ABORDARI CONCEPTUALE PRIVIND MANAGEMENTUL PRODUCTIEI

ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND MANAGEMENTUL PRODUCŢIEI

FUNCŢIUNEA DE PRODUCŢIE-LOC sI IMPORTANŢĂ ÎN CADRUL ÎNTREPRINDERII

Supravietuirea si dezvoltarea întreprinderilor depinde în mod major de masura în care oferta lor de bunuri si servicii este capabila sa satisfaca nevoile clientilor. Atingerea acestui deziderat impune ca toate componentele întreprinderii sa colaboreze în mod armonios astfel încât întregul set de activitati derulate în interiorul organizatiei sa-i permita sa reactioneze adecvat la solicitarile clientilor.

Managementul întregului complex de activitati din interiorul întreprinderii reclama modalitati de abordare adecvate pentru ca functionarea agentului economic sa genereze performantele dorite. Conform teoriei managementului doua abordari se detaseaza ca importanta si utilitate: abordarea functionala si abordarea sistemica.

Abordarea functionala considera întreprinderea un organism complex, aflat în continua transformare si evolutie. Functia este un concept teoretic abstract, utilizat pentru a ordona activitatile complexe si variate ale întreprinderii (spre deosebire de functii, activitatile au un caracter concret). Notiunea de functiune la nivel de întreprindere a aparut ca urmare a studiilor referitoare la relatia dintre diviziunea muncii si ierarhia obiectivelor .

obiective fundamentale - exprima principalele scopuri ale întreprinderii. Scopul poate fi de exemplu realizarea unui profit. Obiectivele acesteia au un caracter sintetic si integrator si se   refera la o perioada lunga de timp.

obiective derivate de gradul I (principale) - deriva din cele fundamentale. Un exemplu poate fi productia ce trebuie reali 535e42f zata într-o perioada de timp.

obiective derivate de gradul II (secundare)- se deduc din cele de gradul I   si implica în realizarea lor folosirea unor procese de munca. De exemplu un obiectiv derivat îl reprezinta realizarea unui anumit produs într-o cantitate specificata.

obiective specifice - sintetizeaza lucrarile si actiunile care contribuie la realizarea obiectivelor derivate. De exemplu un astfel de obiectiv poate fi realizarea reperelor necesare produsului.

obiective individuale   - caracterizeaza activitati specifice la nivelul posturilor de munca, de exemplu: executia unui set de operatii. Acest set de operatii constituie sarcina postului.

Functiunea reprezinta ansamblul activitatilor omogene, complementare sau convergente desfasurate de un personal de o anumita specialitate, folosind metode si tehnici specifice, cu scopul realizarii obiectivelor derivate de gradul I.

Dupa cum se observa din definitia data, gruparea activitatilor pe functiuni se poate realiza potrivit unuia din urmatoarele criterii:

criteriul omogenitatii;

criteriul complementaritatii;

criteriul convergentei.

Criteriul omogenitatii presupune gruparea a doua sau mai multe activitati identice ca specific, care necesita tehnologie si tehnici specializate de lucru în acelasi domeniu, dar al caror volum justifica tratarea lor distincta. De exemplu, vânzarea produselor pe piata interna si pe piata externa sunt activitati omogene care sunt integrate functiunii comerciale.

Criteriul complementaritatii consta în gruparea de activitati care se completeaza reciproc si unde una este auxiliara celeilalte. Activitatile pot fi diferite ca natura, pot necesita tehnici diferite de abordare, dar legaturile dintre ele sunt indispensabile. În acest context, activitatea de întretinere si reperatii este o activitate auxiliara în raport cu activitatea de fabricatie, o activitate de baza, deci sunt activitati complementare si se includ în functiunea de productie.

Criteriul convergentei presupune gruparea unor activitati diferite, reclama tehnici de abordare diferite, dar converg spre realizarea unui anume obiectiv. De exemplu, activitatea de documentare si activitatea de inventica- total diferite - converg spre elaborarea unei tehnologii sau spre crearea unui nou produs. Ambele activitati sunt grupate în functiunea de cercetare-dezvoltare.

