poezii sunt inchinate iubitei pierdute, rapite prematur de moarte si reprezinta ciclul ‚Crengi de chiparos pe mormantul Etelkai’.

 Dupa cum am mai vazut, un caz aparte in literatura romantica il reprezinta romanticul american Edgar Allan Poe, iar unicitatea lui este evidenta si la nivelul perspectivei asupra motivului erotic. O predilectie deosebita va exista evident spre motivul mortii iubitei, dar ceea ce aduce al nou este motivul nordic al stafiilor, al sufletelor ce se intorc dupa moarte. Astfel, pierderea fiintei iubite este fie pusa in legatura cu copilaria si nasterea ei (‚Dormind’), fie insotita de o durere muta si deci cu atat mai agonioasa (‚Lenore’), fie retraita vesnic prin prezenta motivului mormantului sau (‚Ulalume’), fie o modalitate de implinire a dragostei pe care o traisera pe pamant (‚Annabel Lee’).

Inedita este insa nuvela ‚Morella’, care propune motivul dublului, reprezentat aici prin iubita care, stiindu-se urata in viata de cel iubit, se stinge si reinvie in copilul caruia ii da viata, pentru a fi in sfarsit iubita de acesta, dar si pentru a-i aduce inapoi suferinta pe care el i-o pricinuise in trecut.

Shelley va scrie poezii erotice cu caracter filosofic, ca de exemplu ‚Amor aeternus’, in care face elogiul dragostei ca sentiment si fericire suprema, sau ca ‚Filosofia dragostei’, unde apare motivul iubirii care sta la baza intregii firi, care coordoneaza orice miscare din natura: ‚muntii-astern pe cer saruturi’, ‚soarele in brate strange globul’. Byron va pleda insa pentru o dragoste voluptuoasa, o pasiune arzatoare, dar urmata din pacate in mod inevitabil de o ruptura dura si dureroasa –dragostea romantica: ’Dar doua inimi c-o sfortare/ Desprinse nu pot fi nicicum’ (‚Ne-am despartit’, ,Adio’). In alte poezii -ca ‚Stante pentru Augusta’, ‚Catre Augusta’, ‚Epistola catre Augusta’- dragostea platonica, frateasca de la inceput se transforma treptat intr-o dragoste puternica, sora devenind pentru poet o iubita, un model de fidelitate si intelepciune care nu-l paraseste in nici o imprejurare, in pofida societatii care ii stigmatizeaza.

Pentru Novalis, iubirea are un caracter preponderent moral, ea fiind cea care l-a indemnat spre bine si o cale de a te cunoaste pe tine insuti –aceasta fiind o viziune specifica romanticilor. Astfel, iubita sa este soarta, cea care ii daruie libertate si fericire (’Dragostea din urma’) sau chiar moartea, cea care il va ajuta sa iubeasca mai aproape de desavarsire (‚Nu ma uita’). Goethe insa va trai, asemeni lui Byron, o iubire intensa, profana, cantata in ciclurile ‚Cantece pentru Friederike’, ‚Versuri pentru Charlotte von Stein’ si ‚Cartea iubirii’. Spre deosebire de viziunea pastorala, paradisiaca ce razbate din primul sau de cea clocotitoare si fertila din al doilea, in ‚Cartea iubirii’, poetul ne ofera o perspectiva filosofica, asemuind dragostei o carte, cu putine capitole inchinate bucuriei, dar cu multe pagini ale suferintei.

 Acest concept este sublim redat de Heinrich Heine atunci cand spune: ‚Iubirea este ca o flacara intre doua bezne: cu cat arde mai puternic, cu atat mai repede se stinge.’ Dar, conform aceluiasi Goethe: ‚Pasiunile noastre sunt adevarati sfincsi. Indata ce arde cel vechi, izbucneste din cenusa lui cel nou.’ Schiller va afirma valoarea dragostei insotite de suferinta prin maxima: ‚Stie ce este iubirea numai acela care iubeste fara speranta.’, in opozitie cu Hugo, pentru care ‚Adevarata dragoste este luminoasa ca zorile si tacuta ca mormantul’. Mai linistit, Musset vine sa-i impace pe toti, spunand ca ‚Nu este greu sa te-ndragostesti, este greu sa marturisesti dragostea ta’.

