Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




Arhitectura evului mediu occidental dupa anul 1000 Romanicul Goticul

Arhitectura constructii


Arhitectura evului mediu occidental dupa anul 1000

Romanicul ( sec. al Xlea - sec al XIIlea)

Goticul (sec. al XIIlea - sec. al XVIlea)



Veacul al Xlea a fost scena celor mai violente atacuri barbare asupra teritoriilor din apusul Europei, atacuri care aveau sa înceteze în jurul anului 1000, punctul culminant al unei epoci deosebit de agitate si sângeroase. Invaziile sarazinilor care devasteaza sudul actualei Frante, ale vikingilor si ale normanzilor în regiunile de nord, îngrozesc o populatie care traia deja, de mai multe secole, cu o permanenta spaima. Împotriva agresiunilor oamenii se apara fie parasind zonele aflate în pericol, fie întarindu-si asezarile ca sa poata tine piept ofensivei barbare. Se construiesc cetati situate în puncte strategice; se ridica fortificatii în jurul localitatilor importante, aflate în pericol; din ordinul suveranilor, se trece la construirea sistemelor de aparare în jurul mânastirilor. Populatia speriata se refugiaza adesea la adapostul acestor puncte întarite, fie ele castele, cetati sau asezaminte monahale.

Dupa anul 1000, o data cu încetarea invaziilor care pustiisera tinuturi vaste, a luat sfârsit si teama milen 10410y2424k ara, a sfârsitului lumii. Încetul cu încetul oamenii îsi regasesc linistea si forta necesara sa reconstruiasca ceea ce au pierdut. Astfel, pentru tarile din apusul Europei începe o noua perioada de prosperitate materiala si culturala. Unul dintre principalii factori care au determinat dezvoltarea occidentului a fost renasterea comertului. Multa vreme negotul s-a desfasurat pe plan local, schimburile la distante mai mari fiind privilegiul manastirilor si al suveranilor. De îndata ce înceteaza atacurile iar drumurile între regiuni devin mai sigure, comertul la distanta ia un avânt nebanuit. Înflorirea pe care o cunosc productia mestesugareasca si comertul a detinut rolul principal în renasterea urbana survenita în decursul secolele al XIlea si al XIIlea.

Constienti fiind de precaritatea existentei umane si mai ales de pericolele care-i pândesc pe indivizii izolati, oamenii evului mediu au preferat sa traiasca grupati în comunitati. Persoanele care nu erau integrate în societate, care nu erau legate de vreun domeniu, de vreo manastire sau de vreo grupare, erau în pericol de moarte; nu se aflau în serviciul nimanui si prin urmare nimeni nu le garanta drepturile.

Principala forma de organizare a societatii medievale era breasla. Când productia prospera si breasla avea venituri suficient de mari, membrii ei ridicau o serie de asezaminte, mai ales cu caracter religios. Prin urmare, o data cu dezvoltarea comertului si a anumitor mestesuguri s-a dezvoltat si cadrul urban iar prosperitatea asezarilor urbane a însemnat totodata si prosperitatea seniorilor pe ale caror domenii se aflau localitatile în cauza. Cresterea puterii seniorilor feudali a devenit cu timpul o amenintare la adresa monarhilor. Din aceste motive, atunci când cetatenii oraselor au început sa-si ceara autonomia, monarhii s-au situat de partea cetatenilor si nu a seniorilor. În situatia izbucnirii unor conflicte politice interne, sistemele defensive construite cândva s-au dovedit a fi extrem de utile.

Orasele constituite în perioada evului mediu pot fi clasificate dupa mai multe categorii. În functie de nucleul pe care l-a avut asezarea exista orase dezvoltate în jurul unei cetati, orase dezvoltate în jurul unui castel si orase dezvoltate în jurul unei manastiri. Primele doua situatii erau cel mai des întâlnite. Populatia speriata se aseza adesea la marginea unei cetati sau a unui castel care, de cele mai multe ori, erau situate pe un teren accidentat care oferea si posibilitatea unei protectii naturale. Era o situatie profitabila pentru ambele parti: cei din cetate sau din castel asigurau protectia celor stabiliti în exterior care, în caz de atac, se puteau refugia în incinta. În alta ordine de idei, mai ales în cazul unei cetati al carei rol era pur militar, populatia din exteriorul cetatii trebuia sa ofere o serie de servicii si de produse de care aveau nevoie cei din interior, lucru care a dus cu timpul la dezvoltarea unor mestesuguri. Un caz ceva mai rar întâlnit era acela al asezarilor dezvoltate în jurul unei mânastiri. În momentul în care au fost fortificate, mânastirile au devenit la rândul lor posibile locuri de refugiu. Un asezamânt monahal întarit nu asigura numai salvarea trupului ci avea avantajul de a oferi si salvarea sufletului.

Trebuie amintit ca printre numeroasele asezari care s-au constituit în perioada evului mediu timpuriu, si care s-au dezvoltat apoi dupa anul 1000, se numara si o serie de localitati care s-au format pe locul unor foste orase romane. Decaderea vietii urbane pe teritoriul fostului imperiu a avut ca urmare disparitia unor orase si restrângerea dramatica a teritoriului locuibil al altora. În unele cazuri, renasterea urbana survenita în veacul al XIlea a reprezentat în egala masura si revenirea la viata a unora dintre asezarile romane. De regula, în aceasta situatie, se constata ca centrul orasului medieval se suprapune peste vechiul for roman. În unele cazuri trama regulata, în tabla de sah, se pastreaza - cel putin în anumite zone ale asezarii. În alte cazuri însa, reteaua stradala medievala se deosebeste radical de structura vechii asezari.

O alta categorie dupa care pot fi clasificate orasele se refera la configuratia terenului, ale carui trasaturi determina în mare parte caracterul fizic al localitatilor. În aceasta categorie exista doua tipuri de asezari: cele constituite pe teren plat si cele constituite pe teren accidentat. Orasele situate pe teren în panta prezinta o retea stradala neregulata, care trebuie sa se adapteze denivelarilor terenului; cu cât panta este mai abrupta si terenul mai accidentat, cu atât este mai neregulat traseul strazilor. În cazul asezarilor situate la câmpie trama stradala este ceva mai ordonata, dar îsi pastreaza caracterul organic, din ratiuni defensive.

