Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























Forme de manifestare a tulburarilor de limbaj si terapia limbajului

sociologie




Forme de manifestare a tulburarilor de limbaj si terapia limbajului

1.Tulburari ale limbajului oral si scris.

Clasificarea facuta de Prof. Univ. Dr. Emil Verza, este o clasificare mult mai adecvata, tine seama de mai multe criterii in acelasi timp: anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologic si psihologic. Aceasta clasificare a fost realizata prin imbinarea criteriilor de mai sus, a fost descrisa in doua din lucr 111n1316b arile anterioare (1977, 1983 ) si s-a impus in literatura de specialitate romaneasca si straina. Sintetic, clasificarea respectiva se rezuma la urmatoarele categorii de tulburari de limbaj:



1. tulburari de pronuntie (dislalia, rinolalia, disartria);

2. tulburari de ritm si fluenta a vorbirii (balbaiala, lohonevroza, tahilalia, bradilalia, aftongia, tulburari pe baza de coree, tumultus sermonis);

3. tulburari de voce (afonia, disfonia, fonastenia, pseudofonastenia,mutatia patologica);

4. tulburari ale limbajului citit-scris (dislexia-alexia, disgrafia-agrafia);

5. tulburarile polimorfe (afazia, alalia);

6. tulburari de dezvoltare a limbajului (mutism psihogen, electiv sau voluntar, retard sau intarziere in dezvoltarea generala a vorbirii, disfunctiile verbale din autismul infantil de tip Kanner, din sindroamele handicapului de intelect, etc.);

7. tulburari ale limbajului bazat pe disfunctiile psihice (dislogia, ecolalia, jargonofazia, bradifazia s.a.) .   

O asemenea clasificare este importanta nu numai pentru activitatea de cunoastere si terapie logopedica, dar si pentre diagnoza si prognoza tulburarilor de limbaj. In activitatea de corectare, diagnosticul diferential curect inlesneste stabilirea metodologiei de lucru si fixarea cadrului general de recuperare. Prognoza se realizeaza in raport cu diagnosticul diferential, de particularitatile psihice ale persoanei, de varsta cronologica si mintala, de conditiile de educatie, de sex. Exista si situatii cand apar dificiltati im stabilirea diagnosticului diferential si acestea au la baza lipsa de experienta a evaluatorului, o examinare sumara, pripita, neluarea in considerare a tuturor manifestarilor si factorilor determinanti, ceea ce poate duce la confundarea unor tulburari de limbaj cu altele.

La aceste situatii se adauga si factori obiectivi, concretizati in asemanarile accentuate dintre tulburari, in manifestari relativ inconstante in raport de dispozitia subiectului la un moment dat.

-de exemplu: manifestarile alalicului pot fi confundate cu cele ale vorbirii unor handicapati de intelect sever, cu lipsa de vorbire a surdo-mutilor, cu vorbirea dizartricilor, a afazicilor si a celor cu mutism psihogen.

Pentru a evita aceste confuzii, invastigatiile trebuie sa contina pe directia examenului psihologic, si alte explorari pe care le considera necesare speciajistul in logopedie.

2.Terapii specifice de compensare si învatare a limbajului: terapia tulburarilor de limbaj, demutizarea, audiologia educationala si tehnologica, educatia vizual-perceptiva, orientarea spatiala si mobilitatea, corectarea defectelor neuromotorii, psihoterapia comportamentala.

1. METODE sI PROCEDEE PENTRU CORECTAREA DISLALIEI

Metode cu caracter general

Acestea nu se adreseaza direct sunetului dar pregatesc organele fonoarticulatoare pentru aplicarea celor specifice. Se refera la:

a. Dezvoltarea motricitatii generale si a motricitatii aparatului fonoarticulator.

La copiii care prezinta neîndemânare motorie se realizeaza prin exercitii fizice care au scopul de a facilita realizarea miscarilor complexe ale diferitelor grupe de muschi, ce iau parte la activitatea de respiratie si la motricitatea aparatului fonoarticulator. În pronuntie aparatul fonoarticulator adopta pozitii fie de relaxare, fie de încordare. Acestea pe portiuni nespecifice sunetului afecteaza pronuntia, timbrul si înaltimea vocii. Aceste exercitii trebuie adaptate la particularitatile logopatilor: la cei hipochinetici- miscarile motrice generale (saritul) asociate cu pronuntia normalizeaza tonusul musculaturii articulatorii; la cei hiperchinetici- exercitii de relaxare asociate cu pronuntia pentru a ameliora rigiditatea articulatorie.

Exercitii pentru motricitatea faciala- sunt necesare la copii care prezinta pareze faciale sau asimetrii faciale: ridicarea si coborârea sprâncenelor, umflarea simultana si alternativa a obrajilor, imitarea râsului, închiderea ochilor

Exercitii pentru motricitatea labiala - miscarea buzelor exercita un rol important în pronuntie: închiderea si deschiderea buzelor. Aceste exercitii sunt necesare marii majoritati a dislalicilor, dar mai cu seama la cei cu dislalii audiogene, cu disglosii si la cei care au anomalii ale buzelor; acestia din urma au o lipsa de sincronizare a buzelor, a miscarii lor. Exemple de astfel de exercitii: acoperirea alternativa a unei buze cu cealalta; strângerea si umflarea obrajilor si suflarea aerului cu putere; formarea unei palnii; tuguierea buzelor, întinderea comisurilor buzelor si strângerea cu putere; umflarea obrajilor si retinerea aerului; vibrarea buzelor prin imitarea sforaitului; tinerea unui obiect pe buze; imitarea sarutului.