Aceasta viziune apare desigur si la Eminescu, el adoptand in mare masura perspectiva romantica. Cu toate acestea, el nu recepteaza natura ca pe un singur cadru, ci cauta o natura anume, transformata apoi intr-un intreg univers. Tipic romantica este insa conceptia despre iubire, aceasta fiind vizualizata ca o cale de cunoastere, de a atinge absolutul. Pornind de la aceasta conceptie, regasim doua atitudini eminesciene: cea in care predomina Eros si motivul femeii angelice –lirica de tinerete, si cea in care se insinueaza deja prezenta lui Thanatos si motivul femeii demon –lirica tarzie.

Desi ar putea parea ciudat, urmatoarea tema despre care vom discuta este moartea. Romanticii au o viziune proprie asupra acestui mister care i-a incitat pe oameni inca din cele mai vechi timpuri. Asa cum spunea si Goethe: ‚Acela este omul cel mai fericit, care poate pune in legatura sfarsitul vietii sale cu inceputul ei.’.

Cu alte cuvinte, scopul vietii este acela de a-i lega inceputul si sfarsitul, insinuandu-se subtil aici si ideea ca moartea este in fapt o a doua nastere. Schiller ne ofera insa o definitie mult mai exacta a ceea ce inteleg romanticii prin tema mortii, si anume: ‚Daca moartea nu poate fi biruita,/ Eternitatea poate fi castigata’. Si aceasta eternitate se poate castiga doar prin implinirea idealului, prin dainuirea amintirii omului de geniu in sufletele oamenilor.

Novalis ne vorbeste despre un ‚talc’ al mortii, ce trebuie invatat: ‚Invatati sa prindeti talcul mortii,/ Cuvantul vietii sa-l aflati’, (Cantecul mortilor’), la fel ca si Eminescu in ‚Oda (in metru antic)’, iar Poe in poezia ‚Cetatea din mare’ afirma egalitatea spiritelor dupa moarte, contestand astfel motivul biblic al Paradisului si Infernului: ‚Priviti! Cladit-a moartea tron/ In loc ferit de orice zvon ()/ Si cei rai, si cei buni, cei mai buni, cei mai rai,/ Acolo-s vesnic fii sai.’.

Conceptul mortii eliberatoare este evident in versurile lui Byron: ‚Aflati ca orice-ati fost pe lume,/ Mai bine-ar fi sa nu fi fost’.(‚Euthanasia’), la fel ca si egalitatea oamenilor in fata mortii, sustinuta si de Eminescu in ‚Scrisoarea I’. Insignifianta vietii omenesti se releva aici cu o claritate rar intalnita, aproape usturatoare. Pentru Shelley insa, moartea nu este decat un somn in care poetul poate visa nestingherit, in timp ce imprejurul lui se iveste peisajul mirific al lumii somnului. Marea intrebare care a stat pe buzele omului inca de la aparitia sa, misterul mortii nu poate fi insa patruns, caci: ‚Vreo Forta-ascunsa/ A ridicat vreodata valul vietii/ Si-al mortii?’ (‚Mont Blanc’).

In poezia lui Petöfi nu moartea in sine are importanta, ci felul in care ea se va produce. Astfel, una dintre cele mai chinuitoare griji ale poetului este aceea de a nu muri ‚pe perne-n pat, de suferinta’. Asa cum se va si intampla in realitate, moartea pe care si-o doreste este una glorioasa si rapida: ‚Ci fa sa fiu stejar, iar moartea fulger fie.’ Mult mai pragmatic, Hugo va afirma ca: ,Fericirea de a trai face glorioasa moartea’, si nimic altceva. Contrar celorlalti poeti romantici, el pare sa ignore posibilitatea unei vieti post-mortem, si indeamna la trairea intensa a fiecarui moment al vietii.