Programe de arhitectura

Arhitectura militara


Fig. 1. Carcassone. Imagine exterioara a cetatii Fig. 2. Carcassone. Poarta Fig. 3. Autun. Peisaj urban

Unul dintre cele mai importante programe de arhitectura practicate pe durata întregului ev mediu a fost cel militar. Luptele interne survenite între monarh si vasalii sai, între diversii seniori ori între seniori si supusii de rând au constituit motivul principal pentru care arhitectura militara a luat o amploare deosebita. Fortificatiile ridicate pentru apararea împotriva invaziilor au fost întarite si perfectionate.

Arhitectura de aparare cuprinde trei tipuri de constructii: cetatile, castelele si fortificatiile urbane. Cetatea era o constructie cu caracter pur militar, alcatuita din una pâna la trei incinte concentrice sau juxtapuse, cu ziduri masive care urmareau configuratia terenului. În interiorul acestora se aflau cazarma pentru odihna soldatilor, arsenale în care era depozitat armamentul, magazii, o fântâna pentru alimentarea cu apa si o capela. În cetate era adapostita o garnizoana care asigura paza teritoriului înconjurator.

Castelul, spre deosebire de cetate, întruneste pe lânga functia militara si functia rezidentiala, castelul fiind de fapt o resedinta fortificata. Cladirea cea mai importanta din cadrul ansamblului este donjonul: locuinta întarita a seniorului si a familiei sale. Donjonul era o cladire dezvoltata pe verticala si a carei baza, de forma circulara sau rectangulara, avea un perimetru restrâns. La parterul donjonului se aflau de obicei spatii anexe, la primul nivel era o sala de dimensiuni ceva mai importante destinata întrunirii familiei iar la etajele superioare se aflau încaperile de locuit ale seniorului si ale familiei sale. Accesul în donjon se facea prin intermediul unei scari mobile care conducea în sala situata la primul nivel. Donjonul putea fi amplasat izolat, în centrul incintei, sau alipit zidului interior de incinta; în caz de atac era ultimul punct de refugiu si de rezistenta. În cadrul castelului mai existau si anexe gospodaresti - spatii pentru servitori, grajduri, depozite - si o capela. Ansamblul era înconjurat de ziduri întarite cu turnuri, care alcatuiau una sau mai multe incinte concentrice.

Cea de-a treia categorie a constructiilor de aparare sunt fortificatiile urbane, care constau într-un sistem defensiv format din ziduri, turnuri si porti. Alaturi de sistemele uzuale de aparare, un rol important în protectia oraselor îl detinea si trama stradala organica: tesutul urban neregulat împiedica eventualii intrusi sa ajunga nestingheriti la obiectivele importante la care nu se putea accede decât strabatând un traseu labirintic si plin de situatii neprevazute.

Elementele componente ale arhitecturii militare

Componenta principala a arhitecturii de aparare o reprezinta zidul de incinta. Pentru a putea îndeplini functia de aparare, zidul - construit din piatra bruta - trebuia sa fie prevazut la partea superioara cu o serie de elemente suplimentare. Cel mai important dintre aceste elemente era drumul de straja care putea fi de mai multe tipuri:

Drum de straja interior, pe console din lemn;

Drum de straja din lemn, sprijinit pe partea superioara a zidului si iesit în consola atât spre exterior cât si spre interior;

Drum de straja interior, rezultat din subtierea zidului la partea superioara;

Drum de straja exterior, pe console de piatra, combinat cu guri de pacura.

Drumurile de straja pot fi protejate suplimentar de acoperisuri în una sau doua ape. De asemenea, partea superioara a zidului poate fi întarita suplimentar de creneluri si merloane în care sunt practicate guri de tragere. La partea inferioara, zidul putea fi prevazut cu un profil de ricosare al carui rol era sa arunce asupra asediatorilor proiectilele azvârlite de sus.


Fig. 4. Poarta întarita Fig. 5. Asigurarea zidurilor de incinta cu guri de tragere (A si B)

pentru arcasi, cu guri de pacura si cu profil de ricosare.


Fig. 6 si 7. Tipuri de drumuri de straja

Un alt element important, de întarire a zidului de incinta, era turnul. Initial turnurile aveau forme poligonale în plan dar în timp s-a dovedit ca turnurile circulare sunt mai potrivite deoarece ofera o vizibilitate mult mai buna decât cele cu baza rectangulara. Peretii turnurilor erau întariti cu aceleasi elemente utilizate pentru zidurile de incinta: creneluri si merloane, la partea superioara, si guri de tragere dispuse decalat, pentru a nu slabi rezistenta zidariei.

Cel mai sensibil punct care necesita o grija deosebita era poarta. Poarta era întarita în mod obligatoriu de doua turnuri care o margineau, iar accesul propriu-zis se facea pe un pod ridicator, peste un sant cu sau fara apa, care înconjura zidul exterior de incinta. Elementul de închidere al portii era hersa, o usa masiva care glisa pe verticala si care era prevazuta la partea inferioara cu elemente metalice ascutite, asemanatoare dintilor unei greble.

Arhitectura rezidentiala urbana

Existenta sistemelor defensive, în lipsa carora viata în oraselor medievale ar fi fost probabil imposibila, au determinat limitarea suprafetei construibile din interiorul asezarilor. Întrucât cea mai mare parte a constructiilor era constituita din cladiri rezidentiale, economia de spatiului a avut ca urmare definirea unui anumit tip de locuinta.

Cladirile de locuit din orasele medievale occidentale au dimensiuni modeste, si de regula se dezvolta pe verticala. În zonele foarte aglomerate constructiile au plan rectangular compact; acolo unde terenul o permite, locuintele au o mica curte, accesibila din strada prin intermediul unui pasaj îngust, catre care se deschid scara, bucataria si alte spatii anexe. De cele mai multe ori, la nivelul parterului se gasesc ateliere sau pravalii, situate în contact direct cu spatiul public urban (strada sau piata). Accesul la zona de locuit propriu-zisa, situata la etaj, se face fie din curtea interioara - în cazul în care aceasta exista - fie dintr-un gang în care se gaseste scara care urca la nivelele superioare. Separarea dintre zona privata si cea cu caracter public denota o anumita preocupare pentru separarea functiunilor locuintei.