În multe cazuri delimitarea continutului unei functiuni constituie o problema deosebit de dificila deoarece, privind din diferite unghiuri, una si aceeasi activitate poate fi inclusa într-o functiune sau alta. În plus, o serie de activitati se împletesc foarte strâns si se interconditioneaza reciproc încât includerea lor într-o functiune se realizeaza cu un anumit grad de aproximare.

H. Fayol a definit pentru prima data functiunile întreprinderii si astazi s-a ajuns la un consens cu privire la denumirea lor: cercetare-dezvoltare, productie, comerciala, financiar - contabilitate, resurse umane.

Functiunea de productie cuprinde activitatile prin care se realizeaza miscarea, transformarea si prelucrarea unor resurse primare pâna la obtinerea unui produs finit, efectuarea unor lucrari sau prestarea unor servicii prin care se creeaza conditiile necesare desfasurarii fabricatiei.

Abordarea functionala este relativ limitata. Jay Forrester a evidentiat ca aceste activitati nu sunt separate în cadrul întreprinderii iar cunoasterea partilor nu este suficienta. Interconectarile si interactiunile sunt mult mai importante decât componentele luate separat. Din acest punct de vedere s-a trecut la abordarea sistemica.

Abordarea sistemica are la baza notiunea de sistem. Sistemul este o sectiune finita în timp si spatiu a realitatii, fiind un ansamblu de elementare între care exista relatii si care functioneaza împreuna pentru atingerea unui obiectiv.

Imaginea folosita în general pentru reprezentarea unui sistem este aceea de "cutie neagra" (fig.nr.1.1.) care arata intrarile(I) si iesirile(O) în sistem, în interiorul lui având loc procesul de conversie.

Întreprinderea constituie un sistem, iar productia un subsistem al întreprinderii, având elemente (oameni, utilaje), relatii (între operatii) si un scop (obtinerea produselor finite prin transformarea intrarilor).

Conversia, adica modul în care intrarile devin iesiri este determinata de structura sistemului. În cadrul unei întreprinderi transformarea este reprezentata de procesul de productie. În cadrul sistemului "productie" se deosebesc subsistemele: tehnic, uman, informational, dar si subsistemele: fabricatie, pregatirea fabricatiei, logistica, etc.

Oprindu-ne la doua din atributele sistemului întreprindere, (intrarile si iesirile), analiza acestora ne permite sa apreciem componenta structurala. Intrarile sunt reprezentate de resursele de natura materiala, umana si financiara, cum ar fi: materii prime, utilaje, energie, personal, capital, informatii etc. Iesirile se refera la: produse, lucrari, servicii, personal, capital si informatii. Marimile iesirilor permit caracterizarea obiectiva a comportarii sistemului, iar marimile de intrare ne apar drept cauze care provoaca schimbarea starii sistemului.

Sistemele industriale sunt cibernetice adica prezinta legaturi feed-back între intrari si iesiri si legaturi feed-back care permit prognoza starii viitoare a sistemului. Relatia intrare - stare - iesire este dependenta de factorul timp. Sistemul la care timpul intervine în expresia intrarilor, starilor si iesirilor este un sistem dinamic. În cele mai multe cazuri iesirile efective sunt diferite de iesirile programate , fapt care impune controlul iesirilor efective si mentinerea lor în limitele prestabilite. Pentru realizarea acestui obiectiv este necesar ca asupra marimii de intrare sa intervina o corectie sau o multitudine de corectii care pornesc de la iesiri si modifica intrarile. În aceasta situatie intervine o conexiune inversa (feed-back) care provoaca o corectie DU asupra intrarii initiale U. Atributele sistemului întreprindere: intrari, stari, iesiri si conexiune inversa (feed-back) sunt redate în fig. 1.2.

Fig.1.2. Atributele sistemului întreprindere

Considerând si relatia de corectie a intrarilor, rezulta ca marimea iesirilor la un moment dat poate fi descrisa prin urmatoarea expresie matematica:

Y(t) = f

Pentru ca actiunea de corectie sa aiba efectele scontate trebuie aplicata asupra fluxului de intrare din momentul în care apar primele tendinte de modificare a marimii de iesire de la valoarea programata.