Exercitii pentru motricitatea linguala - limba detine cel mai activ rol, ea contractându-se, dilatându-se si astfel luand diferite pozitii. Exemple de exercitii: deschiderea gurii si scoaterea ritmica si rapida a limbii, apoi retragerea ei; ridicarea limbii deasupra buzei superioare si deplasarea ei stânga/ dreapta, sus/ jos, imitarea diferitelor fenomene ale naturii, tremuratul, mersul locomotivei, sprijinirea limbii pe gingia superioara astfel incat sa sa se realizeze indoituri succesive, formarea asa-zisei "cupe" cu limba, etc.   

Exercitii pentru motricitatea mandibulara: ridicarea si coborârea ritmica a maxilarelor, stânga/ dreapta cu opunerea rezistentei; imitarea rumegatului animalelor, imitarea cascatului.

Exercitii pentru motricitatea valului palatin (pronuntie nazala) - umflarea obrajilor si tinerea aerului sau aruncarea lui afara; ingerarea de lichide cu înghitituri mici; masaj al valului palatin.

b. Exercitii pentru educarea respiratiei- presiunea este mai accentuata la consoanele surde decât la cele sonore (p-b). La barbati se distinge o respiratie costo-abdominala, in care rolul cel mai important in expir il are muschii abdominali si costali inferiori, iar la femei predomina respiratia de tip toracic, manifestata prin contractia si relaxarea preponderenta a cutiei toracice.

Exercitiile se desfasora in functie de varsta subiectului, astfel la copiii mici ele se vor desfasura sub forma jocului in aer liber sau in camere bine aerisite, umflarea baloanelor, suflarea într-un pahar cu apa improvizând o poveste, suflarea în diferite instrumente. La copiii mai mari se pot utiliza materiale didactice vizuale, spirometrul, dar se exersa inspir-expirul si pe baza apelarii la intelegere.

Pe canapeaua logopedica în pozitia de culcat cu greutati pe abdomen si pe piept, doi timpi se inspira apoi doi timpi expira, dupa care se ridica timpii de executare a exercitiului; acest exercitiu se efectueaza pentru întarirea musculaturii diafragmei.

Se mai folosesc: expir-inspir pe baza unor pauze prestabilite, aburirea unei oglinzi, prin eliminarea jetului de aer alternativ, pe nas si pe gura.

c. Exercitii pentru educarea auzului fonematic - se refera la capacitatea de diferentiere si identificare a sunetului. Pronuntia fiind un sistem senzorial motric, emisia si receptia se influenteaza reciproc, controlul si emiterea sunetelor presupune perceperea corecta a sunetelor emise de altii precum si autocontrolul auditiv. Prin feed beak sunetul articulat si efectul se integreaza într-o unitate ce primeste semnificatia fonematica senzoriomotorie prin raportare la sistemul fonologic. Pentru a deprinde asemenea conexiuni senzorial- motorii copilul are nevoie de o dezvoltare a organelor ce participa la respiratie, articulatie, fonatie, precum si de o capacitate de întelegere a sensului structurii în ansamblul sau, precum si a fiecarui sunet în parte ca o unitate distincta în cuvânt.

În perioada însusirii vorbirii pot sa apara neconcordante în realizarea acestui feed beak, astfel când deprinderile motrice privind forta, precizia articularii devanseaza procesele psihomotrice ce stau la baza capacitatii de percepere, se formeaza deprinderile motrice care nu au fost modelate sub autocontrolul auditiv si se pot fixa ca deprinderi malformate. Pentru a fi corectate sunt necesare urmatoarele exercitii: de tipul "ghicirea vocii care te-a strigat", "telefonul fara fir", exercitii de diferentiere a sunetelor fizice (zgomote) sau identificarea sursei si directiei; identificarea sunetelor fizice produse de diferite obiecte, instrumente muzicale pentru dezvoltarea atentiei auditive; exercitii pentru dezvoltarea memoriei auditiv verbale: reproducerea de serii de silabe fara sens, memorarea unor cifre; se fac exercitii de analiza si sinteza fonematica la copii mici care nu pot desparti cuvintele în unitati fonematice; exercitii de desprinderea sunetelor din cuvânt pe baza analizei auditive, si    sa formeze un cuvânt din sunete.

Daca se fac exercitii bazate exclusiv pe articulare fara dezvoltarea capacitatii de diferentiere si autocontrol auditiv, aceste exercitii nu au efect pentru ca logopatul nu îsi sesizeaza propriile miscari si semnificatia sunetelor emise.

d. Exercitii de educare a personalitati- din momentul începerii activitatii logopedice se urmaresc urmatoarele obiective: redarea încrederii în propriile posibilitati, crearea convingerii ca tulburarea nu presupune deficienta intelectuala si ca tulburarea poate fi depasita, înlaturarea negativismului.   

Acestea se realizeaza prin "trairea succesului", prin înregistrarea vorbirii la început si compararea ei cu cea ulterioara în vederea observarii progreselor facute pe parcurs.

In acest sens un rol important il constituie psihoterapia, pentru care trebuie sa se aiba in vedere etiologia si simptomatologia tulburarii, dar si varsta subiectului, particularitatile personalitatii lui, nivelul sau de cultura si de dezvoltare intelectuala. Scopul ei principal il constituie inlaturarea starilor psihice conflictuale.

Metode si procedee cu caracter specific

Aceste metode se adreseaza strict sunetului afectat. Rezultatele cele mai eficace si mai rapide, in corectarea tulburarilor de pronuntie, se obtin prin emiterea corecta a sunetului afectat, si apoi introducerea sa in cuvant si propozitie. Automatizarea pronuntiei corecte se face prin folosirea cuvintelor ce contin sunetul respectiv, in pozitie initiala, mediana si finala.