Fig. 8. Organizarea locuintei medievale urbane în plan. La parterul  Fig. 10. Cladire cu structura

Cladirii se afla atelierul alaturi de care se gasea gangul, accesibil  tip Fachwerk

atât din atelier cât si din strada. Spatiile de locuit erau amplasate

la etajul cladirii


Fig. 9. Locuinta medievala urbana din sudul Frantei. La parterul cladirii, Fig. 11. Locuintele persoanelor

înspre strada, pravalia se deschide catre spatiul public printr-un portic înstarite aveau panourile de

care putea fi utilizat si ca spatiu de desfacere a marfii. În orasele medievale umplutura din materiale mai

porticele au rolul de a adaposti trecatorii de ploaie sau de caldura excesiva. rezistente.

Materialele folosite la construirea cladirilor de locuit sunt din cele mai diverse: piatra, caramida, lemn si paianta. De obicei locuintele sarace erau cladite din materiale perisabile cum ar fi lemnul si chirpiciul, în timp ce la cladirile persoanelor mai avute se foloseau caramida sau piatra. Alegerea materialelor pentru locuinte nu depindea însa numai de starea economica a proprietarului, ci si de resursele locale. Astfel, în regiunile unde abundau carierele de piatra, chiar si locuintele modeste aveau peretii din zidarie masiva. În schimb în zonele unde nu era piatra dar existau paduri, locuintele celor avuti erau construite din lemn.

În evul mediu s-au întrebuintat doua tipuri structurale: cel pe pereti portanti din zidarie de piatra sau de caramida, si cel cu schelet din lemn si panouri de umplutura, cunoscut si sub numele de sistem Fachwerk. Sistemul Fachwerk era alcatuit dintr-un schelet format din stâlpi si grinzi de lemn; spatiile dintre piesele de lemn erau închise cu panouri de chirpici, de caramida sau, mai rar, de piatra, care puteau fi sau nu tencuite. Golurile usilor si ale ferestrelor erau practicate în panourile de închidere. Sistemul Fachwerk a fost extrem de raspândit în nordul Frantei, în unele tari de limba germana si în Anglia.

Cladirile publice

O data cu renasterea modului urban de viata s-a produs si o diversificare a programelor de arhitectura. Multa vreme, arhitectura religioasa si arhitectura de aparare s-au aflat în prim plan. În momentul în care orasele au devenit prospere, pe lânga fortificatii si biserici, oamenii au început sa construiasca - în folosul comunitatii - si alte tipuri de cladiri, cu destinatii din cele mai diverse.

O cladire deosebit de importanta pentru un oras liber era primaria, constructie în care se tineau adunarile celor care se ocupau de administrarea asezarii. Primele primarii au fost construite în secolul al XIIlea. La parterul acestora se gaseau arsenalul si depozitele orasului, iar la etaj se afla sala de întruniri. Elementul distinctiv al primariei era turnul-clopotnita care anunta orele si avertiza populatia în caz de primejdie; pe lânga rolul strict functional turnul primariei îndeplinea si o functie cu caracter simbolic, de reprezentare a comunitatii.

Alte cladiri publice importante pentru orasul medieval erau casele de breasla. Acest program se iveste ca urmare a înfloririi vietii economice care a antrenat aparitia si dezvoltarea corporatiilor. Tot din categoria programelor publice de arhitectura fac parte scolile si spitalele care tineau de obicei de asezamintele religioase. De asemenea nu trebuie omise baile publice, extrem de importante pentru igiena cetatenilor. De o anumita atentie s-au bucurat si o serie de lucrari cu caracter edilitar, cum ar fi podurile.

Arhitectura religioasa

Rolul important pe care-l detinea biserica în viata comunitatilor medievale a avut ca urmare acordarea unei atentii deosebite arhitecturii religioase. În cadrul acestui program s-au facut cele mai mari progrese, atât în ceea ce priveste tehnicile si materialele de constructie cât si exprimarea plastica.

Arhitectura religioasa grupeaza atât constructii izolate, ca biserica sau capela, cât si ansambluri complexe cum ar fi mânastirea sau catedrala. Mânastirile întemeiate în decursul secolului al XIlea pastreaza modelul stabilit cu doua veacuri în urma, la Sankt Gallen. Nucleul ansamblului îl reprezinta biserica, pe a carei latura sudica se afla claustrul înconjurat de portice. Claustrul reprezinta centrul vietii monastice, înspre care se orienteaza dormitoarele, refectoriul si biblioteca. În apropierea dormitoarelor se afla baia comuna iar lânga refectoriu se gaseau bucataria si depozitele de alimente. În afara zonei destinate monahilor existau o serie de spatii anexe si încaperi pentru servitori. Tot în exteriorul ansamblului, dar apartinând acestuia, se puteau afla un han pentru pelerini si un spital. Un loc important în cadrul complexului mânastiresc îl ocupa locuinta abatelui, cladire în care erau gazduite persoanele de vaza care poposeau la manastire.

Catedrala este la rândul ei un complex cu destinatie religioasa care îndeplineste functia de sediul episcopal. Ca si în cazul mânastirii centrul complexului îl reprezinta tot biserica; alaturi de cladirea de cult, de dimensiuni impresionante, exista o serie de alte cladiri printre care se numara palatul episcopal, scoli, spitale, etc.

Biserica

Importanta mare acordata programului religios a avut doua consecinte importante. Prima consecinta este aparitia unor tipologii variate, în unele cazuri foarte dificil de clasificat. A doua urmare consta în aparitia a doua curente stilistice, romanicul si goticul, posibil de identificat si de diferentiat doar la nivelul arhitecturii de cult sau al unor cladiri reprezentative. Teoretic se poate vorbi despre o arhitectura medievala în general, care s-a desfasurat între secolul al XIlea si al XIVlea, si care în unele cazuri a durat chiar pâna în secolul al XVlea sau al XVIlea; în aceasta categorie foarte larga poate fi inclusa, de exemplu, arhitectura militara care, cel putin din punct de vedere stilistic, a ramas neschimbata. Acest lucru nu este însa valabil si pentru cladirile de cult, deoarece dupa anul 1000 arhitectura religioasa cunoaste o evolutie surprinzatoare atât în privinta componentelor artistice cât si a caracteristicilor structurale si spatial volumetrice, definitorii pentru obiectul de arhitectura.