Specifica lui Eminescu este moartea voluptuoasa, viziune perfect originala, nemaiintalnita in nici o mitologie si la nici un alt romantic. In ‚Oda (in metru antic)’, el vorbeste despre arta de a muri, arta ce trebuie invatata pe parcursul vietii, dar si despre necesitatea ca viata sa se sfarseasca prin regasirea eu-lui pierdut la nastere.

Dar probabil cea mai romantica tema, in sensul ca a fost pentru prima data introdusa in literatura de romantici, este cea a omului de geniu. Cel care a consacrat-o si care a definit in fapt prototipul geniului nu este altul decat Byron. Acest model uman se caracterizeaza desigur prin posedarea unor insusiri neobisnuite, cum ar fi memoria exceptionala, inteligenta covarsitoare, pasiunea pentru studiul de orice fel, seninatatea abstracta, dezinteresul fata de tot ceea ce este lumesc si binenteles o viata pasionala plina de aventuri.

Portretul scriitorului romantic a fost de la inceput schitat de Schiller atunci cand a afirmat ca ‚Poetul este un vesnic cautator de absolut, iar opera sa reflecta genialitatea’, dar, dupa Goethe, ‚Primul si ultimul lucru care se cere geniului este iubirea adevarului’. Vedem astfel ca pentru romantici, geniul este aproape o meserie, care are nenumarate reguli si care odata insusit, devine o datorie. Cu toate acestea, asa cum subliniaza si Hugo, ‚Chiar daca te-ai lasa prada nedreptasii si durerii, cine n-ar accepta cu bucurie geniul platit cu pretul nenorocirii?’ Dar cum se formeaza de fapt acest geniu?

Goethe este de parere ca ‚Talentul se formeaza in tacere’, prin aceasta intelegand munca individuala neobosita si necunoscuta celorlalti, care se afla in opozitie cu cea despre care se trambita la fiecare colt de strada –munca superficiala. In sprijinul aceste idei vine si afirmatia lui Novalis: ‚Artistul se inalta pe om ca statuia pe un piedestal’, ceea ce inseamna ca fara un suport intelectual si etic nimeni nu poate deveni un geniu, oricat s-ar stradui. Heine insa este de alta parere, in viziunea sa ‚Un mare geniu se formeaza printr-un alt mare geniu’, deci fiecare nou poet invata din arta si stiinta inaintasilor sai, pentru ca ‚Sufletele puternice sunt inrudite intre ele’, asa cum spunea si Schiller, cunoasterea de sine joaca fara indoiala un rol foarte important in devenirea oricarei fiinte, si deci mai cu seama in cea a unui scriitor.

Dupa Eminescu insa, ‚Oamenii se impart in doua categorii: unii cauta si nu gasesc, altii gasesc si nu se multumesc’. Este greu de spus unde se incadreaza oamenii de geniu. As spune ca ei fac parte din ambele categoriI, caci cauta mereu ceva ce nu poate fi gasit, si atunci cand gasesc cel mai apropiat echivalent pamantesc al dorintelor sale, il dispretuiesc. Exista insa si un miraj al atingerii idealului, caruia romanticii ii datoreaza tot zbuciumul si suferinta vietii lor, pentru ca, asa cum spune si Goethe‚ ‚Niciodata nu suntem mai indepartati de scopul dorintelor noastre, decat atunci cand ne inchipuim ca-l posedam’. Pentru Eminescu, oamenii in general, dar mai ales cei superiori, cei geniali, ‚sunt probleme pe care si le pune universul, iar vietile lor incercari de dezlegari’. Este fara indoiala o definitie cat se poate de originala, in care viata omului este conceptualizata ca o frumoasa, dar eterna indoiala si enigma. Aceeasi viziune asupra coordonatei divine a spiritului omenesc o are si Goethe, pentru el sublimul rezidand tocmai in umanitatea noastra: ‚Cu cat simti mai mult ca esti om, cu atat esti mai asemanator cu zeii’.