1. Etapa de impostare (emitere a sunetului)- obtinerea izolata a sunetului se face prin doua procedee:

-Procedeul demonstratiei articulatorii.

-Derivarii sunetului din sunetele pronuntate corect

2.Etapa de consolidare - exersarea sunetului în silabe fara sens în care sunetul se afla la început, la mijloc si la sfârsit. Se realizeaza cu ajutorul cuvintelor pornind de la cele mai simple la cele mai complexe, cuvinte care contin sunetul respectiv; este de preferat ca sunetul afectat sa fie prezent de mai multe ori în cuvânt; apoi sa se exerseze în propozitii din ce în ce mai grele. În aceasta etapa nu este indicat sa folosim sunetul cu care se confunda. Logopedul trebuie sa stie ca logopatul si-a însusit o parte din pronuntia corecta a sunetului, si sa nu uite ca atunci când pleaca de la cabinet are tendinta sa vorbeasca asa cum este încurajat.

3.Etapa de diferentiere -când sunetul s-a consolidat se exerseaza sunetul alaturi de sunetele cu care se aseamana în cuvânt si silaba. Se diferentiaza de sunetul cu care îl confunda. Se introduc cuvinte în care se afla sunete cu care se aseamana.

4.Etapa de automatizare - autocontrolul este minim si poate emite sunetul cu usurinta. Se considera ca sunetul a fost însusit.

CORECTAREA RINOLALIEI Corectarea rinolaliei se efectueaza mai întâi prin operatie chirurgicala (extragerea polipilor) apoi prin terapie logopedica, deoarece tulburarea se manifesta în continuare datorita automatizarii. Exemple de exercitii de corectare pentru toate formele de rinolalie (inchisa, deschisa, mixta):

-Exercitii pentru mobilitatea valului palatin;

-Exercitii pentru educarea auzului fonematic;

-Exercitii de respiratie pentru dirijarea curentului de aer pe nas: se folosesc oglinzi; pentru sesizarea narinelor care se misca la "m" si "n" si nu se misca la "p" si "b";

-Exercitii de emitere a sunetelor nazale- mobilitate a valului palatin si emiterea corecta; pentru "m"- se realizeaza închiderea ermetica a buzelor cu suflarea aerului pe nas pronuntându-se "m" prelungit.

CORECTAREA RINOLALIEI DESCHISE Cele mai mari probleme apar la despicaturile palatine ale caror modele de corectare sunt mai variate. Este necesara o activitate preoperatorie logopedica care urmareste formarea corecta a bazei de articulare prin strângerea narilor, realizându-se o activare naturala a sfincterului nazofaringian, apoi realizându-se fara astupare prin exercitii de suflat prin strângerea narilor si pronuntarea de diferite cuvinte. Un rol important îl au exercitiile postoperatorii valabile pentru toate formele de rinolalie.

Exercitii postoperatorii- pentru mobilitatea valului palatin: masaj digital, exercitii de respiratie prin suflarea în obiecte- dat fiind faptul ca aerul sub presiune este un bun maseour al valului palatin; exercitii prin astuparea unei nari cu solicitarea suflului; exercitii de deglutitie a lichidelor în cantitati mici cât mai frecvent.   

Dupa ce se obtine coordonarea organelor fonoarticulatoare si a valului palatin, se fac exercitii de emitere a sunetului similare cu cele de la dislalie, esalonarea sunetelor este în functie de exersarea închiderii, exersarea vocalelor în ordinea usurintei d e închidere.

Se începe prin exersarea în silabe, în cuvinte, mai întâi în soapta si apoi mai tare.

Pentru înlaturarea "coup de glotte" se exerseaza în soapta si apoi tare cu apasarea laringelui pâna se elimina acest timbru rinofonic.

CORECTAREA DIARTRI Este foarte important sa se stabileasca tipul de paralizie, daca prezinta spasticitate, ataxie, cu tulburari de coordonare a muschilor.

Pentru fiecare forma se realizeaza alt tip de exercitiu- cei cu spasticitate efectueaza exercitii de relaxare si de întarire a musculaturii.

Daca disartria este însotita de debilitate mentala- prognosticul nu este optimist- corectarea trebuie sa se realizeze de timpuriu; exercitiile trebuie sa se realizeze cu foarte multe pauze deoarece acestia obosesc usor; tulburarile motorii impun o atitudine grijulie pentru ca nu se pot concentra asupra miscarii. Se pot realiza urmatoarele exercitii:

-Exercitii de chinetoterapie.

-Exercitii pentru pronuntie- logopedul trebuie sa stie ca miscarile fiziologice sunt realizate automat, iar miscarile voluntare nu se pot realiza. Pentru stimulare pot fi folosite miscarile pastrate: pentru dezvoltarea musculaturi buzelor- poate sa reactioneze când îi dai o bomboana iar daca este solicitat sa strânga buzele trebuie gâdilat.

-Exercitii de respiratie- culcat pe canapeaua logopedica cu greutati pe torace.

-Exercitii de pronuntie- dupa modelul de la dislalie.

Atentie! Terapia este de durata si necesita perseverenta.

TERAPIA BÂLBÂIELII Terapia bâlbâielii este foarte complexa, se bazeaza pe exercitii combinate cu psihoterapie- ansamblul mijloacelor de recapatare a încrederii în sine.

Forma primara. În fazele incipiente ale bâlbâielii se folosesc mijloace de terapie in care se are în vedere formarea vorbirii corecte, evitând constientizarea tulburarii.

Mijloacele de terapie se bazeaza pe abaterea atentiei de la dificultate spre continutul si elementele estetice ale comunicarii.