MANAGEMENTUL PRODUCŢIEI-CONCEPT, CONŢINUT, OBIECTIVE sI EVOLUŢII

Orchestrarea întregului ansamblu de resurse în vederea obtinerii produsului final constituie obiectivul central al managementului productiei. Aceasta înseamna ca în sfera de responsabilitate a managementului productiei intra toate activitatile prin intermediul carora se planifica, organizeaza, coordoneaza, antreneaza si controleaza utilizarea resurselor necesare realizarii produselor si serviciilor.

Tipurile de decizii luate la nivelul managementului productiei pot fi tipologizate dupa mai multe criterii.

A. Daca se are în demersul logic al managementului oricarei activitati se întâlnesc urmatoarele decizii (tabelul 1.1.):

Tabelul 1.1.

B.În functie de natura deciziilor avem:

I Decizii strategice:

-Stabilirea portofoliului de produse

-Construirea, dezvoltarea si închiderea capacitatilor de   productie

-Selectarea tehnologiei de fabricatie

-Selectarea amplasamentului capacitatilor de productie.

II Decizii tactice:

Alegerea echipamentelor si utilajelor

Subcontractarea productiei.

III Decizii operationale:

Programarea operativa

Controlul calitatii

Optimizarea marimii stocurilor.

Obiectivele managementului productiei pot fi sintetizate dupa cum urmeaza:fabricare unor produse de calitate, la cel mai redus cost posibil, livrate la termenul convenit cu clientii si flexibilitatea respectiv adaptarea rezultatelor productiei , din punct de vedere sortimental, cantitativ si functional, la nevoile specifice ale beneficiarilor în cel mai scurt timp posibil.

Calitatea constituie, la momentul actual, un parametru definitoriu pentru performanta sistemului productiv. În conditiile concurentiale manifestate pe toate pietele ea nu mai reprezinta un deziderat ci un imperativ. Sfera de cuprindere a notiunii de calitate s-a largit pornind de la considerentul ca bunul fizic este doar o parte din ceea ce se ofera clientilor. Nevoile acestora înglobeaza elemente conexe cum ar fi serviciile legate de achizitionarea produsului sau serviciile oferite dupa vânzare. Tocmai la nivelul acestor servicii se face remarcat costul noncalitatii. În consecinta, controlul calitatii s-a focalizat nu asupra produsului ci asupra întregului proces de productie.

Costul de productie reprezinta cel mai important determinant al competitivitatii mai ales în sectoarele unde intensitatea luptei concurentiale este foarte mare. În acest context, capacitatea întreprinderii de a mari marja de profit depinde de abilitatea de a controla nivelul costurilor de productie. Un aspect esential este legatura dintre evolutia productivitatii si marimea costurilor de productie. Eforturile de crestere a productivitatii muncii se circumscriu mai ales sferei functiunii de productie.

Livrarea la timp a produselor constituie nu doar un câstig în planul imaginii ci, adeseori, o cerinta contractuala stipulata în contractele cu beneficiarii, a carei nerespectare atrage de la sine plata de penalitati.

Flexibilitatea reprezinta raspunsul întreprinderii la variatiile tot mai impredictibile ale cererii ,variatii generate de dorinta beneficiarilor de a dispune de un nivel al stocurilor cât mai redus si de deplasarea accentului, în masura posibilitatilor, pe particularizarea produselor potrivit cerintelor specifice ale clientilor . Rapiditatea cu care întreprinderea reuseste sa atinga aceste deziderate constituie o alta dimensiune a flexibilitatii agentilor economici.

Managementul productiei este domeniul care a cunoscut un progres continuu atât sub raport teoretic dar mai ales practic, sub impactul mutatiilor în plan tehnologic, organizatoric sau cele ale cerintelor de dezvoltare societatii. Aparitia ca disciplina academica este pozitionata catre sfârsitul anilor 50 ai secolului XX. De a lungul timpului au existat multiple influente exercitate de diferitele scoli si curente de management. Cele mai semnificative etape din istoria managementului productiei sunt prezentate în tabelul 1.1.