Dupa cum am vazut, una dintre cele mai importante insusiri ale unui geniu este dinamismul, faptul ca el nu vrea sa se supuna sortii si societatii in care traieste, de aici derivand si marea sa drama. Aceasta constientizare partiala a luptei pe care o reprezinta viata unui om de geniu o intalnim la mai toti poetii romantici: la Hugo, care afirma: ‚Traiesc cu-adevarat doar cei ce lupta’, iar pentru Goethe, a fi un om, inseamna a fi un luptator! Tot Schiller va fi insa cel care va da o definitie totalizatoare a ceea ce ar trebui sa fie viata pentru orice om, si deci cu atat mai mult pentru un geniu: ‚Munca este conditia vietii, scopul ii este intelepciunea si fericirea, rasplata’. Intelegem astfel ca pentru un om de geniu soarta nu poate fi decat nemiloasa, plina de deziluzii si suferinta, dar superioritatea sa fata de ceilalti oameni consta tocmai in capacitatea lui de a se ridica deasupra a tot ceea ce este omenesc si pamantesc, capacitate transpusa mai ales in opera sa geniala.

Este o tema care l-a preocupat in mod deosebit pe Eminescu, si care este fara indoiala punctul de sprinjin al capodoperei sale lirice ‚Luceafarul’ si al celei mai celebre si interesante nuvele eminesciene, ‚Sarmanul Dionis’. Daca stam sa ne gandim, ajungem la concluzia ca sunt foarte putine poeziile ce nu contin si aceasta tema profund romantica. ‚Scrisoarea I’, ,Floare albastra’, ,Mai am un singur dor’, toate ne vorbesc despre zbuciumul si neajunsurile vietii omului de geniu si despre speranta in izbavirea mortii.

Aproape intotdeauna acest personaj are un moment de slabiciune, in urma caruia isi doreste cu ardoare sa scape de povara genialitatii sale in schimbul unei ‚ore de iubire’. Si intotdeauna el se reintoarce la pozitia initiala prin revelarea dureroasa a efemeritatii si nestatorniciei oamenilor de rand. Aceasta este de fapt povestea poetului romantic in general, care nu-si poate gasi implinirea pe pamant, desi intreaga sa viata este o neobosita fuga dupa ideal. Pentru el genialitatea este o sublima binecuvantare, dar si un imuabil blestem!

In fapt, toti scriitorii romantici pot fi priviti ca o mare si geniala familie, toti avand aceleasi trasaturi definitorii, aceleasi conceptii si aspiratii, dar si aceeasi nefasta incarcatura genetica, inscrisa in destin. Ei sunt prin excelenta, prin insasi structura lor interioara o rasa aparte, sortita unei vieti de zbucium si unui sfarsit dramatic, cauzat de marea discrepanta dintre propria lor lume interioara si lumea exterioara, reprezentata prin societatea in care traiau. Iar opera lor, intreaga literatura romantica, ar putea fi citita in totalitate ca si cum ar fi opera unui singur autor!

Bibliografie:

 

1.        Arte poetice. Romantismul –Angela Ion

2.        Poezii –Mihai Eminescu

3.        Geniu pustiu (volum de proza) –Mihai Eminescu

4.        My lord –George Gordon Byron

5.        Moarte usoara –George Gordon Byron

6.        Opera integrala –George Gordon Byron

7.        Nor singuratic –Percy Bysshe Shelley

8.        Versuri si proza –Edgar Allan Poe

9.        Nevoia de credinta –Novalis

10.      Heinrich von Ofterdingen –Novalis

11.      Opera integrala –Johann Wolfgang von Goethe

12.      Elegii romane –Johann Wolfgang von Goethe

13.      Memorii de dincolo de mormant –René de Chateaubriand

14.      Legenda secolelor –Victor Hugo

15.      Contemplatiile –Victor Hugo

16.      Meditatii poetice –Alphonse de Lamartine

17.      Noptile –Alfred de Musset

18.      Romanul mumiei –Théophile Gautier

19.      Talismanul (poezii) –Alexandr Sergheevici Puskin

Poezii alese –Petöfi Sándor