Terapia este indirecta- logopedul da indicatii asupra felului cum trebuie tratat acasa si la gradinita. Bâlbâiala poate fi înlaturata cu adoptarea unor masuri educative astfel:

a) Reducerea intensitatii factorilor conflictuali ce întretin bâlbâiala si crearea conditiilor favorabile;

b) Calirea psihofiziologica pentru a deveni mai rezistent la factorii stresanti;

c) Exersarea vorbirii fluente cu întretinerea situatiilor ce stimuleaza siguranta si dorinta de comunicare.

Logopedul trebuie sa cunoasca modul de manifestare al bâlbâielii, comportamentul copilului în familie si la gradinita. În familie psihoterapia urmareste:

- Eliminarea conflictelor si a starilor nervoase;

- Crearea unui climat relaxant, plin de afectivitate influentarea copilului prin jocuri care dezvolta curajul, evitând jocurile care trezesc agresivitatea; dans, muzica fara a se exagera evitându-se genurile de muzica care stârnesc agresivitatea;

- Calirea psihofizica- program de viata, cu asigurarea orelor de somn linistit, evitarea starilor de agitatie înainte de somn, asigurarea meselor la ore regulate, excursii, activitati sportive.

- Exersarea vorbirii fluente fara a i se atrage atentia, prin conversatii cu propozitii simple, continut accesibil, miscari bine conturate, evitându-se tonul ridicat, întrebari bruste.

- Atunci când copilul întâmpina dificultati parintii trebuie "sa îi ia cuvântul din gura".

- Nu trebuie fortat sa pronunte propozitii la care s-a tulburat pentru ca este facut atent inutil.



- Utilizarea povestilor, a cartilor ilustrate, îmbogatind astfel vocabularul copilului.

Psihoterapia bâlbâielii in forma primara

-În gradinita copilul trebuie inclus într-o colectivitate normala, în activitati unde sunt implicati toti copii.

-Relatii armonioase între educatoare si copil, pentru ca el sa îsi exprime parerile si cerintele. Ea trebuie sa sesizeze situatiile care provoaca tulburari. Sa fie solicitati cu multa prudenta în comunicarile ce produc stari tensionate, suprasolicitatoare.

-Evitarea starilor conflictuale, a observatiilor, a întrebarilor adresate în mod brusc, a situatiilor de comunicare în stare de oboseala intelectuala sau fizica.

-Mentinerea situatiilor favorabile: comunicarea în formele memorate de acesta, implicarea în activitati de modelaj, desen - în zilele în care se bâlbâie, expunerea rezultatelor, sa fie laudat, implicat în activitati de dans si cântec în cor.

-Se poate utiliza psihodrama- interpretarea unor roluri, prin trairea sentimentelor personajului respectiv astfel încât sa-si învinga timiditatea.

-Sa i se atribuie sarcini de raspundere adaptate.

-Exersarea vorbirii fluente, cu întreaga grupa, exercitii de gimnastica, de respiratie în grup.

-Exersarea vorbirii fluente prin propozitii scurte cu modificarea accentului si cu lungirea vocalelor.

Forma secundara Se actioneaza în formele incipiente, ce actioneaza usor în aceasta forma; copilul trebuie învatat sa-si controleze singur blocajele. Terapia se face în cabinete logopedice. Procedeul se bazeaza pe psihoterapie, pe restabilirea ritmului respirator si restabilirea fluentei verbale.

Psihoterapia formei secundare a balbaielii Are rolul de a îndeparta ideile preconcepute, stabilirea legaturilor de încredere între subiect si logoped pentru a se putea realiza transferul afectiv. Se realizeaza prin exercitii si se accentueaza succesul.

Psihoterapia de relaxare- Iacobson- se bazeaza pe faptul ca o situatie conflictuala atrage dupa sine o stare de hipertensiune si de acea subiectul trebuie învatat sa se relaxeze.

Relaxarea constienta a unor muschi- dupa o perioada ei ajung sa se deconecteze.

La bâlbâiti cu tendinte agresive se recomanda descarcarea kinetica, subiectii sunt solicitati sa faca diferite miscari pâna când se linistesc.

EXERCIŢII DE RESPIRAŢIE Au scopul de a regla ritmul respirator, articulator si fonator; odata cu agravarea bâlbâieli apare un efort suplimentar ce duce la contractarea gâtului iar aceste exercitii au rol de relaxare. Respiratia cea mai potrivita este cea diafragmala. Pe canapea cu greutatea pe abdomen copilul este pus sa inspire cu largirea cavitatii fara participarea toracelui. Exercitii de respiratie verbala- au scopul de a adapta respiratia la fonatie si invers. Exercitii cu marcarea timpilor respiratori si inspiratori cu pronuntarea vocalelor.

EXERCIŢII PENTRU RESTABILIREA FLUENŢEI VERBALE Exista mai multe procedee care au dat rezultate în diferite cazuri. Pentru folosirea procedeului adecvat logopedul trebuie sa cunoasca cât mai multe pentru a le putea folosi în raport cu personalitatea individului.

1. Procedeul silabisirii- este folosit în faza initiala a terapiei si are efect rapid asupra opririi repetitiilor. Nu trebuie folosit mult pentru ca ritmul obtinut nu corespunde ritmului normal al vorbirii.

Se foloseste un metronom caruia i se imprima un ritm iar subiectul trebuie sa vorbeasca silabisit dupa bataile metronomului. Prin silabisire nu mai apar spasmele, subiectul capata încredere în sine. În bâlbâiala, tahilalie si tumultus sermonis este singurul procedeu care trebuie folosit.

2. Procedeul prelungirii sunetelor - presupune prelungirea primei vocale sau a tuturor vocalelor pentru a învata sa vorbeasca pe scheletul vocalelor prelungite.