Tabelul 1.1.

Etape istorice în dezvoltarea managementului productiei

Tabelul 1.1.(continuare)

În ultimii 20 de ani în special în Japonia s-au structurat noi metode pentru conducerea productiei. Literatura internationala utilizeaza pentru a le individualiza termenul"noi sisteme productive" (în lb.engleza: New Performing Systems-NPS). Acestea reprezinta metode manageriale complexe ce confera o noua perspectiva conducerii productiei incluzând:

managementul total al fabricatiei (în limba engleza Total Manufacturing Management - TMM);

managementul total al calitatii ( în limba engleza Total Quality Management - TQM);

mentenanta totala a sistemelor productive (în limba engleza Total Productive Maintenance - TPM);

implicarea totala a angajatilor (în limba engleza Total Employee Involvement - TEI);

inginerie industriala totala (în limba engleza Total Industrial Engineering -TIE).

Asa cum modelul taylorist a devenit dupa câteva decenii structura logica, invizibila, dar mereu prezent în managementul productiei, este de prevazut ca noile sisteme vor urma aceeasi cale, devenind baza productiei viitoare. Metodele acestea sunt deja dezvoltate si utilizate în industrie, folosirea lor în România reclamând un "transfer tehnologic".

Principalele aspecte care contribuie la realizarea Managementului total al fabricatiei (TMM - Total Manufacturig Management) sunt urmatoarele:

reducerea duratei ciclului de productie;

productia în flux;

tehnologia de grup;

nivelarea productiei;

gestiunea locurilor înguste;

productia sincrona;

programare flexibila;

eliminarea stocurilor;

Jidoka - autorizarea de a opri productia;

reducerea întreruperilor;

controlul proceselor;

îmbunatatirea calitatii;

automatizarea;

parteneriat cu furnizorii;

standardizarea;

proiectarea industriala totala;

În prezent, întreprinderile moderne sunt preocupate sa dezvolte modalitati noi de conducere a proceselor de fabricatie bazate pe tehnologia informatiei .Dintre acestea cele mai cunoscute sunt ERP- Enterprise Resource Planning- care reprezinta o suita de aplicatii software ce permit identificarea, planificarea si coordonarea utilizarii resurselor întreprinderii; CRM - Customer Relationship Management- al carei scop este sa sprijine managementul productiei în anticiparea cerintelor clientilor pentru a le satisface cât mai bine.

ÎNTREPRINDEREA INDUSTRIALĂ sI CADRUL LEGAL AL ACESTEIA

Întreprinderea industriala reprezinta veriga de baza a organizarii si conducerii productiei industriale. Ea trebuie privita sub trei aspecte:

ca unitate tehnico-organizatorica, tehnico-productiva;

ca unitate organizatorica;

ca unitate economica autonoma.

Trasatura de unitate tehnico-productiva decurge din unitatea procesului de productie care are loc în cadrul acesteia adica din faptul ca desi în subunitatile de productie ale întreprinderii au loc procese de productie diferite în final acestea concura în mod direct sau indirect la realizarea aceluiasi obiectiv respectiv obtinerea productiei pentru care a fost înfiintata întreprinderea.

De asemenea, între activitatile care au loc în diversele verigi structurale( ateliere, sectii etc.) trebuie sa se stabileasca legaturi de cooperare. Aceste legaturi trebuie judicios corelate cantitativ si în timp încât complexul care este întreprinderea sa functioneze ca un mecanism bine reglat. Caracterul de unitate tehnico-productiva este subliniat si de unitatea teritoriala, adica de amplasarea compacta în acelasi perimetru al subunitatilor, de natura sa faciliteze legaturile de productie dintre ele.

Întreprinderea industriala este totodata si o unitate organizatorica, o unitate cu o structura proprie functie de conditiile concrete în care îsi desfasoara activitatea. Fiecare întreprindere industriala îsi elaboreaza propria structura organizatorica pe sectii, ateliere, laboratoare, uzine, fabrici etc. consemnata sub forma unei organigrame si a Regulamentului de Organizare si Functionare.