Din punct de vedere al periodizarii arhitectura romanica începe în secolul al XIlea si dureaza pâna la sfârsitul veacului al XIIlea când se contureaza, din ce în ce mai limpede, trasaturile arhitecturii gotice. Arhitectura romanica poate fi considerata ca o etapa premergatoare goticului, o etapa de cautare a unei forme de expresie potrivite programului religios. Numai asa se poate explica varietatea tipologica a romanicului în opozitie cu unitatea relativa a goticului. Trecerea de la arhitectura romanica la cea gotica se face treptat, lucru ilustrat de existenta unui mare numar de monumente în a caror arhitectura coexista trasaturi apartinând ambelor stiluri.

Cladirea de cult în perioada romanica

(sec. al Xlea - sec al XIIlea)

Varietatea foarte mare a cladirilor religioase construite în aceasta epoca a pus probleme serioase istoricilor de arhitectura si de arta care au încercat sa alcatuiasca o clasificare dupa anumite criterii. Cea mai la îndemâna metoda, aceea a împartirii monumentelor pe zone, a dat rezultate numai într-un sens. Astfel, s-a observat ca anumite tipuri de cladiri se concentrau numai în anumite zone geografice; pentru a fi confirmata teoria criteriilor geografice ar fi trebuit însa ca acele tipuri, care se întâlneau doar în unele zone, sa reprezinte peste jumatate din numarul total al bisericilor din regiunea în cauza, lucru care nu a putut fi demonstrat.

Raspândirea pe o arie extinsa a unei anumite tipologii a dat nastere unei alte teze, cea a drumurilor de pelerinaj. Pe drumul catre Santiago de Compostella se gaseau o serie de cladiri de cult de dimensiuni impresionante, construite special pentru a primi în interior un numar mare de credinciosi; aceste biserici se asemanau nu numai ca marime ci si ca mod de organizare. Teoria valabila în cazul mai sus amintit nu a putut fi însa verificata si în cazul celorlalte drumuri de pelerinaj.

Cea mai buna clasificare facuta pâna în prezent împarte cladirile romanice de cult în functie de tehnicile de acoperire a navei centrale. Din combinarea acestora cu alte caracteristici arhitecturale, cum ar fi tipul de sectiune si planimetria, rezulta câteva grupe majore de monumente. Studiul sistemelor de acoperire a bisericilor romanice nu ajuta însa numai la alcatuirea unei clasificari, ci reprezinta si cea mai buna metoda de întelegere a felului în care a evoluat arhitectura religioasa din punct de vedere spatial si structural.

Componentele bisericilor romanice

Elementele componente principale ale unei biserici romanice sunt: nartexul, nava principala si navele secundare, transeptul, corul, absida altarului, deambulatoriul, capelele, cripta si turnul clopotnita. Nartexul sau vestibulul de intrare preceda accesul în spatiul propriu-zis de cult; de obicei avea latimea egala cu cea a navei principale si era încadrat de doua turnuri. În unele cazuri nartexul forma un corp distinct, al carui interior, extrem de generos, era separat în trei nave. Nava principala, formata dintr-o însiruire de travei rectangulare dispuse cu latura scurta de-a lungul unui ax longitudinal, era încadrata de navele secundare. Navele secundare sau colaterale, în numar de doua sau patru, aveau latimea egala cu distanta dintre travei. În unele cazuri, peste navele colaterale se gaseau galerii circulabile, numite tribune. La capatul navei principale si al colateralelor, la extremitatea opusa nartexului, se gasea transeptul, element dispus perpendicular pe corpul bisericii. Lungimea transeptului putea fi egala sau mai mare decât latimea bisericii. La cladirile de pelerinaj, care urmau sa fie vizitate de un numar mare de credinciosi, transeptul era alcatuit din trei nave. Un caz ceva mai rar întâlnit este cel al bisericilor la care apare un al doilea transept. Urmatorul element este corul, un spatiu rectangular, destinat clerului. Dupa cor urma altarul care, în cele mai multe cazuri, avea forma circulara si era delimitat de un sir de coloane. Altarul era înconjurat perimetral de un culoar numit deambulatoriu, care permitea accesul la capelele radiale. Capelele mai puteau fi amplasate si pe laturile lungi ale transeptului.


Fig. 12. Conques. Biserica situata pe drumul de pelerinaj

catre Santiago de Compostella. Spatiul interior a fost marit

prin largirea transeptului cu doua colaterale, astfel încât edi-

ficiul sa poata primi un numar cât mai mare de pelerini.

Fig. 13. Biserica Bourg-Charente. Edificiu modest la care nu a fost necesara

introducerea tuturor elementelor specifice

bisericilor romanice.


Fig. 14. Biserica mânastirii Cluny. Cladire de dimensiuni impresionante cu cinci nave si doua transepturi. Nartexul, tratat ca volum distinct, alipit fatadei principale contribuie la accentuarea directiei longitudinale.


Fig. 15. Notre Dame la Grande din Poitiers.

Spre deosebire de majoritatea bisericilor ro-

manice în cazul da fata lungimea transeptului

este egala cu latimea totala a cladirii.

La bisericile de dimensiuni foarte modeste nu se regaseau decât componentele principale, si anume nava centrala, corul, altarul si eventual câteva capele, în timp ce cladirile foarte importante reuneau numarul maxim de elemente. Indiferent de dimensiune, exista doua trasaturi caracteristice aproape tuturor edificiilor de cult ridicate în perioada romanica. Prima dintre aceste trasaturi este dezvoltarea constructiilor pe directie longitudinala. La baza acestei solutii arhitecturale au stat doua motive, unul de natura pragmatica, altul de natura simbolica. În epoca respectiva afluxul credinciosilor era deosebit de mare, si pentru adapostirea lor era necesar sa se construiasca spatii cât mai cuprinzatoare; deoarece spatiul bisericii nu putea fi extins pe directie transversala, din ratiuni de ordin constructiv, interiorul a fost marit pe directie longitudinala, prin utilizarea unui numar cât mai mare posibil de travei. Din punct de vedere simbolic, nava centrala - interpusa între lumea profana, aflata dincolo de accesul în biserica si altar, spatiul cu cea mai mare sacralitate - reprezinta drumul pe care omul trebuie sa-l faca pentru a se lepada de tot ceea ce e necurat si a se apropia de Dumnezeu. Astfel, fiecare pas pe care credinciosul îl face în drum spre altar semnifica efortul pe care acesta îl face pentru a se pune în slujba lui Dumnezeu si a credintei.