3. Procedeul continuitati tonului vocal - schimbarea intonatiei sau a accentului pe silabe. Copilul învata numai melodia propozitiei cu accentul pus unde trebuie.

4. Procedeul coarticulatiei sunetelor - presupune pronuntarea dupa scheletul vocalic pentru a relaxa musculatura si pentru a preveni spasmele. Se realizeaza pâna când el poate vorbi normal.

5. Practica negativa sau bâlbâiala voluntara - se bazeaza pe ideea ca pentru a destrama un obiect trebuie sa o faci deliberat. Se recomanda în formele cuvintelor usoare de care nu se teme pentru a disparea frica de a gresi. Nu poate fi folosit la vârstele mici.

6. Întreruperea si reluarea vorbiri "stop- go"- are rolul de a-l obisnui pe subiect sa-si creeze o stare pregatitoare de câte ori simte aparitia spasmului pentru a-si pregati respiratia si pentru a putea articula cuvântul corect.

7. Procedeul masticatiei- Demostene - Froschels explica ca vorbind sau mâncând participa aceleasi organe sau muschi. Daca el nu are dificultate mâncând nu ar trebui sa se bâlbâie.

8. Procedeul asocierii pronuntiei cu scrisul - Subiectului i se cere ca atunci când scrie sa si pronunte, sa lungeasca vocalele. Înlatura tendinta de a pronunta vocalele cu o durata mai scurta decât la consoane.

9. Procedeul de citire sonora - Se da un text care nu creeaza probleme. În citire sunt scutiti de formulare si se orienteaza dupa semnele de ortografie.

10. Intârzierea feed- beack auditiv. Efectul LI - Se foloseste un aparat care face ca bâlbâiti sa-si auda propria vorbire cu întârziere, ameliorând astfel disfluenta.

CORECTAREA TULBURĂRILOR DE VOCE. TERAPIA VOCALĂ.

1. Terapie cauzala- are la baza interventia medicala.

2. Terapia simptomatica- se aplica în cazul disfoniei functionale; caracteristici: tonus muscular redus, hipotonie si hipertonie, caz in care se recomanda repaus vocal chiar complet pentru destinderea functiei laringelui si pentru încetarea senzatiei anormale; se realizeaza prin masaj si mijloace electromagnetice.

3. Terapia logopedica are scopul de a reda subiectului reprezentarea miscarilor necesare pentru executarea corecta a vorbirii si crearea unui nou automatism vocal.

Logopedul trebuie sa aplice exercitii de respiratie si exercitii de corectare- educare a calitatilor sunetului prin psihoterapie.

Exercitiile de respiratie sunt foarte utile datorita importantei respiratiei pentru fonatie dar si pentru faptul ca la cei cu disfonie respiratia este tulburata.

-Cea mai buna voce este cea care se produce cu minimum de efort. Variatia efortului vocal potrivit cu nevoile intensitatii timbrului mentinând nivelul contractiilor coardelor vocale la nivelul minim.

-Exercitii de respiratie- cu bratele încrucisate la nivelul umerilor împiedicându-se contractia gâtului. Se poate exersa mai întâi respiratia muta si apoi pe vocale.

CORECTAREA INALŢIMII VOCII - Se realizeaza prin exercitii de lectura cu voce monotona aleasa de terapeut, iar subiectul sa nu dea nici o intonatie suplimentara. Cand notele

sunt prea grave vocea trebuie adusa la o înaltime normala, si din când în când se exerseaza cu o vocala care necesita o deplasare a laringelui, apoi se exerseaza pe cuvânt mentinând nivelul laringelui. Exersarea se face cu barbia în piept, pentru asezarea vocii- prin dirijarea curentului de aer spre alveolele incisivilor superiori la notele înalte, iar la cele joase dirijarea spre alveolele incisivilor inferiori. Se pot folosi si instrumente muzicale.

CORECTAREA INTENSITĂŢII VOCII - Este dificila datorita faptului ca subiectul si-a automatizat un mecanism acustico-vocal; se poate realiza si prin imitatie. S-a constatat ca multi dintre copii vorbeau cu o intensitate scazuta deoarece urmau exemplul parintilor (vocea normala-20-30 decibeli). Cei care vorbesc încet au impresia ca tipa, iar cei care vorbesc tare au impresia ca vorbesc încet; ei nu sunt incomodati de acest lucru, ba chiar considera ca este un lucru normal.Este nevoie de foarte multa perseverenta si de exersarea la aceeasi intensitate a anumitor lecturi si nepermiterea subiectului sa intensifice sunetul.

CORECTAREA TIMBRULUI VOCII - Se realizeaza atunci când timbrul nu este adaptat corect la actul vocal.

- Exercitiile de cântat duc la îmbunatatirea coordonari musculaturii;

- Urcatul si coborâtul gamei în surdina;

- Jocuri de roluri cu diferentierea vocala si exercitii de antrenament auditiv;

- Exercitii pentru ameliorarea tensiunii laringelui;

- Exercitii de cascat, murmurat, de vorbit la metronom într-un ritm impus;

- Exercitii de asezare a vocii.

CORECTAREA VOCII EUNUCOIDALE - În plan psihic subiectii sunt timizi, închisi în sine, jenati si datorita acestor disconforturi psihice apar acele tulburari respiratorii. Se urmareste corectarea vocii eunucoidale prin urmatoarele exercitii:

- Exercitii pentru corectarea miscarii respiratorii în concordanta cu fonatia;

- Pentru obtinerea unei emisii sonore grave, corespunzator anatomiei vocii logopedul exercita o presiune asupra cartilajului tiroid pentru a evita urcarea laringelui si a hipercontractiei faringelui; se poate apasa limba cu o lingura în timp ce subiectul pronunta; timbrul nu se corecteaza odata cu emiterea sunetelor grave.

METODE sI PROCEDEE DE CORECTARE A TULBURĂRILOR LEXICO-GRAFICE

Metode si procedee cu caracter general

Aceste metode pregatesc subiectul pentru aplicarea metodologiei specific logopedice si faciliteaza efectele actiunii metodelor din categoria celor specifice. Multe din aceste metode si procedee se pot efectua sub forma de joc în functie de vârsta subiectului sau li se pot imprima un caracter de distractie- relaxare si înlaturarea oboselii. Aceasta metoda cu caracter general vine în sprijinul terapiei specifice si dobândeste o conotatie aparte, menita sa stimuleze si sa dezvolte unele componente ale activitatii implicate în achizitia corecta a scris- cititului.

a. Exercitii pentru dezvoltarea musculaturii degetelor si a mâinii

Au o importanta deosebita pentru formarea miscarilor fine ale degetelor si mâinilor, ceea ce contribuie la o mai buna tinere in mana a instrumentului de scris, la evitarea oboselii si la alunecarea facila pe foaia de scris, iar ca efect, cresterea vitezei actiunii si adoptarea unei scrieri "silentioase". Exercitiile sunt îmbinate cu adoptarea pozitiei corecte a întregului corp.

Aceste exercitii se pot desfasura în forme variate, începând cu miscari ritmice de întindere a bratelor si scuturarea lor, astfel încât sa se transmita vibratia pe întreaga fibra musculara pâna la cele mai complexe forme ce se utilizeaza în terapia de relaxare. În functie de vârsta copilului, se poate introduce jocul cu scopul de a stimula efectuarea ex. respective. Prinderea si apucarea mingiei, mentinerea, pe o perioada de timp, atârnat de o bara ori de o frânghie, trasarea cu degetul a unor contururi precise într-o lada cu nisip, întinderea corpului paralel cu podeaua si sprijinirea pe mâini si vârful picioarelor, pentru executarea flotarilor sunt câteva din exercitii care pot fi utilizate cu mare eficienta. Se mai pot utiliza exercitii din cele de mai jos:

Închiderea si deschiderea ritmica a degetelor; Apropierea si îndepartarea alternativa si ritmica a degetelor; Miscarea degetelor prin imitarea cântatului la fluier sau la pian; Trasarea cu degetul, în aer, a literelor; Decuparea si colorarea literelor; Trasarea cu degetul, pe o sticla, a literelor; Strângerea ritmica a dinamometrului sau a unei mingii de cauciuc; Scrierea grafemelor dupa conturul model; Desenarea diferitelor figuri geometrice ori trasarea conturilor lor; Modelajul în lut sau plastilina.

b. Educarea si dezvoltarea auzului fonematic

Auzul fonematic priveste capacitatea de a identifica si diferentia sunetele limbii, de a distinge între sunet si litera, între sunet si reprezentarea sa grafica. Existenta tulburarilor auzului fonematic sau slaba dezvoltare a acestuia determina dificultati nu numai la nivelul emisiei, dar si la cel al discriminarii literelor si reprezentarii lor în plan grafic. Daca fenomenul este accentuat, dificultatile se extind la nivelul grupurilor de litere si chiar al cuvintelor. Pe masura obtinerii unor rezultate pozitive, în dezvoltarea auzului fonematic, se îmbunatatesc, în special, cititul si scrierea dupa dictare.

Dezvoltarea auzului fonematic, la copii prescolari si la cei cu debilitate mintala, se poate face sub forma de joc, prin recitarea cu intonatie a unor poezioare scurte sau prin ghicirea vocii unor copii pe care nu-i vede. Folosirea cuvintelor paronime ( tus-dus, spate-spade, roate-roade, tata-data, vata-fata, var-far, vag-fag, vina-fina, lac-rac, lege-rege, lama-rama, gogosi-cocosi, goala-coala, gara-cara) este eficace la toate vârstele. Aceasta contribuie la diferentierea sunetelor asemanatoare, ca pronuntie si pozitie a aparatului fonoarticulator, în emiterea lor, ca si diferentierea grafemelor ce au structuri optice apropiate.

În acest scop se pot utiliza exercitii cu scopul de constientizare a asemanarilor si deosebirilor dintre literele de tipar si reprezentarea lor grafica de mâna, alegerea si diferentierea sunetelor si literelor asemanatoare acustico-optic din cuvinte, formarea de cuvinte din litere si sunete ce pot fi confundate, sublinierea literelor asemanatoare dintr-un text, perceperea tactil- kinestezica în relief a grafemelor asemanatoare, în special pentru nevazatori, pronuntarea unui sunet si gasirea lui în text, analiza fonetica a cuvântului înaintea scrierii acestuia.

c. Educarea si dezvoltarea capacitatii de orientare si structurare spatiala

Citirea imaginilor izolate si în suita - ea dezvolta gustul cititului si poate fi apreciata ca etapa premergatoare procesului de instruire, ce contine elemente de organizare a activitatii mintale.

Citit-scrisul selectiv - metoda care trezeste interesul copilului si-i stimuleaza motivatia pentru desavârsirea actiunii, se realizeaza printr-un efort si îmbraca forma activitatii placut- distractive; atentia logopatului este centrata pe o anumita categorie de cuvinte, litere si grafeme, învata sa le diferentieze de altele si sa depuna eforturi pentru a le reproduce corect.

Citirea simultana si scrisul sub control - subiectul citeste în acelasi timp cu logopedul, scrie sub supravegherea nemijlocita a acestuia. Astfel imita modelul si fiecare greseala este corectata pe loc. Cu timpul, subiectul învata sa se auto-controleze si sa devina constient în raport cu propria sa activitate, ca si modelul corect.