Întreprinderea industriala trebuie privita si ca o unitate economica autonoma.

Daca privita ca unitate tehnico-productiva, întreprinderea industriala reprezinta un complex material, un ansamblu de utilaje, constructii etc., ca unitate economica ea este un colectiv de lucratori organizat conform unei anumite diviziuni interne a muncii si între ai carui membrii se stabilesc legaturi de productie.

Toata activitatea întreprinderii se desfasoara potrivit unui program economic propriu prin care se stabilesc obiectivele curente si de perspectiva, precum si mijloacele de realizare a acestora.

Ca unitate economica, întreprinderea industriala este o persoana juridica, dispune de un patrimoniu propriu pe care îl administreaza în mod autonom si are capacitatea de a intra în relatii cu alte persoane fizice sau juridice, relatii generatoare de drepturi si obligatii.  

1.4. PROCESUL DE PRODUCŢIE INDUSTRIAL

Ca activitate sociala în general, procesul de productie reprezinta un ansamblu de actiuni constiente si organizate ale oamenilor îndreptate asupra materiilor prime si materialelor pentru transformarea lor în produse necesare societatii.

Pe acest fond general definitoriu al procesului de productie, procesul de productie industrial reprezinta un complex de activitati având unul din scopurile urmatoare:

a)      extragerea din natura a materiilor prime;

b)      prelucrarea materiilor prime extrase sau a celor agricole pentru transformarea în produse;

c)      repararea produselor industriale.

În general, procesul de productie industrial comporta procese de munca în care transformarea materiilor prime si materialelor se face cu ajutorul omului si din procese naturale.

În cadrul întreprinderilor industriale ponderea cea mai mare o detin procesele de munca. Cele naturale se întâlnesc, de regula, în industria farmaceutica, industria berii, alimentara etc. În cadrul procesului de productie industrial trebuie facuta o distinctie între procesele de fabricatie(de baza) si procesele auxiliare.

Procesele de fabricatie formeaza continutul principal al proceselor de productie industriale. Ele constau în activitati legate nemijlocit de transformarea materiilor prime în produsele pentru care a fost creata întreprinderea (procese de turnare, de prelucrari mecanice, de montaj, finisaj, de tesut industrial etc.).

Procesele auxiliare sunt procese nelegate direct de transformarea materiilor prime în produse, dar care au menirea de a crea anumite conditii favorabile desfasurarii productiei (întretinerea si repararea utilajului, transportul intern, aprovizionarea etc.).

Pentru o mai buna întelegere a problemelor legate de managementul productiei industriale trebuie facuta o diferentiere a proceselor de fabricatie dupa configuratia fluxurilor tehnologice - prin care se întelege drumul parcurs de materiile prime în transformarea lor în produse finite.

Din acest punct de vedere se disting:

-procese de fabricatie monolineare;

-procese de fabricatie convergente;

-procese de fabricatie divergente.

Procesele monolineare sunt cele mai simple, un asemenea proces constând dintr-un singur flux. Produsul finit se obtine prin operatii succesive executate asupra uneia si aceleiasi materii prime. Configuratia fluxului tehnologic este prezentata în figura 1.1.

Fig. 1.3.Schema procesului de fabricatie monolinear

Asemenea procese se întâlnesc în industria zaharului, siderurgica, a sticlei de geam, a sârmei etc.

La procesele convergente, produsul finit rezulta printr-o asamblare mecanica ori printr-o sinteza chimica a unor componente obtinute în paralel, independent unele de altele. Este ,deci, cazul mai multor fluxuri paralele care în final converg ,dupa cum se observa în figura 1.4.

Un astfel de tip de proces se întâlneste în cazul proceselor de productie din industria constructoare de masini, confectii, chimica, a mobilei etc. Sub aspect organizatoric aceste procese sunt cele mai complexe.

În procesele divergente, din prelucrarea aceleiasi materii prime se obtin succesiv aceleasi tipuri de produse. În general fluxul tehnologic este redat în figura 1.5.