Cea de-a doua caracteristica prezenta la cea mai mare parte a bisericilor romanice, este utilizarea sectiunii bazilicale: nava centrala mai înalta decât navele colaterale. Înaltarea navei principale peste cota de acoperire a celor secundare permitea iluminarea naturala directa a zonei centrale a edificiului. Exceptie de la aceasta regula fac doua categorii de monumente, si anume cele cu o singura nava si cele cu tribune. În timp ce interiorul edificiilor din prima grupare este puternic luminat, cel al cladirilor din a doua categorie este deosebit de întunecos întrucât, în cazul utilizarii tribunelor, cota de acoperire a zonelor laterale coincidea adesea cu cota de acoperire a navei centrale care nu putea primi lumina decât indirect, dinspre colaterale si galeriile situate peste acestea.


Fig. 16. Saint Benoît sur Loire. Cladire trinavata  Fig. 17. Conques. Partile latera- Fig. 18. Angoulęme. Cladire cu nava

Cu sectiune bazilicala; partea plina de sub golurile  le au aceiasi înaltime cu nava centrala unica; edificiul e luminat direct.

care lumineaza nava centrala e decorata cu tribune care nu poate fi luminata decât indirect,

false. dinspre colaterale si tribune

Tehnici de acoperire a navei centrale

Preocuparea de capatâi a mesterilor romanici a fost gasirea unui sistem optim pentru acoperirea navei principale. Cea mai simpla si cea mai veche solutie era acoperirea cu lemn. Peste peretii navei centrale se asezau grinzi masive, dispuse transversal, care alcatuiau partea inferioara a sarpantei ce acoperea spatiul. În unele cazuri sarpanta ramânea vizibila, în altele spatiile dintre grinzi erau închise cu plansee de lemn. Sistemul era usor de executat si pe deasupra nu punea nici probleme structurale; în schimb erau un pericol în caz de incendiu. Pentru a întelege cât de mare era acest pericol trebuie amintit ca în epoca respectiva interiorul bisericilor era bogat decorat cu materiale usor inflamabile; în cazul în care acestea se aprindeau de la lumânari, flacarile cuprindeau cu rapiditate tavanul de unde se întindeau direct la acoperis iar de acolo la cladirile din imediata vecinatate. Situatiile dramatice de acest fel, ivite în nenumarate rânduri, au stat la baza înlocuirii planseului sau a boltii de lemn cu bolta de zidarie.

Primul tip de bolta folosit a fost bolta în leagan cu profil în plin cintru. Pe lânga faptul ca este mai dificil de executat, bolta în leagan este si mult mai grea decât un simplu planseu de lemn. Din acest motiv în arhitectura edificiului de cult s-au produs o serie de modificari cum ar fi întarirea suplimentara a zidurilor si limitarea deschiderii navei principale.

La un moment dat, pentru a asigura o mai mare stabilitate sistemului structural, mesterii au început sa întareasca bolta, pe intrados, prin introducerea, la distante egale, a unor arce numite dublouri. De cele mai multe ori dublourile se continua sub nivelul de nastere a boltii cu profile de sectiune circulara sau rectangulara, care se unesc cu coloanele care marginesc nava; în cazuri mai rare arcele dublouri se sprijina pe console situate sub punctul de nastere al boltii.

Un pas înainte a fost facut prin înlocuirea boltii în leagan cu profil în plin cintru cu bolta în leagan cu profil în arc frânt. Spre deosebire de arcul în plin cintru, ale carui împingeri laterale riscau sa rastoarne zidurile catre exterior, arcul frânt prezenta o solutie constructiva mult mai sigura. si în aceasta situatie bolta propriu-zisa continua sa fie întarita cu arce dublouri.

În majoritatea cazurilor bisericile a caror nava centrala e acoperita cu bolta în leagan, indiferent de tipul acesteia, sunt foarte întunecoase. Acolo unde se urmarea iluminarea directa a navei centrale, golurile nu puteau fi practicate decât de-a lungul unei fâsii orizontale înguste, situate sub cota de pornire a boltii si deasupra cotei de acoperire a colateralelor; deoarece rezistenta zidului nu trebuia slabita sub nici o forma, golurile erau foarte înguste. În unele cazuri, din ratiuni de ordin constructiv, sau pentru crearea unei atmosfere încarcate de mister, se evita iluminarea directa a navei centrale.


Fig. 19. Saint Savin sur Gartempe Fig. 20. Saint Sernin din Toulouse Fig. 21. Paray le Monial

Bolta în leagan, fara dublouri Bolta în leagan întarita cu dublouri Bolta în leagan cu profil în arc frânt

O solutie structurala mai buna decât cele prezentate mai sus a constat în utilizarea boltii de intersectie. Acest tip de acoperire rezulta din întretaierea unui cilindru longitudinal cu o succesiune de cilindri transversali. Rezolvarea prezinta marele avantaj al unei bune iluminari a navei centrale. si în aceasta situatie, ca în cazul boltii în leagan, cilindrul principal este întarit cu arce dublouri. În unele cazuri apare un element suplimentar: întarirea zonelor de intersectie cu nervuri. Aparitia boltilor de intersectie cu muchii întarite cu nervuri anunta trecerea la sistemul structural gotic.


Fig. 22. La Madeleine din Vezelay Fig. 23. Catedrala din Angoulęme Fig. 24. Saint Philibert din Tournus

Bolta de intersectie, cu dublouri Acoperire cu succesiune de cupole Succesiune de cilindri transversali

Alaturi de tehnicile de acoperire evoluate din bolta în leagan mai exista un tip raspândit mai ales în vestul Frantei: bisericile acoperite cu succesiune de cupole. Prima constructie de acest tip este Saint Front din Périgueux, o cruce greaca formata din cinci travei acoperite cu calote semisferice. Ctitorul acestui edificiu singular s-a inspirat de la bazilica San Marco din Venetia. De la Périgueux modelul s-a raspândit în câteva centre din vestul Frantei cum ar fi Angoulęme sau Poitiers. Majoritatea bisericilor cu succesiune de cupole au planul în cruce latina, cu o singura nava. Spre deosebire de tipul uzual - acela al cladirilor cu trei nave si acoperite cu bolta în leagan - edificiile din aceasta categorie prezinta avantajul ca spatiul interior este foarte bine luminat; în alta ordine de idei, datorita întrebuintarii traveilor patrate, deasupra carora se înalta calotele semisferice, spatiul pare foarte vast. Inconvenientul pe care îl prezinta acest tip de structura este diminuarea unitatii interne a monumentului: sistemul de acoperire fractioneaza interiorul în elemente spatiale distincte, care se însiruie de-a lungul unui ax longitudinal.