Citirea si scrierea în pereche - Metoda determina rezultate pozitive si datorita mentinerii situatiei tensionale, a formarii- dezvoltarii motivatiei competitionale si a satisfactiei pentru succesul împlinit. Procedeul poate fi extins la un grup mai mare de subiecti, si ca urmare dispare inhibitia si încordarea caracteristica dislexo- disgraficilor. Pentru logopati cu deficit de intelect este si mai indicata o asemenea metoda; ea are darul si de a contribui si la înlaturarea negativismului fata de activitatea de scris-citit.

Citirea si scrierea în stafeta - metoda presupune ca fiecare subiect, dintr-un grup anumit, sa citeasca ori sa scrie una sau mai multe propozitii; apoi, el trebuie sa indice un coleg care sa continue actiunea. Pentru desfasurarea în conditii normale a activitatii, toti partenerii trebuie sa fie atenti pentru a putea continua si corecta pe cel ce greseste.

Citirea si scrierea în stafeta greselilor - subiectul primeste sarcina sa scrie sau sa citeasca pâna în momentul comiterii unei greseli pe care colegii au datoria sa o semnaleze. Se poate alcatui un grafic, care sa puna în evidenta numarul punctelor obtinute de subiect, notându-se cu minus fiecare greseala si cu plus citirea sau scrierea unui text cât mai lung.

Citirea si scrierea cu caracter ortoepic - devine eficienta când fiecare silaba, care se citeste sau se scrie cu dificultati, este repetata de doua ori- spre deosebire de celelalte, ce se scriu si se citesc obisnuit.

Citirea si scrierea pe roluri - deosebit de important este ca prin folosirea acestui procedeu se faciliteaza introducerea intonatiei si a ritmului de citire ca si în învatarea regulilor logico- gramaticale în activitatea lexico-grafica.

Citirea si scrierea pe sintagme - aceasta metoda contribuie la formarea deprinderilor lexico- grafice, prin facilitarea vitezei, legarea mai buna a grafemelor în cuvânt, evitarea saririi rândurilor ori repetarea lor la citit, evitarea suprapunerilor de rânduri, la scris, înlaturarea agramatismelor, dezvoltarea capacitatii de discriminare dintre fonem-grafem, fonem-litera, litera-grafem.

Exercitii de copiere, dictare si compunere.

Copierea contribuie la realizarea deprinderilor motorii si la obisnuirea cu forma grafemelor si cu diferentele dintre ele; dictarea este mai dificila pentru logopat decât copierea- este indicat ca textul sa nu contina cuvinte necunoscute, iar acelea care sunt mai dificile sa fie explicate în prealabil.

f. Corectarea tulburarilor de vorbire se face înainte sau concomitent cu terapia dislexo- disgrafiei.

Cu cât tulburarile de pronuntie ori de ritm si fluenta vorbirii sunt mai accentuate si mai persistente, cu atât este mai necesar sa fie corectate înaintea începerea activitatii terapeutice pentru înlaturarea dislexiei si disgrafiei. Se respecta principiul de la simplu la complex, ceea ce faciliteaza obtinerea unor rezultate pozitive rapide si ca atare, logopatul se convinge de faptul ca tulburarile limbajului sunt pasagere, astfel câstigând încredere în fortele proprii si în eficienta activitatii logopedice.

g. Terapia dislexo- disgrafiei trebuie sa vizeze în egala masura, dezvoltarea limbajului si stimularea activitatii psihice.

La baza constituirii acestei forme de educatie, care functioneaza peste tot în lumea occidentala si S.U.A., stau:

-respectarea "Drepturilor fundamentale ale copilului";

-principiul "educatiei pentru toti copiii" prin crearea de "scoli incluzivive;

-principiul "integrarii" si "normalizarii";

-principiul "individualizarii educatiei" si "egalizararii sanselor de acces la educatie a tuturor copiilor" indiferent de CES, etc.;

A aparut chiar o ramura a psihopedagogiei speciale numita Psihopedagogia integrarii si normalizarii. Ea studiaza sistemul de învatamânt bazat pe scolile incluzive, menit sa satisfaca necesitatile educationale speciale    ale tuturor copiilor. La baza constituirii acestui model educational stau respectarea Drepturilor Fundamentale ale Omului, principiul educatiei pentru toti, principiul integrarii si normalizarii, principiul individualizarii educatiei si egalizarea sanselor de acces la educatie, principiul dezinstitutionalizarii, a evitarii segregarii concomitent cu valorizarea diferentelor.

PRINCIPIUL INTEGRĂRII

Integrarea statueaza dreptul fiecarui individ la recunoasterea integritatii lui si a valorii pe care o are. Referitor la persoanele cu dizabilitati, acestea au dreptul sa fie privite ca oameni ce prezinta unele diferente fata de altii, si nu trebuie priviti numai prin prisma deficientelor. Ei poseda o serie de calitati si posibilitati compensatorii ce le ofera posibilitatea ducerii unei vieti cât mai apropiate de normalitate în interiorul comunitatii, daca beneficiaza de servicii si facilitati speciale.

B. Nirje considera ca "integrarea înseamna sa ti se permita sa fi capabil sa fi tu însuti printre ceilalti". Integrarea se refera la relatia care se instaureaza între individ si societate, adica modul cum societatea îl accepta si îl valorizeaza pe individ.

Nivelurile integrarii:

1.Integrarea fizica - permite persoanei cu dizabilitati satisfacerea nevoilor de baza si realizarea ritmurilor existentei

2.Integrarea functionala - asigurarea functionarii persoanei în mediul înconjurator, prin folosirea tuturor facilitatilor si serviciilor pe care aceasta le ofera.