Fig. 1.6 Schema procesului de fabricatie

Din punctul de vedere al mijloacelor de realizare, procesele industriale se clasifica în:

Aceasta clasificare prezinta utilitate pe linia aprecierii nivelului tehnic al productiei.

Procesele manuale se caracterizeaza prin interventia directa operativa a muncitorului în transformarea materiei prime utilizând unelte si scule actionate de el. Exemple de astfel de procese sunt: teserea la razboaiele de tesut manuale, turnarea manuala, lacatuseria etc. În industria moderna, ponderea acestor procese este redusa.

Procesele manual-mecanice -transformarea materiei prime se realizeaza prin folosirea masinilor dar si prin interventia directa si concomitenta a muncitorului. Exemple: forjarea libera, strunjirea la strungurile cu avans manual etc. Tot manual-mecanice sunt si acele procese în care nu se lucreaza la masini, dar se folosesc unelte actionate de o alta energie decât cea umana. Exemplu: taierea carbunelui cu ciocanul pneumatic.

Procesele mecanice se caracterizeaza prin actiunea masinii fara interventia directa a muncitorului în transformarea materiei prime. Muncitorul executa numai elemente auxiliare ale procesului: fixarea pieselor pe masina, pornirea si oprirea masinii.

Procesele automate sunt acelea în care elementele de baza , respectiv transformarile, ca si cele auxiliare se realizeaza automat printr-un reglaj sau pe baza unui program. Exemplu: la executia de prelucrari mecanice (strunjire la strungurile automate), schimbarea sculelor se realizeaza potrivit unui reglaj cu ajutorul "capului revolver" al strungului.

Procesele de aparatura sunt procese de transformare chimica în instalatii (aparate), de unde si denumirea acestor procese. Exista procese de aparatura continue în care transformarea materiei prime este continua si concomitenta cu deplasarea materialului pe circuitul instalatiei dupa cum continua este si obtinerea produsului finit (rafinarea titeiului). Alte procese de aparatura sunt ciclice, productia obtinându-se în sarje (cuptoarele de otel).

STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A ÎNTREPRINDERII INDUSTRIALE

Prin structura organizatorica a întreprinderii întelegem ansamblul subunitatilor componente (fabrici, uzine, sectii, ateliere etc), modul de grupare si subordonare a acestora, precum si legaturile ce se stabilesc între acestea pentru realizarea obiectivelor întreprinderii.

Structura organizatorica are doua mari componente:

structura de productie si conceptie;

structura functionala.

Locul preponderent îl are prima, pentru ca în subunitatile care o compun se desfasoara activitati de productie, se stabilesc rezultatele economico-financiare si lucreaza cea mai mare parte a personalului. Functie de volumul, complexitatea si specificul activitatii desfasurate, structura de productie si conceptie cuprinde:

ateliere si sectii de productie;

ateliere de proiectare;

laboratoare de control si cercetare;

uzine, fabrici sau exploatari.

Dupa rolul lor în procesul de productie atelierele si sectiile se împart în:

de baza(de fabricatie);

auxiliare;

anexe.

Cele de fabricatie sunt cele în care se desfasoara procesele de productie de baza, în cele auxiliare se desfasoara procese auxiliare iar cele anexe se întâlnesc numai la anumite întreprinderi si au ca obiect de activitate valorificarea deseurilor sau a altor materiale recuperabile rezultate din procesul de fabricatie (atelier de jucarii la o fabrica de mobila).

Atelierul de productie se creeaza daca volumul activitatii necesita cel putin 4 formatii de lucru pe schimb. Marimea unei formatii de lucru variaza functie de specificul activitatii, ca unul dintre marimile în industria constructoare de masini o formatie este alcatuita din 3-9 lucratori. Fiecare formatie este condusa de un maistru aflat în subordinea sefului de atelier pe schimb.

La procesele de productie cu o complexitate mare, formatiile de lucru pot fi conduse de ingineri. Daca specificul activitatilor permite, seful de atelier pe schimb poate conduce direct toate formatiile situatie în care formatiile nu vor mai fi conduse de maistri.

Atelierul se poate constitui, fie ca unitate independenta în întreprindere, fie în cadrul unei sectii de productie.

Sectia de productie se organizeaza pentru conducerea unitara a unor procese legate între ele din punct de vedere tehnologic daca volumul activitatii necesita cel putin trei ateliere. Se pot organiza si sectii neîmpartite pe ateliere daca volumul activitatii necesita cel putin 6 formatii pe schimb.

Sectia este condusa de un sef de sectie coordonator si de un sef de sectie pe schimb. În schimbul sau de lucru, seful de sectie coordonator îndeplineste si atributiile sefului de sectie pe schimb.

În cazul sectiilor neîmpartite pe ateliere, seful de sectie pe schimb coordoneaza direct activitatea formatiei de lucru condusa de maistru sau inginer.

Atelierul de proiectare se poate organiza daca volumul de munca necesita cel putin 25 persoane. În caz contrar se creeaza colective de proiectare.

Laboratorul de control si cercetare se creeaza când volumul de activitate necesita cel putin 5 persoane. Atelierul de proiectare, laboratoarele de control si cercetare, fac parte din compartimentele de conceptie pentru ca în cadrul acestora se proiecteaza noile produse si tehnologii.

Uzinele, fabricile si exploatarile sunt subunitati ce se pot înfiinta în mod exceptional în cadrul întreprinderilor foarte mari cu procese de productie diferite si complexe.

În general, în întreprinderile din industria extractiva prima subdiviziune structurala este exploatarea, în industria metalurgica aceasta este uzina, iar în industriile manufacturiere fabrica.

Structura de productie si conceptie a întreprinderilor difera mult între ele fiind influentata de multi factori. Principalii factori ce determina structura de productie a întreprinderii sunt:

a)      specificul tehnologic al proceselor de fabricatie ce imprima structurii de productie specificul ramurii sau subramurii de activitate. De exemplu, în constructia de masini se pot întâlni sectiile: forja, turnatorie, prelucrari mecanice, montaj.

b)      marimea întreprinderii. Aceasta determina ca pentru aceleasi întreprinderi care fac parte din aceeasi ramura structura de productie sa fie mai complexa. De exemplu M.A.T. SA si Tractorul SA Brasov.

c)      gradul de integrare al proceselor de productie. Acesta se refera la proportia în care se desfasoara procesele de fabricatie de la materia prima pâna la obtinerea produselor finite în întreprindere. Se întelege ca o întreprindere având un grad de integrare a fabricatiei mai mare va avea o structura de productie mai complexa, în sensul ca va cuprinde acele subunitati de productie determinate de gradul de integrare.

d)      forma de specializare interna a întreprinderii, mai exact modul cum sunt specializate sectiile de fabricatie. Având în vedere modul de specializare a sectiilor de fabricatie se întâlnesc 3 tipuri de structura de productie:

tipul de structura tehnologica;

tipul de structura pe produse;

tipul de structura mixt.

Fiecare tip de structura prezinta avantaje si dezavantaje încât, functie de conditiile concrete ale întreprinderii, se va da prioritate acelui tip de structura de productie care genereaza cele mai multe avantaje.

Tipul de structura tehnologica se caracterizeaza prin specializarea tehnologica a sectiilor de fabricatie, adica prin organizarea acestora dupa principiul omogenitatii a proceselor de fabricatie.

Fiecare sectie executa numai unele faze diferite din punct de vedere tehnologic din totalul proceselor de fabricatie. Se întelege ca în acest caz, datorita faptului ca sectiile participa la realizarea produselor finite se realizeaza legaturi de tipul furnizor-beneficiar, legaturi ce trebuie riguros corelate cantitativ si în timp.

Acest tip de structura convine în general întreprinderilor ce fabrica produse în cantitati relativ mici si într-o nomenclatura diversificata.

Sa presupunem ca o întreprindere constructoare de masini realizeaza produsele P₁-P₁₀. Structura de productie ,pentru exemplificare, va fi simplificata, în sensul ca nu vor fi luate în calcul toate subunitatile de productie dupa cum se observa în figura 1.7.