Caracteristicile structurale ale cladirilor romanice de cult

Componenta de baza a sistemelor constructive romanice este zidul portant. Materialul folosit de obicei la elementul continuu de sprijin este piatra; în zonele în care nu existau cariere de piatra mesterii au utilizat caramida. Zidul este dispus pe întregul contur al cladirii capatând astfel, pe lânga rolul portant, si functia de închidere a spatiului interior si de separarea a acestuia de cel exterior. Un alt element al sistemului constructiv romanic este punctul izolat de sprijin. Aceasta este dispus la interiorul cladirilor, si are rol de delimitare a navelor si de sustinere a zonei de zidarie situate la partea superioara a navei centrale.

Primele biserici romanice, acoperite cu lemn, nu puneau probleme tehnice deosebite: plafonul era usor si nu încarca zidurile care aveau mai curând rol autoportant. O data cu introducerea boltilor de piatra, sarcinile care trebuiau preluate de elementele izolate sau continue de sprijin au crescut enorm, astfel încât masa zidariei a fost marita sensibil. Pentru o mai mare siguranta sistemul structural a fost întarit, atât la interior cât si la exterior, cu elemente suplimentare: arce dublouri si contraforti. Arcele dublouri reprezentau o metoda de consolidare locala a sistemului de acoperire prin îngrosarea, din loc în loc si la distante egale, a sectiunii boltii. Dublourile erau dispuse pe intrados iar forma lor urmarea profilul boltii: în plin cintru sau în arc frânt. Contrafortii erau elemente izolate, rezultate din îngrosarea zidurilor catre exterior; acestia erau dispusi de-a lungul axelor transversale definite de arcele dublouri. Contrafortii ajungeau pâna la cota de nastere a boltii care acoperea nava principala.

Caracteristici volumetrice ale bisericilor romanice

Fig. 25. Paray le Monial. Imaginea dominanta este cea a turnului amplasat   Fig. 26. Biserica mânastirii Cluny.

la intersectia transeptului cu nava principala si a celorlalte doua accente Reconstituirea imaginii exterioare a cladirii

verticale care flancheaza accesul în cladire.   pune în evidenta volumetria de tip cascada.

Una dintre trasaturile specifice cladirilor de cult ridicate în perioada romanica este exprimarea în exterior a tuturor elementelor care intra în alcatuirea edificiului. În functie de gradul de sacralitate, componentele sunt ierarhizate pe înaltime astfel încât partile cele mai importante sunt si cele mai zvelte. Spatiul cu cel mai înalt grad simbolic se afla la intersectia navei centrale cu transeptul; acest nod important era marcat, de regula, printr-un turn. În unele situatii, accentul vertical ridicat în acest punct era concurat de alte doua turnuri care flancau si puneau în evidenta accesul în biserica. Pe o treapta ceva mai joasa se aflau corul si nava principala, acoperite de obicei la aceiasi cota. Urmau colateralele care se aflau sub nivelul navei centrale. Cele mai joase elemente erau deambulatoriul si capelele radiale. Aceste diferente de înaltime, vizibile din exteriorul cladirii, permiteau întelegerea interiorului prin simpla descifrare a volumetriei. Descresterea înaltimii corpurilor, dinspre centrul compozitiei catre margini, creeaza impresia unei volumetrii în cascada.

Decoratia

În perioada evului mediu artele, si mai ales sculptura si pictura, erau supuse arhitecturii. Functia picturii si a sculpturii era dubla: de împodobire a edificiului de cult si de narare, de ilustrare a unor pasaje importante din textele sfinte. Deoarece serviciul religios era oficiat în limba latina, care nu era cunoscuta decât de un numar extrem de restrâns de persoane, slujba nu putea fi înteleasa de marea masa a credinciosilor. Pentru a contracara acest neajuns, bisericile erau decorate cu fresce si cu sculpturi care înfatisau scene cu caracter religios.

Fig. 27. Saint Savin sur Gartempe Fig. 28. Saint Trophime din Arles Fig. 29. Sainte Foy din Conques

Sculptura decora fatada principala a bisericilor, si se concentra de obicei în zona portalului. Deasupra accesului se afla un timpan semicircular decorat cu scene care, în majoritatea cazurilor, se refereau la Judecata de Apoi. Centrul compozitiei era dominat de figura lui Christos; personajul principal era înconjurat de figurile dreptilor si de cetele îngeresti, de o parte, de pacatosii si diavoli, de cealalta parte. Timpanul era adâncit în raport cu suprafata generala a elevatiei; trecerea de la planul principal al fatadei catre partea retrasa se face prin intermediul unor arce concentrice dispuse telescopic. Suprafata acestor arce este la rândul ei decorata cu figuri ierarhizate, dispuse radial. În unele cazuri, decoratia sculptata a portalului se extinde pe toata fatada cladirii. Suprafata elevatiei este împartita în registre orizontale subliniate cu nise usor adâncite, în interiorul carora se gasesc sculpturi. La interiorul cladirilor de cult, decoratia sculptata apare la nivelul capitelurilor care sunt ornate cu motive variate, geometrice, vegetale, antropomorfe, zoomorfe etc.

Pictura era utilizata atât pentru punerea în valoare a unora dintre figurile sculptate cât si pentru acoperirea peretilor cu scene care evocau evenimente religioase importante. Cea mai mare parte a frescelor executate în epoca romanica a disparut.

Unele dintre elementele de arhitectura puteau îndeplini pe lânga rolul constructiv si un rol decorativ. De exemplu, zidurile colateralelor sunt decorate cu arcade oarbe; în realitate panourile retrase în raport cu fata zidului reprezinta zona plina dintre doi contraforti iar elementul vertical care separa doua astfel de panouri este contrafortul.