3.Integrarea sociala - se refera la ansamblul relatiilor sociale dintre persoanele cu nevoi speciale si normali în interiorul grupurilor de apartenenta (relatii cu vecinii, colegi de servici, alti membri ai comunitatii)

4.Integrarea personala - este legata de dezvoltarea relatiilor cu persoane semnificative, în diverse perioade ale vietii (relatiile copilului cu parintii, rudele prietenii, relatiile adultului cu rude, prieteni, sot/sotie, copii)

5.Integrarea în societate - se refera la asigurarea de drepturi egale si respectarea autodeterminarii fiecarui individ

6.Integrarea organizatorica - formele si structurile organizatorice care sprijina integrarea. Acest lucru înseamna ca serviciile publice trebuie sa raspunda nevoilor tuturor indivizilor din societate.

În multe tari, s-a cazut de acord asupra faptului ca elevii cu C.E.S. au dreptul legal de a învata alaturi de copiii normali, în aceeasi scoala. În acest scop s-au creat o varietate de modele de integrare, de la integrare partiala, la cea totala.

Dupa Steve McCall (1990) modelele cele mai extinse în plan mondial sunt:

1. Modelul cooperarii scolii speciale cu scoala obisnuita

scoala speciala va stabili legaturi cu cea mai apropiata scoala obisnuita din vecinatate. Pentru început cooperarea consta în schimbul de vizite între copiii celor doua scoli, pentru a putea beneficia de facilitatile lor. În momentul în care legaturile sunt bine stabilite copiii cu CES vor asista la o parte sau la toate orele de la cealalta scoala. Profesorii de la scoala speciala îi vor ajuta pe copiii cu CES integrati, adaptând materialele la ore, dând sfaturi profesorilor din scoala obisnuita, sau chiar predând alaturi de acestia. scoala speciala poate oferi resurse suplimentare, cât si experienta psihopedagogica a profesorilor pentru preîntâmpinarea dificultatilor de învatare a tuturor elevilor. Copiii cu CES au acces la continuturi mult mai variate si bogate si la posibilitatea unor contacte sociale mai largi cu copii normali. Acestia din urma pot dobândi capacitati de întelegere fata de copiii cu CES. Pentru a fi eficient, acest model necesita o colaborare si o pregatire minutioasa.

Principalul avantaj al acestui model este ca nu sunt necesare resurse si capital suplimentar, dar are dezavantajul ca ofera o integrare restrânsa.

2. Modelul bazat pe organizarea unei clase speciale pentru elevi cu CES în scoala obisnuita

Copiii cu dizabilitati sunt înscrisi în aceasta clasa speciala si profesorul specialist în CES raspunde de educarea acestora. O sala de clasa este pusa la dispozitie pentru predare si acordare de sprijin suplimentar copiilor cu CES. scoala obisnuita angajeaza un profesor specialist pentru a raspunde de aceasta clasa.

3. Modelul bazat pe folosirea unei camere de instruire si resurse separate, în cadrul scolii obisnuite.

4. Modelul bazat pe profesorul itinerant, specialist în activitatea cu elevi cu CES care deserveste scoala obisnuita.

Este un model care evita dezavantajul deplasarilor copiilor, deoarece elevul cu CES este înscris la scoala cea mai apropiata de domiciliu. Profesorul clasei în care este înscris este sprijinit de un profesor itinerant specialist în CES angajat de catre    autoritatile locale de învatamânt.

În acest caz, profesorul itinerant sprijina profesorul clasei, elevul în timpul orelor, dar si în timpul unor activitati de terapie specifica.

5. Modelul comun, bazat pe profesorul itinerant, specialist în activitatea cu elevi cu CES, care deserveste toti copiii dintr-o anumita zona. Acest model îsi propune sprijinirea copilului si familiei deîndata ce cazul a fost depistat. Profesorul itinerant va lucra mai întâi cu parintii sfatuindu-i cu privire la nevoile incipiente ale copilului, si pe masura ce copilul creste îi învata pe parinti sa relationeze si sa comunice cu copilul astfel încât acesta sa nu creasca izolat. Tot profesorul va facilita înscrierea copilului într-o gradinita si apoi va ajuta la alegerea scolii adecvate.

Pe parcursul scolarizarii, acesta va oferi sfaturi si sprijin educatorilor si profesorilor.

Frecventa vizitelor profesorului itinerant variaza în functie de nevoile copilului de la 3-4/saptamâna la 1/trimestru.

Acest model nu este viabil fara o buna functionare a mijloacelor de comunicatie si de deplasare, dar se bazeaza si pe responsabilitatea si trasaturile de personalitate ale profesorului itinerant.

În concluzie alegerea modelelor de integrare se face în functie de nevoile copilului. Pentru a fi eficiente, modelele propuse trebuie sa ia în considerare contextul geografic, socio-economic al sistemului national de învatamânt si necesita o proiectare minutioasa a programului de interventie educational-compensator.

În principiu, cu handicapatii    mintal sunt practicate aceleasi forme de integrare, ca si cu alte categorii de handicapati : clase diferentiate, integrate în structura scolii obisnuite, grupuri de câte 2-3 copii deficienti inclusi în clasele obisnuite, integrarea individuala a acestor copii în aceleasi clase obisnuite.

2.Modalitati de favorizare a integrarii copiilor cu deficiente în scoala publice prin: depistare precoce a deficientei, interventie timpurie, educatie prescolara, debut scolar în scoala publica, trasee educationale compatibile cu tipul si gradul de deficienta.

3.Limitele integrarii scolare.











Document Info


Accesari: 24065
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2022 )