Cladirea de cult în perioada gotica

(sec. al XIIlea - sec. al XVIlea)

Deosebirea esentiala între arhitectura romanica si cea gotica este de natura structurala. Evolutia sistemului de boltire petrecuta pe durata veacurilor romanice a facut posibila trecerea de la sistemul de zidarie portanta, caracteristic romanicului, la sistemul structural de tip schelet, tipic arhitecturii gotice. Transformarile de natura structurala au avut ca rezultat aparitia unor noi tipuri spatiale si volumetrice.

Nasterea arhitecturii gotice se datoreaza abatelui Suger si are loc în prima jumatate a secolului al XIIlea. În anul 1135 Suger, care conducea mânastirea Saint Denis situata în apropierea Parisului, hotaraste sa reconstruiasca biserica abatiei. La baza modernizarii edificiului au stat ideile expuse într-un tratat atribuit lui Dionisie Aeropagitul, patronul spiritual al asezamântului. Conform acestei lucrari, Dumnezeu este lumina, si la aceasta lumina are acces oricine; lumina absoluta, adica divinitatea, salasluieste, în proportii diferite, în orice faptura. Pornind de la aceasta teorie, Suger vrea sa transforme casa lui Dumnezeu, biserica, într-un loc scaldat în lumina.

Pentru acest lucru era însa nevoie ca zidurile perimetrale ale edificiului sa fie strapunse de goluri ample. Sistemul constructiv obisnuit, cu ziduri portante, era incompatibil cu aspiratiile lui Suger: practicarea unor goluri prea mari într-un perete masiv - care avea rolul sa preia împingerile laterale ale boltilor - ar fi însemnat slabirea zidariei si ar fi cauzat prabusirea, cel putin partiala, a cladirii.

Evolutia tehnicilor de acoperire a facut posibila înlocuirea boltilor monolit, utilizate pe scara larga pâna la data respectiva, cu boltile pe încrucisarea de ogive. Structura boltilor pe încrucisare de ogive consta într-un sistem de cel putin sase arce, numite nervuri, ale caror puncte de sprijin corespund de regula cu colturile unui patrulater, regulat sau nu. Arcele diagonale sunt cunoscute si sub numele de ogive. Acest schelet este complectat prin închiderea golurilor dintre arce cu panouri curbe de umplutura. Bolta propriu-zisa corespunde panourilor de închidere a caror greutate si sectiune sunt reduse. Încarcarile boltilor pe încrucisare de ogive sunt preluate de pile, amplasate pe conturul edificiului si de stâlpi, situati în colturile patrulaterului definit de nervuri. Prin urmare, utilizarea boltilor pe nervuri a facut posibila transferarea totala a rolului portant - îndeplinit pâna în acel moment de zidaria masiva - punctelor izolate de sprijin. Spatiile ramase libere între elementele verticale puteau fi umplute cu zidarie sau închise cu mari suprafete vitrate.


Fig. 30. Constructia boltii pe încrucisare de ogive Fig. 31. Corul abatiei Saint Denis Fig. 30. Sistemul ogival

Sistemul structural folosit de arhitectura gotica se numeste sistem ogival iar elementele componente ale acestuia sunt:

Bolta pe încrucisare de ogive. În functie de numarul de panouri exista doua tipuri de bolti: sixpartita, folosita în perioada goticului timpuriu si barlonga, utilizata de goticul la apogeu;

Pila culee, element izolat de sprijin, perpendicular pe axul longitudinal al cladirii, care substituie zidurile perimetrale. Pila culee are rolul de a prelua împingerile orizontale ale boltilor si de a le transmite la fundatii;

Arcul butant transmite împingerile orizontale ale boltilor catre pila culee;

Pinaclul, element amplasat la partea superioara a pilei culee, cu rol de lestare: greutatea pinaclului echilibreaza efortul transmis de arcul butant si împiedica pila culee sa se rastoarne în exterior;

Stâlpii, rezultati din înmanuncherea nervurilor, preiau componenta verticala a efortului exercitat de bolti.

În perioada gotica, planul edificiului de cult pastreaza în mare caracteristicile definite în perioada anterioara. Cladirile au aceleasi elemente componente: nava centrala si doua sau patru nave colaterale mai înguste, transept, cor, altar, deambulatoriu si capele. Transeptul are latimea egala cu cea a navei centrale iar lungimea poate sa depaseasca, sau nu, latimea totala a bisericii. În ceea ce priveste pozitia acestuia are loc o deplasare, din extremitatea opusa intrarii, catre centrul compozitiei. În cazul unora dintre biserici spatiile dintre pilele culee este întrebuintat pentru capelele accesibile din navele colaterale. Treptat, se renunta la utilizarea galeriilor peste navele colaterale. Se generalizeaza flancarea portalului principal cu turnuri care subliniaza verticalitatea monumentelor. Înaltimea totala a navei centrale contribuie, la rândul ei, la accentuarea directiei verticale care împreuna cu dezvoltarea pe longitudinala simbolizau aspiratia catre absolut, catre Dumnezeu.

Goticul timpuriu

Am amintit mai sus care au fost împrejurarile în care a luat nastere arhitectura gotica. Faptul ca lucrarile pornite de abatele Suger la mânastirea Saint Denis au avut ecou o demonstreaza raspândirea rapida a noului sistem constructiv în regiunea din jurul Parisului. La 25 de ani de la consacrarea bisericii Saint Denis, în Ile de France erau deja în curs de constructie patru mari catedrale gotice: catedrala de la Senlis si cea de la Noyon, ambele începute în 1150, catedrala de la Laon a carei edificare a fost pornita în 1155 si catedrala Nôtre Dame din Paris, începuta în 1163.

Elementul caracteristic al cladirilor construite în prima perioada a goticului este întrebuintarea boltii sixpartite care, dupa cum o arata si numele, este formata din sase panouri. Acest tip de bolta acopera o travee patrata, delimitata de sase stâlpi, patru dintre ei situati în colturile patratului iar ceilalti doi amplasati la jumatatea laturii paralele cu axul longitudinal. Stâlpii sunt legati între ei de un numar de noua arce al caror profil e determinat de deschidere; ogivele adica arcele diagonale, sunt mai plate decât arcele transversale si decât cele longitudinale. La bolta sixpartita stâlpii sunt încarcati neuniform: în timp ce pe stâlpii din colturile traveii patrate se descarca doua arce diagonale, doua arce longitudinale si unul transversal, cei intermediari primesc doua arce longitudinale si unul transversal. Încarcarile diferite au determinat întrebuintarea unor elemente izolate cu sectiuni diferite, lucru care afecta unitatea spatiala a interiorului.

O alta caracteristica definitorie a goticului timpuriu o reprezinta utilizarea tribunelor si rezolvarea desfasurarii navei centrale pe patru registre distincte: registrul inferior, al arcadelor care leaga nava centrala de colaterale, nivelul tribunelor, triforiul si registrul superior, al golurilor care lumineaza nava centrala. Elementele izolate de sprijin care separa nava principala de cele secundare sunt coloane cilindrice masive, cu capiteluri accentuate.

Spatiul edificiilor goticului timpuriu se dezvolta de-a lungul axului longitudinal pus în evidenta atât prin lungimea mare a cladirilor cât si prin numarul de registre orizontale. Desi înaltimea interiorului este destul de mare, impresia de verticalitate este atenuata de sublinierea orizontalitatii. Întreruperea brusca a manunchiurilor de nervuri în capitelurile pilastrilor contribuie de asemenea la anularea verticalitatii. Separarea pe orizontala este prezenta si la elevatia principala a cladirilor care este împartita de obicei în minimum trei registre suprapuse.


Fig. 31. Catedrala Notre Dama din Paris. Fatada Fig. 32. Catedrala Notre Dame din Paris. Imagine de ansamblu


Fig. 33. Catedrala Notre Dame din Paris. Bolta navei centrale Fig. 34. Catedrala Notre Dame din Paris. Imagine de interior

Fig. 35. Catedrala Notre Dame din Paris. Plan

Goticul pur

Este reprezentat de o serie de cladiri ridicate în zona din jurul Parisului. Cele mai cunoscute monumente apartinând acestei perioade sunt catedrala din Chartres (~ 1200), catedrala din Reims (1210), catedrala din Amiens (1220) si cea din Beauvais (1227).

Diferenta esentiala între epoca timpurie si cea de apogeu a goticului este înlocuirea boltii sixpartite cu cea barlonga. Bolta barlonga este formata din patru panouri si sase arce - doua transversale, doua longitudinale si doua diagonale - si acopera o travee dreptunghiulara. Spre deosebire de sistemul sixpartit, în cazul de fata stâlpii, în numar de patru, sunt încarcati uniform si au sectiuni identice.

Dintre componentele edificiului de cult dispar definitiv tribunele, fapt care conduce la scaderea sensibila a înaltimii partilor laterale si la sporirea suprafetelor vitrate. Între arcadele care separa nava centrala de colaterale si registrul vitrajelor care lumineaza nava centrala se generalizeaza triforiul. Triforiul corespunde suprafetei pline din dreptul acoperisului colateralelor si este tratat ca o galerie falsa, rezultata din însiruirea unor arcade bifore sau trifore.

În perioada goticului de apogeu se produce o accentuare a directiei verticale în detrimentul celei orizontale. Capitelurile încep sa fie strabatute de nervurile principale, care coboara sub cota de pornire a boltilor iar punctele izolate de sprijin se transforma din pilastri masivi în coloane încadrate de nervuri.


Fig. 36. Catedrala din Chartres Fig. 37. Catedrala din Chartres Fig. 38. Detaliu travee Fig. 39. Catedrala din Chartres

Bolta barlonga Sectiune transversala Fatada de vest


Fig. 40. Catedrala din Chartres Fig. 41. Catedrala din Chartres

Plan Imagine de ansamblu

Goticul târziu

Dupa anul 1300, în Franta, activitatea constructiva scade simtitor. Aceasta epoca coincide cu debutul ultimei perioade a stilului gotic, care este si cea mai lunga. Marea majoritate a constructiilor apartinând goticului târziu sunt fie cladiri de dimensiuni reduse, cum ar fi La Sainte Chapelle din Paris, fie adaosuri si modernizari ale unor edificii mai vechi. Trasaturile definitorii ale acestei perioade sunt extinderea, la maximum, a vitrajelor si abundenta decorativa. Un exemplu tipic îl reprezinta fatada catedralei din Strasbourg, a carei structura se pierde în bogatia decoratiilor sculptate care împodobesc nu numai elementele majore ci si pe cele de detaliu.

Raspândirea goticului în afara Frantei

Goticul devine în scurt tip un stil care domina regiunile din nordul Frantei. Dupa edificarea marilor catedrale din jurul Parisului curentul generat de constructia acestora se extinde si în alte zone din Europa, mai ales în tarile de limba germana si în Anglia. Sub actiunea unor particularitati de natura locala goticul francez este adaptat necesitatilor sau preferintelor locale.

În Anglia se contureaza o varianta denumita gotic perpendicular. Sistemul de acoperire se complica prin înlocuirea boltilor specific gotice, cu caracter pur structural, cu bolti cu functie preponderent decorativa. De exemplu, la capela King's College de la Cambridge plafonul perfect orizontal pare sustinut de volume conice imense, pozitionate cu baza în sus, rezultate din nervuri care pornesc dintr-un trunchi comun.

În Germania modificarile produse sunt de natura spatiala. Bisericile cu sectiune bazilicala sunt înlocuite cu bisericile tip hala, ale caror nave colaterale au înaltimea egala cu cea a navei centrale. La baza acestei transformari se pare ca a stat dorinta realizarii unui spatiu a carui unitate interioara sa o depaseasca pe cea a bisericilor obisnuite, cu sectiune bazilicala.

Din Germania stilul gotic patrunde în nordul Italiei unde este adaptat specificului local. Datorita conditiilor climatice goticul italian este mai putin vitrat decât cel francez sau german. În alta ordine de idei, verticalitatea specifica monumentelor gotice construite în nordul Europei va fi puternic concurata de elemente dezvoltate pe orizontala; abundenta decorativa este o alta trasatura pe care italienii o vor evita în multe situatii.


Fig. 42. Gotic german. Sectiune printr-o biserica hala   Fig. 43. Gotic englez. King's College.


Document Info


Accesari: 16575
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )