Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























DREPT COMUNITAR

Drept




prof.univ.dr. marin voicu




DREPT COMUNITAR

Note de curs

Bucuresti, 2003

TABLA DE MATERII

TITLUL I

DREPT COMUNITAR MATERIAL

CAPITOLUL I

CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ.

IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR 

SECŢIUNEA I

CREAREA COMUNITĂŢILOR EUROPENE

SECŢIUNEA A II-A

IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

1. Izvoarele originare (primare)

2. Izvoarele secundare (derivate)

3. Principiile generale ale dreptului

3.1. Protectia drepturilor fundamentale ale omului

3.2. Principiul respectarii dreptului la aparare

3.3. Principiul autoritatii de lucru judecat

3.4. Principiul certitudinii juridice

3.5. Principiul egalitatii

3.6. Principiul proportionalitatii

3.7. Principiul loialitatii (solidaritatii)

4. Jurisprudenta instantelor comunitare si cutuma

5. Dreptul international si dreptul national

SECŢIUNEA A III-A

RAPORTUL DINTRE DREPTUL COMUNITAR sI

DREPTUL INTERN AL STATELOR MEMBRE

1. Prioritatea dreptului comunitar

1.1. Principiul prioritatii dreptului comunitar

1.2. Importanta si implicatiile principiului

1.3. Aplicarea principiului în statele membre ale UE

2. Efectul direct al dreptului comunitar

2.1. Principiul efectului direct

2.2. Importanta si continutul principiului

2.2.1. Dreptul primar..

2.2.2. Dreptul secundar (derivat)........

2.2.2.1. Regulamentele

2.2.2.2. Directive si decizii

2.3. Responsabilitatea administrativa a statelor membre

în cazul neaplicarii directivelor

3. Dreptul comunitar si traditia constitutionala

nationala (exemplul dreptului britanic)

CAPITOLUL II

CETĂŢENIA EUROPEANĂ. DREPTURILE sI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE PERSOANEI 

SECŢIUNEA I

CETĂŢENIA EUROPEANĂ

1. Cetatenia europeana

1.1. Cetatenia si cetatenia europeana

1.2. Europa cetatenilor si cetatenia europeana

1.3. Cetatenia europeana si tratatele constitutive

2. Cetatenia europeana si cetatenia nationala

2.1. Cetatenia europeana, complementara

cetateniei nationale

2.2. Cetatenia europeana, corolar al nationalitatii

unui stat membru

3. Statutul cetateanului european

3.1. Dreptul de participare la alegerile publice

3.1.1. Participarea la alegerile pentru

Parlamentul European

3.2. Participarea la alegerile municipale

3.2.1. Principiul constituie un progres însemnat

al cetateniei europene

3.2.2. Modalitati de exercitare a participarii

4. Protectiile cetateniei europene

4.1. Protectia asigurata de autoritatile diplomatice

si consulare ale statelor membre

4.1.1. Principiul

4.1.2. Punerea în aplicare a principiului

4.2. Dreptul de petitionare

4.2.1. Originea si sediul materiei

4.2.2. Admisibilitatea petitiei

4.2.3. Examinarea în fond si posibile solutii date petitiei

4.3. "Plângerea" catre mediator 

4.3.1. Institutia mediatorului

4.3.2. Admisibilitatea plângerilor

4.3.3. Rolul mediatorului

4.4. Dreptul de a comunica cu institutiile si organele

comunitare

SECŢIUNEA A II-A

LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE

1. Libertatea de circulatie si de sedere

1.1. Extinderea beneficiarilor libertatii

de circulatie si de sedere

1.1.1. Cetatenia unui stat membru - conditie

a libertatii de circulatie si de sedere

2. Libertatea profesionala, drept al persoanei

2.1. Domeniul de aplicare al libertatii profesionale

2.1.1. Libertatile consacrate de dreptul comunitar

2.1.2. Beneficiarii libertatii profesionale

2.1.3. Locurile de munca si serviciile excluse

2.2. Drepturile recunoscute în cadrul

libertatii profesionale

2.2.1. Principiul nediscriminarii

2.2.2. Accesul la profesie

2.3. Calificarea profesionala 

2.4. Învatamântul si formarea profesionala

SECŢIUNEA A III-A

APĂRAREA DREPTURILOR FUNDAMENTALE

1. Protectia drepturilor sociale

1.1. Drepturile lucratorilor salariati 

1.2. Protectia sociala: coordonarea regimurilor

de securitate sociala

1.3. Lupta contra marginalizarilor

2. Protectia consumatorilor

2.1. Securitatea generala a produselor 

2.2. Reglementari sectoriale

3. Protectia sanatatii

3.1. Specificitatea dreptului comunitar al sanatatii

4. Protectia mediului

4.1. Caracteristicile generale ale protectiei

comunitare a mediului

4.2. Reglementarea 

5. Protectia culturii

5.1. Cultura si comunitate europeana

CAPITOLUL III

LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR, SERVICIILOR, CAPITALURILOR sI

PLĂŢILOR

SECŢIUNEA I

LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR

1. Uniunea vamala si barierele fiscale

2. Interzicerea restrictiilor cantitative si a

masurilor cu efect echivalent

3. Regula ratiunii

4. Clauze de protectie

5. Monopolurile de stat comerciale

SECŢIUNEA A II-A

LIBERA CIRCULAŢIE A SERVICIILOR

1. Transporturile

1.1. Cadrul general al politicii transporturilor

1.2. Regimul juridic al diferitelor moduri de transport

1.2.1. Transportul terestru

1.2.2. Transportul fluvial

1.2.3. Transportul feroviar

1.2.4. Transportul aerian

1.2.5. Transportul maritim

SECŢIUNEA A III-A

LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALULUI

sI PLĂŢILOR

1. Domenii de aplicare a libertatii de circulatie

a capitalurilor

2. Domenii de aplicare a libertatii de

circulatie a platilor

CAPITOLUL IV

POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ

SECŢIUNEA I

CONCURENŢA

1. Reguli prohibitive. Aplicarea art. 81 par. 1 si 2

din Tratat

1.1. Conditii de aplicare

1.1.1. Întreprinderile si asociatiile de întreprinderi -  

subiecte ale acordurilor, deciziilor sau practicilor

interzise

1.1.2. Practicile anticoncurentiale

1.1.3. Efectele practicilor anticoncurentiale

1.1.4. Afectarea comertului dintre statele membre

1.2. Efecte extrateritoriale

2. Admisibilitatea unor acorduri, decizii si practici

concertate

2.1. Acorduri si practici concertate verticale

2.2. Acorduri de cooperare 

2.3. Acorduri de cercetare si dezvoltare

2.4. Acorduri în domeniul transferului de tehnologie

SECŢIUNEA A II-A

POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ

1. Domeniul politicii comerciale comune

1.1. Politica comerciala în expansiune continua

1.1.1. Domeniul initial

1.1.2. Extinderea politicii comerciale comune

2. Uniunea Europeana în relatiile comerciale

internationale

2.1. Relatiile comerciale cu tarile cele mai avansate

2.1.1. Acordurile bilaterale

2.1.2. Acordurile regionale în spatiul economic

european (EEE)

2.1.3. Acordurile cu aplicare generala

2.2. Relatiile intre Uniunea Europeana si noile tari 

industrializate (NPI)

2.2.1. Fundamentul relatiilor cu NPI

2.2.2. Continutul relatiilor cu NPI

2.3. Relatiile Uniunii Europene cu tarile din

Europa Centrala si de Est (PECO)

2.3.1. Programele multilaterale de ajutor

acordat PECO

2.3.2. Relatiile bilaterale dintre UE sI PECO.

Acordurile de asociere

CAPITOLUL V

POLITICILE EXTERNE COMUNITARE

1. Obiectivele PESC (Politicii externe si de securitate)

a U.E.

2. Relatiile externe

2.1. Relatiile cu organizatiile internationale

si cu tari terte

2.2. Acordurile internationale încheiate

de statele membre cu state terte

3. Acordurile de asociere

CAPITOLUL VI

DREPTURILE FUNDAMENTALE - ELEMENTE ALE UNEI NOI ORDINI CONSTITUŢIONALE A UNIUNII EUROPENE

SECŢIUNEA I

CONSACRAREA sI APĂRAREA DRETURILOR FUNDAMENTALE

1. Cadrul constitutional al drepturilor fundamentale

2. Apararea drepturilor fundamentale în jurisprudenta  

CJCE

2.1. Principii de drept

2.2. Garantarea drepturilor fundamentale în

jurisprudenta CJCE

2.3. Apararea drepturilor fundamentale la nivel

comunitar si national

3. Necesitatea unui catalog al dreptului fundamental

3.1. Siguranta în fata legii si transparenta

3.2. Functia de legitimare si de integrare 

SECŢIUNEA A II-A

CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE

ALE UNIUNII EUROPENE - DOCUMENT DE REFERINŢĂ ÎN EVOLUŢIA CONSTITUŢIONALĂ ACTUALĂ A COMUNITĂŢILOR EUROPENE

TITLUL II

DREPT COMUNITAR INSTITUŢIONAL

CAPITOLUL I

INSTITUŢIILECOMUNITARE 

SECŢIUNEA I

INSTITUŢIILE COMUNITARE DE DECIZIE.

PUTERILE COMUNITARE

1. Parlamentul European

1.1. Constituire

1.2. Atributii

1.2.1. Definirea atributiilor

1.2.2. Atributii decizionale legislative

1.2.3. Atributii de ancheta si de avocat

al poporului

1.2.4. Atributii de supraveghere si control

1.2.5. Atributii consultative

2. Consiliul european

2.1. Constituire si componenta

2.2. Atributii 

3. Comisia

3.1. Componenta si decizii

3.2. Atributii 

4. Justitia comunitara. Organizare, competenta

si functionare

I. Jurisprudenta si functiile Curtii de Justitie

a Comunitatilor Europene în sistemul

Ordinii de drept comunitar

4.1. Rolul institutional al CJCE

4.2. Mandatul jurisdictional al CJCE ca organ al CE

4.2.1. Generalitati

4.2.2. Compententa de control a CJCE

4.2.3. Functiile CJCE

4.2.4. Principalele tipuri de actiuni

4.3. Componenta CJCE si a CpIPE

4.3.1. Istoric

4.3.2. Schema de functiuni

4.3.3. Organizarea (autoritatea) CJCE

4.4. Modul de lucru si mecanismele adoptarii

hotarârilor 

4.4.1. Generalitati

4.4.2. Stilul hotarârilor

4.4.3. Metode de adoptare a hotarârilor

4.5. Perfectionarea justitiei comunitare 

4.6. Anexe

II. Controlul judiciar al actelor juridice comunitare

4.1. Actele supuse controlului

4.2. Procedura de control

4.2.1. Actiunea în anularea actelor institutiilor

comunitare

4.2.1.1. Actele susceptibile a fi contestate

4.2.1.2. Legitimarea procesuala

4.2.1.3. Declararea nulitatii actelor. Efectele

hotarârilor

III. Controlul judecatoresc al actelor statelor membre

4.1. Actiuni si proceduri 

4.1.1. Actiunea în constatarea neîndeplinirii

de catre statele membre a obligatiilor

lor conform tratatelor comunitare

4.1.2. Procedura de control initiata de Comisie

4.1.2.1. Supravegherea exercitata de Comisie

4.1.2.2. Conditiile necesare de admisibilitate a actiunii

Comisiei (faza procedurala administrativa)

4.1.2.3. Faza jurisdictionala

4.1.2.4. Neîndeplinirea obligatiilor de catre statele

membre

4.1.2.5. Executarea hotarârii Curtii de justitie

4.2. Alte cazuri de control

4.2.1. Actiunea în raspundere (în daune) -

art. 288 alin. 2 CE

4.2.1.1. Legitimare procesuala

4.2.1.2. Actiunea în raspundere si conditiile

raspunderii Comunitatilor

4.2.2. Actiuni introduse de functionarii publici

comunitari

4.2.3. Actiunea contra sanctiunilor pecuniare

4.2.4. Arbitrajul

IV. Procedura judecatoreasca

4.1. Procedura în fata Curtii de prima instanta

(tribunalul)

4.2. Procedura în fata Curtii de justitie

de la Luxemburg 

SECŢIUNEA A II-A

INSTITUŢIILE COMUNITARE CONSULTATIVE

1. Curtea de conturi

1.1. Componenta 

.2. Competenta

2. Alte organisme comunitare

2.1. Banca europeana de investitii

2.2. Comitetul consultativ al CECO

2.3. Comitetul regiunilor

2.4. Comitetul economic si social

CAPITOLUL II

INSTRUMENTELE JURIDICE COMUNITARE

sI SISTEMUL DECIZIONAL

SECŢIUNEA I

INSTRUMENTELE JURIDICE COMUNITARE

1. Actele institutiilor juridice comunitare

1.1. Regulamentele

1.2. Directivele

1.3. Deciziile

1.4. Recomandarile si avizele 

2. Motivarea si procedura de adoptare a actelor  

comunitare

2.1. Motivarea

2.2. Procedura de adoptare

SECŢIUNEA A II-A

SISTEMUL DECIZIONAL AL INSTITUŢIILOR EUROPENE

CAPITOLUL III

INSTITUŢIILE COMUNITARE DUPĂ

TRATATUL DE LA NISA

SECŢIUNEA I

PRINCIPIILE, ACŢIUNILE sI INSTITUŢIILE

COMUNITARE. PRIVIRE SUCCINTĂ

SECŢIUNEA A II-A

NOUA ARHITECTURĂ CONSTITUŢIONALĂ

A UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL IV

COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE

CIVILĂ

SECŢIUNEA I

LEGISLAŢIA COMUNITARĂ

SECŢIUNEA A II-A

COOPERAREA JUDICIARĂ

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

TITLUL I

DREPT COMUNITAR MATERIAL

CAPITOLUL I

CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ.

IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

SECŢIUNEA I

CREAREA COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Privire succinta asupra istoricului si evolutiei constructiei europene

Odata cu lansarea, la Paris, la 9 mai 1950, a planului "Schumann", începe o faza hotarâtoare în destinul comunitatilor europene . La cele trei principii fundamentale ale acestui plan, care urmarea plasarea productiei de otel si carbune sub o Înalta Autoritate în cadrul unei organizatii deschise altor tari europene - luarea deciziilor de catre organe compuse din reprezentantii guvernelor, statele nu vor fi obligate prin decizii contra vointei lor (aplicarea regulii unanimitatii), deciziile vor obliga numai statele ce le accepta - au subscris sase state: Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda.

Fundamentul economic al acestui Tratat se afla în dispozitiile art. 4, în sensul ca sunt recunoscute ca incompatibile cu piata comuna a carbunelui si otelului si ca vor fi abolite si interzise:

a. taxele la import si la export ori taxele având efect echivalent si restrictiile cantitative privind circulatia produselor;

b. masurile si practicile discriminatorii între producatori, între cumparatori si între consumatori, în special în privinta preturilor si conditiilor de livrare ori a tarifelor si conditiilor de transport, precum si masurile care împiedica libera alegere de catre cumparator a furnizorului;

c. subsidiile si ajutoarele acordate de catre state ori taxele speciale impuse de state în orice forma ar fi ele;

d. practicile restrictive care tind spre împartirea si exploatarea pietii.

La 20 mai 1955 printr-un Memorandum al tarilor Beneluxului prin care se afirma principiul ca integrarea economica ar trebui sa preceada integrarea politica.

S-a convenit crearea, ca atare, a unor institutii precum: Consiliul de Ministri, Comisia Europeana, functiunile unei Adunari Parlamentare si ale unei Curti de justitie urmând a fi îndeplinite de Adunarea si de Curtea înfiintate potrivit Tratatului CECO.

La data de 25 martie 1957 au fost semnate, la Roma, Tratatul stabilind Comunitatea Economica Europeana si Tratatul privind instituirea Comunitatii Europene a Energiei Atomice, care, împreuna cu Tratatul CECO, au constituit cadrul legislativ fundamental al integrarii economice europene . Intrarea în vigoare a noilor tratate a avut loc la data de 1 ianuarie 1958, ca urmare a ratificarii lor de catre partile contractante.

În anul 1967 guvernul britanic si-a manifestat vointa de a accepta Tratatul de la Roma, cu unele rezerve care ar rezulta din procesul de aderare la Comunitati a unui nou membru si asupra unor probleme care genereaza unele dificultati (incidentele politicii agricole comune asupra costului vietii si asigurarea unei evolutii pozitive a agriculturii britanice, sistemele ei de finantare si implicatiile bugetare, ca si asupra balantei de plati ori problemelor generate de existenta Commonwealth-ului).

Cresterea numarului de membri ai Comunitatilor europene, ca si nivelul diferit de dezvoltare si al structurii economice, au generat unele dificultati în formularea si aplicarea politicilor comunitare în procesul integrarii economice, astfel ca acesta din urma trebuia adaptat noilor cerinte în conditiile în care era din ce în ce mai clar ca nu se putea evita cooperarea politica. Rapoartele adoptate la Luxemburg în 1970, prin care s-au pus bazele Cooperarii politice europene, la Copenhaga în 1973 si la Londra în 1981, ca si Declaratia solemna de la Stuttgart din 1983 a sefilor de state si guverne privind Uniunea europeana si practicile stabilite gradual între statele membre au fost confirmate prin Actul Unic European, semnat la 17 si 28 februarie 1986 la Luxemburg.

În 1978 a urmat crearea unei unitati monetare - ECU, iar la 13 martie 1979 a intrat în vigoare un sistem de stabilizare a ratelor de schimb.

Actul Unic European cuprinde masuri privind realizarea Uniunii economice prin înfaptuirea unei piete interne în 1992, aceasta piata cuprinzând o zona fara frontiere interne în care libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalului este asigurata în conformitate cu dispozitiile Tratatului, precum si masuri privind politica sociala, coeziunea economica si sociala, dezvoltarea stiintifica si tehnologica si mediul înconjurator.

Prin Actul Unic European s-a creat o dinamica favorabila punerii în aplicare a altor reforme care vor trebui sa permita realizarea Uniunii economice si monetare si sa contribuie la edificarea unei Uniuni politice.

O faza decisiva a procesului integrarii europene a început o data cu semnarea de catre cei doisprezece membri ai Comunitatilor europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni europene . Obiectivul major al Uniunii este acela de a organiza în mod coerent si solidar relatiile între statele membre si între popoarele lor (art. A). În realizarea acestuia s-a afirmat ca se urmareste în mod special (art. B):

"1. promovarea unui progres economic si social echilibrat si durabil, prin crearea unui spatiu fara frontiere interne, prin întarirea coeziunii economice si sociale si prin stabilirea unei Uniuni economice si monetare comportând, la sfârsitul ei, o moneda unica;

2. afirmarea identitatii pe scena internationala în special prin punerea în aplicare a unei politici externe si de securitate comuna, inclusiv definirea unei politici de aparare comuna, întarindu-se astfel identitatea Europei si independenta ei în scopul promovarii pacii, progresului si securitatii în Europa si în lume;

3. întarirea protectiei drepturilor si intereselor resortisantilor statelor membre prin instituirea unei cetatenii a Uniunii;

4. dezvoltarea unei cooperari mai strânse în domeniul justitiei si afacerilor interne, garantându-se siguranta si securitatea popoarelor în conditiile facilitarii liberei circulatii a persoanelor;

5. mentinerea a ceea ce s-a dobândit din punct de vedere comunitar ("l'acquis communautaire") si dezvoltarea acestuia în scopul de a examina, într-o procedura anume prevazuta, în ce masura politicile si formele de cooperare statornicite prin acest Tratat ar trebui sa fie revizuite în vederea asigurarii eficacitatii mecanismelor si institutiilor comunitare".

Uniunea dispune de un cadru institutional unic perfectionat si adaptat, constituit în principal, de Consiliul european, Parlamentul european, Comisia si Curtea de justitie.

Prevederile art. B (2) alin. 3 au consacrat fundamentele Uniunii, în sensul ca aceasta este întemeiata pe Comunitatile europene, completate cu politicile si formele de cooperare instituite de Tratat.

Tratatul de instituire a Uniunii europene, Tratatele privind instituirea Comunitatilor europene si unele acte legate de acestea au fost modificate prin Tratatul din 2 octombrie 1997 de la Amsterdam, urmare a desfasurarii Conferintei interguvernamentale de revizuire a Tratatului de la Maastricht, începuta la 29 martie 1996, la Torino. Noul Tratat cuprinde trei parti: 1) Modificari aduse tratatelor; 2) Simplificare; 3) Prevederi generale si finale. Au mai fost adoptate o anexa cu echivalenta vechii si noii numerotatii si protocoalele anexate. Conferinta a mai adoptat 51 de declaratii si a luat nota de alte 8 declaratii. Tratatul a fost supus ratificarii de catre statele membre ale Uniunii europene potrivit procedurilor nationale respective. Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999 dupa depunerea la 30 martie 1999 a ultimului instrument de ratificare .

Principalele dispozitii din Tratatul de la Maastricht, relative la obiectivele Uniunii europene, în cuprinsul carora au fost aduse modificari prin Tratatul de la Amsterdam sunt:

- în art. A (1) par. 2 a fost înlocuit în sensul ca Tratatul constituie o noua etapa în procesul crearii unei uniuni fara încetare mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai deschis si cât mai aproape posibil de cetateni;

- art. B (2) este formulat într-o anumita masura diferit, în sensul ca Uniunea îsi propune ca obiective:

"1. promovarea progresului economic si social si a unui înalt nivel de folosire a fortei de munca si realizarea unei dezvoltari durabile si echilibrate, în special prin crearea unui spatiu fara frontiere interne, prin întarirea coeziunii economice si sociale si prin stabilirea unei Uniuni economice si monetare, comportând în cele din urma o moneda unica în conformitate cu prevederile Tratatului;

2. afirmarea identitatii ei pe scena internationala, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe si de securitate comune, inclusiv elaborarea progresiva a unei politici de aparare comuna, care ar putea sa duca la o aparare comuna, în conformitate cu art. J7 (17);

3. întarirea protectiei drepturilor si intereselor resortisantilor statelor membre, prin instituirea unei cetatenii a Uniunii;

4. mentinerea si dezvoltarea Uniunii ca un spatiu de libertate, securitate si justitie, în care libera circulatie a persoanelor este asigurata în asociere cu masuri specifice cu privire la controalele la granitele exterioare, azil, imigrare si combaterea criminalitatii;

5. mentinerea integrala a acquis-ului comunitar si dezvoltarea lui în scopul de a examina masura în care politicile instituite de Tratat ar trebuie sa fie revizuite în vederea asigurarii eficacitatii mecanismelor si institutiilor comunitare".

Dupa adoptarea Tratatului de Maastricht, alte zece state au depus cereri de aderare: România , Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia si Lituania.

Cu privire la cererile de aderare ale acestor state Comisia a adoptat la 16 iulie 1997 "Agenda 2000. Pentru o Europa mai puternica si mai extinsa", prin care se fac recomandari detaliate în cazul fiecarei cereri si asupra lansarii procesului de negociere.

Prin Tratatul de la Nisa s-au modificat Tratatul privind Uniunea europeana, Tratatele care instituie Comunitatile europene si unele acte asociate acestora (Partea întâi - Modificari de fond: art. 1 - art. 6; Partea a doua - Dispozitii finale si tranzitorii: art. 7 - art. 13). S-au mai adoptat 4 protocoale, si anume:

1. Protocolul care a fost anexat la Tratatul privind Uniunea europeana si Tratatul CE si care priveste extinderea Uniunii europene;

2. Protocolul care a fost anexat la Tratatul privind Uniunea europeana, Tratatele CE si Euratom si care priveste Statutul Curtii de justitie;

3. Protocolul care a fost anexat la Tratatul CE si care se refera la consecintele financiare ale expirarii Tratatului CECO si la fondurile de cercetare privind carbunele si otelul;

4. Protocolul asupra art. 67 din Tratatul CE, precum si 24 de declaratii, luându-se nota de alte 3 declaratii.

Intrarea în vigoare a Tratatului în cauza este prevazuta pentru prima zi a celei de-a doua luni ce urmeaza aceleia în care este depus instrumentul de ratificare de catre ultimul stat semnatar care îndeplineste aceasta formalitate.

SECŢIUNEA A II-A

IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

În doctrina se disting doua categorii esentiale de izvoare ale dreptului comunitar: izvoare primare si izvoare secundare.

1. Izvoarele originare (primare)

În categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului comunitar[6] constituite de:

- Tratatele de instituire a celor trei Comunitati europene;

- cele doua tratate bugetare;

- deciziile privind resursele proprii ale Comunitatilor;

- Actul Unic European si Tratatul de fuziune din 1967;

- decizia si actul privind alegerile directe în Parlamentul european (1976);

- deciziile si tratatele de aderare;

- Tratatul de modificare a tratatelor de instituire a Comunitatilor europene privind Groenlanda (17 martie 1984);

- Tratatul de la Maastricht;

- Tratatul de la Amsterdam;

- Tratatul de la Nisa.

Unele dintre aceste acte comunitare cuprind si protocoale anexe. Ele fac parte integranta din aceste acte, asa cum se precizeaza în chiar cuprinsul lor (art. 311 CE, art. 84 CECO, art. 207 Euratom).

Aceste acte comunitare mentionate constituie un adevarat "corpus" constitutional, ele având prioritate asupra altor acte comunitare de nivel inferior si beneficiind de o prezumtie absoluta de legalitate.

Conform art. 293 CE, statele membre, în masura în care este necesar, pot încheia conventii între ele privind:

"- protectia persoanelor, satisfacerea si protectia drepturilor în aceleasi conditii ca în cazul drepturilor acordate de fiecare stat propriilor sai resortisanti;

- eliminarea dublei impuneri în cadrul Comunitatii;

- recunoasterea reciproca a societatilor comerciale si firmelor în întelesul par. 2 al art. 48, pastrarea personalitatii juridice în cazul transferului sediului lor dintr-o tara în alta si posibilitatea fuziunii între societati si firme cârmuite de legile diferitelor tari;

- simplificarea formalitatilor privind recunoasterea reciproca si executarea hotarârilor curtilor ori tribunalelor si a sentintelor arbitrale".

Astfel au fost adoptate mai multe asemenea conventii : Conventia din 1968 privind recunoasterea reciproca a societatilor, Conventia de la Bruxelles din 1968 privind competenta judiciara si executarea hotarârilor în materie civila si comerciala, Conventia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligatiilor contractuale, Conventiile de la München din 1973 si de la Luxemburg din 1989 relative la brevetele europene, respectiv comunitare, Conventia din 1990 privind eliminarea dublei impuneri în caz de corectare a beneficiilor întreprinderilor asociate .

Pe de alta parte, în cazul în care o materie nu este reglementata prin legislatia fundamentala, statele membre au adoptat noi reguli originare pe calea conventiilor sau au pregatit asemenea reguli, în domeniile energiei, proprietatii industriale, falimentului (proiectul de Conventie privind falimentul, lichidarea, aranjamentele, concordatul si alte proceduri similare, stabilit de Consiliu în 1995, dar care, totusi, nu a fost semnat de niciunul dintre statele membre; totusi, Regulamentul nr. 1346/2000, adoptat de Consiliu la 29 mai 2000 privind procedurile de insolvabilitate retine elementele esentiale ale acestui proiect). În asemenea situatii se poate recurge si la art. 308 CE prin care se dispune ca, daca actiunea Comunitatii s-ar dovedi necesara spre a se atinge, în cursul functionarii pietei comune, unul dintre obiectivele Comunitatii si Tratatul nu a prevazut competentele necesare, Consiliul actionând unanim la propunerea Comisiei si dupa consultarea Parlamentului, va lua masurile necesare.

2. Izvoarele secundare (derivate)

Cea de-a doua categorie - izvoarele secundare - cuprinde, în mod obisnuit, actele adoptate de institutiile comunitare în scopul aplicarii prevederilor Tratatului: regulamente, directive, decizii. Ele au un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple rezolutii sau recomandari care sunt folosite de regula în dreptul international .

Termenul "act comunitar" înseamna orice instrument legislativ sau administrativ adoptat de autoritatile administrative ale comunitatilor. Având caracter derivat, dreptul secundar nu poate contraveni dreptului primar; în caz contrar, el va fi lipsit de efecte juridice. În acelasi timp, dreptul secundar trebuie sa fie conform obiectivelor fundamentale, generale, ale Comunitatilor si obiectivelor cu caracter mai specific, care sunt înfaptuite prin intermediul diverselor politici comunitare si, chiar daca Tratatul nu enunta expres obiective specifice ale unei anumite activitati, aceste obiective pot fi normal deduse prin interpretare. Ele, însa, trebuie sa fie conforme principiilor generale ale dreptului comunitar, în sensul ca, spre exemplu, aplicarile diferentiate trebuie sa respecte principiul nediscriminarii, inclusiv atunci când regulile de aplicare acorda unui stat membru o perioada mare de implementare, precum si prohibitiile specifice enuntate de Tratat în diverse domenii (art. 9, 48, 52 si 59 CE [23, 39, 43, 49]).

O categorie aparte de izvoare ale dreptului comunitar are ca obiect izvoarele tertiare incluzând acele regulamente, directive si decizii care dobândesc forta juridica din regulile de drept comunitar secundar.

3. Principiile generale ale dreptului

Principiile generale ale dreptului, ca izvoare juridice, se impun, în mod deosebit, datorita caracterului de noutate 24224q1624y a dreptului comunitar care se afla înca în etapa consolidarii sale, spre deosebire de ordinea interna a fiecarui stat care cunoaste o lunga perioada în care ea s-a sedimentat.

S-ar putea distinge trei categorii de principii:

- principii juridice obligatorii care sunt o mostenire juridica comuna Europei ca forma a dreptului natural; ele sunt mai greu de definit, dar daca sunt încorporate în reglementarile comunitare, caracterul lor obligatoriu este de netagaduit;

- reguli de reglementare comune legislatiei statelor membre, cu sau fara elemente de echitate si impartialitate; ele îsi au originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsa de-a lungul anilor si în nivelul lor de dezvoltare economica, sociala si culturala sensibil egal (este, în fapt, o conditie a dobândirii calitatii de membru al Uniunii europene);

- reguli generale inerente ordinii juridice comunitare care sunt promovate independent de ordinea juridica nationala; ele sunt o creatie a institutiilor comunitare (inclusiv a Curtii de justitie) ca urmare a interpretarilor si motivarilor legale si pot lua conturul unor principii generale.

Aplicarea principiilor se poate face prin referire expresa în tratatele comunitare si trebuie sa fie general acceptate în ordinea juridica nationala a statelor membre în scopul de a constitui principii generale de drept comunitar. Nu este necesar, însa, ca ele sa fie expres enuntate, ci numai sa fie acceptate chiar în diverse forme, precum în cazul încorporarii în legea fundamentala nationala, în legi ordinare, în practica jurisdictionala, etc.

3.1. Protectia drepturilor fundamentale ale omului

În fata Curtii de justitie au fost puse în discutie problemele privind protectia drepturilor fundamentale ale omului în legatura cu care nici unul dintre tratatele comunitare de baza adoptate nu a cuprins prevederi exprese sau cu caracter general. Numai Tratatul de la Maastricht prevede în art. 6 ca Uniunea europeana se întemeiaza pe principiile libertatii, democratiei, respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale, precum si al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre si respecta drepturile fundamentale asa cum sunt ele garantate prin Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale semnata la Roma, la 4 noiembrie 1950 si asa cum ele rezulta din traditiile constitutionale comune statelor membre .

Respectarea acestor drepturi formeaza o parte integranta a principiilor generale de drept aparate de Curtea de justitie de la Luxembourg. Protectia acestor drepturi, cât timp sunt inspirate de traditii constitutionale comune statelor membre, trebuie sa fie asigurata în cadrul structurii si obiectivelor Comunitatii. Drepturile fundamentale constituie o parte integranta a principiilor de drept a caror respectare o asigura organele comunitare de jurisdictie si, în acest sens, Curtea de justitie si Curtea de prima instanta se inspira din traditiile mentionate si din orientarile oferite de tratatele internationale pentru protectia drepturilor omului la care statele membre au colaborat sau pe care le-au semnat, Conventia Europeana a Drepturilor Omului având o semnificatie speciala în acest sens.

La Consiliul european de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul Uniunii Europene si Comisia au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului.

3.2. Principiul respectarii dreptului la aparare

Un alt principiu care trebuie sa fie luat în considerare în procesul aplicarii dreptului comunitar este principiul dreptului la aparare sub multiplele sale aspecte. Astfel, sub aspectul dreptului de a fi audiat, respectarea principiului se impune atât în privinta audierii în procedurile în care pot fi aplicate sanctiuni, chiar în procedurile administrative, cât si în problema audierii martorilor asupra unor probleme determinate, când aceasta a fost ceruta.

Sub un alt aspect, dreptul la aparare trebuie sa fie asigurat si în privinta dreptului de asistenta din partea autoritatilor nationale si a dreptului de asistenta si reprezentare legala în legatura cu care exista privilegiul profesional legal.

Nu mai putin, principiul dreptului la aparare trebuie sa calauzeasca întreaga procedura în fata organelor comunitare de justitie.

3.3. Principiul autoritatii de lucru judecat

Principiul autoritatii de lucru judecat - un principiu larg acceptat - înseamna ca o actiune nu poate fi judecata decât o singura data - non bis in idem. În practica, însa, daca o sanctiune este aplicata de doua ori pentru acelasi act, într-o procedura diferita, dar potrivit unor reguli având în întregime scopuri diferite, se considera ca principiul este respectat.

Este necesar ca faptele incriminate sa se fi produs pe teritoriul comunitar si procedurile respective sa fie realizate în fata instantelor din statele membre.

3.4. Principiul certitudinii juridice

Principiul certitudinii juridice este un principiu fundamental, potrivit careia aplicarea legii la o situatie specifica trebuie sa fie previzibila. Principiul poate fi descris ca obligatia ce revine autoritatilor publice de a asigura ca legea sa fie usor de stabilit de catre aceia carora li se aplica si ca acestia sa poata, nu fara temei, sa prevada existenta ei, ca si modul în care ea va fi aplicata si interpretata .

Principiul ca o masura nu poate fi modificata odata ce ea a fost adoptata de autoritatile competente constituie - a aratat Curtea de justitie - un factor esential care contribuie la certitudinea juridica si la stabilitatea situatiilor juridice în ordinea juridica comunitara, atât pentru institutiile comunitare, cât si pentru persoanele a caror situatie juridica si de fapt este afectata printr-o decizie adoptata de aceste institutii.

3.5. Principiul egalitatii

Acest principiu considerat ca derivând din natura dreptului comunitar presupune, în primul rând, excluderea discriminarii, adica un tratament egal al partilor în situatii identice si comparabile. El este prevazut, prin aplicatii, în chiar textele tratatelor comunitare. Astfel, art. 141 CE interzice discriminarea între sexe prin aplicarea principiului ca femeile si barbatii trebuie sa primeasca plata egala pentru munca egala, iar art. 12 CE interzice expres discriminarea pe motive de nationalitate.

Alte dispozitii interzic discriminarea în materia liberei circulatii a marfurilor, persoanelor si capitalului .

Principiul nediscriminarii se aplica tuturor relatiilor juridice care pot fi statornicite în cadrul teritoriului comunitar în virtutea locului unde au fost convenite sau a locului unde îsi produc efectele.

3.6. Principiul proportionalitatii

Înainte de a fi încorporat în alin. 3 din art. 3 B[5] CE, acest principiu a fost recunoscut prin jurisprudenta si este afirmat în diverse sisteme juridice, cu deosebire în cel german. El presupune ca legalitatea regulilor comunitare sa fie supusa conditiei ca mijloacele folosite sa fie corespunzatoare obiectivului legitim urmarit de aceste reguli si nu trebuie sa depaseasca, sa mearga mai departe decât este necesar sa îl atinga, iar, când exista o posibilitate de alegere între masuri corespunzatoare, în principiu, trebuie sa fie aleasa cea mai putin oneroasa. Totusi, s-a accentuat ca, într-un domeniu în care organele legislative comunitare au o larga libertate de actiune, care corespunde responsabilitatilor politice ce le revin prin Tratat, numai daca o masura este evident necorespunzatoare având în vedere obiectivul care îi este cerut institutiei competente sa îl urmareasca, legalitatea ei este afectata.

Potrivit acestui principiu, mijloacele folosite de autoritati trebuie sa fie proportionale cu scopul lor.

În mod asemanator, s-a precizat ca, în absenta unor reguli comune privind vânzarea si cumpararea unor produse, obstacolele la libera circulatie a marfurilor în cadru comunitar rezultând din disparitatile dintre legislatiile nationale trebuie sa fie acceptate în masura în care astfel de reguli, aplicabile produselor nationale ori importate, fara distinctie, pot fi recunoscute ca fiind necesare în scopul satisfacerii cerintelor obligatorii privind protectia consumatorilor, dar, în acelasi timp, ele trebuie sa fie proportionale cu scopul avut în vedere.

3.7. Principiul loialitatii (solidaritatii)

Acest principiu, consacrat de Tratat si promovat, de asemenea, de Curtea de justitie, denumit si principiul solidaritatii, este prevazut la art. 10 CE, care dispune ca statele membre vor lua toate masurile corespunzatoare, indiferent ca sunt generale sau speciale, de a asigura îndeplinirea obligatiilor ce rezulta din Tratat ori din actiunea întreprinsa de institutiile Comunitatii si ca ele faciliteaza acesteia îndeplinirea misiunilor ei. Ele se vor abtine de la orice masura care ar periclita realizarea obiectivelor Tratatului.

În acest principiu, considerat si el ca derivând din natura dreptului comunitar, se constata ca sunt trei obligatii în sarcina statelor membre, doua pozitive si una negativa. Obligatiile pozitive nu au o forma concreta, ci mai curând una generala; o forma concreta a lor va fi dobândita, cu toate acestea, în conjunctie cu obligatiile si obiectivele specificate în Tratat ori care se întemeiaza pe acesta.

Prima obligatie pozitiva este precizata în partea I a art. 10 alin. 1, în sarcina statelor membre, în sensul de a lua toate masurile corespunzatoare, indiferent ca sunt generale sau speciale, spre a asigura îndeplinirea obligatiilor ce rezulta din Tratat ori din actiunea întreprinsa de institutiilor Comunitatii.

Cea de-a doua obligatie pozitiva - prevazuta în partea a doua din alin. 1 al art. 10 - privind facilitarea realizarii sarcinilor comunitare vizeaza îndatorirea statelor membre de a furniza Comisiei informatiile cerute spre a se verifica daca masurile pe care ele le-au luat sunt conform dreptului comunitar, adica legislatiei primare sau secundare.

Cea de-a treia obligatie - negativa - consta în aceea ca, potrivit art. 10 alin. 2 statele membre trebuie sa se abtina de la orice masura care ar primejdui realizarea obiectivelor comunitare. Aceste obiective sunt prevazute la art. 2 CE, dar, acest articol contine si mijloacele de realizare a obiectivelor, prin care, la rândul lor, se face trimitere la activitatile implicate în acest proces, mentionate la art. 3 si 4.

4. Jurisprudenta instantelor comunitare si cutuma

a. Jurisprudenta comunitara.

În general, jurisprudenta nu este acceptata ca izvor de drept în sistemul juridic continental . Hotarârile judecatoresti nu sunt obligatorii pentru cazurile viitoare; în principiu, ele nu au efecte erga omnes. Cu toate acestea, se considera ca fiecare aplicare a dreptului necesita interpretare, care înseamna ca, într-un fel sau altul, regulile sunt perfectionate si suplimentate. Interpretarea dreptului ar urma sa fie cu atât mai necesara cu cât legea este mai generala si lacunele mai prezente. În acelasi sens, se considera ca jurisprudenta Curtii este un izvor esential de drept întrucât în numeroase probleme Curtea de justitie completeaza si precizeaza dispozitiile Tratatului, concomitent cu asigurarea respectarii lor . Doctrina a mai aratat ca Tratatul de la Roma are în fapt caracteristicile unui tratat-cadru în sensul ca el stabileste în mod foarte general un anumit numar de obiective si precizeaza un cadru în care politicile destinate sa realizeze aceste obiective urmeaza ca fie puse în aplicare, astfel ca frecvent el recurge la concepte cu un contur neclar, cum ar fi art. 28 care nu precizeaza exact ce înseamna "masuri cu efect echivalent" restrictiilor cantitative sau art. 39 care nu specifica domeniul de aplicare a exceptiilor de "ordine publica" la libera circulatie a lucratorilor .

În concret, în unele domenii ale dreptului comunitar, jurisprudenta Curtii a putut fi considerata ca un important izvor de drept, având în vedere lipsa reglementarii sau reglementarea lacunara, ca în materia concurentei relativa la validitatea noilor acorduri încheiate dupa intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 17/62. Astfel, Curtea de justitie a decis ca "deoarece Regulamentul presupune ca atât timp cât Comisia nu a luat o decizie, acordul poate sa fie implementat pe riscul propriu al partilor, urmeaza ca notificarea conform art. 4 alin. 1 din Regulament nu are efect suspensiv".

În alte cazuri, Curtea face referire în mod expres la propriile hotarâri anterioare pentru fundamentarea noilor hotarâri. Totusi, alteori ea a decis ca nu este obligata de hotarârile sale precedente si ca tribunalele nationale sunt îndreptatite sa ceara o noua hotarâre preliminara daca ele nu vor sa urmeze o decizie data asupra unei probleme asemanatoare într-o cauza anterioara, aceste tribunale fiind libere sa foloseasca hotarârile preliminare fara consultarea Curtii, chiar daca ele sunt tribunale de ultima instanta si care sunt obligate în mod normal sa ceara darea unei hotarâri preliminare asupra tuturor problemelor de drept comunitar.

O serie de concepte sau principii de drept comunitar precum "efectul direct", "prioritatea dreptului comunitar", "autonomia" ori "suprematia dreptului comunitar", "aplicabilitatea directa" sunt opera Curtii de justitie sau au fost perfectionate de catre aceasta. Curtea a recunoscut si dezvoltat principiile generale de drept comunitar, realizând un act creativ de legislatie judiciara, unele dintre ele fiind incluse în tratatele comunitare (principiul solidaritatii si principiul nediscriminarii pe motiv de nationalitate), iar altele fiind preluate din traditiile juridice nationale ale statelor membre si adaptate complexului comunitar (principiul egalitatii ca principiu general, drepturile fundamentale ale omului, principiul proportionalitatii) .

b. Cutuma

Pâna în prezent doctrina nu a considerat cutuma ca un posibil izvor de drept comunitar.

5. Dreptul international si dreptul national

a. Dreptul international

Deoarece o mare parte din regulile de drept international nu au o natura obligatorie, ele sunt aplicate ca reguli de drept cutumiar sau ca principii generale de drept. Curtea de Justitie a aplicat dreptul international ca izvor al dreptului comunitar, în materie vamala, desi nu era obligata, întrucât nu este stricto sensu parte a ordinii juridice comunitare.

Alteori, Curtea a facut numai trimitere la principiile dreptului international.

În privinta drepturilor si obligatiilor ce decurg din acordurile (tratatele) încheiate între statele membre si statele terte, înainte de 1 ianuarie 1958 sau, pentru noii membri, înainte de data aderarii lor, art. 307 alin. 1 CE dispune ca ele nu vor fi afectate de prevederile Tratatului CE; aceasta înseamna ca este exclusa considerarea tratatelor în cauza ca facând parte din ordinea juridica a Comunitatilor, dar ele pot afecta dreptul comunitar. De aceea, textul art. 307, la alin. 2, prevede ca în masura în care astfel de acorduri nu sunt compatibile cu Tratatul, statele membre în cauza vor lua toate masurile corespunzatoare spre a elimina incompatibilitatile stabilite.

Comunitatea europeana trebuie sa respecte dreptul international în exercitarea competentelor sale, fiind necesar, asadar, sa se conformeze regulilor cutumiare internationale când adopta un regulament ce suspenda concesiile acordate de sau în virtutea unui acord care a fost încheiat cu o tara nemembra; de unde rezulta ca dreptul international cutumiar privind încetarea si suspendarea tratatelor în virtutea unei schimbari fundamentale a împrejurarilor este obligatoriu pentru institutiile comunitare si constituie parte a ordinii juridice comunitare.

b. Dreptul national

Uneori, dreptul national poate constitui izvor al dreptului comunitar prin referiri fie exprese, fie implicite.

Referirile exprese sunt, evident, prevazute în chiar actele comunitare cu este, de exemplu art. 48 CE, care priveste constituirea societatilor si firmelor în conformitate cu legea statului membru.

Referirile implicite sunt facute în special de instantele comunitare de justitie în unele cazuri în care au aplicat notiuni juridice din dreptul national.

Cu toate acestea, legea nationala nu se aplica discretionar. Astfel, procedurile nationale care sunt mai putin favorabile, nu pot fi aplicate.

SECŢIUNEA A III-A

RAPORTUL DINTRE DREPTUL COMUNITAR sI

DREPTUL INTERN AL STATELOR MEMBRE

Comunitatea Europeana a instituit o ordine de drept autonoma, care este "expresia unei constiinte deosebite a valorilor, impregnate de o comunitate legislativa europeana". Fireste, actualmente ea înca se prezinta ca o "ordine de drept partiala" imperfecta, necesitând completarea din elementele fundamentale ale ordinii de drept nationale, cu care - prin comunitatea originii - deseori se întrepatrunde si împleteste.

Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene (CJCE) a subliniat, din vremea jurisdictiei sale anterioare, autonomia ordinii de drept comunitare. Principiul înseamna ca dreptul comunitar decurge din propriile sale surse juridice si se desprinde - odata cu concretizarea crescânda a notiunilor si principiilor sale de baza - atât de elementele lui fundamentale de drept international, cât si de ancorarea sa istorica în concepte de drept ale statelor membre. Autonomia rezulta - în primul rând - din principiile de structura si constitutive, specific comunitare, ale autoritatii nemijlocite si ale prioritatii dreptului comunitar.

1. Prioritatea dreptului comunitar

1.1. Principiul prioritatii dreptului comunitar

Raportul dintre dreptul statal si dreptul suprastatal este, dintotdeauna, o tema centrala a specialistului în drept constitutional si international. Disputa dintre scoli, si anume dintre monismul orientat catre filosofia lui Kant si dualismul hegelian, strabate istoria mai noua a raportului între "dreptul international si dreptul national". În timp ce pentru monisti dreptul international are întâietate fata de cel national, astfel ca - în caz de conflict - dreptul national trebuie sa ramâna neaplicat, pentru dualisti ambele sisteme stau alaturi unul de celalalt, egal îndreptatite, si fiecare se bucura de prioritate - în interiorul propriei sfere de dezvoltare - înaintea celuilalt.

În masura în care suporta paralela cu dreptul international, se poate constata ca ordinea de drept comunitara este organizata, fara echivoc, monist. Altfel decât în dreptul international, în dreptul comunitar principiul prioritatii nu include, totusi, numai obligatia statelor membre de a aduce dreptul lor national în concordanta cu dreptul comunitar prioritar, ci pretinde, în afara de aceasta, ca - în legatura cu principiul efectului direct - toate autoritatile si instantele statale sa lase neaplicat dreptul national contrar, în cadrul proceselor în curs de solutionare la ele.

Aceasta ultima idee nu era noua. Întâietatea dreptului international clasic se oprea la portile ordinii de drept nationale; dualismul împiedica actiunea acestuia asupra raporturilor de drept din interiorul sferei juridice nationale si interventia lui asupra fiecarui cetatean. Dimpotriva, "efectul util" al dreptului comunitar implica faptul ca dreptul comunitar prioritar actioneaza direct în ordinile de drept nationale, trebuind sa fie luat în considerare de catre toate institutiile statului respectiv.

La fel ca si principiul efectului direct, principiul prioritatii - un pilon de sustinere al ordinii supranationale de integrare - este rezultatul activitatii creatoare, de perfectionare în domeniul juridic, a CJCE, care - în aceasta privinta, în hotarârea cu semnificatie principala, data în cazul Costa/Enel - a dezvoltat principiul:

"Ca înaintea dreptului creat de Tratat - deci izvorând dintr-o sursa juridica independenta - nu are prioritate, dat fiind aceasta autonomie a lui, nici o norma juridica nationala oricât de asemanatoare, daca lui nu-i va fi invalidat caracterul sau de drept comunitar si daca însusi temeiul juridic al Comunitatii nu va fi pus în discutie.

Asadar, statele - prin faptul ca ele, conform prevederilor Tratatului, au rezervat reglementarii prin ordinea de drept comunitara drepturi si obligatii, care se supuneau, pâna atunci, propriilor ordini interne de drept - au provocat o restrângere a drepturilor lor de suveranitate, care nu mai poate fi revocata ulterior, prin masuri unilaterale, incompatibile cu notiunea de comunitate".

Aceasta formulare a fost întarita într-o multime de decizii ulterioare si a fost extinsa. CJCE a subliniat, în acestea, ca prioritatea ierarhica a normelor este valabila pentru întreg dreptul comunitar, independent de calitatea normei în discutie. El are întâietate chiar fata de dreptul constitutional national, si anume chiar si atunci când respectivul drept national a fost emis mai târziu decât dreptul comunitar în cauza (lex posterior).

1.2. Importanta si implicatiile principiului

Principiul prioritatii se exprima pe mai multe coordonate.

a. În domeniul competentelor exclusiv comunitare (de exemplu încheierea acordurilor comerciale si a acordurilor de asociere cu terte state) sau în cazul unei reglementari comunitare finale (cum este politica agrara comuna), dreptul comunitar prioritar produce un efect prohibitiv pentru legiuitorul statal, în sensul ca el nu mai este autorizat pentru decretarea unilaterala a dreptului national. Aceasta are valabilitate chiar daca, în privinta continutului sau, dreptul national în discutie este armonizat cu dreptul comunitar european.

b. În masura în care statele membre mai sunt înca autorizate sa actioneze, ele nu au permisiunea de a elabora nici o forma de drept, al carei continut sa fie contrar dreptului european.

c. Institutiile administrative si instantele nu mai au voie sa aplice dreptul national ultra vitres (lit. a) sau contrar, din punct de vedere al capacitatii lui de reglementare, dreptului comunitar (lit. b). Este adevarat ca acest concept nu ajunge atât de departe încât respectivul drept national incompatibil sa-si piarda ipso iure valabilitatea sa (prioritatea validitatii), totusi el exprima faptul ca un astfel de drept nu trebuie luat în considerare, în masura în care aceasta este în contradictie cu dreptul european (prioritate la aplicare). Astfel, de pilda, o norma de drept a unui stat membru - referitoare la imigrare, dar care încalca reglementarile comunitare privind libera circulatie - este inaplicabila cetatenilor altor state membre ale Uniunii Europene; ea poate fi aplicata, în continuare, cetatenilor din terte state.

d. Implicatiile principiului prioritatii sunt îngradite, fireste, pe baza principiului competentei individuale limitate. Conform acestuia, CE/UE - ca organizatie supranationala - dispune, ratione materiae, numai de acele competente, care i-au fost atribuite prin respectivul Tratat de constituire (a se compara cu art. 3 b, alin. 1 din Tratatul de constituire a Comunitatii Europene TCE). Ei - ca o comunitate de state - îi lipseste omnicompetenta principala, care le caracterizeaza pe acestea.

e. De altfel, CE/UE îi este permis sa devina activa - chiar si în privinta profunzimii si intensitatii de reglementare - numai daca obiectivele urmarite pe planul national al statelor membre nu pot fi atinse într-o masura suficienta (principiul subsidiaritatii, art. 3 b alin. 2 TCE). În plus, masurile comunitare trebuie sa corespunda principiului necesitatii (interzicerea excesului, art. 3 b alin. 3 TCE).

Se pot releva doua importante chestiuni privind dreptul procedural.

a. Prima problema

Sunt autorizate instantele (si, mutatis mutandis, autoritatile) statelor membre ca - pe proprie raspundere - sa verifice valabilitatea normelor dreptului comunitar si, eventual, sa le nege, cu consecinta juridica faptul ca respectiva norma ar fi inaplicabila în proces si nu ar putea produce nici un efect prohibitiv fata de dreptul statal incompatibil?

La aceasta întrebare, CJCE a raspuns negativ prin hotarârea data în cazul Foto-Frost. Conform acesteia, instantelor din fiecare stat membru le este interzis ca constate nevalabilitatea actelor organelor comunitare (adica ale dreptului comunitar secundar). Ele pot, ce-i drept, sa verifice - si, eventual sa confirme - valabilitatea acestora, dar nu au voie sa se exprime cu privire la nevalabilitate. Prin urmare, daca ele ajung sa fie convinse ca o reglementare foarte importanta pentru luarea decizie ar fi nelegala, atunci o pot lasa neaplicata pe aceasta numai daca nevalabilitatea ei a fost constatata anterior, în mod obligatoriu, de catre CJCE. În acest scop, instanta de judecata a statului respectiv va suspenda procesul si va înainta la CJCE - pe calea procedurii de luare a deciziei prealabile (art. 177 TCE) - întrebarea referitoare la valabilitate. Asadar, competenta de respingere cu privire la dreptul comunitar secundar este monopolizata la CJCE, în calitate de instanta comunitara oficiala suprema. Aceasta centralizare serveste caracterului unitar al ordinii de drept comunitare si coerentei sistemului comunitar de protectie juridica.

b. A doua problema

Principiul - ca prevederile prioritare ale dreptului comunitar solicita valabilitatea neîngradita si unitara în ordinile de drept ale statelor membre - implica si faptul ca aceste prevederi trebuie aplicate direct de judecatorul din completul de judecata, judecator care - pe baza propriei competente - nu va lua în considerare eventuale norme de drept national contrare, fara a fi obligat sa astepte înlaturarea lor de catre legiuitor (abrogare) sau de catre o Curte Constitutionala (constatarea neconstitutionalitatii)? CJCE a decis astfel în cazul "Simmenthal" - o piatra de hotar în dezvoltarea teoretica a principiului prioritatii - expunând, în aceasta privinta, faptul:

"Ca fiecare judecator al statului, la care s-a facut apel în cadrul competentei sale, este obligat sa aplice neîngradit dreptul comunitar si sa apere drepturile, pe care acesta le confera fiecarui cetatean, lasând neaplicata orice prevedere - posibil contrara - din dreptul national, indiferent daca ea a fost emisa anterior sau ulterior normei de drept comunitar. Prin urmare, orice prevedere a unei ordini nationale de drept sau orice practica legislativa, administrativa sau judecatoreasca, ar fi incompatibila cu cerintele stând în natura dreptului comunitar, care ar conduce la o diminuare a eficacitatii dreptului comunitar prin faptul ca instantei competente pentru aplicarea acestui drept i se contesta autorizarea ca - deja la momentul acestei aplicari - sa faca tot ce este necesar pentru a înlatura acele norme juridice ale statului respectiv, care constituie, eventual, o piedica pentru eficacitatea deplina a normelor de drept comunitar. Aceasta ar fi situatia daca - în cazul unei contradictii între o prevedere juridica comunitara si o lege statala ulterioara - solutionarea acestui conflict între norme ar fi rezervata unui alt organ - dispunând de un mod propriu de apreciere - decât instantei, care trebuie sa asigure aplicarea dreptului comunitar, chiar daca piedica, care se pune, astfel, în calea deplinei eficacitati a acestui drept, ar fi una temporara. Asadar, trebuie sa se raspunda la întrebarea ... daca instanta de stat, care - în cadrul competentei ei - trebuie sa aplice prevederile dreptului comunitar, este datoare sa aiba grija de asigurarea deplinei eficacitati a acestor norme, în care scop, la nevoie, aceasta instanta - pe baza propriei sale competente - lasa neaplicata orice prevedere contrara, chiar ulterioara, din dreptul national, fara a trebui sa solicite sau sa astepte înlaturarea prealabila a acestei prevederi pe calea legislativa sau prin vreo alta procedura de drept constitutional".

1.3. Aplicarea principiului în statele membre ale UE

Aplicarea hotarâta si constanta a principiilor efectului direct si prioritatii dreptului comunitar a ajutat, în mod deosebit, la rationalitate si eficienta. Ea a facut clara subordonarea, pe plan normativ, a ordinilor de drept ale statelor membre si a întarit durabil protectia juridica a cetatenilor comunitari. În plus, sentinta citata "Simmenthal" a subliniat rolul judecatorului din completul de judecata, din fiecare stat membru, la exercitarea controlului normelor dupa criteriul prioritatii dreptului comunitar. Competenta lui de verificare poate ajunge - conform dreptului comunitar - mai departe decât împuternicirea sa pentru controlul normelor, atribuita prin dreptul constitutional intern respectiv, daca ar fi sa ne gândim doar la acele state membre, în care competenta de respingere referitoare la legile formale neconstitutionale se afla în mâinile unor organe constitutionale speciale (Germania: Curtea Constitutionala Federala; Italia: Curtea Constitutionala; Spania si Portugalia: Tribunalul Constitutional; Franta: Consiliul Constitutional).

Pentru stadiul îmbucurator al valabilitatii si impunerii unitare a dreptului comunitar, este, poate, caracteristic faptul ca principiile de structura mentionate sunt astazi acceptate, într-o forma sau alta, în ordinile de drept ale tuturor statelor membre si, în masura în care este perceptibil, sunt strict respectate - cu exceptia celor câtorva cazuri - de catre instantele nationale.

Diferite state membre au introdus - în constitutiile lor - prevederi explicite, care, fie declara, în general, prioritatea dreptului international ori cel putin a dreptului tratatelor internationale fata de legislatia nationala, sau declara, chiar în mod special, întâietatea dreptului comunitar. Astfel, în justitia olandeza (art. 65 si urmatoarele) este consfintita prioritatea dreptului international; jurisprudenta a aplicat aceste norme, în mod corespunzator, la prioritatea dreptului comunitar.

Conform art. 55 al Constitutiei franceze din 1958, "tratatele sau acordurile ratificate sau aprobate regulamentar au prioritate fata de legile interne, sub rezerva ca ele sunt aplicate si de cealalta parte". De aici, într-o decizie devenita faimoasa, Curtea de Casatie a dedus prioritatea dreptului comunitar. De asemenea, în jurisdictia sa, Consiliul de Stat recunoaste din 1989 - contrar punctului de vedere sustinut anterior - prioritatea dreptului comunitar chiar fata de o lege emisa ulterior.

Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, care nu cunoaste nici o constitutie formala, se declara - în Tratatul de înfiintare a Comunitatii Europene, din 1972 - pentru validitatea directa (§1) si pentru prioritatea (§2) dreptului comunitar, chiar si fata de dreptul britanic ulterior. Cel mai departe pare sa fi mers Constitutia irlandeza. Prin referendumul din 10 mai 1972, ea a fost amendata în sensul ca:

"Nici o prevedere a acestei Constitutii nu invalideaza sau împiedica normele, actele juridice ori prevederile emise de catre stat, prin îndeplinirea obligatiilor lui de membru al Comunitatii, si ca normele, actele juridice sau prevederile - emise de catre Comunitate sau de catre organele ei - au putere de lege în stat".

În ordinile de drept ale celorlalte state membre, printre acestea si Republica Federala Germania, Italia si Belgia, legislativul a recunoscut autonomia, actiunea directa si prioritatea dreptului comunitar. Rezistente de natura principala împotriva recunoasterii actiunii nemijlocite si a prioritatii nu mai exista, astazi, doar în domeniul drepturilor fundamentale. Curtea Constitutionala italiana, desi a recunoscut prioritatea dreptului comunitar fata de dreptul italian, inclusiv fata de Constitutie, totusi ea a formulat anumite rezerve pentru cazul unei încalcari - prin acte ale organelor comunitare - a drepturilor fundamentale prevazute în Constitutie.

În hotarârea sa "Solange II" din 22 octombrie 1986, Curtea Constitutionala Federal a Germaniei a declarat inadmisibile atât cererea înaintata conform art. 100 alin. 1 din Constitutie, cât si plângerile datorita încalcarii Constitutiei. De acum înainte, ea recunoaste ca CJCE garanteaza - între timp - o protectie a drepturilor fundamentale, care trebuie considerata egala, în esenta, cu aceea impusa de catre Constitutia germana:

"Atât timp cât Comunitatile Europene, în special jurisprudenta Curtii de Justitie a Comunitatilor, garanteaza - în general - o aparare eficienta a drepturilor fundamentale fata de autoritatea suverana a Comunitatilor, aparare care, în esenta, este de considerat egala cu apararea drepturilor fundamentale, impusa ca indispensabila de catre Constitutie, si ele garanteaza - în general - mai ales continutul drepturilor fundamentale, Curtea Constitutionala Federala nu va mai exercita jurisdictia sa asupra aplicabilitatii dreptului comunitar derivat, care este considerat ca principiu de drept pentru conduita instantelor sau autoritatilor germane pe teritoriul suveranitatii Republicii Federale Germania, si - deci - nu va mai verifica acest drept dupa criteriul drepturilor fundamentale prevazute de Constitutie; prin urmare, cererile corespunzatoare - înaintate conform art. 100 alin. 1 din Constitutie - nu sunt admise".

Este adevarat ca, odata cu aceasta decizie, conflictul de competenta dintre instanta germana si CJCE pare sa nu fie, înca, înlaturat definitiv. Astfel, la 12 mai 1989, CCF a statuat:

"Daca o directiva va încalca standardul drepturilor fundamentale al dreptului comunitar, Curtea Europeana de Justitie acorda protectie juridica. Daca, în acest fel, nu va fi obtinut standardul drepturilor fundamentale - impus ca indispensabil, de catre Constitutie - se poate face apel la Curtea Constitutionala Federala".

Caci:

"Competenta transmisa prin art. 177 al Tratatului de înfiintare a Comunitatii Economice Europene (TCEE) nu este nemarginita. Limitele transmise ei prin Constitutie se supun, în cele din urma, jurisdictiei Curtii Constitutionale Federale".

Hotarârea relevanta cea mai recenta, din 12 octombrie 1993 (referitoare la Legea de aderare la Tratatul de înfiintare a Uniunii Europene), arata o tendinta amplificata spre "rationalizarea" apararii drepturilor fundamentale fata de autoritatea suverana a Comunitatii. În aceasta hotarâre, CCF confirma competenta sa pentru garantarea generala a unei aparari eficiente a drepturilor fundamentale în domeniul de valabilitate a Constitutiei, dar accentueaza faptul ca vrea sa-si exercite jurisdictia într-un "raport de cooperare" fata de CEJ, în cadrul caruia Curtea Europeana de Justitie garanteaza apararea drepturilor fundamentale în fiecare caz separat, pentru întregul teritoriu al Comunitatilor Europene; de aceea Curtea Constitutionala Federala se poate limita la o garantare generala a standardului indispensabil al drepturilor fundamentale".

În pofida principiului "neexercitarii" conditionate a jurisdictiei CCF, stabilit în hotarârea "Solange II" (la care se refera, explicit, sentinta "Maastricht"), întelegerea germana a Constitutiei este marcata, în continuare, de faptul ca, competenta de integrare conform art. 23 din Constitutie îsi afla barierele în abandonarea "identitatii ordinii constitutionale în vigoare, prin patrundere în textura ei de baza, în structurile care o constituie". Un mandat al viitoarei jurisdictii a CCF va fi acela de a concretiza, mai amanuntit, aceasta "identitate" .

2. Efectul direct al dreptului comunitar

2.1. Principiul efectului direct

Dupa cum arata art. 2 si 3 ale TCE, referitor la obiectivele Comunitatii, întemeierea unei piete comune si realizarea politicilor comune presupun ca un anumit numar de domenii - care, pâna acum, erau reglementate exclusiv pe baza dreptului statal intern - sunt supuse, de acum înainte, unui drept comun, integrat în ordinea statala interna si aplicabil unitar pe teritoriul supus suveranitatii proprii al fiecaruia dintre statele membre. Dupa vointa întemeietorilor ei, comunitatea este - mai degraba - o alianta de state europene, cu o ordine de drept proprie si autonoma, ale caror subiecte de drept sunt nu numai însesi statele membre, ci si fiecare persoana în parte.

Efectul direct constituie o notiune mult interpretata si cu "sclipiri multicolore", careia literatura de specialitate si jurisprudenta nu i-au harazit mereu claritatea terminologica dorita. Ca element de baza al ordinii comunitare, el exprima faptul ca toate principiile comunitare - suficient de precise si neconditionate - sunt "apte de penetrare", în sensul ca ele creeaza relatii juridice directe între autoritatea de stat si cetatenii comunitari (indivizi sau unitati economice), ba chiar, în anumite circumstante, si în raportul stabilit între cetatenii comunitari. Efectul direct ia nastere pe baza conditiei de validitate a dreptului comunitar însusi, fara ca el sa necesite preluarea prealabila în dreptul national - printr-un act de tranzactie sau ordin de executare - a normei în discutie.

Prin aceasta, notiunea comunitara a efectului direct se deosebeste de notiunea de drept international a tratatelor "auto-executabile". Aceasta ultima notiune caracterizeaza numai capacitatea de principiu a continutului unei prevederi a tratatului de a-si gasi aplicarea în dreptul statal intern al partenerului contractual, dar nu afirma nimic despre efectul real al prevederii în respectiva sfera juridica nationala.

Tratatele comunitare nu contin nici o exprimare despre vreun eventual efect direct al reglementarilor lor. Facând abstractie de câteva putine norme selectate, precum art. 85 si 86 ale TCE (reguli ale concurentei) - care, dupa natura lor, se adreseaza fiecaruia dintre cetatenii pietei comune (unitatilor economice) - majoritatea prevederilor se refera, conform textului lor, exclusiv la statele membre. Astfel, reglementarile privitoare la libera circulatie a marfurilor (edificarea uniunii vamale si înlaturarea limitarilor cantitative, precum si masuri cu acelasi efect) si la libera deplasare a persoanelor (libertatea de deplasare a angajatilor, dreptul de stabilire a domiciliului si liberul transfer al serviciilor) stabilesc - conform textului lor - numai obligatii ale statelor membre, fara a le acorda indivizilor competenta de a deduce, din acestea, drepturi subiective corespunzatoare obligatiilor statului.

De aceea, s-a lasat pe seama jurisprudentei CJCE ca - pe calea elaborarii dreptului pretorian - sa faca pasul decisiv de la obligatia obiectiva a statului la dreptul legal subiectiv al individului. Acesta a fost un act de deosebita temeritate, caci el caracterizeaza, totusi, trecerea de la traditionala ordine de drept international la ordinea comunitara autonoma, care se supune propriilor principii structurale, în sensul unei ordini supranationale de functionare.

Elementele fundamentale au fost stabilite, pentru prima data, în mai vechea sentinta din cazul Van Gend & Loos, în care CJCE a conferit articolului 12 din TCEE - care interzice introducerea de noi taxe vamale si impozite, având acelasi efect, precum si marirea taxelor vamale si a impozitelor existente în raportul dintre statele membre - "efecte directe", si anume în sensul ca acest articol "stabileste drepturi individuale, pe care instantele statale trebuie sa le respecte". În motivele sentintei se argumenteaza sistematic si teleologic: daca o anumita reglementare ar produce efect direct, aceasta ar fi de apreciat "conform spiritului, sistematicii si textului Tratatului". Obiectivul TCEE este crearea unei Piete Comune, a carei functionare îi priveste direct pe cetatenii comunitari, adica Tratatul este mai mult decât un Acord, care stabileste numai obligatii reciproce între statele membre.

Apoi, cu privire la art. 12 din TCEE, aflat în discutie, se subliniaza faptul ca Tratatul contine o interdictie clara si neîngradita si - de aceea, conform naturii sale - el se preteaza excelent pentru a produce efecte directe în relatiile juridice dintre statele membre si dintre indivizi supunându-se dreptului acestora, fara ca, pentru aceasta, sa fie nevoie de o interventie a legiuitorului statal.

Hotarârea Van Gend, adeseori citata în doctrina, consemneaza ca:

"Din toate acestea trebuie trasa concluzia dupa care Comunitatea reprezinta o noua ordine de drept international, în favoarea careia statele - chiar daca în cadru restrâns - si-au îngradit drepturile lor de suveranitate, si anume o ordine de drept, ale carei subiecte sunt nu numai statele membre, ci si indivizii. De aceea, dreptul comunitar - care este independent de legislatia statelor membre - urmeaza a le conferi indivizilor si drepturi, asa cum el le impune si obligatii. Astfel de drepturi iau nastere nu numai daca Tratatul le stabileste în mod explicit, ci si pe baza obligatiilor neechivoce, pe care Tratatul le impune indivizilor, precum si statelor membre si organelor Comunitatii".

Importanta si continutul principiului
2.2.1. Dreptul primar

Implicatiile acestei fundamentari juridice sunt deosebite. Dreptul comunitar are caracter de drept obiectiv; el nu numai ca trebuie luat integral în seama de catre statele membre, în calitate lor de parti contractante, ci are si legatura normativa directa cu fiecare individ afectat. De aceea, conflictele dintre normele dreptului comunitar si ale dreptului national reprezinta nu numai o chestiune de lezare a Tratatului, ci, concomitent, ele sunt o problema a administratiei executive si cad în sarcina jurisdictionala a instantelor nationale, care trebuie sa aplice - în procesele aflate pe rolul lor - dreptul comunitar, care are efect direct. În felul acesta, chestiunea valabilitatii directe capata, totodata, semnificatie de legitimare a competentei, caci - în general, numai normele juridice comunitare cu efect direct pot deveni decisive la luarea hotarârii în procesele de solutionat de catre instantele statale interne - deosebirea dintre aceste norme si prevederile cu efect indirect determina masura competentei, ca judecator comunitar, a judecatorului national.

Principiul efectului direct urmeaza sa fie consolidat si extins printr-o multime de alte hotarâri. Actualmente - în jurisprudenta curenta - el este un principiu structural de baza al ordinii de drept comunitare. Cele mai importante prevederi ale Tratatului, care au efect direct, sunt:

- Art. 13 si 16 din TC(E)E, referitoare la desfiintarea taxelor vamale de import si export, precum si a taxelor cu acelasi efect, între statele membre;

- Art. 30 si 34 TC(E)E, referitoare la înlaturarea limitarilor cantitative la import si export, precum si a masurilor cu acelasi efect, între statele membre;

- Art. 48, 52 si 59 din TC(E)E, referitoare la asigurarea liberei deplasari a angajatilor, la libertatea de stabilire a resedintei si la liberul transfer al serviciilor. Aceste reglementari prevad ca libertatile mentionate vor fi transpuse treptat în practica, în cursul perioadei de tranzitie, printre altele si cu ajutorul directivelor de coordonare. Desi pâna la scurgerea termenului de tranzitie au fost "armonizate" doar putine dintre domeniile relevante, CJCE a decis ca cel putin interdictia discriminarii pe motive de cetatenie - interdictie continuta în aceste reglementari - produce efect direct.

- Art. 95 din TC(E)E, referitor la interdictia de a percepe - pentru marfurile provenite din alte state membre - taxe interne mai mari decât acelea pe care trebuie sa le suporte marfurile autohtone similare sau aflate în concurenta;

- Art. 119 din TC(E)E, referitor la egalitatea salarizarii barbatilor si femeilor.

Jurisprudenta privind art. 48, 52 si 59, ca si art. 119 din TC(E)E este remarcabila deoarece ea a recunoscut efectul direct al acestor prevederi din Tratat nu numai fata de acte ale autoritatii publice (de exemplu masuri pentru reglementarea intrarii într-un alt stat, a sederii sau a expulzarii), ci si în raportul dintre persoanele particulare (efect pe orizontala). Ca factori determinanti ai ordinii de drept comunitare, ei pot actiona - modelând dreptul privat - în special asupra reglementarilor colective din domeniul muncii si al prestarilor de servicii. CJCE a motivat aceasta prin faptul ca înlaturarea piedicilor din calea liberei circulatii a persoanelor si a liberului transfer al serviciilor - unul dintre obiectivele esentiale ale Comunitatii, enumerate în Tratat - ar fi periclitata, daca desfiintarea barierelor dintre state ar fi, din nou, anulata în efectele ei, din cauza ca subiectii dreptului privat - în temeiul autonomiei lor ca parte - ar ridica astfel de piedici. În plus, ar exista pericolul ca - în cazul unei limitari la masuri ale statelor - nu ar fi aplicata unitar interdictia discriminarii pe motive de cetatenie, deoarece conditiile de munca se supun, în functie de statul membru respectiv, unei reglementari prin lege si regulament, dar si prin modul de încheiere a tranzactiilor legale între persoane particulare.

Caracteristic pentru jurisprudenta CJCE cu privire la art. 119 din TC(E)E este si faptul ca este considerata ca interzisa orice discriminare, fie chiar si indirecta. Deci, sunt incluse si cazuri în care tratamentul inegal - inadmisibil, deoarece nu este justificat pe baza de criterii obiective - devine evident abia prin compararea alcatuirii reale, pe sexe, a anumitor grupe de salarizare, adica se verifica daca activitatea - dupa care se determina grupa de salarizare în discutie - este exercitata predominant de catre femei (respectiv de barbati).

Doctrina efectului direct al dreptului comunitar a fost dezvoltata, initial, cu ocazia interpretarii prevederilor din Tratat. Totusi, de la început a fost în afara oricarei discutii ca - mutatis mutandis - criteriile elaborate vor fi utilizate si pentru dreptul comunitar derivat.

2.2.2. Dreptul secundar (derivat)

2.2.2.1. Regulamentele

Pentru regulamente, adica acte normative cu valabilitate generala, prioritatea dreptului comunitar este prevazuta explicit la art. 189 alin. 2 din TCE. Este putin probabil sa apara dificultati principale de natura juridica. Conform jurisprudentei curente a CJCE, efectul direct al regulamentelor implica faptul ca exercitarea drepturilor conferite de catre ele nu este permis a fi îngradita prin aceea ca ea se face dependenta de emiterea unor reglementari de implementare, altele decât acelea necesare pe baza regulamentului însusi. Necontestat este si faptul ca efectul direct al regulamentelor poate interveni - corespunzator naturii si functiei acestor acte juridice - nu numai în favoarea indivizilor, ci si creându-le acestora obligatii.

2.2.2.2. Directive si decizii

Mai dificil de argumentat este efectul direct, pe plan intern, al deciziilor adresate statelor membre (adica acte individuale, obligatorii din punct de vedere juridic) si al directivelor. Pentru acestea din urma, art. 189 alin. 3 din TCE stabileste ca ele obliga statele membre - carora le sunt adresate - numai cu privire la obiectivul de realizat, lasând, totusi, pe seama lor alegerea formei si mijloacelor.

Asadar, în mod normal, efectele directivelor îi afecteaza pe indivizi numai pe calea actului de transpunere pe plan national, astfel ca - în principiu - nu se pune chestiunea efectului lor direct. De aceea, evolutia jurisprudentei CJCE necesita o examinare mai atenta.

Din punct de vedere al structurii lor, directivele au o mai mica intensitate de reglementare în detaliu, comparativ cu regulamentele si deciziile; ele lasa statelor membre o anumita libertate de apreciere cu privire la implementare. Aceasta se face prin transpunere în dreptul national, forma juridica si temeiul de împuterniciri ale actului de transpunere fiind stabilite de dreptul national. Pentru Germania aceasta înseamna ca atât alegerea între lege si depozitie legala, cât si competenta de emitere în raportul dintre statul federal si landuri, se orienteaza exclusiv dupa dreptul constitutional german. De aceea, de exemplu, emiterea unei dispozitii legale pentru implementarea unei directive comunitare necesita îndeplinirea tuturor conditiilor conform art. 80 din Constitutia germana.

Directivele sunt adecvate mai ales în domenii unde se tinde spre o anumita armonizare a situatiei juridice, dar nicidecum spre o completa unitate din punct de vedere juridic, asa cum este cazul în domeniul ajustarii pe plan juridic (în special art. 100 a TCE). Fireste, de-a lungul timpului s-a dovedit ca simpla egalizare pe plan juridic - prin renuntarea la uniformizarea juridica, care ajunge mai departe - nu raspunde, adesea, cerintelor de integrare crescânda. Ca urmare, practica se foloseste mai mult de forma directivelor, astfel ca - în lipsa unui temei de autorizare pentru emiterea de regulamente - sa realizeze uniformizarea din punct de vedere juridic. Cu alte cuvinte: directivele contin, în proportie marita, reglementari de detaliu concrete, care pot diminua - în mare masura - libertatea de formulare a continutului de catre statele membre, obligate sa asigure transpunerea. Aceasta observatie este valabila mai ales pentru directivele care vizeaza desfiintarea obstacolelor de natura tehnica, existente înca în comertul dintre statele membre. Astfel, în practica, tipologia regulamentelor si directivelor a fost estompata în mare parte.

Aceasta dezvoltare - care se afla în sfera de responsabilitati a legiuitorului comunitar - a determinat CJCE ca, în anumite conditii, sa atribuie efect direct si prevederilor directivelor. În acest fel, CJCE le confera cetatenilor comunitari dreptul de a invoca direct textul directivei, daca transpunerea nu are loc sau daca ea se face neregulamentar. Hotarârile relevante pleaca de la considerentul ca invocarea prevederilor directivei serveste protectiei juridice a individului si, de aceea, ea trebuie sa se orienteze nu spre forma, ci spre continutul si functia respectivului act juridic în sistemul Tratatului:

"Este adevarat ca regulamentele au efect direct, conform art. 189, si - ca urmare - pot deja produce efecte directe datorita naturii lor juridice. Totusi, de aici nu rezulta ca alte categorii de acte juridice, mentionate în acest articol, nu ar putea produce niciodata efecte asemanatoare. Ar fi incompatibil cu efectul obligatoriu conferit directivelor, prin art. 189, sa se excluda - din principiu - ca persoanele afectate pot invoca obligatia impusa prin directiva. În special în cazurile în care, de pilda, autoritatile comunitare - prin directiva - obliga statele membre la o anumita conduita, efectul util al unei astfel de masuri ar fi diminuat daca orice persoana nu ar putea invoca aceasta înaintea instantei si daca instantele statale nu le-ar putea considera pe aceste persoane ca parte constitutiva a dreptului comunitar".

"Prin urmare, în lipsa masurilor de implementare emise la termen, orice persoana poate invoca prevederile unei directive - al caror continut apare ca neconditionat si suficient de precis - împotriva tuturor prevederilor interne ale acelui stat, neconforme cu directiva; orice persoana poate invoca aceste prevederi si daca ele stabilesc drepturi, care pot fi revendicate fata de stat".

Elementul rational al efectului direct pare a fi de cautat, în cele din urma, în principiul încrederii. Statele membre nu pot invoca - fata de cetatenii lor - omiterea, contrara directivei, sau nereglementaritatea transpunerii.

Efectul luarii de masuri al directivelor are, astfel, caracter de sanctionare; din actiunea lui de încalcare a dreptului comunitar, statului membru nu trebuie sa-i rezulte nici un fel de avantaj. De aceea, dupa expirarea termenului stabilit pentru implementarea lor (termen de transpunere), prevederile directivelor - care contin obligatii neconditionate si suficient de exact conturate - pot fi opuse aplicarii dreptului national contrar. Dimpotriva, invocarea prevederilor directivelor îsi pierde justificarea daca statul membru si-a îndeplinit, regulamentar, obligatiile care-i revin dintr-o directiva. În orice caz, nu este afectat dreptul oricarei persoane de a invoca o directiva, cu scopul de a lasa sa se constate daca institutiile nationale - la alegerea, lasata pe seama lor, a formei si mijloacelor de transpunere - s-au mentinut în cadrul limitelor de apreciere, care le-au fost trasate prin directiva.

CJCE a stabilit efectul direct al prevederilor directivelor întotdeauna numai pentru cazul ca acestea sunt în favoarea cetatenilor si cad în sarcina statului (asa numitul efect direct vertical). Cazurile priveau mai ales domeniul activitatii fiscale a statului. Notiunea de stat, ca destinatar al efectului direct, este de comentat pe larg. Ea cuprinde toate institutiile statului, cum sunt federatia, landurile, administratiile locale, alte organizatii teritoriale si persoane de drept public. De altfel, caracteristic este faptul ca este indiferent daca statul devine activ conform dreptului public sau celui privat. Astfel, în procesele Marshall si Foster s-a clarificat ca institutiile statale - chiar daca activeaza în domeniul economiei private (de exemplu ca angajator) - pot fi destinatare ale efectului direct. Acelasi lucru este valabil si pentru întreprinderile de stat, care îndeplinesc sarcini publice si care - de aceea, în interesul public - se bucura de drepturi speciale, comparativ cu întreprinderile private.

Nu este înca definitiv calificata întrebarea daca prevederile directivelor pot produce efecte directe si în raportul dintre persoanele particulare (asa zisul efect direct pe orizontala). Aceasta apare a fi îndoielnic, caci - totusi - directivele, conform sistematicii Tratatului, obliga doar statele membre carora le sunt adresate si care, singure, poarta raspunderea pentru implementarea regulamentara în cadrul sistemului lor juridic intern. Din acest motiv pare a fi eliminat si asa numitul efect direct invers pe verticala (în favoarea statului si împovarându-i pe cetateni).

CJCE a tras aceasta concluzie în mod repetat si nerestrictiv, pentru prima oara în cunoscuta hotarâre "Marshall", în care se expune faptul

"ca o directiva nu poate stabili doar obligatii pentru o persoana oarecare si ca - drept urmare - nu se poate recurge la prevederea directivei, ca atare, fata de o astfel de persoana".

Limitarea efectului direct la raporturile pe verticala (cetatean fata de stat) se justifica din puncte de vedere corespunzând statului de drept. Împotriva unui efect pe orizontala sunt mai ales principiul sigurantei actului de justitie si cel al drepturilor legitime. Cetateanul - deoarece poate avea încredere în transpunerea directivei - nu trebuie sa conteze pe faptul ca, din prevederile directivei, rezulta consecinte împovaratoare doar pentru el. Mai degraba el poate avea încredere ca efectele directivelor îl afecteaza numai conform masurilor de transpunere pe plan national. Principiul încrederii nu se opune acestui considerent, deoarece nici o persoana oarecare nu are vreo vina pentru încetineala statului membru. În plus, împotriva unui efect direct pledeaza absenta obligatiei de publicare pentru directive, care - odata cu remiterea lor catre respectivul stat membru - devin obligatorii pentru aceasta, iar apoi apar, doar cu titlu informativ, în Monitorul Oficial.

Este recunoscut, însa, faptul ca o directiva, netranspusa la termen, poate conduce, indirect, la o împovarare a persoanelor, chiar daca - în conditiile existentei unei marje corespunzatoare de interpretare - dreptul national relevant este interpretat conform directivei.

Acelasi lucru este valabil pentru directivele cu dublu efect, adica directive care au consecinte favorizante pentru anumite persoane, dar pentru altele au consecinte împovaratoare. În aceasta privinta, este de mentionat mai întâi faptul ca - pentru a aprecia daca exista o favoare sau o împovarare - orientarea trebuie sa fie catre situatia materiala, nu catre situatia de drept procedural. Ca urmare, hotarâtor este cine are de suportat, în mod real, consecintele - considerate din punct de vedere economic - ale respectivei norme, nu în raport cu cine se revendica efectul în procesul concret. În plus, continutul directivei nu va fi considerat izolat, ci comparativ cu ansamblul reglementarilor dreptului national relevant.

Din caracterul de sanctionare al efectului direct al directivelor rezulta ca prevederile directivelor, care impun obligatii tertilor, nu pot produce niciodata efect direct. Aceasta trebuie sa fie valabil si pentru directivele cu caracter dublu, caci efectul direct al directivelor nu are voie - în nici un caz - sa se rasfrânga împovarându-l pe cetatean, care nu trebuie sa raspunda pentru încalcarea dreptului comunitar de catre statul membru. Acest aspect devine deosebit de clar în domeniul protectiei mediului ambiant: o persoana oarecare poate invoca un eventual efect direct al directivei numai în masura în care reglementarea în discutie are consecinte împovaratoare material pentru institutiile statului, adica activitatea de poluare a mediului ambiant este desfasurata de catre acestea; posibilitatea de invocare dispare daca ea are drept scop o îngradire a activitatilor poluante ale mediului ambiant, desfasurate de persoane particulare.

Hotarârea "Costanzo" nu se opune consideratiilor de mai sus. Procesul a avut ca obiect interpretarea unei instructiuni a directivei de coordonare, referitoare la atribuirea comenzilor publice pentru lucrari de constructii, conform careia - în cazul unor oferte la preturi exceptionale - beneficiarul public trebuie sa verifice fiecare suma a ofertei. El se referea, deci, numai la procedura de atribuire si nu a avut nici o consecinta directa asupra situatiei de drept a concurentilor.

Curtea Constitutionala Federala (CCF) a Germaniei a aprobat hotarârea respectiva, pronuntata de CJCE, scotând în evidenta caracterul de confirmare a acestei perfectionari a dreptului comunitar. Ca urmare, trebuie plecat de la considerentul ca nici CCF nu ar recunoaste un efect direct al directivelor, împovarator pentru indivizi, pentru a nu sterge complet - în structura formelor de operare ale art. 189 din TCE - hotarul dintre regulament si directiva.

Dimpotriva, Consiliul de Stat al Frantei refuza, în continuare, sa se conformeze CJCE. Acesta a facut abstractie, pâna acum, de un proiect corespunzator conform art. 177 din TC(E)E, deoarece - pentru el - textul art. 189 din TC(E)E pledeaza clar împotriva unui efect direct al directivelor.

În mod corespunzator se prezinta situatia juridica în cazul deciziilor, care sunt adresate statelor membre. Daca aici sunt obligati, concomitent, cetatenii, totusi decizia nu actioneaza direct. Abia atunci când respectivul stat membru si-a îndeplinit obligatiile sale din decizie, intervin si pentru cetateni respectivele efecte dezavantajoase, fara ca ei sa poata invoca dreptul national mai favorabil. Alta este situatia juridica în cazul deciziilor, care obliga statele membre sa acorde anumite drepturi cetatenilor lor. În aceasta privinta - la fel ca în cazul directivelor - CJCE recunoaste un efect direct:

"Ar fi incompatibil cu efectul obligatoriu conferit deciziilor, conform art. 189 din TCEE, sa se excluda - din principiu - ca persoanele afectate pot invoca obligatia impusa prin decizie. În special în cazurile în care, de pilda, autoritatile comunitare - prin decizie - obliga un stat membru sau toate statele membre la o anumita conduita, efectul util al unei astfel de masuri ar fi diminuat daca membrii acelui stat nu ar putea invoca aceasta înaintea instantei si daca instantele statale nu i-ar putea considera pe acestia ca parte constitutiva a dreptului comunitar".

"Articolul 177 din TCEE - conform caruia instantele statale sunt autorizate sa solicite Curtii de Justitie sa se ocupe de valabilitatea si interpretarea tuturor actiunilor organelor, fara deosebire - presupune, de altfel, ca orice persoana poate invoca, în fata acestor instante, actiunile mentionate. Ca urmare, în fiecare caz individual, trebuie verificat daca prevederea în discutie este adecvata - dupa natura ei juridica, mod de sistematizare si text - pentru a motiva efecte directe în raporturile juridice dintre destinatarul actiunii si terti".

Premisa este, totusi, ca respectiva sarcina este obligatorie si este generala, neconditionata, precum si suficient de clara si precisa.

În final este de retinut ca - pe baza jurisprudentei CJCE - fiecare cetatean comunitar poate invoca, independent de natura actului juridic, norme ale dreptului comunitar primar sau secundar, daca acestea sunt suficient de clare si neconditionate, astfel ca executarea lor sa nu mai necesite nici o alta concretizare din partea legiuitorului national. În cazul directivelor se mai adauga - ca o conditie suplimentara - faptul ca termenul de transpunere a expirat. În acest fel, ordinea de drept comunitara se aplica nemijlocit fiecarei persoane. Acestea sunt - precum în dreptul german - purtatori de drepturi publice subiective.

2.3. Responsabilitatea administrativa a statelor membre
în cazul neaplicarii directivelor

Daca nu exista premisele pentru efectul direct al unei reglementari din directiva, atunci - conform celei mai recente jurisprudente a CJCE - oricarei persoane favorizate de directiva îi revine, în anumite conditii, un drept de a pretinde daune-interese din partea statului membru, din cauza nerealizarii (sau a realizarii defectuoase) a transpunerii directivei. Acest drept la despagubire, dezvoltat pe calea deliberarii judecatoresti independente, pare - în masura în care motivele concise si indiscutabile ale sentintei permit sa se sesizeze aceasta - ar fi fost derivat din "efectul util" al dreptului comunitar si conceput ca o compensare pentru modul deficitar de implementare a drepturilor conferite prin normele de drept comunitar, mod care este conditionat de încetineala la transpunere din partea statului membru.

În procesele solutionate a fost vorba despre Directiva 80/897/CEE a Consiliului din 20 octombrie 1980, cu privire la armonizarea acelor reglementari juridice ale statelor membre, care se refera la protectia angajatilor în cazul insolvabilitatii angajatorului. Din cauza insolvabilitatii respectivului lor angajator, angajatii reclamanti nu si-au putut impune drepturile lor salariale; ei nu au putut invoca susmentionata Directiva - care nu fusese transpusa la termen, respectiv regulamentar - deoarece nu erau îndeplinite conditiile impuse pentru efectul ei direct. CJCE a decis ca - într-un astfel de caz - respectivul stat membru raspunde, fata de angajatii reclamanti, pentru dauna suferita de ei pe baza încalcarii Tratatului:

"Deplina eficacitate a prevederilor de drept comunitar ar fi influentata negativ, iar apararea drepturilor stabilite de ele ar fi diminuata, daca o persoana oarecare nu ar avea posibilitatea sa obtina o despagubire pentru cazul ca drepturile ei sunt lezate printr-o încalcare a dreptului comunitar, care este de pus pe seama unui stat membru.

Posibilitatea unei despagubiri prin statul membru este indispensabila mai ales daca eficacitatea deplina a prevederilor de drept comunitar depinde - precum în cazul de fata - de faptul ca statul devine activ, si daca - drept urmare, în caz de inactivitate a statului - o persoana oarecare nu-si poate revendica, în fata instantelor nationale, drepturile conferite ei prin dreptul comunitar.

Astfel, principiul unei raspunderi a statului pentru daune, pe care le sufera orice persoana datorita încalcarii, de catre stat, a dreptului comunitar, face parte inseparabila din ordinea de drept creata prin Tratatul de înfiintare a Comunitatii Economice Europene".

În cazul unei încalcari a obligatiei de transpunere a unei directive, trebuie avute în vedere urmatoarele premise:

- (1) Obiectivul respectivei directive trebuie sa fie conferirea de drepturi oricaror persoane;

- (2) Continutul acestor drepturi trebuie sa poata fi stabilit pe baza directivei însasi;

- (3) Între încalcarea obligatiei impuse statului membru si prejudiciul provocat trebuie sa existe o cauzalitate. Atunci, dreptul la despagubire rezulta direct din dreptul comunitar. Dimpotriva - în cazul lipsei unei reglementari de drept comunitar - revendicarea dreptului la despagubire se conformeaza dreptului national referitor la daune-interese, care este în vigoare în respectivul stat membru, în special în privinta stabilirii instantei competente si a alcatuirii procedurii de intentare a actiunii.

Recent, CJCE a pronuntat hotarârile în procesele "Brasserie du Pêcheur SA", "Factortame III" si "British Telecommunication". Conform acestora, o obligatie a statelor membre de compensare a unei daune exista, în principiu, daca sunt îndeplinite urmatoarele trei conditii preliminare:

- dreptul comunitar confera oricarei persoane drepturi subiective;

- statul membru a depasit "evident" si "considerabil" limitele atributiilor sale, adica încalcarea dreptului comunitar trebuie sa fie "suficient de calificata";

- prin aceasta, reclamantului i-a fost provocata o dauna.

Curtea face aprecierea cu privire la conditiile preliminare în care exista o încalcare evidenta si considerabila.

Dreptul de a invoca raspunderea statului exista si fara reglementare explicita în Tratatul CE, deoarece numai astfel - dupa cum se afirma în motivele sentintelor - se garanteaza deplina eficacitate a dreptului comunitar. De altfel, efectul util al dreptului comunitar le interzice statelor membre sa invoce faptul ca legislatia lor interna nu contine un astfel de drept la daune-interese, deci ca nu exista, astfel, obligatia de despagubire.

Deoarece - cu privire la aceste procese - CJCE urma sa se pronunte în cadrul procedurii de luare a deciziei prealabile, conform art. 177 din TCE, acum cade în sarcina instantelor de judecata nationale sa hotarasca daca exista conditiile preliminare mentionate mai sus.

Odata cu aceste hotarâri a fost revolutionat fundamental dreptul comunitar referitor la raspunderea statului.

3. Dreptul comunitar si traditia constitutionala

nationala (exemplul dreptului britanic)

Cât de profund actioneaza, deja actualmente, dreptul comunitar în interiorul ordinilor de drept ale statelor membre si le penetreaza, rezulta din exemplul Regatului Unit, adica al tarii de origine a dreptului comun.

Atunci când la 1.01.1973, Regatul Unit a devenit membru al Comunitatilor Europene, acestea erau constituite deja de 15, respectiv 20 de ani; aderarea a pretins preluarea extrem de rapida a "acquis"-ului comunitar, adica a unei structuri ai carei sase membri fondatori apartin - fara exceptie - sferei "dreptului continental" (drept civil). O alta problematica a rezultat din împrejurarea ca Regatul Unit nu cunoaste nici o Constitutie scrisa, ci - în mare masura - se bazeaza pe principii de drept nescrise si pe reguli conventionale.

Cel mai important element al ordinii constitutionale britanice este parlamentarismul. Parlamentul de la Westminster ("mother of Parliaments") este cel mai vechi corp legislativ reprezentativ din grupul tuturor statelor membre. De aceea, nu este de mirare ca pretentia de validitate a dreptului comunitar s-a lovit - în primul rând - de vechea si vulnerabila doctrina a suveranitatii parlamentului. Dogma rezultata din aceasta, si anume ca "parlamentul nu îi poate angaja pe succesorii sai", s-a reflectat în dominanta unei stricte reguli a legii ulterioare (lex posterior) si a principiului abrogarii implicite ("implied repeal"), care sunt atenuate numai printr-o regula de interpretare contestabila - regula prezumtiei - conform careia legiuitorul, în caz de îndoiala, trebuie sa actioneze în concordanta cu obligatiile internationale ale Regatului Unit.

În pofida acestei poveri - mostenite de sute de ani - a traditiei juridice si constitutionale britanice, principiul comunitar al prioritatii s-a impus fara frictiuni în aplicarea dreptului în Regatul Unit. În practica, judecatorii britanici nu mai sunt gata sa urmeze, fara rezerve, doctrina neîngraditei "suveranitati a Parlamentului", ci cauta - în mod pragmatic - mijloace si cai pentru a-i ajuta, efectiv, dreptului comunitar sa se impuna în ordinea de drept britanica. Astfel, în mai multe cazuri - în care, potrivit regulii abrogarii implicite ("implied repeal"), o lege britanica ulterioara ar fi trebuit aplicata prioritar fata de dreptul comunitar potrivnic - instantele au acordat, practic, întâietate la aplicare reglementarii mai vechi a dreptului comunitar.

În pofida tuturor rezervelor de natura politica, pe care Regatul Unit le-a exprimat fata de adâncirea - din punct de vedere social si al politicii generale - a Uniunii Europene, trebuie constatat ca autoritatile si instantele britanice respecta scrupulos ideea "comunitatii de drept" în Europa. Aceasta se reflecta într-o extrem de stricta si corecta luare în considerare a dreptului comunitar în vigoare, care - mai mult, probabil, decât în tarile Europei continentale - este interpretat si aplicat apolitic.

Un exemplu sugestiv în aceasta privinta este procesul "Factortame", în care a fost un conflict între "Merchant Shipping Act 1988" si dreptul comunitar. Fundalul aceste legi - care conditiona înregistrarea navelor, printre altele, de cetatenia britanica - a fost practica asa-numitului sistem de "contingentare", în aceasta privinta cote de pescuit, acordate britanicilor prin dreptul comunitar, erau jefuite de nave de pescuit spaniole si portugheze, care erau înregistrate sub pavilion britanic, fara sa fi avut o legatura autentica cu Regatul Unit.

În pofida unei reglementari de drept comun, bine statornicita, conform careia instantele britanice nu aveau voie ca - în procedura protectiei juridice temporare (adica înaintea deciziei definitive în speta principala) - sa lase neaplicata o lege emisa de parlament, Camera Lorzilor a înaintat la CJCE, recursului în interpretare întrebarea daca dreptul comunitar poate obliga o instanta dintr-un stat membru sa acorde protectia juridica temporara daca sunt revendicate drepte subiective, decurgând din reglementari cu efect direct ale dreptului comunitar. Conform asteptarilor, CJCE a raspuns afirmativ la întrebarea înaintata si, în concluzie, a stabilit ca o instanta nationala este obligata ca - în procedura protectiei juridice temporare - sa amâne, provizoriu, punerea în aplicare a unei legi a statului, daca se ajunge la ideea ca legea incriminata este în contradictie cu dreptul comunitar.

Procesul "Factortame" are semnificatia unei pietre de hotar în evolutia sistemului constitutional britanic. Fidelitatea supunerii de buna voie a instantei britanice supreme, bogate în traditii, oglindeste un nou stadiu de reflectie asupra chestiunii raportului dintre dreptul comunitar si dreptul national. În aceasta privinta, Camera Lorzilor are o atitudine fundamentala constructiva, proeuropeana, care a contribuit decisiv la reusita principiului prioritatii dreptului comunitar.

Lordul Denning, custodele colectiei de documente, a recunoscut importanta covârsitoare a dreptului comunitar în ordinea de drept britanica înca din 1974, atunci când el - în decizia, devenita faimoasa, data în procesul "Bulmer contra Bollinger" - s-a exprimat astfel:

"Când ajungem sa ne referim la chestiunea europeana, Tratatul este precum fluxul unei maree. El se revarsa în estuare si în susul râurilor, neputând fi stavilit. Parlamentul a decretat ca, de cum înainte, Tratatul urmeaza ca fie o parte din dreptul nostru".

CAPITOLUL II

CETĂŢENIA EUROPEANĂ. DREPTURILE sI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE PERSOANEI

SECŢIUNEA I

CETĂŢENIA EUROPEANĂ

Daca notiunea de "cetatenie" îsi gaseste originea în dreptul intern, ea a evoluat din timpurile cetatii grecesti sau romane, la care continua, însa, sa se raporteze . Doctrina "consemneaza" cetatenia politica, face referiri la cetatenia economica sau sociala; este "noua cetatenie" care situeaza cetateanul în centrul oricarei vieti sociale. Aceasta conceptie a gasit ecou în notiunea de Europa a cetateniilor care a precedat-o pe cea de cetatenie europeana si ale carei legaturi cu aceasta din urma trebuie precizate. (1)

Pe de alta, parte amploarea luata de conceptul de cetatenie la nivel european pune problema relatiilor dintre cele 2 cetatenii: europeana si nationala.

1. Cetatenia europeana

1.1. Cetatenia si cetatenia europeana

Notiunea de cetatenie îsi gaseste originea în dreptul intern. Potrivit conceptiei propuse de Aristotel, cetateanul se definea prin participarea la functiile judiciare si la cele publice în general. În dreptul pozitiv, cetatenia continua sa desemneze calitatea juridica ce permite unei persoane sa ia parte la viata statului, bucurându-se de drepturi civice si politice si fiind supusa, în schimb, anumitor obligatii cum ar fi votul obligatoriu sau serviciul militar. Ca regula, cetatenia e recunoscuta de catre stat cetatenilor sai care, ca membri ai Cetatii, participa la guvernarea Cetatii. Dar exista exceptii, ca de exemplu "cetatenia britanica de peste mari" sau cea a Uniunii franceze. Dreptul international recunoaste acest statut privilegiat, conditionat de nationalitate, care presupune, în principal, dreptul de sedere pe teritoriul national, participarea la viata politica (dreptul de a alege si de a fi ales), accesul la functiile publice, dreptul la protectia diplomatica.

Notiunea de cetatenie europeana ar putea sa fie bazata pe aceste drepturi si obligatii corespondente. Ea implica faptul ca cetatenii Uniunii Europene beneficiaza, în aceasta calitate, de aceleasi drepturi care sunt acordate în mod traditional propriilor cetateni în ordinea juridica interna. Aceste drepturi corespund, aproape în totalitate, cu ceea ce în anii 1975-1985 erau "drepturi speciale", rezervate cetatenilor statelor membre ale Comunitatii.

Trebuie retinut înca de pe acum ca structura Uniunii implica exercitarea anumitor drepturi la nivelul Uniunii Europene si exercitarea altora la nivelul statelor membre.

1.2. Europa cetatenilor si cetatenia europeana

În special dupa Consiliul european de la Fontainebleau din 1984 o alta notiune s-a dezvoltat si anume cea de Europa a cetatenilor. O putem distinge cu dificultate de cea precedenta, mai ales ca se dovedeste greu de definit . Ideea de baza este ca cetateanul european trebuie plasat în centrul constructiei europene, pentru a-i dezvolta sentimentul de apartenenta la Uniunea Europeana. În acest sens Comitetul ad-hoc privind Europa cetatenilor, numit si Comitetul ADONNINO, creat la initiativa Consiliului European de la Fontainebleau din 25-26 iunie 1984 a propus "masuri în vederea întaririi si promovarii identitatii si imaginii Comunitatii fata de cetatenii sai în lume".

Printre drepturile speciale recunoscute în perspectiva unei Europe a cetatenilor figureaza, fara îndoiala, drepturile speciale inerente cetateniei europene si care instituie o veritabila cetatenie politica. Dar putem gasi, de asemenea, drepturi care rezulta din integrarea economica, cum ar fi liberul acces la un loc de munca într-o tara aleasa si drepturi noi care consacra largirea domeniului integrarii, cum ar fi dreptul la cultura sau protectia mediului. Acestea se încadreaza mai bine conceptiei celei mai largi (moderne) a cetateniei. Dar aceasta conceptie rapeste conceptului o parte întinsa a specificitatii sale, deoarece drepturile cetateanului nu se mai disting de drepturile oricarei alte fiinte umane.

Confuzia dintre cele 2 perspective, cea de cetatenie europeana si cea de Europa a cetatenilor, este des întâlnita. Astfel, în Rezolutia asupra functionarii TUE în perspectiva CIG din 1996, din 17 mai 1995, Parlamentul European a cerut ca cetatenia europeana sa fie întarita mai ales prin aderarea Uniunii la Conventia europeana a drepturilor omului, interzicerea pedepsei cu moartea, protectia minoritatilor, egalitatea între barbati si femei ca si prin întarirea cetateniei politice. În mod evident, aceste drepturi, desi sunt recunoscute în dreptul Uniunii, vor fi drepturi ale fiintei umane în general, deci nu rezervate cetatenilor statelor membre si nu drepturi inerente calitatii de cetatean european.

La ora actuala, desi notiunea consacrata de tratate este cea de cetatenie europeana, ambiguitatea nu pare sa se fi risipit în întregime.

1.3. Cetatenia europeana si tratatele constitutive

Tratatul de la Maastricht introduce cetatenia europeana în scopul întaririi relatiei existente între Uniunea Europeana si cetatenii statelor membre, dar nu defineste aceasta notiune. Tratatul se margineste sa declare ca "este cetatean al Uniunii orice persoana care are cetatenia unui stat membru" si ca "cetatenii Uniunii se bucura de drepturi si sunt supusi obligatiilor prevazute de prezentul tratat" (tratatul CE, art. 8, art. 17 nou). si paradoxal, insereaza dispozitiile consacrate cetateniei Uniunii în Tratatul CE si nu în Tratatul Uniunii europene.

Aceasta redactare pe care unii au calificat-o drept "confuza si hazardata" nu a fost ameliorata de Tratatul de la Amsterdam.

De fapt, tratatele de la Maastricht si Amsterdam, desi se bazeaza pe cele 2 conceptii, consacra un ansamblu de drepturi care se apropie mai mult de notiunea de cetatenie în sens traditional, decât de cea de Europa a cetatenilor.

2. Cetatenia europeana si cetatenia nationala

Cetatenia europeana este esentialmente distincta de cea nationala, pe care, conform formularii Tratatului de la Amsterdam, o "completeaza . si n-o înlocuieste" (Tratatul CE, art. 17 nou, alin. 1). Totusi, prin conditiile sale de atribuire ea deriva, ca si cetatenia nationala, din nationalitatea acordata de catre statele membre.

2.1. Cetatenia europeana, complementara
cetateniei nationale

Departe de a aboli cetateniile nationale, cetatenia europeana li se adauga. Cetatenii statelor membre ale Uniunii europene beneficiaza astfel de o dubla cetatenie. Astfel, un cetatean francez este în acelasi timp cetatean francez si cetatean european.

În principiu, cele 2 cetatenii n-ar trebui sa se confunde. Cetatenia europeana este reglementata de dreptul Uniunii, în care-si gaseste izvoarele; cetatenia nationala apartine doar dreptului national. Cetatenia europeana nu suprima nici unul dintre drepturile inerente cetateniei nationale. Pur si simplu ea confera drepturi suplimentare care se exercita, fie la nivelul Uniunii (de ex. votul si dreptul de a fi ales în Parlamentul european), fie la nivelul statelor membre (de ex. dreptul de a alege si de a fi ales în alegerile municipale).

Dar anumite elemente ale cetateniei europene pot fi uneori de natura a slabi cetatenia nationala în masura în care unui resortisant dintr-un alt Stat membru i se recunosc drepturi care au fost rezervate în trecut doar cetatenilor. Cetatenia europeana este, deci, perceputa ca amenintând sau concurând cetatenia nationala. Acest lucru este evident mai ales în ce priveste dreptul de sedere sau dreptul de a alege sau de a fi ales nu numai în Parlamentul European, dar si în alegerile municipale. De unde reticentele mai multor state fata de dezvoltarea cetateniei europene. Astfel, Danemarca a tinut sa declare ca cetatenia Uniunii nu acorda în nici un caz dreptul de a capata cetatenia daneza.

2.2. Cetatenia europeana, corolar al nationalitatii
unui stat membru

Conform art. 8.1 CE (noul art. 17), "este cetatean al Uniunii Europene orice persoana având cetatenia unui stat membru".

Calitatea de cetatean european este, deci, subordonata posesiei sau dobândirii cetateniei unui stat membru. Rezulta, deci, ca revine dreptului national al fiecarui stat sa determine daca o persoana are sau nu cetatenia sa. Aceasta solutie a fost expres confirmata prin Declaratia relativa la cetatenia unui stat membru anexata tratatului de la Maastricht conform careia "de fiecare data când Tratatul instituind Comunitatea Europeana face referire la cetatenii statelor membre, problema de a sti daca o persoana are cetatenia unuia sau altuia dintre statele membre se rezolva numai prin recurs la dreptul national al statului vizat".

Pentru a fi conform cu dreptul international, acest principiu ridica dificultati în ipoteza în care o persoana are mai multe cetatenii dintre care una ar fi a unui stat nemembru al Uniunii. În ordinea juridica internationala, opozabilitatea cetateniei fata de statele terte este subordonata existentei unei "legaturi efective între persoana si stat" . Dar CJCE a recuzat exigenta efectivitatii în cazul MICHELETTI, din 7 iulie 1992, care privea libertatea de stabilire. Domnul MICHELETTI, argentinian de origine, dar având si cetatenia italiana ca descendent din parinti italieni, este titularul unei diplome de odontologie obtinuta în Argentina dar omologata în Spania în aplicarea unei conventii bilaterale între cele 2 tari. Nu îi poate fi, deci, refuzat dreptul de a se instala în Spania în vederea exercitarii profesiei pe motivul ca resedinta sa obisnuita era în Argentina. Curtea interzice unui Stat membru "dreptul de a restrânge efectele atribuirii cetateniei unui alt stat membru cerând o conditie suplimentara pentru recunoasterea acestei cetatenii în vederea exercitarii libertatilor fundamentale prevazute de tratat".

Dar ceea ce este valabil cu privire la accesul la teritoriu si exercitiul unei activitati profesionale poate fi aplicat si în ceea ce priveste exercitiul drepturilor civice, ca de exemplu admiterea în functiile publice? Mari dificultati pot aparea daca statele Uniunii au legislatii si practici diferite în materie de acordare si retragere a cetateniei, (conflict între jus soli si jus sanguinus, practici diferite în ceea ce priveste naturalizarea lucratorilor straini). Statele care restrâng dobândirea cetateniei risca sa accepte cu reticenta deschiderea teritoriului lor, a pietei de munca, a drepturilor politice pentru cetatenii provenind din alte state membre mai liberale. Cetatenia europeana invita în mod logic la o anumita armonizare a legislatiilor privind acordarea cetateniei, armonizare putin realizabila în prezent din cauza marii sensibilitati politice a problemei.

3. Statutul cetateanului european

Dispozitiile inserate în cea de-a doua parte a Tratatului CE sub titlul "Cetatenia Uniunii" servesc ca ghid studiului statutului cetateanului european. Trebuie sa reamintim ca ele nu prezinta o coerenta perfecta.

Mai întâi, desi art. 8.2 (noul art. 17.2) proclama în mod logic ca cetatenii Uniunii nu au numai drepturi, dar sunt supusi în aceeasi masura si unor obligatii, el se limiteaza în ceea ce priveste obligatiile sa trimita "la îndatoririle prevazute de prezentul tratat", fara sa le precizeze continutul. Ar trebui, de exemplu, sa socotim drept una dintre aceste îndatoriri respectul egalitatii barbati-femei în materie de remuneratie (art. 119; noul art. 141) sau interzicerea oricarei discriminari bazate pe nationalitate (art. 6; noul art. 12)?

Pentru moment, recunoasterea cetateniei europene pare lipsita de orice continut specific în ceea ce priveste obligatiile. Este poate rezultatul faptului ca solidaritatea dintre cetatenii Uniunii nu a atins înca gradul suficient pentru a constitui fundamentul obligatiei. Sau, mai simplu, e poate consecinta declinului serviciului militar obligatoriu care era îndatorirea clasica a cetateanului la nivel national, serviciu caruia înca nu i se poate substitui pentru moment unul social la nivel european.

Apoi, cu privire la drepturi, tratatul reafirma, pe de o parte, dreptul deja recunoscut anterior, dreptul de libera circulatie si de sedere, iar pe de alta parte, consacra noi drepturi, drepturi politice (dreptul de a alege si de a fi ales la alegerile europene si la cele municipale), protectii (protectia diplomatica si consulara, dreptul de petitionare, plângerea adresata mediatorului, dreptul de comunicare cu institutiile).

Este de necontestat ca libertatea de circulatie si de sedere constituie unul din fundamentele Comunitatii Europene. Legatura sa cu cetatenia europeana are un caracter important, mai ales pe plan simbolic. În prezent ea continua sa constituie o ramura care se desprinde din cetatenie din cauza rolului pe care l-a jucat în dezvoltarea integrarii comunitare.

În ceea ce priveste celelalte drepturi, ele se inspira din 2 concepte: cel al cetateniei europene si cel al Europei cetatenilor.

Dar, tratatul nu respecta în întregime nici unul dintre cele 2 concepte. Cetatenia, în sensul traditional, priveste un statut care este esentialmente politic: accesul la functia publica prezinta pentru acest motiv unele afinitati cu drepturi politice cum ar fi participarea la alegerile pentru Parlamentul European si alegerile municipale (S1). Protectiile (S2) prevazute de tratat tin de o Europa a cetatenilor care nu se limiteaza însa la cetatenii statelor membre ale Uniunii. Aceste garantii prezinta o puternica complementaritate cu protectia jurisdictionala si accesul la documente pe care, de altfel, tratatele o consacra.

3.1. Dreptul de participare la alegerile publice

Alegerile publice permit desemnarea membrilor autoritatilor chemate sa reprezinte cetatenii în conducerea afacerilor publice. Participarea la aceste alegeri este rezervata cea mai mare masura cetatenilor proprii, conform dreptului national. Deschiderea pentru cetatenii altor state membre constituie, deci, un progres semnificativ catre realizarea uniunii politice, fie ca este vorba de alegerile pentru Parlamentul European, fie ca este vorba de alegerile municipale, fapt ce depaseste cu mult masurile simbolice ca drapelul Uniunii, imnul sau pasaportul comunitar.

3.1.1. Participarea la alegerile pentru
Parlamentul European

Aceasta participare este de natura sa amelioreze calitatea reprezentarii cetatenilor europeni de catre institutiile Comunitatii, deci contribuie la reducerea "deficitului democratic" de care sufera acestea. Trebuie subliniat faptul ca aportul tratatului de la Maastricht nu reprezinta decât încoronarea unei îndelungi evolutii.

a. Evolutia anterioara Tratatului Uniunii Europene

Atributul major al cetateniei europene s-a realizat efectiv prin intrarea în vigoare a deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentantilor Adunarii prin vot universal direct. Faptul ca din 1979, membrii Parlamentului European sunt, la fiecare 5 ani, alesi direct de cetateni, a stirbit principiul traditional al societatii internationale, conform caruia institutiile asigura doar o reprezentare indirecta a cetatenilor, deci nu sunt responsabile politic cu privire la politica europeana în fata acestora.

Alegerea Parlamentului European merita, deci, sa fie calificata ca un progres din punct de vedere democratic, chiar daca slabiciunea - pe punctul de a fi surmontata - puterilor Adunarii si numeroasele imperfectiuni ale sistemului reprezentativ fac ca integrarea cetatenilor în procesul de investire a puterii comunitare sa fie înca insuficienta. Tratatul Uniunii Europene aduce tocmai o ameliorare care va fi analizata separat, devreme ce analiza mecanismelor de alegere a Parlamentului European revine de obicei lucrarilor consacrate institutiilor Uniunii.

Pâna la Tratatul asupra Uniunii Europene cetatenii comunitari care îsi aveau resedinta în afara tarii lor de origine nu aveau posibilitatea practica de a lua parte la alegerea parlamentarilor europeni. Într-adevar, cu exceptia Irlandei, Olandei si Belgiei (în anumite conditii), Marea Britanie în ceea ce-i priveste pe cetatenii irlandezi, statele nu permiteau votul cetatenilor altor state membre. De asemenea, dreptul de a fi ales era rezervat propriilor cetateni, cu exceptia Italiei. În aceste conditii, ramânea doar posibilitatea incomoda a votului prin procura sau prin corespondenta.

b. Tratatul Uniunii si Directiva din 6 decembrie 1993

Dreptul de a alege si de a fi ales sunt acordate prin Tratatul de la Maastricht. Tratatul CE, în art. 8B (noul art. 19.2) prevede ca: "orice cetatean al Uniunii rezident într-un stat membru si care nu este cetatean al acestuia are dreptul de a alege si de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European în statul membru în care-si are resedinta, în aceleasi conditii ca si cetatenii acelui stat". Directiva 93/109 din 6 decembrie 1993 , adoptata de Consiliu în unanimitate asa cum prevedea Tratatul, a definit modul de exercitare a acestor drepturi.

Principiul este ca orice cetatean al Uniunii dispune de dreptul de a alege si de a fi ales în statul în care îsi are resedinta în aceleasi conditii ca si cetatenii acelui Stat. El poate, deci, exercita acest drept daca îndeplineste "conditiile impuse de legislatia statului membru de resedinta pentru exercitarea dreptului de a alege si de a fi ales pentru proprii cetateni, în special conditia de resedinta (art. 6). În consecinta, cetateanul comunitar dispune de alegerea statului - de origine sau de resedinta - în care voteaza sau candideaza. Dar, nu poate sa exercite acest drept decât într-un singur stat (art. 4); pentru a evita votul sau candidaturile multiple sunt prevazute masuri de siguranta, cum ar fi cooperarea între statele membre. Decaderea din dreptul de a alege în statul de origine poate fi luata în considerare si de catre statul de resedinta împotriva cetateanului comunitar, în timp ce decaderea din dreptul de a fi ales în statul de origine atrage interdictia de a fi ales si în statul de resedinta (art. 6). Scopul acestor dispozitii este de a împiedica cetateanul european sa-si recapete drepturile civile prin deplasarea dintr-un stat în altul.

Exercitiul dreptului de vot este posibil prin înscrierea cetateanului comunitar pe lista electorala a statului de resedinta care e însotita de renuntarea la vot în orice alt stat. Votul devine chiar obligatoriu daca legislatia în vigoare în acel stat de resedinta este în acest sens.

Posibilitatea unui regim derogator a fost prevazuta în cazul în care, într-un stat membru, "procentul cetatenilor Uniunii care îsi au aici resedinta acolo fara a avea cetatenia respectiva si care au vârsta ceruta pentru vot depaseste 20% din totalul cetatenilor Uniunii cu vârsta de vot si rezidenti acolo". Statul în cauza, Luxemburg, are dreptul sa conditioneze exercitarea dreptului de a alege la 5 ani de rezidenta si dreptului de a fi ales la 10 ani, maximum. Comisia, care are îndatorirea sa verifice persistenta motivelor care au justificat aceasta derogare a prelungit-o si pentru alegerile din 1999.

3.2. Participarea la alegerile municipale

În general se acorda o mare importanta acestei participari, considerându-se ca accelereaza integrarea cetatenilor comunitari care s-au instalat într-un alt stat membru.

3.2.1. Principiul constituie un progres însemnat
al cetateniei europene

Importanta participarii la alegerile municipale o depaseste pe cea a participarii la alegerile europene în statul de resedinta. Pe de o parte, dreptul comunitar pare sa prefigureze ceea ce ar putea fi conditia acordata cetatenilor straini de Uniunea Europeana. Pe de alta parte, alegerile municipale difera fundamental de alegerile pentru Parlamentul European. Acestea din urma privesc o institutie care apartine ordinii juridice comunitare, deci exterioara statului, în timp ce primele apartin unei institutii care constituie un element al puterii statale.

Fara îndoiala, partizanii participarii strainilor la alegerile municipale argumenteaza ca aceste alegeri locale au o natura esentialmente administrativa si mai putin politica, lucru în masura sa atenueze opozitia fata de participarea strainilor. Experienta integrarii europene nu permite însa subscrierea fara rezerve la acest punct de vedere. Vom aminti ca înainte de Tratatul de la Maastricht, doar Danemarca, Irlanda si Olanda acordau, dupa un anumit interval de rezidenta, dreptul de participare strainilor în conditii care sa faciliteze accesul cetatenilor comunitari. În marea majoritate a statelor, Constitutia rezerva cetatenilor proprii participarea la alegerile municipale, fapt care a determinat, de exemplu, modificarea Constitutiei franceze prealabil ratificarii Tratatului de la Maastricht.

Participarea cetatenilor altor state membre ale Uniunii pe care o consacra art. 8B.1 (noul art. 19.1 TCE) marcheaza, deci, un important progres al cetateniei europene. Reversul este reprezentat nu numai de îngreunarea metodelor de a pune în aplicare aceasta participare (Tratatul prevazuse în plus o durata suplimentara de 1 an), dar si de dificultatile de transpunere ale Directivei 94/80 din 19 decembrie 1994 (modificata prin Directiva 96/30 din 13 mai 1996 menita sa adauge indicarea colectivitatilor locale de baza ale celor 3 noi state membre). Belgia, Spania, Franta, Grecia, Suedia au întârziat transpunerea, Austria si Finlanda nu au transpus-o decât partial. si totusi Directiva contine ample dispozitii derogatorii.

3.2.2. Modalitati de exercitare a participarii

Dupa ce prevede caror colectivitati le corespund alegerile municipale (în cazul Frantei, comunele), Directiva 94/80 din 19 decembrie 1994 reia schema generala retinuta pentru alegerea Parlamentului European. Ea ofera cetatenilor europeni posibilitatea de a vota în statul membru de resedinta daca îsi manifesta vointa în acest sens (art. 7), precum si posibilitatea de a candida (art. 9) în aceleasi conditii ca si nationalii, inclusiv în ceea ce priveste durata de resedinta în colectivitatea locala. Spre deosebire de prevederile privind alegerile pentru Parlamentul European, exercitarea dreptului de vot în Statul membru de resedinta nu antreneaza pierderea dreptului de vot si de a fi ales în statul membru de origine decât daca acesta din urma a decis în acest sens.

Dar numarul exceptiilor fata de regula generala creste treptat, asa cum lasa sa se întrevada propunerea de directiva elaborata în iunie 1988 de catre Comisia care facilitase acordul în timpul negocierii Tratatului de la Maastricht. Pe de o parte, derogarii "luxemburgheze" i s-a adaugat o derogare vizând Belgia, care permitea acestui stat sa impuna conditii particulare de durata a rezidentei în anumite comune. Pe de alta parte, se adauga o derogare franceza permanenta în masura în care consacra 2 limite aduse eligibilitatii cetatenilor comunitari în momentul revizuirii Constitutiei din 25 iunie 1992 necesara datorita ratificarii TUE .

Statele pot sa rezerve propriilor cetateni functiile de conducator, de adjunct sau de supleant sau de membru al Consiliului director al executivului comunal, fapt ce se justifica datorita functiilor de autoritate publica pe care tratatul le permite a fi rezervate nationalilor (TCE art. 48 si 55, noile art. 39 si 45). Ele pot dispune de asemenea ca alesii cetateni ai unui alt Stat membru "sa nu poata participa la desemnarea electorilor unei adunari parlamentare sau la desemnarea membrilor acestei adunari". Este vorba, în primul rând, de alegerile pentru Senat "marele consiliu al comunelor franceze", conform formulei lui Gambetta. Tot astfel, legea organica din 25 mai 1998 interzice consilierului municipal care nu are cetatenia franceza sa fie ales primar sau adjunct sau sa exercite chiar si temporar aceste functii, precum si sa participe la colegiul electoral al senatorilor .

4. Protectiile cetateniei europene

Tratatul asupra Uniunii Europene introduce 4 modalitati de protejare a cetateniei europene. Trei erau prevazute în Tratatul de la Maastricht: protectia acordata de catre autoritatile diplomatice si consulare ale statelor membre, dreptul de petitionare si dreptul de a se adresa mediatorului. Tratatul de la Amsterdam a adaugat dreptul de comunicare cu institutiile si anumite organe ale Comunitatilor (TCE art. 21, noul alin. 3).

Aceste protectii sunt de natura foarte diferita. Prima este pusa în aplicare de catre statele membre fata de statele terte sau pe teritoriul acestora. Celelalte trei implica o actiune a institutiilor si organelor Uniunii.

4.1. Protectia asigurata de autoritatile diplomatice
si consulare ale statelor membre
4.1.1. Principiul

Art. 8C (noul art. 20) al Tratatului CE prevede ca : "orice cetatean al Uniunii beneficiaza de protectie din partea autoritatilor diplomatice si consulare ale oricarui Stat membru, pe teritoriul unui stat tert în care statul membru caruia îi apartine ca membru nu este reprezentat, în aceleasi conditii ca si cetatenii acelui stat". Aceste dispozitii au o larga aplicabilitate, tinând cont de faptul ca totalitatea Statelor membre nu este reprezentata decât în 5 tari (China, Statele Unite, Japonia, Rusia si Elvetia) si de numarul mare de cetateni comunitari care se deplaseaza în afara Uniunii.

Protectia prevazuta de tratat nu poate fi exercitata decât de autoritatile unui stat membru. Ea nu se poate, deci, confunda cu aceea ceruta de un cetatean comunitar unei institutii comunitare. si, daca în cazul ODIGITRIA, nici TPI, nici Curtea nu au exclus în mod expres eventualitatea unor demersuri facute de Comisie pe care în speta aceasta a refuzat sa le îndeplineasca , tratatul manifesta în mod indubitabil intentia statelor de a nu se dezinvesti de o competenta atât regaliana cât si traditionala.

Este vorba de protectie diplomatica si consulara sau doar de protectie consulara? Problema a fost evocata dar nu si rezolvata cu prilejul CIG.

În ceea ce priveste protectia intereselor si drepturilor cetatenilor, dreptul international nu pare sa faca vreo distinctie între cele doua tipuri de protectie, decât în privinta naturii autoritatii care intervine: cele doua protectii au acelasi obiect, protectia consulara fiind pusa în practica de catre consul si nu de catre alti reprezentanti ai statului. Conventiile de la Viena din 18 aprilie 1961 privind relatiile diplomatice (art. 3, b) si din 24 aprilie 1963 privind relatiile consulare (art. 5, a ) fac referire la functia ce consta în protejarea intereselor cetatenilor (Statului acreditar sau Statului de trimitere) în limitele admise de dreptul international. Decizia reprezentantilor guvernelor statelor membre reunite în Consiliul din 19 decembrie 1995 califica protectia reprezentantei diplomatice sau consulare drept "protectie consulara" (art. 1).

O protectie de acest tip este conforma principiilor dreptului international, Conventia de la Viena prevazând ca un stat poate sa exercite functiile consulare pentru un stat tert (art. 8). Dar statul fata de care protectia este exercitata nu este legat de aceasta decizie si i se poate opune. Tot astfel art. 8 TCE (noul art. 20) dispune ca statele membre vor initia negocierile internationale necesare pentru asigurarea acestei protectii.

4.1.2. Punerea în aplicare a principiului

Punerea în aplicare a acestor dispozitii nu este facila. Pentru moment nici o negociere internationala de anvergura nu a fost întreprinsa. Statele membre au decis ca orice cetatean al Uniunii va putea beneficia de protectia consulara, adica de asistenta în caz de deces, accident sau boala grava, arestare, detentie sau violenta, sau de ajutor si de repatriere în caz de dificultate. În schimb, beneficiarul se angajeaza sa ramburseze propriului sau stat cheltuielile pe care acesta trebuie sa le achite la rândul sau statului care a prestat asistenta (Decizia precitata a reprezentantilor guvernelor statelor membre reuniti în interiorul Consiliului din 19 decembrie 1995). În aceeasi ordine de idei se înscrie Decizia 96/409/PESC a reprezentantilor statelor membre reuniti în Consiliul din 25 iunie 1996, care permite cetateanului european care si-a pierdut pasaportul sa obtina de la autoritatile unui alt stat membru, daca statul sau nu este reprezentat, un titlu de calatorie provizorie, stabilit conform unui model uniform. Acest document este eliberat doar cu autorizarea autoritatilor statului membru de origine si doar pentru durata minimala a voiajului pe care îl efectueaza cel interesat.

Ramân însa unele probleme privind coordonarea actiunilor statelor membre. Acordarea protectiei consulare este subordonata acordului statului de origine? Ce este de facut daca un cetatean european se adreseaza simultan sau succesiv mai multor state membre? În sfârsit, ne putem întreba daca nu era de preferat largirea protectiei si pentru persoanele juridice dupa modelul admis pentru alte protectii.

4.2. Dreptul de petitionare

Petitia este o cerere prezentata unei institutii politice de catre una sau mai multe persoane în scopul preîntâmpinarii unei presupuse injustitii sau a unei situatii nesatisfacatoare sau pentru a obtine încetarea unei astfel de situatii.

4.2.1. Originea si sediul materiei

Dreptul de a prezenta petitii Parlamentului este în general recunoscut în statele membre, dar nu este folosit în aceeasi masura. În schimb, dreptul de petitionare s-a afirmat ca o modalitate foarte utila de protejare a drepturilor omului în ordinea internationala . În lipsa oricarei dispozitii din Tratate, acest drept a fost introdus de catre Parlamentul European (la acea vreme Adunarea generala a CECA) prin Regulamentul sau din 1953 dar a fost consacrat de celelalte institutii abia în 1989 .

Tratatul asupra Uniunii Europene nu face decât sa acorde o baza "constitutionala" acestei practici: Tratatul CE art. 8D (noul art. 21) si 138 D (noul art. 194). El întareste pozitia Parlamentului European autorizat sa ceara concursul, atât celorlaltor institutii comunitare, cât si statelor membre. Dar, dreptul de petitionare pastreaza caracteristicile conferite anterior de Parlament iar baza reglementarii este determinata de regulamentul Adunarii.

Comisia de petitii a Parlamentului, creata la 21 ianuarie 1987, joaca un rol major, atât în ce priveste examinarea admisibilitatii, cât si examinarea în fond a petitiei.

4.2.2. Admisibilitatea petitiei

a. Conditiile de forma si de procedura nu sunt foarte riguroase. Astfel, sunt admisibile atât petitiile care parvin unui deputat, unei Comisii, cât si cele adresate Presedintelui Adunarii. În schimb, petitia trebuie scrisa, redactata în una din limbile oficiale ale Uniunii, semnata de petitionari si trebuie sa identifice în mod clar pe fiecare dintre ei. Persoanele fizice trebuie sa mentioneze numele lor, calitatea, cetatenia si domiciliul; persoanele juridice denumirea, domeniul de activitate, sediul statutar si adresa.

Petitia poate fi individuala sau colectiva. Chiar daca în practica petitiile individuale sunt majoritare, exista si un numar deloc neglijabil de petitii colective. Astfel, în cursul anului parlamentar 1997-1998, 6 petitii au fost semnate de un numar de cel putin 10.000 de persoane. Recordul ramâne detinut de petitia 150/91, privitoare la relele tratamente aplicate animalelor, cu peste 1.000.000 de semnaturi!

Parlamentul European si-a manifestat dorinta ca petitiile sa-i fie adresate prin Internet.

b. Calitatea de a prezenta o petitie este recunoscuta "oricarui cetatean al Uniunii si oricarei persoane fizice sau juridice, cu resedinta sau sediul statutar într-un stat membru" (art. 138D, noul art. 194 din Tratatul CE).

Cercul petitionarilor nu se limiteaza la cetatenii Uniunii Europene. Dreptul de petitionare nu este, deci, un atribut al cetateniei europene. Aceasta solutie este preferabila, totusi, restrictiei care a existat pentru o vreme, anterior Tratatului de la Maastricht. Parlamentul European si-a rezervat posibilitatea de a examina petitiile adresate de persoane straine Uniunii europene si care nu-si au resedinta într-un stat membru (Regulamentul, art. 156.9), atunci când considera oportun, de exemplu atunci când se refera la libera circulatie a persoanelor sau la protectia drepturilor strainilor.

Din faptul ca dreptul de petitionare este deschis tuturor cetatenilor Comunitatii, Parlamentul a dedus ca acest drept îi revine si unui parlamentar european. si, fiind vorba de persoane juridice, acelasi drept pare a fi recunoscut colectivitatilor teritoriale dar nu si statelor.

c. Conform tratatului, subiectul petitiei trebuie sa faca parte din "domeniile de activitate ale Comunitatii" (TCE, art. 138 D, noul art. 194). Parlamentul a largit aceasta formula, referindu-se în regulamentul sau interior (art. 156.5) la "domeniile de activitate ale Uniunii europene", formula ce include si problemele legate de al doilea si al treilea pilon. Iar Comisia petitiilor continua sa interpreteze într-o maniera larga, declarând admisibile nu numai petitiile al caror subiect priveste tratatele si dreptul derivat, dar si pe cele care poarta asupra unor subiecte pertinente tinând cont de evolutia previzibila a dreptului comunitar sau asupra unor subiecte având legatura cu actiunea unei institutii sau organ al Uniunii.

Petitiile privind protectia drepturilor omului în interiorul statelor membre - de exemplu, conditia persoanelor - sunt considerate admisibile în general, dar în astfel de cazuri petitionarul va fi informat de pozitia Parlamentului European si va primi sfatul de a se adresa organelor CEDO. Petitiile care poarta asupra unor probleme referitoare la dreptul intern al Statelor membre sunt declarate inadmisibile; litigiul între un angajat si angajator, condamnarea pentru ascunderea de bunuri furate .

Libera circulatie a persoanelor, a marfurilor, a serviciilor si a capitalurilor, problemele sociale, discriminarea barbati-femei, protectia mediului si a animalelor, armonizarea fiscala sunt subiectele cel mai des abordate de petitionari.

Subiectul petitiei trebuie sa priveasca direct pe petitionar. Aceasta conditie, creatie a tratatului de la Maastricht, da prilejul unei interpretari largi, în linia practicii anterioare si nu impune petitionarului stabilirea existentei unui interes individual si personal ca urmare a succesului demersului sau, ci pur si simplu faptul ca problema supusa atentiei este obiectul unei preocupari efective.

4.2.3. Examinarea în fond si posibile solutii date petitiei

Comisia petitiilor are sarcina de a stabili faptele mentionate în petitie. Ea poate proceda la audieri, la anchete la fata locului. Poate transmite petitia pentru informare, aviz sau atribuire altor Comisii ale Parlamentului. Dar cea mai mare parte a petitiilor sunt transmise Comisiei Europene care joaca un rol crucial în rezolvarea problemelor. În schimb, cooperarea se dovedeste mult mai putin satisfacatoare la nivelul Consiliului si a statelor membre.

Solutia data petitiei, daca aceasta este considerata întemeiata, depinde de natura cererii prezentate. Daca petitia releva o violare a dreptului comunitar de catre unul dintre state, Parlamentul poate determina Comisia sa intenteze un recurs în constatare a neîndeplinirii obligatiilor (de exemplu discriminarea între proprii cetateni si cetatenii comunitari cu privire la nivelul taxei de intrare în muzeele grecesti). Daca lipsa este imputabila Comisiei sau Consiliului, Parlamentul poate utiliza puterile recunoscute de tratate fata de aceste institutii, cum ar fi interpelari, vot de rezolutie. El poate încerca si o rezolvare politica a problemei (numirea unui mediator în problema rapirii unor copii de catre tatal lor algerian).

4.3. "Plângerea" catre mediator

Introdus prin TUE - art. 8D TCE (noul art. 21) si art. 138E (noul art. 195), acest recurs nejurisdictional a implicat crearea unei noi institutii, mediatorul.

4.3.1. Institutia mediatorului

Desi institutia este foarte raspândita în statele membre (sub diverse denumiri), ea nu cunoaste decât aplicatii limitate la nivel comunitar (de exemplu, mediatorul instituit de Comisie pentru a examina plângerile functionarilor).

De altfel, Parlamentul European considera ca recursul la mediator repeta inutil dreptul de petitionare; cu toate acestea Parlamentul European a adoptat în 1979 o rezolutie favorabila desemnarii unui ombudsman.

Profilul acestei institutii aminteste mai mult de ombudsman decât de mediatorul francez, deoarece mediatorul european apare într-o anumita masura ca auxiliar al Parlamentului. Parlamentul numeste mediatorul pentru durata legislaturii si îi poate reînnoi mandatul. El poate cere Curtii de Justitie sa îl declare demis pe mediator, dar numai în situatia în care acesta nu mai îndeplineste conditiile necesare exercitiului functiunii sau se afla în culpa grava. El stabileste statutul (cu aprobarea majoritatii calificate a Consiliului si cu avizul Comisiei) si conditiile generale de exercitiu a functiilor mediatorului. Mediatorul prezinta în fiecare an un raport de activitate Parlamentului, iar bugetul sau este anexat celui al Adunarii.

Totusi, "mediatorul îsi exercita atributiile în deplina independenta, în interesul general al Comunitatilor si al cetatenilor Uniunii. El nu solicita si nici nu accepta instructiuni din partea vreunui guvern sau ale altui organism" (Statutul mediatorului, art. 9.1).

Asa cum prevede tratatul (art. 138E.1, noul art. 195.1), în lupta sa contra "administrarii defectuoase ", mediatorul dispune de puterea de a actiona din proprie initiativa. El a folosit aceasta putere, de exemplu, pentru a începe o ancheta, urmata de proiecte de recomandare, asupra accesului public privind documentele detinute de institutiile si organele comunitare sau asupra atitudinii Comisiei fata de plângerile privind încalcarea dreptului comunitar. Esenta atributiilor mediatorului ramâne, totusi, examinarea plângerilor care îi sunt adresate.

4.3.2. Admisibilitatea plângerilor

a. Persoanele care au calitatea necesara pentru a adresa o plângere mediatorului sunt aceleasi care pot adresa o plângere Parlamentului: "orice cetatean al Uniunii sau . orice persoana fizica sau juridica având resedinta sau sediul statutar într-unul din Statele membre".

Identitatea celui care face plângerea trebuie clar precizata.

b. Regulile de forma nu sunt mai riguroase decât cele din materia petitiilor. Plângerea poate fi adresata mediatorului fie direct, fie prin intermediul unui membru al Parlamentului European. Ea trebuie sa specifice obiectul.

c. În schimb, competenta ratione materiae a mediatorului are reguli cu totul specifice. Conform tratatului, mediatorul este competent a statua "asupra plângerilor . relative la cazuri de administrare defectuoasa în activitatea institutiilor si organelor comunitare, cu exceptia Curtii de justitie si a Tribunalului de prima instanta în exercitiul atributiilor jurisdictionale" (TCE art. 138 E, alin. 1, noul art. 195, alin. 1).

Câmpul de interventie este, deci, mai îngust decât cel al Parlamentului cu privire la dreptul de petitionare, devreme ce exclude implicarea statelor membre, a persoanelor private sau a statelor terte. De aceea un mare numar de plângeri sunt declarate inadmisibile pentru ca vizeaza proasta aplicare a dreptului comunitar de catre statele membre.

Notiunea de "administrare defectuoasa", nefiind definita nici de tratat, nici de statut, a revenit mediatorului aceasta sarcina. Ideea generala este ca "este administrare defectuoasa atunci când un organism public nu actioneaza în conformitate cu un principiu având pentru el forta obligatorie" . Mediatorul arata ca exemple: o neregularitate administrativa, o omisiune, un abuz de putere, o neglijenta, o procedura ilegala, o injustitie, o disfunctionalitate, o lipsa de competenta, o discriminare, o întârziere, o insuficienta sau un refuz de a acorda informatii. Ilegalitati si comportamente inoportune se îmbina în aceasta lista. Notiunea de proasta administrare se dovedeste, ca si în dreptul intern, dificil de definit. Este exclusa, în orice caz, admisibilitatea plângerilor contra deciziilor politice, cum ar fi pozitia luata de Parlamentul European fata de problema testelor nucleare franceze în Pacific.

Mediatorul nu poate sa intervina într-o procedura jurisdictionala, nici sa puna în discutie justetea unei decizii de justitie. El nu intervine nici în cazul în care Comisia de petitii examineaza sau a rezolvat o petitie având acelasi subiect ca si plângerea. Dar se întâmpla si ca aceasta Comisie de petitii sa-i trimita o petitie cu care a fost sesizata.

d. Cel ce face plângerea trebuie sa o introduca în termen de 2 ani de când a luat cunostinta de faptele incriminate. În prealabil, acesta trebuie sa fi întreprins demersuri administrative pe lânga institutiile si organele în cauza. Contrar solutiei retinute în dreptul francez, agentii Comunitatilor Europene pot sesiza mediatorul cu plângeri privind relatiile lor de munca doar dupa epuizarea posibilitatilor de reclamatii administrative interne.

4.3.3. Rolul mediatorului

În cazul în care considera plângerea admisibila, mediatorul începe studiul problemei. El dispune de o putere de ancheta pe lânga institutiile si organele comunitare ca si pe lânga agentii care sunt obligati sa depuna marturie la cererea sa (Statut, art. 3.2). Statele membre sunt obligate sa-i furnizeze informatiile solicitate cu privire la administrarea defectuoasa a institutiilor sau organelor comunitare; aceasta reflecta frecventa suprapunere între actiunea autoritatilor comunitare si cea a autoritatilor nationale însarcinate cu aplicarea regulilor comunitare. Statutul de mediator prevede si cooperarea cu mediatorii nationali, tradusa deja în realitate.

În cazul în care constata o administrare defectuoasa, mediatorul are mai întâi scopul de a cauta o solutie amiabila care sa elimine administrarea defectuoasa si sa dea satisfactie autorului plângerii. În caz contrar, el sesizeaza institutia sau organul în cauza, formulând un proiect de recomandare pentru solutionarea problemei. Institutia sau organul trebuie sa raspunda în urmatoarele 3 luni printr-un "aviz circumstantiat". Dupa ce mediatorul îsi stabileste raportul, cu eventualele recomandari, îl transmite institutiei vizate cât si Parlamentului European. Acestuia din urma îi revine obligatia de a întreprinde în caz de esec orice actiune pe care o considera oportuna pentru a stopa persistenta administratiei defectuoase. Bineînteles, autorul plângerii este informat despre derularea si rezultatul interventiei mediatorului

4.4. Dreptul de a comunica cu institutiile
si organele comunitare

Unica inovatie a Tratatului de la Amsterdam este dispozitia art. 21, alin. 3 nou TCE, conform careia orice cetatean al Uniunii poate scrie oricarui organ sau institutii vizate de prezentul articol sau de articolul 7 "într-una din cele 2 limbi oficiale ale Comunitatii" si sa primeasca un raspuns "redactat în aceeasi limba". Corespondentii sunt cele 5 institutii, Comitetul economic si social si Comitetul regiunilor; judecatorul este inclus dar majoritatea organelor Uniunii sunt excluse.

Este vorba nu numai de un simplu drept de a scrie, libertate care de altfel nu are nevoie de autorizare pentru a fi exercitata, dar de un drept la raspuns, asadar de un drept la comunicare cu institutiile comunitare. Aceasta comunicare poate sa se refere la diverse probleme: cerere de informatii, comunicare de informatii ca urmare a unei cereri - de exemplu semnalând o infractiune adusa dreptului comunitar, reclamatii. Ar fi fost binevenita stabilirea unei legaturi cu dreptul de acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului si ale Comisiei pe care îl consacra noul art. 255 TCE. si poate ar fi fost oportuna institutionalizarea practicii "plângerilor sau cererilor adresate Comisiei" privind nerespectarea dreptului comunitar care joaca un rol important în domeniul concurentei, dar nu se margineste la acest domeniu.

Este, deci, de dorit organizarea progresiva a dreptului persoanelor private la recursuri nejurisdictionale (sau extrajudiciare).

SECŢIUNEA A II-A

LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE

1. Libertatea de circulatie si de sedere

Instituirea în Tratatul de la Maastricht a dreptului "oricarui cetatean al Uniunii de a circula si de a se stabili în mod liber pe teritoriul Statelor membre" (TCE, art. 8A, alin. 1, noul art. 18 alin. 1) a pus capat, oarecum, controverselor si tensiunilor privind libera circulatie. Aceasta consacrare reafirma întarirea unei libertati, realizate cu mult timp înainte si care îsi pierduse, chiar înaintea Tratatului asupra Uniunii Europene caracterul exclusiv economic.

Combinatia de cooperare interguvernamentala - consacrata în special prin acordurile Schengen - cu integrarea comunitara, precum si persistenta refuzului unor State de a elimina controlul la frontierele interioare "fac aproape ilizibil Tratatul de la Amsterdam" , care a încercat o punere în ordine a materiei.

1.1. Extinderea beneficiarilor libertatii
de circulatie si de sedere

Libertatea de circulatie si de sedere, drept al cetateanului Uniunii Europene, este recunoscuta resortisantilor statelor membre (sau resortisantilor comunitari), fiind generalizata progresiv în favoarea acestora si a familiilor lor.

1.1.1. Cetatenia unui stat membru - conditie
a libertatii de circulatie si de sedere

a. Generalitati

Spre deosebire de art. 69 al Tratatului CECA, TCE nu contine vreo limitare bazata pe cetatenia lucratorilor care beneficiaza de libertatea de circulatie, cel putin daca luam în considerare dispozitiile art. 48.1 (noul art. 39,1) si ale art. 51.1 (noul art. 42.1).

Fiecare stat membru al Comunitatii ramâne liber sa reglementeze care sunt cetatenii sai. Tratatele de aderare au exclus de la acest beneficiu pe cetatenii danezi rezidenti în Insulele Feroe ca si cetatenii din insulele anglo-normande si din insula Malta.

Cetatenii din tarile si teritoriile de peste mari care au cetatenia unui stat membru (în cazul Frantei este vorba de Noua Caledonie, Polinizia Franceza, Wallis si Futuna, Mayotte, Saint-Pierre si Miquelon; pamânturile australe si antarctice franceze nelocuite) sunt într-o situatie din cele mai complexe. Ei nu se pot prevala de un drept de intrare si de sedere pentru a exercita o activitate salariata, ci doar pentru a exercita o activitate independenta. Acest fapt rezulta din aplicarea facuta dispozitiilor art. 135 (noul art. 186) si 132.5 (noul art. 183) din TCE .

b. Situatia cetatenilor din statele terte

Desi cetatenii din statele terte nu beneficiaza, în principiu, de libertatea de circulatie si de sedere, exista interactiuni ce se produc între situatia lor si cea a cetatenilor comunitari.

Conform reglementarii comunitare în vigoare, membrii familiei unui cetatean al unui stat membru pot sa-l însoteasca pe acesta în tara de adoptie si sa exercite o activitate.

Conventiile încheiate între Comunitate si state sunt prudente în ceea ce priveste, daca nu libera circulatie, dreptul de sedere acordat ca accesoriu al accesului la un loc de munca. Chiar din cele mai favorabile dintre ele, cu ar fi acordul de cooperare CEE-Maroc, lasa statelor membre o larga marja de asociere . Acordul de asociere încheiat în 1963 cu Turcia si protocolul aditional din 1970 sunt mai îngaduitoare datorita redactarii lor în perspectiva realizarii progresive a liberei circulatii a lucratorilor conform modalitatilor stabilite de Consiliul de Asociere. Dar Curtea a refuzat sa le recunoasca efectul direct , ceea ce împiedica pe lucratorii turci sa se prevaleze de liberul acces pe teritoriul statelor membre . În schimb, Decizia 1/80 adoptata de Consiliul de Asociere produce efect direct si confera cetatenilor turci un drept de sedere derivat din dreptul la munca, care le este recunoscut . Acest drept presupune, chiar si pentru lucratorii turci care au avut o ocupatie mai mult de 4 ani pe teritoriul unui stat membru, un interval rezonabil pentru a cauta un nou loc de munca (solutie asemanatoare celei din cazul Antonisse privind lucratorii comunitari). Membrii familiei au, în aplicarea art. 7 din Decizia 1/80, dreptul de a însoti lucratorul .

Acordul privind Spatiul Economic European (SEE) din 2 mai 1992 este cel mai favorabil în ceea ce priveste situatia cetatenilor statelor terte, întrucât art. 28 prevede libera circulatie între statele membre ale CE si Statele AELE, dar aplicarea sa a ridicat unele probleme.

Cetatenii statelor terte, legal angajati de catre o întreprindere comunitara care efectueaza o prestare de servicii în alt stat membru, au dreptul de sedere în acest stat membru pentru intervalul de timp necesar executarii acestei prestari de servicii .

Perspectiva eliminarii controalelor la frontierele interne ale Uniunii si constituirea unui "spatiu de libertate, securitate si justitie" presupune o anumita armonizare a politicii statelor membre fata de admiterea si sederea cetatenilor statelor terte.

2. Libertatea profesionala, drept al persoanei

Dreptul de libera exercitare a unei profesii constituie, în dreptul comunitar ca si în dreptul intern, statutul de drept fundamental persoanei, iar Tratatul de la Amsterdam îl consacra si îl desavârseste.

Conform Cartei Sociale Europene, semnata la Torino la 18.10.1961, "orice persoana trebuie sa aiba posibilitatea de a-si câstiga existenta prin exercitarea libera a unei profesii".

Carta comunitara a drepturilor sociale fundamentale ale lucratorilor din 8-9 decembrie 1989 proclama dreptul "oricarui lucrator de a exercita orice profesie sau meserie în Comunitate", drept care se realizeaza prin intermediul liberei circulatii (art.2).

În tratatele constitutive libertatea profesionala apare mai putin ca un drept al persoanei si mai mult ca un instrument de mobilitate a agentilor economici, a lucratorilor în general. Libera exercitare a unei activitati profesionale pe care o poate revendica o societate comerciala doritoare sa se implanteze într-un alt stat membru profita actionarilor si altor categorii de asociati si ramâne un element de acces la piata serviciilor si un drept fundamental al persoanei. Chiar daca societatile beneficiaza de acest drept în ordinea juridica comunitara, ele sunt un instrument de actiune economica.

2.1. Domeniul de aplicare al libertatii profesionale

Principiul liberului acces la o profesie, beneficiarii sai, ca si locurile de munca excluse sunt determinate prin intermediul celor trei libertati consacrate prin TCE.

2.1.1. Libertatile consacrate de dreptul comunitar

Tratatul CE distinge trei libertati.

a. Libera circulatie a lucratorilor si liberul acces la locurile de munca salariate

Libera circulatie a lucratorilor, asa cum o prevede art. 48 (noul art. 39) TCE, cuprinde 2 elemente:

- "Eliminarea tuturor discriminarilor bazate pe nationalitate . în ceea ce priveste angajarea, remunerarea si alte conditii de munca", de unde recunoasterea dreptului de a "raspunde locurilor de munca oferite efectiv" si

- Libertatea de circulatie si de sedere pe teritoriul statelor membre.

b. Libertatea de stabilire

În virtutea art. 52 alin. 2 TCE (noul art. 43 alin. 2) "libertatea de stabilire implica accesul la activitati independente si la exercitarea lor, precum si constituirea si gestionarea de întreprinderi" într-un alt stat membru. Ea implica instalarea în tara de adoptie pentru a exercita acolo o activitate, deci crearea unei întreprinderi. Ca si libera circulatie a lucratorilor, libertatea de stabilire este compusa din doua elemente: dreptul de acces la o profesie si cel de exercitare al profesiei.

În principiu, activitatea independenta este exercitata cu titlu permanent, fapt ce distinge stabilirea de libera prestare de servicii.

c. Libera prestare de servicii

c.1. Notiunea de servicii

Tratatul CE considera ca servicii prestatiile furnizate contra unei remuneratii de catre agenti economici independenti, iar în absenta unei remuneratii nu exista prestare de servicii.

Miscarile de capitaluri apartin domeniului serviciilor, ca si alte activitati cu caracter industrial, comercial, activitatile artizanale si activitatile profesiilor liberale pe care tratatul le plaseaza în capitolul consacrat serviciilor, fiind supuse unor reguli specifice.

Definind o astfel de întreprindere este important de conturat activitatile care apartin productiei serviciilor de cele care apartin liberei circulatiei a marfurilor. Exemplul clasic este cel al activitatilor audio-vizuale: producerea de emisiuni este o activitate de servicii, filmele de pe casetele video sunt marfuri.

c.2. Continutul liberei prestari de servicii

Conform art. 50 TCE (noul art. 60), libera prestare de servicii permite prestatorului sa exercite cu titlu temporar activitatea în tara unde este furnizata prestatia. Aplicarea dreptului comunitar presupune ca prestatorul si destinatarul serviciului sa nu fie din acelasi stat. Cel mai adesea cel care trece frontiera este prestatorul, de exemplu avocatul care se deplaseaza pentru a-si reprezenta clientul în fata tribunalului unui alt stat membru. Dar deplasarea poate fi facuta si de destinatarul prestatiei, de exemplu turistul sau bolnavul care merge în alt stat membru pentru a primi îngrijiri.

Criteriul distinctiei se bazeaza pe opozitia între caracterul permanent, continuu, al stabilirii si caracterul provizoriu pe care îl prezinta activitatea de prestare de servicii.

2.1.2. Beneficiarii libertatii profesionale

a. Libertatea de circulatie sau de sedere si libertatea profesionala nu coincid întotdeauna

Dreptul de sedere permite, în mod normal, studentilor, sa se pregateasca pentru exercitarea unei functii mai degraba decât sa acceada la ea. În schimb, nimic nu opreste un student sa aiba în acelasi timp calitatea de lucrator si sa beneficieze de regimul acestuia din urma; este de ajuns sa îndeplineasca activitati reale si efective cu timp redus si nu marginale si accesorii.

b. Nationalii si libertatea profesionala comunitara

Problema se pune atunci când un cetatean al unui stat membru reclama faptul ca tratamentul pe care i-l impune propriul drept national este mai putin favorabil decât cel de care beneficiaza cetatenii altor state membre din partea acelui stat. Aceasta situatie este des calificata ca "discriminare inversa (pozitiva)", deoarece cetateanul nu beneficiaza de egalitate de tratament cu ceilalti cetateni comunitari.

Principiul ramâne ca cetateanul nu se poate prevala de dreptul comunitar când se gaseste într-o situatie "pur interna".

c. Cetatenii statelor terte

Conditia cetatenilor statelor terte este, în principiu, si mai defavorabila în ceea ce priveste libertatea profesionala decât era în privinta liberei circulatii. Odata admis, pe teritoriul unui stat membru, cetateanul unui stat tert este autorizat, daca nu la sedere, cel putin la circulatie în alte state membre. Restrictia cu privire la sedere este dublata de statutul profesional riguros, formând un tot logic. Fiecare stat ramâne suveran în a-si stabili propria politica de imigratie.

Principiul ramâne ca cetatenii statelor terte beneficiaza de libertate profesionala doar pe baza acordurilor internationale semnate de Comunitate. O parte din aceste acorduri prevede fie un "tratament nediscriminatoriu", fie un "tratament nu mai putin favorabil" decât cel acordat cetatenilor comunitari (acordurile PECO). Efectul lor este totusi limitat de faptul ca dispozitiilor respective nu le este recunoscut efectul direct.

2.1.3. Locurile de munca si serviciile excluse

Dreptul international a recunoscut statelor posibilitatea de a exclude strainii de la exercitarea functiilor publice, cât si de la exercitarea asa-ziselor drepturi "politice", cum ar fi dreptul de a alege, de a fi ales si chiar de a participa la conducerea sindicatelor.

Tratatul CE a exclus din domeniul de aplicare al libertatii profesionale "locurile de munca din administrarea publica" (art. 48.4, noul art. 39.4).

a. Locurile de munca salariate

Conform art. 48.4 TCE (noul art. 39.4), "dispozitiile prezentului articol nu sunt aplicabile locurilor de munca din administratia publica". Aceasta limitare a liberei circulatii priveste un numar considerabil de locuri de munca. Accesul la functia publica se face din drepturile politice rezervate nationalilor.

b. Activitatile nesalariate

Dispozitiile din art. 55 (noul art. 45) TCE excepteaza de la aplicarea dispozitiilor în materia dreptului de stabilire "activitatile care participa, chiar cu titlu ocazional, la exercitiul autoritatii publice". Aceeasi restrictie se aplica liberei prestari de servicii prin intermediul trimiterii pe care o face art. 66 TCE (noul art. 55) la dispozitia precedenta.

2.2. Drepturile recunoscute în cadrul
libertatii profesionale

Libertatea profesionala presupune accesul la profesie si exercitarea profesiei.

2.2.1. Principiul nediscriminarii

a. Principiul nediscriminarii si regula tratamentului national

Regula cardinala a dreptului comunitar, principiul nediscriminarii este înscris de Tratatul CE în fruntea celor 3 libertati care concretizeaza libertatea profesionala. Libera circulatie a lucratorilor implica "eliminarea oricarei discriminari bazata pe nationalitate" (art. 48.2, noul art. 39.2). Stabilirea (art. 52 alin. 2, noul art. 43 alin. 2) si prestarea de servicii (art. 60, noul art. 50) se fac în tara de adoptie "în aceleasi conditii pe care tara le impune propriilor cetateni". Nediscriminarea presupune ca cetateanul comunitar sa beneficieze de acelasi tratament ca cel national.

b. Discriminarile directe si indirecte

Libertatea profesionala se bucura de o protectie identica a celei acordate liberei circulatii a marfurilor sau egalitatii dintre barbati si femei si se întinde asupra discriminarilor indirecte. Principiul nediscriminarii interzice "nu numai discriminarile bazate pe cetatenie, ci si toate formele disimulate de discriminare care, prin aplicarea altor criterii de diferentiere, ajung la acelasi rezultat .

Prestarea numitor locuri de munca propriilor cetateni constituie o discriminare directa usor de cenzurat (CJCE, 3 iunie 1986, Comisia/Franta, 307/84 precitata - accesul la locuri de munca permanente în spitale era rezervat cetatenilor francezi).

2.2.2. Accesul la profesie

Principiul tratamentului national sau al egalitatii de tratament constituie regula cea mai importanta în practica.

a. Accesul lucratorilor salariati la un loc de munca

Regulamentul 1612/68 recunoaste cetateanului comunitar dreptul de a beneficia de aceeasi prioritate în accesul la locurile de munca disponibile ca si cetatenii statului de adoptie. Orice discriminare este eliminata, ca si recurgerea la proceduri de recrutare impuse strainilor (art. 3.2), impunerea unui numar de locuri de munca accesibile (art. 4) sau supunerea la criterii medicale sau profesionale discriminatorii (art. 6). Sotul si copiii sub 21 de ani sau aflati în întretinere beneficiaza de acelasi drept, chiar daca nu au nationalitatea unuia din statele membre (art. 11).

b. Accesul la o activitate independenta

Dreptul de acces la o activitate independenta este asigurat de libertatea de stabilire (art. 52 si urmatoarele TCE, noul art. 43 si urmatoarele).

Regimul sediului secundar difera de cel al celui principal.

În ceea ce priveste sediul principal, adica crearea sau transferul într-un stat membru al sediului principal al activitatii profesionale, beneficiul dreptului comunitar este dobândit din momentul în care fondatorul întreprinderii are nationalitatea unui stat membru. Este suficient deci sa fie resortisantul unui stat membru, daca e persoana fizica. Daca este vorba de o societate, ea trebuie constituita în conformitate cu legislatia unui stat membru si având sediul statutar, administratia centrala sau sediul principal în interiorul Comunitatii (art. 58 alin. 1, TCE, noul art. 48 alin. 1).

2.3. Calificarea profesionala

a. Recunoasterea mutuala a diplomelor în scopuri profesionale

Recunoasterea mutuala a diplomelor constituie modalitatea cea mai semnificativa si cea mai importanta în practica de recunoastere mutuala a calificarilor profesionale. În anumite cazuri accesul la o profesie este subordonat, însa, unei anumite calificari care rezulta din experienta profesionala.

Recunoasterea diplomelor este numai în scopuri profesionale care difera de recunoasterea academica. Recunoasterea profesionala confera cetateanului statului membru care detine o diploma eliberata într-un alt stat membru dreptul de a accede în orice alt stat al Uniunii la profesiile pentru care accesul este conditionat de o calificare. Ideea de baza este ca daca cineva este calificat pentru exercitarea unei profesii într-un stat - care este cel mai des, dar nu obligatoriu, statul al carui cetatean este - este calificat pentru exercitarea acesteia în orice stat al Uniunii Europene. Recunoasterea academica este o recunoastere de diploma cu titlul de formare dobândita într-un alt stat ca fiind echivalenta diplomei nationale pentru continuarea studiilor. Ea are ca obiect direct asigurarea mobilitatii studentilor si nu a lucratorilor, chiar daca contribuie la favorizarea acesteia.

Doua tipuri de directive vizând recunoasterea diplomelor în scopuri profesionale au aparut: directive sectoriale si directive generale.

a.1. Directive sectoriale de recunoastere mutuala a diplomelor

Reglementând în mod specific o profesie, ele privesc 3 sectoare: profesiile din domeniul sanatatii, profesia de arhitect si profesia de avocat.

a.1.1. Profesiile din domeniul sanatatii

Aceste profesii sunt beneficiare ale recunoasterii mutuale a diplomelor datorita unor similitudini importante: "corpul uman este acelasi peste tot".

Directivele, în materie, privesc formarea:

- medicilor (Directivele 73/362 si 75/363 din 16 iunie 1975 codificate prin Directiva 93/16 din 5 aprilie 1993);

- infirmieri generali (Directivele 77/452 si 77/453 din 25 iunie 1977);

- stomatologi (practicieni ai artei dentare) (Directivele 78/686 si 79/687 din 25 iulie 1978);

- veterinari (Directivele 78/1026 si 78/1027 din 18 decembrie 1978);

- moase (Directivele 80/154 si 80/156 din 21 ianuarie 1980);

- farmacisti (Directivele 85/432 si 85/433 din 24 septembrie 1985).

Recunoasterea diplomelor este valabila atât în ce priveste accesul la profesie, cu titlu salariat sau independent, cât si pentru simpla prestare de servicii, cu exceptia profesiei farmaceutice în aceasta ultima privinta.

Recunoasterea diplomei permite cetateanului comunitar sa beneficieze de dreptul de a se stabili în statul de adoptie, cu conditia de a se supune procedurii de admitere impusa nationalilor si care revine fie administratiei, fie organizatiei profesionale.

a.1.2. Profesia de arhitect

Este reglementata de o singura directiva (Directiva 85/134 din 10 iunie 1985). Aceasta directiva prevede recunoasterea de catre alte state membre a diplomelor care sanctioneaza formarea de nivel universitar, cu o durata minimala si cu un anumit numar de ore.

a.1.3. Profesia de avocat

Prin Directiva 77/249 din 22 martie 1977 se reglementeaza prestarea de servicii si se instituie o recunoastere mutuala, nu a diplomei, ci a calitatii de avocat. Avocatul autorizat sa profeseze într-un stat membru poate asigura reprezentarea si apararea în justitie a unui client în alt stat membru, fara sa fie tinut sa aiba o resedinta sau sa fie înscris într-o organizatie profesionala a acestui stat membru. El trebuie sa respecte atât deontologia statului de origine, cât si a statului de adoptie.

Directiva 98/5 din 16 februarie 1998 autorizeaza avocatul sa exercite, permanent, profesia, sub titlul sau profesional de origine (art. 120) din momentul în care se înscrie pe lânga autoritatea competenta a statului de adoptie (art. 3).

a.2. Directivele generale de recunoastere mutuala a diplomelor

Directiva 89/48 din 21 decembrie 1988 priveste profesiile reglementate a caror exercitare este subordonata detinerii unei diplome sanctionând cu ciclu de studii postsecundar de cel putin 3 ani. Directiva 92/51 din 18 iunie 1992 o completeaza, vizând diplomele ce sanctioneaza cel putin un an de studii postsecundare.

Profesiile vizate sunt doar profesiile "reglementate" (altele decât cele reglementate de directivele sectoriale) pe care directivele le concep ca fiind acelea al caror exercitiu "este subordonat direct sau indirect prin dispozitii legislative regulamentare sau administrative" detinerii de diplome (Directiva 89/88) sau a unui titlu de formatie sau a unei atestari de competenta (Directiva 92/51).

Spre deosebire de regimul instituit prin directivele sectoriale, recunoasterea mutuala a diplomelor nu mai este automata în sistemul directivelor generale. Aceste directive se probeaza pe prezumtia conform careia formarile primite sunt compatibile de la un stat la altul. Dar, daca se stabileste ca lucrurile nu stau altfel, statul de adoptie are dreptul de a cere fie o experienta profesionala complementara pentru a compensa durata mai mica de studii, fie un stagiu de adaptare sau un examen de aptitudine de tipul celor cerute chiar de el. Alegerea între stagiu si examenul de aptitudine este lasata cetateanului comunitar, mai putin în ce priveste profesiile de consiliere sau de asistenta privind dreptul national (profesii juridice).

a.3. Recunoasterea diplomelor si calificarilor în absenta directivelor

Recunoasterea diplomelor îsi pierde caracterul sau automat si semiautomat în momentul în care ne aflam în afara domeniului directivelor. Autoritatile nationale ramân, însa, obligate sa aprecieze de maniera obiectiva corespondenta dintre cunostintele si calificarile cerute de legislatia nationala si cele care au fost dobândite în alt stat membru. Doar în cazul în care corespondenta este partiala, statul de adoptie este în drept sa ceara celui interesat sa demonstreze dobândirea acelor cunostinte si calificari care îi lipsesc, statuând printr-o decizie motivata, susceptibila de recurs jurisdictional.

2.4. Învatamântul si formarea profesionala

a. Accesul la studii

Principiul fundamental este cel al egalitatii de tratament a tuturor cetatenilor comunitari. Aplicatie a regulii nediscriminarii, acest principiu a fost abordat la început ca unul din drepturile lucratorului migrant consacrat în art. 7 din Regulamentul 1612/68 cu privire la învatamântul în scolile profesionale si în centrele de readaptare sau de reeducare.

Cetatenii comunitari care nu au nici calitatea de lucrator migrant, nici pe cea de copil de lucrator migrant, constituie un al doilea cerc de beneficiari. Ei dispun de dreptul de sedere, dar limitat la durata studiilor si subordonat conditiei de a dispune de resurse suficiente si de o asigurare de sanatate.

b. Mobilitatea din cursul studiilor

Recunoasterea mutuala a diplomelor în scopuri profesionale faciliteaza mobilitatea, permitând unui cetatean european sa-si urmeze studiile în oricare alt stat, inclusiv în statul de origine. Ea nu permite fractionarea unui ciclu de studii în formatii urmate în state diferite. Pentru aceasta este nevoie de recunoastere academica pentru ca titlul de formare dobândit în alt stat membru sa fie recunoscut ca echivalentul diplomei nationale pentru continuarea studiilor.

SECŢIUNEA A III-A

APĂRAREA DREPTURILOR FUNDAMENTALE

1. Protectia drepturilor sociale

Protectia sociala contine, pe de o parte, regulile care vizeaza asigurarea protectiei lucratorului salariat în relatia de munca, iar pe de alta parte, regulile care asigura protectia oricarei persoane împotriva anumitor riscuri sociale (securitatea sociala).

1.1. Drepturile lucratorilor salariati

1. Politica europeana comuna

a. Accesul la un loc de munca

Accesul la un loc de munca constituie primul drept al lucratorului. Cresterea somajului a determinat constientizarea faptului ca promovarea locului de munca trebuia sa fie unul din obiectivele majore ale politicii sociale (art. 121, noul art. 136 TCE).

Regimul juridic al accesului la un loc de munca este susceptibil sa exercite o influenta asupra nivelului locurilor de munca. Desi a fost conceput, în principal, în ideea mobilitatii lucratorilor (libera circulatie a lucratorilor), nu se poate contesta importanta drepturilor pe care le consacra.

a.1. Contractul de munca

Directiva 91/533 din 14 octombrie 1991 impune angajatorului obligatia de a informa lucratorul asupra aspectelor esentiale ale contractului de munca: identitatea partilor, relatii de munca, calitatea muncii, durata zilnica sau saptamânala a muncii, cuantumul remuneratiei si accesoriilor sale, durata concediului platit, data începutului contractului, durata estimativa, durata intervalelor de preaviz, conventiile colective aplicabile.

Lucratorul trebuie sa dispuna de un recurs jurisdictional, daca este cazul, dupa un recurs la alte autoritati.

Statele pot sa excluda de la aplicarea directivei contractele pe o durata inferioara sau egala cu o luna sau cele care prevad o durata saptamânala de mai putin de 8 ore.

b. Conditiile de lucru

b.1. Organizarea timpului de lucru

Reglementarea comunitara este data de Directiva 93/104 din 23 noiembrie 1997 cu privire la anumite aspecte ale organizarii timpului de munca , pe care Curtea a considerat-o, pe buna dreptate, bazata pe art. 118A TCE (noul art. 137, pentru ca obiectivul sau esential este protectia sanatatii lucratorilor . Aceasta directiva stabileste reguli minimale privind perioadele de repaus si de instalare ca si cu privire la munca în timpul noptii si ritmul de lucru. Ea impune mai ales un repaus zilnic de 11 ore consecutive în cursul fiecarui interval de 24 de ore (art. 3), un timp de pauza în caz de munca zilnica depasind 6 ore (art. 4), un repaus saptamânal - în principiu duminica - de 24 de ore fara întrerupere la care se adauga cele 11 ore de repaus zilnic (art. 5) si 4 saptamâni de concediu platit anual (art. 7). Pe de alta parte directiva stabileste, la 48 de ore în medie, durata maxima de lucru saptamânala (art. 6) si prevede garanti specifice pentru lucratorii de noapte, pe lânga limitarea la 8 ore din 24 de ore (art. 8).

b.2. Protectia securitatii si sanatatii lucratorilor

Aceasta protectie îsi gaseste fundamentul art. 55 al Tratatului CECA, care impune dezvoltarea "securitatii muncii" în industriile carboniera si siderurgica. Tratatul CEEA consacra un capitol protectiei lucratorilor si populatiei împotriva radiatiilor ionizante (art. 30-39) si permite elaborarea unei reglementari specifice. Pe baza art. 117, 118 si mai ales 118 A TCE, Consiliul a putut adopta o abundenta legislatie, textul fundamental fiind Directiva cadru 89/391 din 12 iunie 1989 cu privire la punerea în aplicare a masurilor vizând promovarea ameliorarii securitatii si sanatatii lucratorilor la locul de munca .

Ulterior, în limitele Directivei cadru, Consiliul a adoptat o serie de directive particulare adaptând si precizând protectia în domenii specifice ca: echipamente de lucru (89/655 din 30 noiembrie 1989, modificata prin directiva 95/63), utilizarea protectiilor individuale (89/656 din 30 noiembrie 1989), munca pe ecran (90/270 din 29 mai 1990), expunerea la substante carcinogene (90/394 din 29 mai 1990), expunerea la agenti biologici (90/679 din 26 noiembrie 1990), sistemul de alerta (92/58 din 24 iunie 1992), protectia femeilor însarcinate (92/85 din 19 octombrie 1992) ...

Directiva din 22 iunie 1994[47] cu privire la protectia tinerilor sub vârsta de 18 ani urmareste un obiectiv similar si vizeaza prevenirea exploatarii economice. Ea interzice orice munca pentru tinerii sub vârsta de 15 ani sau supusi unei obligatii legale de învatamânt, impune protectia împotriva riscurilor particulare inerente vârstei tinere si limitari ale duratei de munca.

Agentia Europeana pentru securitatea si sanatatea muncii, instituita la 18 iulie 1994 (regulamentul 2062/94 al Consiliului), asista Comisia si statele în cunoasterea informatiilor cu privire la sanatatea si securitatea lucratorilor.

c. Protectia locului de munca si a veniturilor lucratorului

c.1. Protectia în caz de concedieri colective

Ea este reglementata prin Directiva 75/129 din 17 februarie 1975, modificata prin Directiva 92/56 din 24 iunie 1992[48] care priveste încetarile contractului de munca, atât economice cât si colective, intervenite la initiativa angajatorului. Acesta din urma are obligatia sa consulte în timp util reprezentantii personalului în vederea ajungerii la un acord asupra posibilitatilor de a evita sau reduce concedierile si asupra masurilor sociale auxiliare.

c.2. Pastrarea drepturilor lucratorilor în caz de transfer

Directiva 77/187 din 14 februarie 1977[49] se aplica transferurilor din întreprinderi, institutii sau parti din institutii cu un alt sef de întreprindere ca urmare a unei cesiuni sau fuziuni. Trebuie însa ca întreprinderea sa subziste ca entitate economica .

Cedentul si cesionarul sunt obligati sa informeze si sa consulte organizatiile lucratorilor. Mai ales salariatii întreprinderii transferate sunt protejati împotriva oricarei concedieri colective, întrucât cesionarul, în patrimoniul caruia sunt transmise drepturile si obligatiile rezultând din contractul de munca, este obligat sa îi mentina în locul lor de munca (art. 3 si 4). Daca, în urma unei modificari substantiale ale conditiilor de munca salariatul rupe contractul, aceasta reziliere este considerata ca survenind în urma faptului angajatorului.

c.3. Protectia în caz de insolvabilitate a angajatorului

Directiva 80/97 din 20 octombrie[51] obliga statele sa instituie un sistem de garantie care sa asigure plata creantelor de remuneratie a salariilor si a indemnizatiilor complementare ramase neplatite. Starea de insolvabilitate este atestata de deschiderea procedurii colective care vizeaza satisfacerea creditorilor. Obligatia de garantie poate fi plafonata cu conditia de a asigura plata unui minim (în general ultimele 3 luni de salariu); ea se întinde asupra cotizatiilor legale de securitate sociala, cu exceptia cazului când legislatia nationala dispune altfel si poate acoperi cotizatiile la regimuri profesionale complementare.

d. Participarea lucratorilor la mersul întreprinderii

În stadiul actual participarea îmbraca 3 forme:

- informarea si consultarea reprezentantilor lucratorilor este prevazuta în cazul transferurilor de întreprinderi si al protectiei sanatatii si securitatii personalului

- participarea la rezultate, capital si beneficiu nu este decât obiectul unei simple recomandari (92/443 din 27 iulie 1992)[52]

- la aproape 2 decenii dupa depunerea "propunerii VREDELING", Consiliul a adoptat la 22 septembrie 1994 "Directiva 94/45 vizând instituirea unui Comitet European al Întreprinderilor sau a unei proceduri în întreprinderi de dimensiune comunitara si în gruparile de întreprinderi de dimensiune comunitara pentru informarea si consultarea lucratorilor[53].

Neconsultarea Comitetului European de Întreprindere a fost considerata ca ilicita în cazul închiderii uzinei Renault din Vilvorde[54].

e. Egalitatea de tratament între barbati si femei

e.1. Principiul si reglementarea sa

Desi egalitatea de tratament nu se aplica numai în dreptul relatiilor de munca, ea are legaturi foarte strânse cu acest domeniu, deoarece îsi gaseste în acesta nu numai principalul domeniu de aplicare, ci si originile.

Singura recunoastere a principiului de catre Tratatele fondatoare se afla în art. 119 TCE (noul art. 141) care impune egalitatea de remuneratie. Cazurile DEFRENNE au dat Curtii ocazia de a recunoaste efectul direct al art. 119[55], fapt care a contribuit la curmarea imobilismului statelor, înainte ridicarea eliminarilor bazate pe sex la rang de drept fundamental al persoanei având valoare de principiu general în dreptul comunitar .

Consiliul a adresat Statelor 2 recomandari: la 24 noiembrie 1991 pentru lupta împotriva hartuirii sexuale, la 31 martie 1992 cu privire la supravegherea copiilor. Comisia a invitat statele sa promoveze o participare echilibrata în luarea deciziilor . Pe lânga aceasta, actiunea normativa este completata de punerea în practica a programelor de actiune (al patrulea program acopera anii 1996-2000) si de numeroase initiative ale Comisiei.

e.2. Întinderea principiului egalitatii

Domeniul material de aplicare este definit prin directive: pe lânga securitatea sociala, el priveste remuneratiile (Directiva 71/117 din 10 februarie 1975 ), accesul la un loc de munca, la formarea si la promovarea profesionala si la conditiile de munca (Directiva 76/207 din 9 februarie 1976).

Notiunea de remuneratie este interpretata larg ca incluzând toate prestatiile platite lucratorului în baza relatiei de munca[58], incluzând prestatiile platite dupa încetarea activitatii si permite evitarea exceptiilor în privinta egalitatii din domeniul securitatii sociale si conditiile de concediere sunt incluse în conditiile de munca (Directiva 76/207, art. 5.1).

Beneficiarii sunt lucratorii, inclusiv persoanele care sunt în cautarea unui loc de munca, fie ca este vorba de sectorul privat sau de cel public[59].

Discriminarile interzise

Fiind vorba de remuneratie, Directiva 71/117 impune egalitatea pentru "aceeasi munca sau pentru o munca careia îi este atribuita o valoare egala", iar criteriul muncii de aceeasi valoare a fost reluat în noul art. 141, în timp ce vechiul art. 119 nu se referea decât la notiunea de munca. Evaluarea trebuie facuta printr-o luare în considerare obiectiva a naturii muncii de îndeplinit[60].

Dreptul comunitar interzice nu numai discriminarile directe, cum ar fi concedierea unei femei datorita faptului ca era însarcinata[61], dar si discriminarile indirecte. Astfel, Curtea cenzureaza orice situatie dezavantajoasa care afecteaza un procent de femei sensibil superior celui de barbati, cu exceptia cazului când angajatorul se poate prevala de "factori justificati în mod obiectiv si straini oricarei discriminari bazate pe sex".

e.3. Derogarile la egalitatea de tratament

Exista doua serii de derogari cu privire la egalitatea de tratament.

a. Prima priveste excluderile din domeniul de aplicare a principiului egalitatii pe care statele sunt autorizate sa le mentina. Ele sunt mai putin numeroase în ce priveste relatiile de munca decât cu privire la securitatea sociala, mai ales pentru ca, în conformitate cu art. 119 TCE (noul art. 141), ele nu pot sa priveasca remuneratiile. Directiva 76/207 autorizeaza statele sa excluda activitatile profesionale pentru care, datorita naturii sau a conditiilor de exercitiu, sexul constituind o conditie determinanta (art. 2.2), de exemplu locurile de munca din administratia penitenciara sau politie. Dar, Curtea interpreteaza foarte strict aceasta dispozitie .

b. O a doua serie de derogari, stabilite în favoarea femeilor, pune probleme si mai delicate datorita faptului ca arata complexitatea notiunii de egalitate de tratament.

Directiva 76/207 "nu se opune dispozitiilor relative la protectia femeii, mai ales în ce priveste sarcina si maternitatea" (art. 2.3), nici cu privire la "masurile vizând promovarea egalitatii de sanse între barbati si femei, în special remediind inegalitatile de fapt care afecteaza sansele femeilor" (art. 2.4).

Protectia sarcinii si a maternitatii, reglementata de Directiva 92/85 din 19 octombrie 1992[63], constituie o derogare pe care Curtea o interpreteaza strict. Ea autorizeaza legiuitorul national sa interzica lucrul în timpul noptii pentru femeile însarcinate , dar nu sa transforme în principiu interzicerea lucrului în timpul noptii pentru toate femeile .

Promovarea "egalitatii de sanse" conduce în mod clar la discriminari pozitive ce vizeaza remedierea inegalitatilor de fapt care, dincolo de egalitatea formala, împiedica egalitatea reala între barbati si femei.

Tot astfel, judecatorul comunitar nu putea ramâne insensibil, chiar înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, la determinarea pe care o aratase acesta în favoarea promovarii egalitatii dintre barbati si femei. Conform art. 3.2 nou TCE, în toate actiunile pe care le întreprinde, Comunitatea trebuie "sa încerce sa elimine inegalitatile si sa promoveze egalitatea între barbati si femei".

1.2. Protectia sociala: coordonarea regimurilor
de securitate sociala

1. Generalitati

Sistemele de securitate sociala asigura protectia persoanelor împotriva anumitor riscuri sociale ca bolile, batrânetea, somajul, maternitatea, statele membre ale Uniunii Europene având un nivel înalt de protectie sociala. Dar, sistemele lor de securitate sociala, a caror finantare constituie o sarcina dificila pentru economie, sunt în criza: cheltuielile legate de boala, pensie, somaj nu înceteaza sa creasca în timp ce slabirea, chiar disparitia cresterii economice, face finantarea din ce în ce mai dificila. Acest context a împiedicat orice largire notabila a competentei comunitare care ramâne identica celei din 1958 .

Principiul ramâne ca securitatea sociala tine de competenta statelor. Carta comunitara a drepturilor sociale din 1989 stabileste ca obiectiv instituirea unei protectii sociale adecvate, dar acest obiectiv trebuie realizat "dupa modalitati specifice fiecarei tari" (art. 100). Ţine, deci, de "statele membre sa stabileasca principiile si organizarea propriilor sisteme"[67].

Totusi, dreptul comunitar se limiteaza, în principal, (a se vedea în sens contrar Recomandarile 66/462 din 20 iulie 1966 si 90/326 din 22 mai 1990 ale Comisiei invitând la o armonizare a indemnizatiilor bolilor profesionale) sa asigure coordonarea regimurilor aplicabile lucratorilor migranti în asa fel încât acestia sa-si pastreze drepturile dobândite sau în curs de dobândire.

2. Domeniul de aplicare al regulamentelor comunitare

2.1. Persoanele beneficiare

Acestea sunt lucratorii, membrii familiei lor si mostenitorilor lor, carora li se aplica legislatia mai multor state membre.

2.1.1. Lucratorii

Lucratorul salariat beneficiaza de coordonarea regimurilor de securitate sociala, daca îndeplineste conditiile urmatoare prevazute de Regulamentul 1408/71:

- trebuie sa fie cetatean al unuia din statele membre la momentul exercitarii muncii, sau apatrid sau refugiat cu resedinta pe teritoriul unui stat membru;

- trebuie sa fie sau sa fi fost supus ca lucrator legislatiei unuia sau unora din statele membre, adica unui regim obligatoriu sau voluntar de securitate sociala, conditiile de afiliere la aceste regimuri fiind determinate de legislatia nationala[68]

- lucratorii frontalieri si cei sezonieri intra în câmpul de aplicatie al regulamentului

2.1.2. Membrii familiei si supravietuitori

Regulamentul 1408/71 se aplica acestora oricare ar fi cetatenia lor (art. 2.1). El se aplica si supravietuitorilor unui lucrator care a fost supus legislatiei unui stat membru, chiar daca nu este cetatean comunitar, din momentul în care supravietuitorii sunt cetateni ai unui stat membru, apatrizi sau refugiati (art. 2.2.)

2.2. Prestatiile respective

Coordonarea priveste legislatiile relative la ramurile securitatii sociale ce privesc prestatiile de boala si de maternitate, invaliditate, batrânete, supravietuitori, accidente de munca sau boli profesionale, deces, somaj si prestatii familiale (art. 14)

Termenul legislatie acopera regulamentele, masurile de aplicare si dispozitiile statutare, dar nu si dispozitiile pur conventionale (cu exceptia declaratiei contrare a statului).

Spre deosebire de prestatiile de securitate sociala, prestatiile de asistenta sociala nu sunt acoperite de Regulamentul 1408/71 (art. 4.4). Distinctia dintre cele doua categorii de prestatii se bazeaza nu pe calificarea atribuita de legiuitor, ci pe finalitatile si conditiile de acordare a prestatiei.

3. Principiile directoare ale coordonarii

Regulile coordonarii sunt foarte complexe si variaza în functie de diferitele categorii de prestatii.

3.1. Determinarea legii nationale aplicabile

Pentru a evita orice conflict de legi, este aplicabila o singura legislatie lucratorului migrant (principiul unicitatii legii, art. 13-1, cu rare exceptii)

Acest principiu sufera totusi numeroase exceptii. Lucratorii detasati ramân supusi legii statului în care erau angajati anterior, în cazul în care detasarea lor nu depaseste 12 luni si nu sunt trimisi pentru a înlocui un alt lucrator ajuns la finalul perioadei de detasare (art. 14-a). Legea sediului întreprinderii se aplica si angajatilor din transporturile internationale (art. 14-1 b) si întreprinderilor frontaliere (art. 14-1 d). Legea statului de resedinta se aplica lucratorilor care-si exercita activitatea în 2 sau mai multe state membre (art. 14-1).

3.2. Egalitatea de tratament

Orice discriminare bazata pe nationalitate este interzisa, fie directa, fie indirecta[69], cum ar fi clauzele de rezidenta (art. 10-1) sau faptul de a subordona acordarea unei alocatii nationalitatii copiilor . Aceasta exigenta se impune nu numai statelor, dar si autoritatilor comunitare.

Aici se adauga obligatia de nediscriminare dintre barbati si femei, aplicatie a unui principiu general al dreptului comunitar reluat în directiva 79/7 din 19 decembrie 1978[71] relativa la punerea progresiva în aplicare a principiului egalitatii de tratament dintre barbati si femei în materie de Securitate sociala, caruia Curtea i-a recunoscut efectul direct , apoi în Directiva 86/378 din 24 iulie 1986 relativa la regimurile profesionale, adica la regimurile acoperind lucratorii unei întreprinderi, unui grup de întreprinderi sau a unui sector de activitate si Directiva 86/613 din 11 decembrie 1986 cu privire la activitatea independenta, inclusiv agricola.

Directive care vizeaza asigurarea egalitatii de acces la regimurile securitatii sociale, cotizatii si prestatii, au suscitat un important contencios, cu atât mai mult cu cât recunosc statelor o putere de derogare deloc neglijabila, cum este cazul stabilirii vârstei de pensionare.

1.3. Lupta contra marginalizarilor

Ca si lucratorii salariati odata, marginalizatii sunt într-o situatie precara care îi opreste de la beneficiile unei calitati minimale a vietii, pentru ca nu pot nici "sa participe de maniera convenabila la viata economica si sociala a societatii în care traiesc, nici ... sa se înscrie cu succes într-un proces de integrare economica si sociala" (Recomandarea Consiliului 92/441, 24 iunie 1992 fata de criteriile comune relative la resursele si prestatiile suficiente în sistemele de protectie sociala).

1.3.1. Marginalizarea sociala

Lupta contra marginalizarii sociale a devenit un obiectiv major al politicilor sociale ale statelor Uniunii iar Acordul asupra politicii sociale din 1992 a consacrat-o printre obiectivele Comunitatii Europene. Aceasta includere este cu siguranta confirmata de Tratatul de la Amsterdam (art. 136 TCE), dar nu fara restrictii. Acordarea de drepturi sociale marginalizatilor, continua sa fie, în principal, de competenta statelor.

Totusi, Recomandarea 92/441 recunoaste "dreptul fundamental al persoanei la resurse si prestatii suficiente pentru a trai conform demnitatii umane".

1.3.2. Persoanele handicapate

Persoanele handicapate, care sunt în numar de 10% din populatie, constituie din multe puncte de vedere un grup particular de exclusi. Ei sufera de un dezavantaj social provocat de deficienta sau incapacitatea fizica sau psihica care limiteaza sau interzice îndeplinirea unui rol normal în societatea, mai ales în ce priveste integrarea la scoala si la locul de munca. Carta Comunitara a Drepturilor Sociale Fundamentale a lucratorilor prevede ca "orice persoana handicapata ... trebuie sa poata beneficia de masuri aditionale concrete vizând favorizarea integrarii sale profesionale si sociale".

Directiva 89/654 din 30 noiembrie 1989 cu privire la regulile minime de securitate si de sanatate pentru locurile de munca impune amenajarea de locuri de munca ocupate de lucratori handicapati si de localuri anexe pe care sa le utilizeze, se completeaza la includerea expresa a acestor prestatii în Regulamentul 1408/71. (art. 4 si 2 bis).

2. Protectia consumatorilor

Dreptul comunitar are în câmpul sau normativ aceasta exigenta, constient, însa, de riscul de a lasa sa se dezvolte obstacole nationale fata de schimburi, neglijând drepturile fundamentale ale persoanei. Totusi, tehnicile utilizate pentru protejarea intereselor economice, de exemplu informarea consumatorului sau responsabilitatea furnizorului, nu trebuie însa sa fie mai putin adaptate si completate în aceste domeniu ce tine atât de protectia sanatatii cât si de protectia consumatorilor. De aceea sunt si reguli specifice, cu efecte generale sau sectoriale.

2.1. Securitatea generala a produselor

Doua directive au un rol complementar, prima asigurând repararea prejudiciilor cauzate de produsele defectuoase, a doua vizând prevenirea punerii pe piata a produselor susceptibile sa cauzeze pagube consumatorilor.

2.1.1. Responsabilitatea pentru produsele defectuoase (Directiva 85/374)

Directiva 85/374 din 25 iulie 1985 defineste regimul responsabilitatii pagubei cauzata persoanelor sau lucrurilor de catre un produs, adica orice bun mobil cu exceptia materiilor prime agricole si produselor rezultate din vânat.

Sistemul retinut este cel al responsabilitatii fara culpa a producatorului, identificat ca fiind fabricantul produsului, sau în lipsa, a furnizorului. Producatorul este "responsabil de prejudiciul cauzat de o lipsa a produsului sau" (art. 1), victima trebuind sa probeze doar "prejudiciul, lipsa si legatura de cauzalitate dintre lipsa si prejudiciu" (art. 4). Lipsa consta în faptul ca produsul "nu ofera securitatea asteptata în mod legitim", tinând cont de prezentarea sa, de folosirea rezonabila si de momentul punerii în circulatie (art. 6)

Este un sistem , daca nu de responsabilitate obiectiva, cel putin de prezumare a responsabilitatii, riguros pentru producator care nu se poate exonera stabilind ca prejudiciul a fost cauzat de un tert, ci doar demonstrând ca este datorat culpei victimei (art. 8) sau ca lipsa este posterioara punerii în circulatie sau datorata conformitatii produsului cu reglementarea în vigoare.

Responsabilitatea producatorului este limitata la 10 ani începând de la data punerii în circulatie a produsului, iar actiunea în reparatie la 3 ani de la momentul cunoasterii, de catre victima prejudiciului, a lipsei si a identitatii producatorului.

2.1.2. Obligatia de a nu pune pe piata decât produse sigure (Directiva 92/59)

Directiva 92/59 din 29 iunie 1992 impune producatorilor sa nu "puna pe piata decât produse sigure" (art. 3). Ea priveste produsele destinate consumatorilor si furnizate în cadrul unei activitati comerciale cu titlu oneros sau gratuit, fie ca sunt noi, de ocazie sau reconditionate, cu exceptia situatiei când aceste produse fac obiectul unei reglementari specifice.

Produsul sigur este cel care în conditii normale de utilizare nu prezinta nici un risc sau doar riscuri reduse si acceptabile pentru sanatate si securitate, tinând cont de caracteristicile sale, de efectele sale, de prezentarea si de categoriile de consumatori carora le este destinat. Conform art. 4, aceasta este situatia când produsul este conform normelor comunitare specifice sau codurilor de buna conduita.

Respectul acestor obligatii revine statelor care trebuie sa ia masurile de control necesare. Orice interdictie de punere pe piata trebuie notificata Comisiei care, dupa consultare, decide daca masura este sau nu justificata (art. 7). Un sistem de alerta rapid este prevazut pentru situatiile de urgenta (art. 8).

2.2. Reglementari sectoriale

Legislatia comunitara este de mare amploare, continând directive cadru si directive speciale care combina tehnicile de protectie: informare a consumatorului asupra caracteristicilor produsului, referiri la normele tehnice care, cel mai adesea, sunt elaborate de institutii europene de specialitate (CEN si CENELEC). În afara medicamentelor si produselor cosmetice, care tin mai mult de politica de sanatate publica, trei sectoare prezinta o importanta particulara: produsele alimentare, jucariile, automobilele.

Directivele aplicabile produselor alimentare impun o obligatie de informare extinsa care, în afara caracteristicilor produsului, se întinde si la data-limita de consumare . Doua directive din 11 februarie 1989 determina aditivii autorizati si conditiile utilizarii lor , ca si compozitia ambalajelor . Reguli specifice se aplica mâncarii destinate sugarilor, copiilor de vârsta mica si altor persoane cu situatie particulara sau produselor congelate . Pe lânga acestea se adauga obligatia unui dublu control exercitat de fabricant si de autoritatile nationale . Decizia Comisiei de a institui un comitet stiintific de alimentare umana întarita de diversificarea comitetelor intervenind în domeniul sanatatii consumatorilor si al sigurantei alimentare lasa sa se prevada o întarire a actiunii comunitare.

Normele cu privire la pericolele fizice pe care le pot prezenta jucariile sunt revizuite periodic iar reglementarea caracteristicilor tehnice a automobilelor exista în zeci de directive.

3. Protectia sanatatii

Dreptul comunitar, ca si cel national si international considera protectia sanatatii ca un sector de actiune particular .

3.1. Specificitatea dreptului comunitar al sanatatii

1. Definitia sanatatii

Definitia sanatatii cel mai des retinuta, pe care o propune Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) este foarte extinsa:

"Sanatatea este o situatie de completa bunastare fizica, mentala si sociala si nu consta doar în absenta de boala sau de infirmitate".

Consecinta este ca sunt foarte multe actiunile susceptibile sa aiba o incidenta asupra starii sanatatii unei persoane conform Tratatului CE "toate politicile si actiunile Comunitatii" concura la asigurarea protectiei sanatatii (art. 152, art. 129).

Preocuparile de protectie a sanatatii se regasesc în libera circulatie a persoanelor si a marfurilor.

2. Dreptul la sanatate privit ca drept fundamental

Conform Constitutiei OMS, "posesia celei mai bune stari de sanatate posibile este unul din drepturile fundamentale ale oricarei fiinte umane, fara deosebire de rasa, religie, opinii politice, conditie economica si sociala".

Implicarea puterilor publice este, deci, de o amploare considerabila devreme ce priveste nu numai serviciile de sanatate, ci si preluarea sarcinilor financiare a prestatiilor de îngrijire. Dreptul comunitar, spre deosebire de numeroase drepturi nationale, se refera la notiunea de "sanatate publica" (TCE, titlul XIII nou, noul art. 152, vechiul art. 129). Aceasta notiune marcheaza trecerea de la o conceptie individuala, conform careia sanatatea este bunul fiecarei persoane, la o conceptie colectiva erijând sanatatea în bun comun al cetatenilor, ceea ce implica si justifica interventia puterilor publice nationale si internationale".

3. Protectia sanatatii si tratatele comunitare

a. Competenta statala

Principiul originar este ca protectia sanatatii apartine competentei statale întrucât statele dispun, de o veritabila rezerva de competenta nationala care le autorizeaza, pentru protejarea sanatatii publice, sa limiteze libera circulatie a marfurilor (TCE, art. 30, ex. art. 36) si a persoanelor (TCE, art. 39.3 si 46.1, ex. art. 48.3 si 56.1). Pe de alta parte, actiunea Comunitatii ramâne foarte puternic marcata de principiul subsidiaritatii si se prezinta ca un simplu complement al politicilor nationale (TCE art. 152.1, alin. 2 si 152.6)

b. Dezvoltarea dreptului comunitar al sanatatii

Tratatele constitutive lasa competenta instantelor comunitare doar în ce priveste asigurarea protectiei securitatii si sanatatii lucratorilor (art. 46 si 55 CECA, art. 117-118 CEE, art. 30 si urm. CEEA). Doar Tratatul EURATOM adauga protectia populatiilor împotriva radiatiilor ionizante (art. 30 si urm.), aceasta particularitate fiind explicabila prin riscurile de contaminare radioactiva pe care le prezinta industria nucleara.

AUE nu citeaza sanatatea decât ca pe o componenta a politicii mediului (art. 100 R.1 TCE) iar art. 100 A TCE (noul art. 95) invita Comisia la luarea ca baza pentru directivele privind instituirea pietei comune a unui nivel ridicat de protectie a sanatatii.

TUE este primul care acorda Comunitatii o competenta specifica în materie de sanatate, introducând în TCE Titlul XII relativ la sanatatea publica (art. 129, noul art. 152), dupa ce afirmase ca actiunea Comunitatii comporta "o contribuite la realizarea unui nivel ridicat de protectie a sanatatii" (art. 3, litera O). Dar, desi face din "exigentele în materie de protectie a sanatatii . o componenta a altor politici ale Comunitatii" si întelege sa favorizeze cooperarea cu tarile terte si organizatiile internationale, Tratatul de la Maastricht supune politica sanatatii publice principiului subsidiaritatii.

Tratatul de la Amsterdam prevede ca actiunea comunitara trebuie "sa respecte pe deplin responsabilitatile statelor membre în domeniul organizarii si furnizarii serviciilor de sanatate si de îngrijire medicala" (art. 152.5) si exclude, în principiu, armonizarea legislatiilor vizând la protejarea sanatatii.

Tratatul, totusi, largeste câmpul de actiune al Comunitatii la toate actiunile care vizeaza protejarea si ameliorarea sanatatii umane. Pe lânga aceasta, criza transfuziilor de sânge si cea a "vacii nebune" obliga tratatul sa împuterniceasca Consiliul sa adopte "norme ridicate de calitate si securitate a organelor si substantelor de origine umana, a sângelui si derivatelor sângelui", ca si "masuri în domeniul veterinar si fitosanitar având legatura în drept obiectiv direct protectia sanatatii publice" (art. 152.4 a si b TCE).

c. Dreptul comunitar al sanatatii si bioetica

Dreptul sanatatii este tot mai marcat de consacrarea juridica de noi exigente etice. Desi institutiile comunitare nu dispun de competente pentru a edicta norme care sa consacre principii etice, ele manifesta rol activ pentru ca reglementarile lor sa respecte principiile comune statelor membre. Un exemplu semnificativ al acestei atitudini consta în rolul Comunitatii Europene la elaborarea Conventiei Drepturilor Omului si Biomedicinei, adoptata de Consiliul de Ministri al Consiliului Europei la 19 noiembrie 1996 si faptul ca aceasta conventie este deschisa adeziunii Comunitatii (art. 33).

Parlamentul European a votat numeroase rezolutii în acest domeniu, iar Comisia a creat, la 20 noiembrie 1991 a unui grup de consilieri pentru etica biotehnologiei, care din 1998, se numeste Grupul European pentru Etica stiintei si a noilor tehnologii.

4. Protectia mediului

Dreptul mediului a cunoscut o puternica dezvoltare dupa anii 1970 ca fiind un drept din cea de-a treia generatie, axat pe calitatea conditiilor de viata ale omului în relatie cu mediul ambiant.

4.1. Caracteristicile generale ale protectiei
comunitare a mediului

4.1.1. Dezvoltarea politicii comunitare a mediului

a. Reglementari

Cu exceptia protectiei împotriva radiatiilor ionizante (art. 30-39 CEEA), tratatele originare nu contin nici o dispozitie care sa abiliteze Comunitatea pentru protectia mediului. În schimb, art. 36 TCE (noul art. 30) rezerva statelor dreptul de a restrânge libera circulatie a marfurilor pentru "motive de protectie a sanatatii si vietii persoanelor si animalelor sau a prezervarii vegetatiei".

Actul Unic European recunoaste explicit competenta comunitara în art. 130 R, S, T care constituie titlul consacrat mediului, dar introduce o interactiune mai ales cu art. 100 A cu privire la masurile de armonizare vizând realizarea pietei interioare.

Tratatele instituind Uniunea Europeana si cel de la Amsterdam (noile art. 174-176) nu aduc o modificare importanta.

b. Actiuni

Actiunea Comunitatii, definita si încadrata din 1973 de programele de actiune, îmbraca, pe lânga reglementari, formele:

- ajutoarelor financiare acordate proiectelor ce contribuie la protectia mediului, fie prin Fondurile Structurale, fie în cadrul programelor LIFE;

- atribuirii unei marci, "ecolabel", pentru organizatiile nationale produselor ce raspund exigentelor normelor comunitare

- crearii Agentiei Europene pentru Mediu si a retelei europene de informare si de observare a mediului

- participarii la conferinte si actiuni internationale care se concretizeaza prin participarea Comunitatii la încheierea conventiilor internationale.

4.1.2. Principii de baza ale dreptului comunitar

Incluse în prezent în tratate, ele determina obiectivele si cadrul juridic al regulilor comunitare.

a. Obiectivele

Propunându-si sa asigure un nivel ridicat de protectie a mediului, legislatia comunitara se bazeaza pe un anumit numar de principii (noul art. 174 TCE): principiile "prudentei si actiunii preventive", principiul "corectiei prin prioritatea sursei", principiul "poluatorul platitor" precum si principiul participarii si informarii cetatenilor consacrat de Directiva 90/313 din 7 iunie 1990 , din care rezulta libertatea de acces la informatiile din domeniul mediului detinute de autoritatile publice pentru orice persoana fizica sau juridica, care o solicita, sub rezerva, bineînteles, a informatiilor confidentiale (aparare nationala, securitate publica, secret comercial sau industrial).

b. Cadrul juridic

Este marcat de interactiunea a 2 principii:

- principiul subsidiaritatii actiunii comunitare în raport cu cea a statelor enuntat de art. 130 R, înainte de a se dizolva în formula generala a art. 3 B (noul art. 5) si

- principiul integrarii exigentelor protectiei mediului în toate politicile Comunitatii (vechiul art. 130 R, noul art. 6).

4.2. Reglementarea

Dreptul comunitar al mediului cuprinde un numar mare de directive si regulamente care au ca obiect, atât protejarea unui mediu determinat, cât si încadrarea unei activitati poluante.

4.2.1. Mediile protejate

a. Aerul

Lupta contra poluarii atmosferice are la baza fixarea de norme de calitate care determina pragurile care nu trebuie depasite relativ la anihidridul sulfuros , plumbul, dioxidul de azot , amiantul , ozonul . Statele au obligatia de a asigura controale si de a informa Comisia si de a schimba informatii cu celelalte state membre cu privire la poluarea atmosferica (Decizia Consiliului 82/459).

Comunitatea, totodata, este parte la diverse conventii internationale printre care Conventia de la Geneva din 13 noiembrie 1979, asumându-si obligatia de a reduce emisiile de gaz carbonic care raresc stratul de ozon .

b. Apa

Lupta contra poluarii apelor dulci, inclusiv a apei potabile, se bazeaza pe stabilirea unor norme de calitate, care variaza în functie de natura utilizarii: ape superficiale destinate producerii de apa alimentara , ape destinate consumului , ape de scaldat . Comunitatea a aderat la Acordul semnat la Berna la 29 aprilie 1963 care îi permite sa participe la Comisia Internationala pentru protejarea Rinului si la Conventia de la Bonn, din 3 decembrie 1976, numita "Conventia chimica"; ea a adoptat directiva antipoluare nr. 76/464 din 4 mai 1976 , participând si la acordurile internationale care vizeaza asigurarea protectiei marilor, în special a Balticii, a Marii Nordului si a Marii Mediterane .

c. Fauna si flora salbatica

Protectia faunei si florei este asigurata prin Directiva 79/409 din 2 aprilie 1979 vizând conservarea rezervatiilor salbatice .

si în acest domeniu Comunitatea este parte la numeroase conventii internationale: Conventia de la Washington din 3 mai 1973 asupra comertului international al speciilor de fauna si flora pe cale de disparitie, Conventia de la Bonn din 23 iunie 1979 asupra conservarii speciilor migratoare, Conventia de la Berna relativa la conservarea vietii salbatice si a mediului natural în Europa din 19 septembrie 1979, Conventia de la Rio de Janeiro asupra biodiversitatii din iunie 1992.

4.2.2. Activitatile reglementare

Activitatile susceptibile a genera vatamari grave fac obiectul unor reglementari diverse, concentrate, în esenta, pe 4 tipuri de activitate.

a. Prevenirea riscurilor industriale majore

Intoxicarea accidentala cu dioxina survenita în Italia la 10 iulie 1976 a condus la adoptarea Directivei "Seveso" din 24 iunie 1982, substantial modificata prin Directiva "Seveso II" 96/82 din 9 decembrie 1996 . Instalatiile care prezinta riscul de accidente sunt supuse obligatiei de prevenire a riscurilor. Industriasii trebuie sa notifice autoritatilor informatii cu privire la riscuri ca si masurile prevazute pentru a le preveni si a le contracara în caz de accident. Producerea de accidente trebuie notificata Comisiei iar un regim particular se aplica industriei nucleare.

b. Deseuri

Conform primei directive cadru, 75/442 din 15 iulie 1975, ca si Directivei 91/156 din 22 martie 1991 , statele trebuie sa vegheze în principal la prevenirea sau reducerea productiei de deseuri, apoi la valorificarea lor (reciclare, refolosire, recuperare de energie), în loc sa le elimine fara pericol si cu respectarea principiului "poluatorul plateste". În acest scop fiecare stat trebuie sa creeze o retea adecvata de instalatii de eliminare si sa desemneze autoritatile însarcinate cu stabilirea planurilor de gestiune a deseurilor.

Directiva 91/689 din 12 decembrie 1991 modificata prin Directiva 94/31 din 27 iunie 1994 impune precautii specifice de identificare, înregistrare, ambalare si autorizare în sarcina institutiilor care asigura eliminarea deseurilor periculoase.

c. Transportul

Transportul constituie una din sursele de amenintare cele mai serioase pentru mediu.

Reglementarea comunitara cea mai dezvoltata priveste poluarea provocata de vehiculele cu motor. Pe de o parte, au fost stabilite valori limita pentru emisia gazelor poluante: Directiva cadru 70/220 din 20 martie 1970, modificata periodic, mai ales prin Directiva 96/69 din 8 octombrie 1996 si directive specifice fiecarui tip de vehicule. Pe de alta parte, a scazut concentratia de plumb din carburanti , statele având chiar puterea de a interzice vânzarea de carburanti obisnuiti cu plumb .

d. Biotehnologia (MGM si OGM)

Din ce în ce mai frecventa, utilizarea de material genetic prezinta riscuri pentru sanatatea umana si pentru mediu pe care doua directive din 23 aprilie 1990 modificate în 1994 încearca sa le împiedice. Directiva 90/219 prevede masuri de prevenire si de control aplicabile utilizarii micro-organismelor genetic modificate (MGM). Ea impune notificarea lucrarilor catre autoritatea competenta si obtinerea unei autorizatii daca MGM-ul este patogen. Directiva 90/220 priveste diseminarea organismelor genetic modificate (OGM), mai ales punerea lor pe piata. Aceasta este supusa autorizarii prealabile a autoritatii competente care, daca avizul este favorabil, transmite dosarul Comisiei, care decide asupra posibilitatii de punere în vânzare pe piata dupa consultarea statelor membre, dupa care statul vizat adopta decizia.

5. Protectia culturii

Dreptul comunitar nu se limiteaza numai la protejarea culturii; el are ca obiect asigurarea libertatii si dezvoltarii culturii.

5.1. Cultura si comunitate europeana

Politica culturala este, în prezent, un domeniu complex, în care actiunea primeaza asupra reglementarii.

5.1.1. Cultura în tratatele comunitare

Cultura, ca obiectiv si politica a Comunitatii, a fost consacrata abia prin Tratatul instituind Uniunea Europeana (TUE).

a. Tratatul CEE

Tratatul CEE considera (art. 36) cultura decât ca pe o valoare nationala a carei protectie îi revine fiecarui stat. În acelasi timp, în masura în care vizeaza instituirea liberei circulatii a persoanelor sau serviciilor, tratatul favorizeaza dezvoltarea cooperarii culturale în interiorul Comunitatii.

b. Tratatul asupra Uniunii Europene

În preambulul TUE se afirma dorinta "de a aprofunda solidaritatea (între popoarele europene) cu respectul istoriei lor, a culturii si traditiilor". Art. 128.1 TCE (noul art. 151.1) se arata mai explicit, trasând ca sarcina pentru Comunitate contribuirea "la dezvoltarea deplina a culturilor Statelor membre respectând totodata diversitatea lor nationala si regionala si punând în evidenta mostenirea culturala comuna".

Tratatul consacra complementaritatea de actiune între Comunitate si Statele membre, conform exigentelor principiului subsidiaritatii. Competenta Comunitatii se limiteaza sa "încurajeze cooperarea dintre statele membre, si, daca este necesar, sprijina si completeaza actiunea acestora " (art. 128.2, noul art. 151.2).

Tratatul de la Amsterdam nu modifica principiul ci, dimpotriva, întareste exigenta respectului si promovarii diversitatii culturale (art. 151.4 TCE).

CAPITOLUL III

LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR, SERVICIILOR,

CAPITALURILOR sI PLĂŢILOR

SECŢIUNEA I

LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR

Regulile esentiale privind aceasta libertate sunt prevazute la art. 23-24 CE din Tratat, fiind dezvoltate, în dispozitiile urmatoare - art. 25-31 CE. Libera circulatie a marfurilor presupune realizarea unei uniuni vamale care sa priveasca toate categoriile de marfuri si sa implice interzicerea între statele membre a taxelor vamale asupra importurilor si exporturilor ori a altor taxe având efect echivalent, adoptarea unui tarif vamal comun în relatiile cu tarile terte si eliminarea restrictiilor cantitative sau a masurilor cu efect echivalent între statele membre. Instituirea uniunii vamale între statele membre permite conditii egale de concurenta între participantii la circuitul comercial si productiv, facând posibila stimularea productiei si a varietatii sortimentale a marfurilor, impunerea pe piata a celor mai competitive produse, tinându-se seama si de costul lor de productie, concentrarea si specializarea productiei si a întreprinderilor, ca si implantarea acestora în zonele cele mai indicate economic si productiv.

1. Uniunea vamala si barierele fiscale

Uniunea vamala a implicat, initial (fostul art. 12 CEE si CE, devenit art. 25 prin modificarea introdusa prin Tratatul de la Amsterdam), într-un prim sens, abolirea si, deci, interzicerea în comertul între statele membre, de la o anumita data a taxelor vamale si a altor taxe cu efect echivalent. Ea a fost realizata odata cu expirarea perioadei de tranzitie pentru noile tari care au devenit membre ale Comunitatilor - Spania si Portugalia - prevazuta pâna la sfârsitul anului 1992. Potrivit reglementarii actuale (art. 25 CE), taxele vamale la importuri si la exporturi si taxele cu efect echivalent sunt interzise între statele membre, interdictia aplicându-se si taxelor vamale de natura fiscala. Interzicerea taxelor vamale are o sfera mai larga, aplicându-se potrivit art. 24 par. 1, nu numai marfurilor care sunt originare dintr-un stat membru, ci si celor care provin dintr-o tara terta, care se vor afla în libera circulatie între statele membre odata intrate în circuitul comercial comunitar[107].

În cursul perioadei de tranzitie taxele asupra importurilor au fost progresiv desfiintate conform unui program strict (prevazut la art. 14-15, abrogate prin Tratatul de la Amsterdam). Taxele având efect echivalent taxelor vamale asupra importurilor au fost înlaturate progresiv pâna la sfârsitul acestei perioade, potrivit unui program stabilit prin directive de catre Comisie. Taxele vamale asupra exporturilor si taxele având efect echivalent au fost desfiintate mai devreme, adica pâna la sfârsitul primei perioade de patru ani pentru stabilirea pietii comune, potrivit art. 16 (abrogat prin Tratatul de la Amsterdam). De la aceasta data dispozitiile legale respective erau direct aplicabile.

Uniunea vamala mai presupune, pe de alta parte, un tarif vamal comun în relatiile cu tarile terte, care este impus la granitele comunitare. Orice marfa care urmeaza sa intre pe teritoriul comunitar va fi supusa acestui tarif, indiferent de tara de intrare.

Tariful vamal comun nu se aplica de o autoritate comunitara distincta, de sine statatoare, ci de catre autoritatile nationale ale statelor pe teritoriul carora intra marfurile, actionând, deci, în numele Comunitatilor atunci când ele fac încadrarile sau clasificarile tarifare respective.

Potrivit art. 28 CE, taxele din Tariful vamal comun sunt stabilite de Consiliu, care statueaza cu majoritate calificata, la propunerea Comisiei.

Având în vedre ca un produs, odata intrat pe teritoriul comunitar, va dobândi, din punct de vedere al impunerii de taxe, regimul unui bun ca si cum ar fi fost fabricat într-unul dintre statele membre, fiind, deci, în libera circulatie, principiul nediscriminarii va fi aplicabil.

Taxa pe valoare adaugata pe care un stat membru o impune asupra importurilor de produse dintr-un alt stat membru, efectuate de o persoana fizica, daca nici o astfel de taxa nu este impusa asupra aprovizionarii cu produse similare efectuate de catre o persoana fizica în cadrul teritoriului statului membru de import, nu constituie o taxa având efect echivalent unei taxe vamale în întelesul art. 12 (25) si art. 13 par. 2 (abrogat prin Tratatul de la Amsterdam). Dar, ea trebuie considerata ca o parte a sistemului general de impunere interna de taxe si compatibilitatea ei cu dreptul comunitar trebuie sa fie privita în contextul art. 95 (90).

2. Interzicerea restrictiilor cantitative si a

masurilor cu efect echivalent

Libera circulatie a marfurilor ar putea fi afectata, ca regula generala, nu numai prin impunerea de taxe vamale sau a taxelor cu efect echivalent, ci si prin restrictii cantitative sau alte masuri cu efect echivalent ori prin controlul schimburilor comerciale.

Prin art. 29 CE sunt interzise, între statele membre, restrictiile cantitative la export, precum si toate masurile cu efect echivalent. Statele membre au trebuit sa suprime, cel mai târziu pâna la sfârsitul primei etape de tranzitie, asemenea restrictii si masuri existente la intrarea în vigoare a Tratatului CEE (conform par. 2 - abrogat prin Tratatul de la Amsterdam - din acest articol).

În principiu, s-a stabilit prin directive ca prevederile si practicile administrative care restrâng importul sau exportul, afectând, prin urmare, aceste activitati, au valoarea unor masuri cu efect echivalent al unei restrictii cantitative, dar nu si al masurilor care se aplica în mod egal importurilor si exporturilor de produse indigene.

O reglementare nationala care are ca efect facilitarea exploatarii abuzive a unei pozitii dominante susceptibila sa afecteze comertul dintre state, a fost considerata ca fiind normal incompatibila cu art. 30 (28) care interzice masurile echivalente restrictiilor cantitative în masura în care aceasta reglementare are consecinta de a face mai oneroase importurile de marfuri provenind din celelalte state membre.

În concluzie, în sensul art. 30 (28) si urmatoarele, termenul "masuri" (cu efect echivalent) înseamna legi, regulamente, prevederi administrative, practici administrative si toate instrumentele emanând de la o autoritate publica, inclusiv recomandari. Practicile administrative înseamna, asa cum este prevazut în Directiva nr. 70/50 a Comisiei, orice standard sau procedura folosita în mod obisnuit de o autoritate publica, iar "recomandari" semnifica orice instrument care emana de la o autoritate publica si care, desi nu obliga legal pe cei carora li se adreseaza, îi determina sa aiba o anumita conduita.

Între cele mai importante prevederi, actiuni sau practici administrative pot fi mentionate :

- restrictiile asupra productiei si investitiilor daca vor conduce la o reducere a posibilitatilor de export;

- stabilirea de preturi maxime sau minime, chiar temporar;

- legislatia privind originea sau denumirea marfurilor ori compozitia ambalajelor;

- masuri nationale privind cumpararea;

- verificari si inspectii duble;

- practici administrative dezavantajând importul si (sau) exportul;

- legislatia privind anumite marfuri: margarina, produsele alcoolice;

- practicile privind inventiile, marcile, indicatiile de provenienta sau denumirea de origine;

- legislatia nationala agricola si privind pescuitul si legislatia mediului afectând unele marfuri.

3. Regula ratiunii

Prin introducerea unei reguli de ratiune - "cerinta obligatorie" - s-a încercat atenuarea efectului principiului de baza stabilit în practica prin care masurile susceptibile sa împiedice, direct sau indirect, real sau potential, comertul international sunt considerate masuri având un efect echivalent. Dar s-a accentuat ca aceste reguli trebuie sa fie proportionale cu scopul avut în vedere, asa încât daca un stat membru poate sa opteze între diferite masuri spre a realiza acelasi obiectiv, el trebuie sa aleaga mijloacele care restrâng cel mai putin libera circulatie a marfurilor în Comunitate.

Prin Regulamentul nr. 3052/95 din 13 decembrie 1995 al Parlamentului si Consiliul, s-a stabilit o procedura de informare privind masurile nationale ce deroga de la principiul liberei circulatii a marfurilor în interiorul Comunitatii, fiind în cauza sectoarele nearmonizate. Sub incidenta acestor proceduri se afla cazurile în care un stat membru impune obstacole, pentru neconformitate cu propria sa reglementare nationala, la libera circulatie sau la punerea pe piata a marfurilor fabricate sau comercializate într-un alt stat membru.

Regula ratiunii nu poate fi, totusi, asemanata cu conditiile negative prevazute la art. 81 CE privind concurenta, întrucât art. 28 si 29 nu cuprind posibilitati de exceptare asa cum poate fi acordata conform art. 81.

Asadar, regula ratiunii, ca si celelalte prevederi derogatorii de la principiul de baza, pot fi acceptate, evident, numai în lipsa unor reguli comune privind productia si desfacerea marfurilor, astfel ca, în caz contrar, va reveni statelor membre datoria de a reglementa toate problemele privind acea productie si acea desfacere a marfurilor.

O exceptie importanta de la principiul de baza mentionat este prevazuta la art. 30, în sensul ca "prevederile art. 28 si 29 nu vor împiedica prohibitii asupra importurilor, exporturilor sau marfurilor în tranzit justificate pe motive de moralitate publica, ordine publica sau securitate publica; protectia sanatatii si vietii oamenilor, animalelor si plantelor; protectia tezaurelor nationale posedând valoare arheologica, istorica sau artistica; ori protectia proprietatii comerciale si industriale..." .

În cazul proprietatii industriale si comerciale, exceptiile sau derogarile sunt admise numai daca ele sunt justificate în scopul salvgardarii dreptului care constituie obiectul specific al acestei proprietati.

Restrictiile sau prohibitiile astfel justificate nu se vor putea constituie ele însele, potrivit art. 30, teza a doua, în mijloacele de discriminare arbitrara sau restrictii disimulate în comertul dintre statele membre. Se impune, prin urmare, observarea unei cerinte de nediscriminare arbitrara ori a principiului bunei credinte atunci când asemenea restrictii sau prohibitii vor fi impuse.

4. Clauze de protectie

Prin Actul Unic European a fost introdus în Tratatul CE un nou text - art. 100 A (95) par. 4 prin care, la motivele justificate din art. 36 (30) care permite restrictii sau prohibitii la import, export sau marfuri în tranzit, se adauga alte doua motive. Astfel, daca dupa o masura de armonizare luata de Consiliu sau Comisie actionând cu majoritate calificata, un stat membru considera ca este necesar sa mentina prevederile nationale pe motive de nevoi majore avute în vedere la art. 30 ori privind protectia mediului înconjurator ori a mediului de lucru, va notifica aceste prevederi Comisiei.

Noua dispozitie este considerata ca o clauza generala de protectie, care poate fi invocata în situatii deosebite, extreme, care impun un regim derogatoriu provizoriu. De altfel, art. 95 par. 10 dispune ca masurile de armonizare avute în vedere mai sus vor include, în situatii specifice, o clauza de salvgardare autorizând statele membre, pentru unul sau mai multe dintre motivele neeconomice enuntate la art. 30, sa ia masuri provizorii supuse unei proceduri de control comunitar.

Art. 296 CE prevede si alte clauze de protectie care pot sa afecteze libera circulatie a marfurilor. Astfel, nici un stat membru nu va fi obligat sa furnizeze informatii a caror dezvaluire ar fi contrara intereselor esentiale ale securitatii sale. Este, evident, vorba de secrete de stat, mai ales de natura economica. De asemenea, oricare stat membru poate sa ia astfel de masuri pe care el le considera necesare pentru protejarea acestor interese care sunt în legatura cu productia ori comertul cu arme, munitii si material de razboi, dar aceste masuri nu trebuie sa afecteze conditiile de concurenta pe piata comuna privind produsele care nu sunt destinate expres scopurilor militare.

Uneori functionarea pietii comune ar putea fi afectata de masuri ale unui stat membru care pot fi luate în cazul unor serioase tulburari interne afectând legea si ordinea, în caz de razboi, tensiune internationala serioasa constituind o amenintare de razboi ori în scopul îndeplinirii obligatiilor pe care el le-a acceptat pentru mentinerea pacii si securitatii internationale.

O clauza de protectie, poate fi aplicabila si atunci când survine o criza neasteptata în balanta de plati a unui stat membru. Masurile luate în acest scop, conform art. 120 sunt cu titlu conservatoriu si nu trebuie sa fie excesiv de prohibitive sau de restrictive pentru remedierea dificultatilor neasteptate care s-au manifestat.

5. Monopolurile de stat comerciale

Restrictii si discriminari afectând libera circulatie a marfurilor pot surveni si ca urmare a activitatii monopolurilor cu caracter comercial. Monopolurile de stat pot sa fie numai cu caracter comercial sau mixte - de productie si comerciale.

Prin reglementarile nationale drepturile de monopol pot fi acordate unei întreprinderi de stat sau unei institutii de stat care va supraveghea ori determina sau influenta apreciabil comertul dintre statele membre ori unei întreprinderi private pe calea concesionarii unor activitati importante, precum producerea si desfacerea alcoolului si tutunului (monopoluri delegate).

Art. 37 par. 1 CE (în formularea si cu numerotarea dinaintea Tratatului de la Amsterdam - în prezent art. 31 par. 1) a impus statelor membre obligatia de a adapta aceste monopoluri astfel încât sa se garanteze ca, atunci când perioada de tranzitie a luat sfârsit, nici o discriminare privind conditiile potrivit carora marfurile sunt dobândite si desfacute nu va exista între nationalii statelor membre. Obligatia astfel prevazuta s-a conturat ca o obligatie de a face, denumita si "activa".

Statele membre se vor abtine, conform art. 31 par. 2, de a introduce orice noua masura care este contrara principiului stabilit la par. 1 sau care restrânge domeniul de aplicare al articolelor care privesc interzicerea taxelor vamale si restrictiile cantitative între statele membre. Aceasta obligatie este de a nu face, denumita si "pasiva".

Daca monopolurile în cauza s-au transformat în întreprinderi publice, fara a detine drepturi comerciale exclusive, va fi aplicabil art. 86, care dispune, la par. 1, ca în cazul întreprinderilor publice si al întreprinderilor carora statele le acorda drepturi exclusive sau speciale, statele membre nu vor adopta, nici nu vor mentine în vigoare vreo masura contrara regulilor stabilite prin Tratat.

SECŢIUNEA A II-A

LIBERA CIRCULAŢIE A SERVICIILOR

Serviciile au o un regim asemanator cu cel al marfurilor: un regim general stabilit de tratat si un numar de reguli particulare, indispensabile, datorita insuficientei dispozitiilor conventionale de baza, pentru realizarea marilor obiective comunitare: libera circulatie, libera concurenta sau armonizarea.

Transporturile ocupa un loc de prim plan în masura în care este vorba de una din marile politici comune originare (capitolul I), ca si serviciile financiare (capitolul 2), precum si cele legate de dezvoltarea noilor tehnologii (capitolul 3).

1. Transporturile

Incluse în art. 74-84 (noile art. 70-79) TCE, transporturile au numeroase legaturi cu agricultura. Ele prezinta dubla caracteristica comuna de a tine atât de integrarea negativa (piata interioara), cât si de integrarea pozitiva (politicile comunitare), asa cum releva art. 74 (noul art. 70), conform caruia "obiectivele tratatului sunt urmarite de statele membre ... în cadrul unei politici comune în domeniul transporturilor".

1.1. Cadrul general al politicii transporturilor

Tratatul CECA (art. 70), retine ca diferentele în pretul transportului marfurilor, decurgând din tratat, puteau aduce atingere instituirii unei piete comune a carbunelui si otelului.

Liberalizarea sectorului transporturilor a fost facuta printr-o actiune comuna din cauza marii diversitati (mijloace de transport, organizare juridica) existente. Dispozitiile Tratatului se limiteaza la stabilirea marilor linii ale regimului general al transporturilor (b), a unui cadru institutional si decizional foarte rigid (c) si a domeniului de aplicare (a).

a. Domeniul de aplicare al regimului transporturilor

Art. 84 (noul art. 80) distinge clar transporturile terestre, ele însele formate din tripticul cai ferate, drumuri si ape navigabile de transporturile maritime si aeriene.

Împartirea transporturi terestre - transporturi maritime si aeriene se bazeaza pe faptul ca primele sunt supuse de drept dispozitiilor tratatului, în timp ce celelalte depind de acesta numai în masura în care Consiliul decide astfel.

Regimul lor specific se explica înainte de toate prin dimensiunea mondiala a acestor activitati caci este greu de distins o piata comunitara de una mondiala.

Independent de masurile particulare pe care le poate lua Consiliul în acest domeniu, transporturile maritime si aeriene sunt supuse dreptului comun al tratatului în ceea ce priveste celelalte ramuri ale liberei circulatii si concurentei.

b. Continutul regimului juridic general

b.1. Obiective si principii de baza

Spre deosebire de art. 39 (noul art. 33) privind agricultura sau 113 (noul art. 133) privind comertul exterior, art. 75 (noul art. 71) prezinta generic obiectivele sau principiile politicii comune a transporturilor, revenindu-i legiuitorului comunitar obligatia de a stabili "reguli comune", care acopera cel putin regulile de concurenta, devreme ce acestea sunt calificate astfel de art. 85-86 (noile art. 81-82). Totusi, art. 75 (noul art. 71) permite Consiliului sa ia "orice alte dispozitii utile".

În domeniul concurentei, art. 77 (noul art. 73) admite un regim particular pentru ajutoarele de Stat, întrucât sunt declarate compatibile cu tratatul, acelea care raspund cerintelor de coordonare a transporturilor sau care corespund rambursarii anumitor prestatii inerente notiunii de serviciu public.

Totodata, art. 75 (noul art. 71) acorda competenta Comunitatii pentru stabilirea "conditiilor în care transportatorii nerezidenti pot sa efectueze servicii de transport într-un alt stat membru". Este vorba de o versiune particulara a principiului egalitatii tratamentului sau nediscriminarii a art. 6 (noul art. 12), destinata aplicarii doar în cadrul transporturilor interioare ale unui stat membru. Transportatorii "comunitari", cu acelasi titlu ca si omologii lor nationali, au deci dreptul sa-si ofere serviciile în orice stat membru, dar sub rezerva conditiilor stabilite de Consiliu. Aceasta dispozitie evoca indirect problema cabotajului, pe care, în general, Statele au tendinta sa o rezerve propriilor cetateni.

Exista, însa, un aport al Tratatului de la Maastricht, art. 75 (noul art. 71) pct. c nou, care lasa în competenta comunitara instituirea de "masuri pentru ameliorarea securitatii transporturilor". Aceasta dispozitie permite depasirea perspectivei pur economice a politicii transporturilor. Ea se înscrie în miscarea de deschidere catre preocupari extra-economice, cum ar fi problema de a sti daca securitatea rutiera putea constitui un element al politicii comune a transporturilor .

b.2. Aspecte specifice

În afara principiilor de baza, tratatul contine un anumit numar de dispozitii destinate sa faciliteze realizarea unei piete comune în sectorul transporturilor.

Problema "preturilor si conditiilor de transport" constituie o tema centrala a titlului V iar art. 79 (noul art. 75) lasa loc discriminarilor în acest domeniu, în functie de tara de origine sau de destinatia produselor transportate. Problema preturilor si conditiilor de transport revine pe un plan mai general în art. 78 (noul art. 74) care invita la luarea în considerare a "situatiei economice a transportatorilor" pentru orice masura ce intra în câmpul lor de aplicare.

Totodata, dispozitiile art. 81 (noul art. 77) evoca taxele sau redeventele percepute cu ocazia trecerii frontierelor, care îngreuneaza trecerea frontierelor interne comunitare si, daca nu ar fi regimul specific al transporturilor, ar fi calificate ca taxe cu efect echivalent taxelor vamale. Tratatul invita statele membre sa le reduca treptat cuantumul, Comisia nedispunând decât de o putere de recomandare pentru a actiona în acest sens.

c. Procesul decizional

Rolul Parlamentului a crescut treptat, iar, în prezent, conform Tratatului de la Amsterdam, exista procedura de codecizie, însotita de un dublu aviz, al Comitetului Economic si Social si al Comitetului Regiunilor. Este, însa, în vigoare clauza de salvgardare din art. 75.3 (noul art. 71.2), în temeiul careia daca o decizie de principiu în domeniul transportului risca sa afecteze grav nivelul de viata si locurile de munca în anumite regiuni, este necesar votul unanim al Consiliului, însotit de un simplu aviz al Parlamentului European.

Transporturile maritime si aeriene au un regim juridic comunitar apropiat celor terestre.

Politica comuna a transporturilor a cunoscut o dezvoltare foarte lenta, datorita impreciziei unui numar de dispozitii din Tratat. Confruntat cu acest blocaj, Parlamentul European a luat, în 1983, initiativa unui recurs în carenta împotriva Consiliului, care a rezultat intr-o importanta decizie a Curtii de Justitie din 22 mai 1985 .

Curtea a pronuntat o solutie nuantata, din care rezulta, în principal, ca desi tratatul stabileste cadrul si marile linii ale politicii comune a transporturilor, marja de actiune a legiuitorului comunitar este de asa natura încât inactiunea sa se dovedeste greu de condamnat prin intermediul recursului în carenta. În privinta Consiliului, Curtea constata, totusi, ca n-a adoptat masurile necesare realizarii liberei prestatii a serviciilor în materie de transporturi. Ori, aceasta libertate fundamentala a pietei comune, aplicabila în acest sector gratie art. 61 (noul art. 51) implica eliminarea oricarei discriminari pe motiv de nationalitate sau de loc de domiciliu fata de prestatarii de servicii.

1.2. Regimul juridic al diferitelor moduri de transport
1.2.1. Transportul terestru

Acesta se împarte în transport rutier, feroviar si fluvial si constituie osatura traficului intracomunitar de marfuri în proportie de 72, 18 si 10% .

a. Transportul rutier

Libertatea de stabilire în acest sector, atât pentru transportul de marfuri cât si pentru cel de calatori, a fost reglementata prin Directiva din 12 noiembrie 1974 , completata de cea din 12 decembrie 1977, relativa la recunoasterea diplomelor . Aceste texte, completate si modificate de mai multe ori, au fost codificate printr-o noua Directiva din 29 aprilie 1996 . Ansamblul reglementarii armonizeaza recunoasterea capacitatilor profesionale si financiare ca si a diplomelor si titlurilor. Mai mult, conditiile de acordare a unei "licente unice" eliberata de statul de rezidenta si valabila pe întreg teritoriul comunitar au fost adoptate printr-un Regulament din 26 martie 1992 .

Perspectiva deschiderii pietei interioare a antrenat accelerarea miscarii de liberalizare. Un Regulament din 21 iunie 1988 prevede eliminarea oricarei restrictii cantitative începând cu 21 iunie 1993, si o largire rapida a contingentului comunitar. De la aceasta data nu mai ramâne decât un sistem de licente comunitare acordate pe baza de criterii pur profesionale (capacitate profesionala, situatie financiara, diplome, onorabilitate)

b. Masurile privind integrarea pozitiva

În domeniul normelor tehnice, Consiliul a adoptat un ansamblu de directive cu privire la greutate, la tonaj ca si la limitarile de viteza pentru diferitele categorii de vehicule cu motor. Alte texte se refera la controlul tehnic la care sunt supuse în mod periodic ansamblul vehiculelor cu motor.

Pe plan social, reglementari cu privire la timpul pentru condus si pentru repaus al soferilor au fost adoptate, mai ales ca urmare a cazului AETR , si în urma intrarii în vigoare a Acordului privind lucratorii rutieri . Textele se aplica tuturor conducatorilor, fie ca sunt salariati, artizani sau proprietari de vehicule, cu exceptia camioanelor având o greutate maxima inferioara a 3,5 tone. Ele stabilesc durata maxima de condus continuu fara repaus, durata maxima de condus zilnica.

1.2.2. Transportul fluvial

Transportul fluvial ocupa un loc relativ modest - aproximativ 9% din total - în cadrul transportului de marfuri si cunoaste un fenomen de supracapacitare structurala. Pe lânga reglementarea comunitara, materia este guvernata de diferite conventii internationale si, în particular, cea de la Mannheim, privind Rinul.

Libertatea de stabilire în acest sector rezulta dintr-o Directiva din 9 noiembrie 1987 , care defineste profesia de navigator si stabileste un anumit numar de conditii de acces, consacrând principiul nediscriminarii si un sistem de recunoastere mutuala a diplomelor, certificatelor si altor titluri.

Problema supracapacitatilor structurale face obiectul unei asa-numite actiuni de "divizare" prevazuta de un Regulament din 27 aprilie 1989 .

1.2.3. Transportul feroviar

Spre deosebire de alte cai de transport terestru, transportul feroviar se caracterizeaza printr-o puternica concentrare de întreprinderi, aflate sub control public care se gaseste în situatie de monopol în majoritatea statelor membre. De aceea, transportul feroviar, de marfuri ca si cel de calatori, suporta numeroase constrângeri de serviciu public, fiind strain principiilor liberei circulatii si liberei concurente, care constituie temelia pietii comune.

Totusi, recent, legiuitorul european a adoptat Directiva din 29 iulie 1991 care consacra o anumita deschidere spre concurenta a transporturilor feroviare.

Directiva proclama principiul (deja stabilit în alte sectoare-telecomunicatii) separatiei între gestiunea infrastructurii si activitatea de transport propriu-zisa. Gestiunea infrastructurii înglobeaza nu numai întretinerea infrastructurilor existente, a misiunilor de control si de securitate, ci si dezvoltarea de noi infrastructuri. Responsabilitatea poate fi încredintata de catre statele membre întreprinderilor feroviare deja existente, dar si oricarui alt organism public sau privat existent sau care urmeaza sa fie creat.

O Carte alba recenta a Comisiei defineste strategia pentru revitalizarea cailor ferate comunitare. Plecând de la constatarea unui declin lent dar sigur al cailor ferate în raport cu alte mijloace de transport, acest document prevede 5 mari directii de actiune: 1. asanarea financiara a companiilor de cale ferata printr-o mai buna disciplina a ajutoarelor publice; 2. liberalizarea printr-o repartitie optimala a activitatilor de gestiune a infrastructurilor si a celor de transport propriu-zise; 3. ameliorarea prestatiilor de serviciu public oferite beneficiarilor; 4. integrarea sistemelor feroviare nationale prin intermediul interoperabilitatii si al armonizarii normelor tehnice si, în sfârsit, 5. dezvoltarea unei politici sociale în directia angajatilor cailor ferate, cu concursul Fondului Social European.

1.2.4. Transportul aerian

a. Tarife si trafic

Regulamentele din 1987 permit companiilor aeriene sa stabileasca tarife reduse (între 65 si 80%), chiar foarte reduse (45-65%) prin raport cu tarifele oficiale, datorita luptei împotriva concurentei americane.

Prin decizia din 14 decembrie 1987 s-a recunoscut guvernelor dreptul de a desemna mai multi transportatori din propriul pavilion pentru deservirea aceleiasi destinatii (multidestinatie). Textele din 1990 amplifica aceasta liberalizare si largesc drepturile celei de a cincea libertati, care permit unei companii sa efectueze operatiuni între doua alte state decât statul de origine (cabotaj consecutiv). Cu acest titlu, cel putin 50 % din trafic este deschis companiilor altor State membre.

Regulamentele din 23 iulie 1992 consacra o liberalizare totala a transportului aerian în ceea ce priveste accesul pe piata, adica prestarea de servicii. Regimul de licente ale transportatorului aerian este în mare masura armonizat (capacitate profesionala, financiara, responsabilitate), chiar daca statele membre ramân competente pentru acordarea lor. Transportatorii tuturor statelor membre au un drept de acces la legaturile dintre toate aeroporturile deschise transportului aerian civil, pentru transporturile intra-europene sau pentru cabotajul consecutiv.

b. Reguli de securitate

Procedurile de certificare ale aeronavelor fac obiectul unui Regulament din 16 decembrie 1991 relativ la armonizarea regulilor tehnice si a procedurilor administrative, privind, în special, conceperea, fabricarea, exploatarea si întretinerea aeronavelor.

Organizatia Eurocontrol, instituita în 1960 si reorganizata în 1981 de catre o conventie internationala ar putea sa fie însarcinata cu gestionarea spatiului aerian european. Comisia pledeaza în mod viguros în acest sens si a propus la 13 noiembrie 1996 o recomandare Consiliului în vederea deschiderii negocierilor, permitând definirea puterilor unui nou Eurocontrol.

c. Competenta externa

Componenta externa a competentei comunitare în materie de transport aerian figureaza printre problemele cele mai preocupante si mai controversate. Este Comunitatea abilitata sa încheie cu tarile terte acorduri de repartitie a drepturilor de trafic aerian sau de acces pe piata, în locul statelor membre? Pe ce baza juridica? Unele state, bazându-se pe art. 84 (noul art. 80) si pe relativa fragilitate a puterilor Comunitatii în domeniul transportului aerian îi neaga orice competenta decizionala în acest domeniu. Comunitatea, din contra, face apel la Politica comerciala comuna si valorizeaza numeroasele interese care ar decurge dintr-o perspectiva comunitara: gestiune facilitata cu mai mult de 600 de acorduri bilaterale, armonizarea politicilor nationale, un mai bun control al spatiului aerian si norme de securitate si mai ales putere întarita a Europei în fata Statelor Unite, care nu ezita sa mizeze pe diviziunea Statelor europene si obtine acorduri deseori dezechilibrate în favoarea lor (acordurile Open sky).

În iunie 1996, în perspectiva unei liberalizari totale a spatiului aerian comunitar la 1 aprilie 1997, Comisia a obtinut, conform art. 228 (noul art. 300) din partea Consiliului, mandat de negociere pentru a deschide convorbiri cu administratia americana. Într-o prima etapa, negocierile s-au limitat la probleme tehnice si de securitate si au vizat continutul dispozitivului regulamentar încadrând spatiul aerian.

1.2.5. Transportul maritim

Din anul 1970, situatia flotelor de marfuri cunoaste o involutie accentuata, astfel ca în 1993, flota comunitara nu reprezenta mai mult de 13% din tonajul mondial, cu toate ca traficul mondial maritim descreste în mod sistematic, declinul flotei europene este mult mai pronuntat.

Pe plan juridic, mai multe regulamente din 22 decembrie 1986 permit introducerea libertatilor de baza (A) si reglementarea anumitor probleme apartinând integrarii pozitive.

Libertatea de stabilire este legata de problema înmatricularii navelor, adica de problema acordarii nationalitatii, care apartine numai statelor membre competente. Totusi, în aplicarea principiului egalitatii de tratament, Comisia, ca si Curtea de Justitie, au actionat pentru recunoasterea dreptului de înmatriculare a navelor în favoarea ansamblului resortisantilor comunitari. În materie de pescuit, Curtea s-a opus tendintelor protectioniste ale anumitor state, cum ar fi Marea Britanie sau Irlanda, care doreau sa rezerve pavilionul lor doar pentru navele apartinând nationalilor, stabilind conditii excesive de rezidenta sau de compunere a echipajului navelor . Totusi, Curtea, conform regulilor generale din dreptul international public (Conventia de la Montego Bay din 10 decembrie 1982) nu a refuzat aplicarea regulii legaturii substantiale ce trebuie sa existe între nava si statul de pavilion .

Totusi, Comisia nu a putut sa impuna proiectul de creare a unui registru comunitar de înmatriculare a navelor (proiectul EUROS), care ar fi putut constitui o frâna în optiunea vaselor europene spre pavilioane de complezenta (Comunicarea din 29 iulie 1989). Un Regulament al Consiliului din 4 martie 1991 prevede modalitatile de schimbare de registru a navelor în interiorul Comunitatii. Acest transfer trebuie facut în conditii de securitate egala, iar statul de adoptie este în drept sa verifice, printr-o inspectie speciala, conformitatea navelor si a echipamentelor lor cu normele si conventiile internationale.

Libera prestare de servicii în domeniul maritim este consacrata în Regulamentul Consiliului din 22 decembrie 1986 cu privire la transportul intracomunitar, care extinde aceasta libertate, atât la transportul de marfuri, cât si la cel de calatori, pentru relatiile între porturi, de la un stat membru la altul. Aceasta libertate trebuia sa se manifeste si în relatiile cu tarile terte, dar punerea sa în aplicare s-a lovit de numeroase dificultati. Un Regulament din 7 decembrie 1992 recunoaste dreptul de cabotaj în profitul armatorilor comunitari exploatând nave înmatriculate într-unul din statele membre. În plus, dând cabotajului o definitie larga, devreme ce include nu numai traficul din port în port al unui stat membru (marfuri si calatori), dar si relatiile cu instalatiile offshore sau cabotajul cu insulele.

SECŢIUNEA A III-A

LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALULUI

sI PLĂŢILOR

1. Domenii de aplicare a libertatii de circulatie

a capitalurilor

Libera circulatie a capitalurilor trebuie sa fie motivata de necesitatea efectuarii de investitii pe piata comunitara fara restrictii, astfel încât sa contribuie la înfaptuirea obiectivului promovarii dezvoltarii armonioase si echilibrate a activitatilor economice în ansamblul Comunitatii, o crestere durabila si neinflationista, un înalt grad de convergenta a performantelor economice, un nivel ridicat de folosire a fortei de munca, etc., conform art. 2 din Tratat.

Prin art. 56 CE par. 1, se interzic, în cadrul dispozitiilor Cap. 4, orice restrictii la circulatia capitalurilor între statele membre si între statele membre si tarile terte.

Acest text comporta doua aspecte:

- interdictia restrictiilor priveste circulatia capitalurilor între statele membre si

- interdictia restrictiilor prevazuta la art. 73 B (56) CE are în vedere circulatia capitalurilor între statele membre si tarile terte, neapartinând Comunitatii.

Conform art. 73 C (57) par. 1 CE, prin aceasta dispozitie nu este afectata aplicarea, fata de aceste tari, a restrictiilor existente la 31 decembrie 1993 în virtutea dreptului national sau a dreptului comunitar în ceea ce priveste circulatia capitalurilor cu destinatie sau provenind din tarile terte implicând investitii directe, inclusiv investitiile imobiliare, autorizarea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de titluri pe pietele de capitaluri. Astfel se va putea realiza obiectivul liberei circulatii a capitalurilor între statele membre si tarile terte în cel mai înalt grad posibil, într-un mod asemanator regimului rezidentilor altor state, sub rezerva altor dispozitii ale Tratatului.

2. Domenii de aplicare a libertatii de

circulatie a platilor

Prin art. 56 par. 2 CE sunt interzise toate masurile restrictive privind platile între statele membre si între statele membre si tarile terte. Orice restrictie asupra platilor este, în fapt, interzisa înca de la sfârsitul perioadei de tranzitie, daca ne raportam la vechea reglementare (art. 106 CE).

În categoria de plati sunt incluse, pe de o parte, platile aferente schimbului de marfuri, serviciilor si capitalurilor, pe de alta parte, transferurile de capitaluri în cadrul liberei circulatii a acestora si transferurilor de salarii pentru activitatea desfasurata de beneficiar într-un stat membru ca persoane care s-au deplasat în acel stat în virtutea liberei circulatii a persoanelor.

Art. 58 CE si art. 60 CE mentionate în materie de capitaluri, sunt, de asemenea, aplicabile în privinta platilor. În plus, în caz de dificultati sau amenintare grava cu dificultati în balanta de plati provenind fie dintr-un dezechilibru global al balantei, fie din natura devizelor de care dispune statul, va putea fi aplicat art. 119 CE, iar în ipoteza unei crize neasteptate în aceasta balanta, statul membru interesat poate lua masuri de salvgardare potrivit art. 120 CE.

CAPITOLUL IV

POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ

SECŢIUNEA I

CONCURENŢA

1. Reguli prohibitive. Aplicarea art. 81 par. 1 si 2

din Tratat

Dispozitiile art. 81 T.C.E. interzice "ca incompatibile cu piata comuna toate acordurile dintre întreprinderi, deciziile asociatiilor de întreprinderi si practicile concertate care pot afecta comertul dintre state si care au ca obiect ori efect împiedicarea, restrângerea ori distorsionarea concurentei în cadrul pietii comune si, în special, acelea care:

a. direct sau indirect fixeaza preturile de vânzare sau de cumparare ori alte conditii comerciale;

b. limiteaza ori controleaza productia, pietele, dezvoltarea tehnica ori investitiile;

c. împart pietele ori sursele de aprovizionare;

d. aplica unele conditii diferite tranzactiilor echivalente cu alti parteneri comerciali, situându-i prin aceasta într-un dezavantaj concurential;

e. face încheierea de contracte dependenta de acceptarea de catre celelalte parti a unor obligatii suplimentare, care, prin natura lor, sau potrivit uzantelor comerciale, nu au nici o legatura cu astfel de contracte".

Tratatul declara ca fiind de drept nule orice astfel de acorduri sau decizii interzise.

Totusi, unele acorduri, decizii sau practici concertate pot fi permise. În acest sens, art. 81 par. 3, declara "inaplicabile prevederile par. 1 în cazul:

- oricarui acord sau categorii de acorduri dintre întreprinderi;

- oricarei decizii sau categorii de decizii ale asociatilor de întreprinderi;

- oricarei practici concertate ori categorii de practici concertate, care contribuie la perfectionarea productiei si distribuirii de marfuri ori la promovarea progresului tehnic si economic, cât timp urmeaza sa se aloce consumatorilor o parte echitabila a beneficiilor ce rezulta si care:

a. nu impun întreprinderilor în cauza restrictii care nu sunt indispensabile pentru realizarea acestor obiective;

b. nu dau unor astfel de întreprinderi posibilitatea de a elimina concurenta în ce priveste o parte substantiala a produselor în discutie".

Asadar, prin art. 81 este instituita o regula prohibitiva a carei nerespectare este sanctionata cu nulitatea.

Dar, regula este aceea a desfasurarii unor relatii juridice corecte în cadrul circuitului comercial, iar marea majoritate a acordurilor, deciziilor sau practicilor nu tind sa restrânga concurenta, nefiind necesara nici chiar aplicarea exceptiilor de la par. 3 mentionat .

1.1. Conditii de aplicare
1.1.1. Întreprinderile si asociatiile de întreprinderi - subiecte
ale acordurilor, deciziilor sau practicilor interzise

Acordurile, deciziile sau practicile concertate interzise sunt încheiate si executate de întreprinderi sau asociatii de întreprinderi.

Curtea a decis ca dispozitiile art. 85 (81) nu privesc acordurile sau practicile concertate între întreprinderile apartinând aceluiasi concern si având statut de societate-mama si de filiala, daca întreprinderile formeaza o unitate economica în cadrul careia filiala nu are vreo libertate economica reala de a determina sensul actiunii pe piata si daca acordurile sau practicile au în vedere numai o repartizare interna de sarcini ca între întreprinderi.

În aplicarea art. 81 esential este criteriul independentei subiectilor acordurilor în cauza sau al inexistentei unor raporturi de subordonare, urmare carora o parte sa determine conduita celeilalte parti prin exercitarea efectiva a unei puteri de control. În scopul aplicarii regulilor concurentei, unitatea de conduita a subiectilor - societate-mama si filiala - pe piata este precumpanitoare fata de separarea formala între aceste societati ce rezulta din personalitatea juridica distincta a lor.

1.1.2. Practicile anticoncurentiale

Reglementându-se unele domenii în care acordurile, deciziile si practicile concertate pot sa afecteze comertul dintre state, împiedicând, restrângând ori denaturând concurenta, fara a se da o definitie a acestor acorduri, decizii si practici, prin art. 81 s-a prevazut orice asemenea acte care constituie bariere ori restrictii la comertul comunitar. Pot fi situate, de aceea, în categoria acestor acte: acordurile comerciale colective exclusive între producatorii nationali si cumparatori; acordurile de adaptare a preturilor de import la nivelul preturilor nationale; acordurile de împartire a pietelor si a surselor de aprovizionare; practicile de reducere colectiva a cifrei de afaceri a producatorilor dintr-un stat, cresterile simultane de preturi, restrictii privind importurile, interdictii ori restrictii privind exporturile (fixare de cote de export), etc.

Practicile concertate înseamna o forma de coordonare între întreprinderi, care înlocuiesc cu buna stiinta riscurile concurentei cu o cooperare practica între ele conducând la conditii de concurenta care nu corespund conditiilor normale de piata .

Conceptul de practica concertata a fost determinat în jurisprudenta Curtii de justitie. În primul rând, s-a aratat ca art. 85 (81) traseaza o distinctie între acest concept si conceptele de "acorduri între întreprinderi" si "decizii ale asociatiilor de întreprinderi". Scopul acesteia este de a aduce în cadrul interdictiei acestui articol "... o forma de coordonare între întreprinderi care, fara a fi ajuns în stadiul în care un acord propriu-zis sa fi fost încheiat, înlocuiesc constient riscurile concurentei cu o cooperare practica între ele".

Practicile concertate presupun coordonarea actiunilor întreprinderilor prin contracte directe care sa duca la înlocuirea riscurilor concurentei prin apropierea pozitiilor lor pe piata în privinta beneficiarilor de produse ce fac obiectul cererilor si ofertelor, volumului si zonelor teritoriale ale afacerilor. Nu sunt excluse nici simple contracte de informare reciproca sau ocazionale, fara a se disimula intentiile, dar care în realitate ar echivala cu o concertare subînteleasa. Dar chiar si simple comportamente paralele pot sa constituie probe în identificarea unei practici concertate, daca ele conduc la conditii de concurenta care nu corespund cadrului obisnuit al pietii dependent de natura marfurilor, de marimea si numarul întreprinderilor si de dimensiunile pietii respective.

1.1.3. Efectele practicilor anticoncurentiale

Dispozitiile art. 85 (81), care instituie o interdictie direct aplicabila, au în vedere îndeplinirea unor conditii:

- aceste acorduri, decizii sau practici trebuie sa aiba ca obiect sau efect al lor împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea (denaturarea) concurentei în cadrul pietii comune,

- sa tinda sa aiba un efect daunator asupra comertului dintre statele membre, aceasta fiind, într-o opinie, ordinea logica a criteriilor, întrucât natura sau efectul daunator asupra comertului nu poate fi privit independent de faptul daca un acord restrânge sau nu concurenta si

- când din examinarea acordului nu rezulta ca s-a intentionat o restrângere a concurentei, trebuie sa se cerceteze, totusi efectele acordului, daca în mod real concurenta nu este împiedicata, restrânsa sau distorsionata apreciabil, facându-se comparatie cu starea concurentei în situatia în care acordul nu ar fi existat.

Acordurile, deciziile sau practicile concertate vor împiedica, restrânge ori distorsiona concurenta în cadrul pietei comune daca ele vor influenta comportamentul liber pe piata al uneia sau mai multor întreprinderi praticipante ori au sau pot avea un impact apreciabil asupra conditiilor pietei prin modificarea pozitiei întreprinderilor terte ori a beneficiarilor.

1.1.4. Afectarea comertului dintre statele membre

Instituirea unei piete comune si functionarea unei piete interne, caracterizata, între altele, de libera circulatie a marfurilor, nu pot fi garantate daca actele sau faptele de comert sunt supuse unor practici restrictive sau limitative care altereaza sensul relatiilor intracomunitare ce trebuie stabilite potrivit cu obiectivele promovarii si dezvoltarii armonioase si echilibrate a activitatilor economice în ansamblul Comunitatii.

Întelesul notiunii de "afectare" a comertului dintre statele membre este acela dat de scopul edictarii regulilor de la art. 85 (81), de a se interzice orice acorduri care pot sa aiba o asemenea consecinta . Afectarea ar putea consta într-o influenta directa sau indirecta, reala sau potentiala, asupra sistemelor de comert dintre statele membre prin diverse modalitati, cum ar fi împartirea pietelor privind anumite produse între unele state membre, cresterea sau scaderea volumului comertului dintre state, practicarea unor preturi ridicate pe plan intern în scopul finantarii exportului catre alte state membre. Nu se impune, fata de formularea existenta în text, ca afectarea sa fie reala, sa se fi produs în practica. Aplicabilitatea regulii nu este dependenta de producerea consecintelor negative, ci este suficient ca acordurile, deciziile sau practicile în cauza sa poata determina un efect daunator asupra comertului dintre state.

1.2. Efecte extrateritoriale

Nu exista nici un impediment în aplicarea art. 85 (81) când una dintre partile participante la acord, decizie ori practica concertata este stabilita într-un stat tert, daca se produc efecte în statele membre. Chiar cazurile în care sunt implicate numai întreprinderi din tari terte pot sa intre în domeniul interdictiei stabilite în art. 85 (81) par. 1, daca ele produc la o restrângere a concurentei în spatiul Comunitatii, care este susceptibila de a afecta comertul dintre statele membre, nefiind relevant daca acordul s-a încheiat în cadrul sau în afara Comunitatii.

Curtea de justitie a validat aceasta solutie (regula locului producerii efectului) atunci când a decis ca, daca producatorii stabiliti în afara Comunitatii vând direct cumparatorilor stabiliti în Comunitate si se angajeaza în concurenta preturilor în scopul de a câstiga comenzi de la acesti clienti, încât aceasta constituie concurenta în cadrul pietii comune, înseamna ca, atunci când acei producatori convin asupra preturilor pretinse clientilor lor din Comunitate si dau urmare acestei concertari prin vânzari care sunt real coordonate, ei participa la întelegerea care are obiectul restrângerii concurentei în cadrul pietii comune în întelesul art. 85 (81) al Tratatului.

2. Admisibilitatea unor acorduri, decizii

si practici concertate

2.1. Acorduri si practici concertate verticale

Comisia a adoptat Regulamentul nr. 2790/1999 din 22 decembrie 1999 privind aplicarea art. 81 par. 3 CE categoriilor de acorduri si de practici concertate verticale, relative la toate sectoarele de distributie, service, marfuri semifabricate.

Regulamentul (art. 2 par. 1) prevede ca art. 81 par. 1 CE nu se va aplica acordurilor sau practicilor concertate convenite între doua sau mai multe întreprinderi care, fiecare, opereaza pentru scopurile acordului la un nivel diferit al canalului de productie sau de distributie si privitoare la conditiile potrivit carora partile pot sa cumpere, sa vânda ori sa revânda anumite marfuri sau servicii ("acorduri verticale").

Beneficiul exceptarii de grup astfel instituit trebuie sa fie limitat la acordurile verticale pentru care poate fi presupus cu suficienta certitudine ca ele satisfac conditiile art. 81 par. 3 CE.

Exceptarea este inaplicabila acordurilor verticale încheiate între întreprinderi concurente. Acestea sunt furnizorii reali sau potentiali pe piata aceluiasi produs, iar piata produsului include marfuri sau servicii care sunt considerate de catre cumparator ca interschimbabile cu marfurile ori serviciile contractuale în virtutea caracteristicilor produselor, a pretului lor si a folosintei ce le este destinata.

Exceptarea instituita în temeiul art. 2 din Regulament nu se va aplica, conform art. 4, acordurilor verticale care, direct sau indirect, în mod separat sau în combinatie cu alti factori aflati sub controlul lor, au ca obiect anumite restrictii (echivalente unor black clauses), reluate din text, care sunt:

"a. restrângerea posibilitatii cumparatorilor de a stabili preturile de vânzare, sub rezerva posibilitatii pentru furnizori de a impune un pret maxim de vânzare sau a recomandarii unui pret de vânzare, cu conditia sa nu se ajunga la preturi de vânzare fixe sau minime ca rezultat al presiunii din partea oricareia dintre parti sau al stimulentelor oferite de ea;

b. restrângerea teritoriului în care cumparatorul poate sa vânda marfurile ori serviciile contractuale sau a clientilor carora el le poate vinde;

c. restrângerea vânzarilor active sau pasive catre utilizatorii finali din partea membrilor unui sistem de distribuire selectiva care opereaza la nivel de comert cu amanuntul, sub rezerva posibilitatii de a interzice unui membru al sistemului sa opereze dintr-un loc de stabilire neautorizat;

d. restrângerea furnizarilor încrucisate între distribuitorii din cadrul unui sistem de distribuire selectiva, inclusiv între distribuitorii care opereaza la nivel diferit al comertului;

e. restrângerea convenita între un furnizor de componente si un cumparator care încorporeaza aceste componente, care îl limiteaza pe furnizor sa vânda componente precum piese de schimb, catre utilizatorii finali sau reparatorilor ori furnizorilor de servicii carora cumparatorul nu le-a încredintat repararea sau service-ul marfurilor sale".

2.2. Acorduri de cooperare

În scopul facilitarii cooperarii între întreprinderi, fara a prezenta dificultati din perspectiva politicii concurentei, mai ales între întreprinderile mici si mijlocii, Comisia a publicat "Comunicarea din 3 septembrie 1986 privind acordurile de importanta minora care nu intra sub incidenta art. 85 (81) par. 1 al Tratatului instituind Comunitatea Europeana, înlocuita prin Comunicarea din 9 decembrie 1997 a Comisiei având acelasi obiect, care constituie un demers suplimentar în definirea domeniului de aplicare a art. 81 par. 1, pentru a facilita cooperarea între întreprinderile mici si mijlocii.

Potrivit Comunicarii, acordurile dintre întreprinderile angajate în productia ori distribuirea de marfuri ori în furnizarea de servicii nu intra sub interdictia prevazuta în art. 81 par. 1, fiind considerate minore, daca platile din piata întreaga detinuta de toate întreprinderile participante nu depasesc, în oricare dintre pietele relevante:

a. limita de 5%, când acordul este încheiat între întreprinderi care opereaza la acelasi nivel de productie sau de comercializare (acorduri "orizontale");

b. limita de 10%, când acordul este încheiat între întreprinderi care opereaza la niveluri economice diferite.

În cazul acordurilor mixte orizontale/verticale sau chiar când este dificil sa se clasifice acordul ca fiind orizontal sau vertical, este aplicabila limita de 5%.

2.3. Acorduri de cercetare si dezvoltare

Categoriile de acorduri de cercetare si dezvoltare fac obiectul unui nou Regulament al Comisiei - nr. 2659/2000 din 29 noiembrie 2000 - cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2001. Art. 81 par. 1 din Tratat este declarat, prin art. 1 par. 1, ca fiind inaplicabil acordurilor convenite între doua sau mai multe întreprinderi care se raporteaza la conditiile potrivit carora aceste întreprinderi urmaresc:

a. cercetarea si dezvoltarea în comun de produse sau procedee, precum si exploatarea în comun a rezultatelor acestei cercetari si dezvoltari;

b. exploatarea în comun a rezultatelor cercetarii si dezvoltarii de produse sau de procedee realizate în comun potrivit unui acord încheiat anterior între aceleasi parti; ori

c. cercetarea si dezvoltarea în comun de produse si de procedee, cu excluderea exploatarii în comun a rezultatelor.

Prin cercetare si dezvoltare se întelege dobândirea de know-how privind produsele sau procedeele si realizarea de analize teoretice, de studii sistematice ori de experimentari, inclusiv productia experimentala, încercarile tehnice de produse si de procedee, realizarea instalatiilor necesare si obtinerea de drepturi de proprietate intelectuala aferente acestor rezultate (art. 2 par. 4).

Acest beneficiu al exceptarii de grup se aplica, conform art. 3 din Regulament, daca sunt îndeplinite anumite conditii.

2.4. Acorduri în domeniul transferului
de tehnologie

Prin Regulamentul nr. 240/96 din 30 ianuarie 1996 al Comisiei, privind aplicarea art. 85 (81) par. 3, unor categorii de acorduri de transfer de tehnologie, art. 85 (81) par. 1 din Tratat a fost declarat inaplicabil acordurilor pure de licenta de brevete si de know-how, inclusiv acelor acorduri care contin prevederi accesorii privind drepturile de proprietate intelectuala altele decât brevetele, la care sunt parte numai doua întreprinderi si care cuprind una sau mai multe din obligatiile strict determinate în sarcina titularului de brevet si a beneficiarului licentei.

Regulamentul fixeaza unele conditii generale în legatura cu aceste acorduri (art. 3 par. 1 si art. 5).

Dispozitii specifice sunt prevazute si relativ la acordurile pure de licenta de brevete si ale acordurilor mixte de licenta de brevete si de know-how (art. 1 par. 1 si 4).

Exceptarea de grup poate fi restrânsa în conditiile art. 7 din Regulament într-o serie de cazuri mentionate doar enuntiativ, atunci când Comisia considera ca un acord exceptat are, totusi, unele efecte care sunt incompatibile cu conditiile prevazute de art. 85 (81) par. 3, în special când produsele nu sunt confruntate cu concurenta reala în teritoriul concedat si când beneficiarul are o pozitie puternica pe piata.

SECŢIUNEA A II-A

POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ

Politica comerciala comuna este, alaturi de PAC sau Politica transporturilor, una din marile politici comune originare, puternic influentata de Uniunea Vamala a Comunitatii Europene. Din momentul în care statele membre au renuntat în favoarea Comunitatii la stabilirea libera a taxelor vamale fata de tarile terte si tinând cont de locul primordial ocupat de taxa vamala în politica comerciala externa, ansamblul relatiilor comerciale ale statelor membre se gasesc "comunitarizate" de facto.

1. Domeniul politicii comerciale comune

În preambulul Tratatului de la Roma se arata ca va contribui, printr-o politica comerciale comuna, la eliminarea progresiva a restrictiilor din comertul international.

Notiunea de acord de comert îmbraca un caracter functional, chiar institutional, datorita procedurilor specifice de încheiere. Art. 113 (noul art. 133) determina cadrul aproximativ al domeniului competentei comerciale comunitare.

1.1. Politica comerciala în expansiune continua

Dispozitiile art. 113 (noul art. 133).1 prevad ca "politica comerciala comuna europeana este bazata pe principii uniforme", ceea ce înseamna recunoasterea caracterului exclusiv al competentei comunitare în materie comerciala. În calitate de Uniune vamala, Comunitatea Europeana a privat statele membre de esentialul competentelor lor în materie comerciala, iar Curtea de Justitie a confirmat acest monopol comunitar .

Art. 113.1 reglementeaza domeniul de aplicare al politicii comerciale si o concentreaza în jurul a 5 mari teme.

1.1.1. Domeniul initial

În sensul art. 113 (noul art. 133), se pot distinge în mod traditional masurile referitoare la importuri si cele referitoare la exporturi.

a. Masuri referitoare la importuri

Modificarile tarifare mentionate în art. 113 (noul art. 133) se diferentiaza de "modificarile sau suspendarile autonome ale taxelor tarifului vamal comun".

Distinctia facuta de art. 113 (noul art. 133) între acorduri tarifare si acorduri comerciale, ca al doilea titlu de competenta comunitara, nu este dintre cele mai convingatoare, datorita strânsei legaturi dintre cele 2 categorii.

Notiunea de acord comercial poate sa includa celelalte masuri de politica comerciala mentionate în art. 113 (noul art. 133), cum este "uniformizarea masurilor de liberalizare".

În prezent, ca urmare a instituirii OMC, "regimul comun aplicat importurilor" rezulta dintr-un Regulament al Consiliului din 22 decembrie 1994 , care confirma libertatea importurilor fara sa excluda, însa, orice restrictie cantitativa.

b. Masuri referitoare la exporturi

Dispozitiile art. 113 (noul art. 133).1 prevad "politica de export" între componentele politicii comerciale comune.

"Regimul comun al exporturilor" consta, în principal, în afirmarea principiului libertatii exporturilor, sub rezerva anumitor produse si sub rezerva unei proceduri de informare si de consultare, în caz de dificultate pentru piata europeana.

În legatura cu dispozitia din art. 113 (noul art. 133), textul art. 112 (noul art. 132) reglementeaza concret "ajutoarele la export", care pot consta în ajutoare directe (credite, subventii) sau indirecte (exonerare a sarcinilor sociale sau fiscale, promovarea produselor exportate).

Consiliul, la propunerea Comisiei, a adoptat directivele de armonizare, între care se numara instituirea unei polite comune de asigurare de credit pe termen mediu si lung sau pe termen scurt, ori liniile directoare pentru acordarea anumitor credite la export .

1.1.2. Extinderea politicii comerciale comune

Curtea a admis de-a lungul jurisprudentei o extindere progresiva a domeniului politicii comerciale. Astfel, în Avizul sau 1/75 din 22 noiembrie 1975 , ea nu a acceptat un regim de finantare de ajutoare locale la export în politica de export în sensul Tratatului. Curtea se va pronunta, totusi, în favoarea extinderii la politica comerciala comuna, plecând de la principiul conform caruia competentele comunitare nu ar putea ramâne definitiv stabilite si nu ar putea sa se limiteze la simplele probleme de taxe vamale si restrictii cantitative.

Totusi, CJCE nu a mai ezitat sa includa în politica comerciala comuna acordarea de Comunitate a unui sistem de preferinte generalizate în favoarea tarilor terte mai putin dezvoltate .

2. Uniunea Europeana în relatiile comerciale

internationale

Datorita intensitatii schimburilor comerciale între Statele sale membre, Comunitatea a ajuns foarte repede - chiar de la Europa celor 6 - la rangul de prima putere comerciala a lumii, fiind pe primul loc în ce priveste exporturile (aproximativ 20,2% fata de 15 % Statele Unite si 12% Japonia) si pe al doilea loc în ce priveste importurile (18,5%) dupa Statele Unite (20%), dar înaintea Japoniei (8,7%) .

Relatiile comerciale cu restul lumii sunt numeroase, dovada fiind cele 165 de state straine reprezentate oficial pe lânga Comunitate, ca si cele 122 misiuni diplomatice trimise de Comisie pe lânga tarile terte.

2.1. Relatiile comerciale cu tarile cele mai avansate

Relatiile Uniunii Europene cu tarile bogate au drept cadru principal GATT/OMC si au un caracter multilateral. Ele se concretizeaza în numeroase acorduri multilaterale comerciale, cum ar fi cele de la Marrakech care au pus capat rundei Uruguay.

2.1.1. Acordurile bilaterale

Acordurile bilaterale cu Statele Unite se situeaza oarecum într-o perspectiva conflictuala, mai ales în materie agricola, cu Acordul privind substantele oleaginoase sau cele încheiate dupa largirile succesive ale Comunitatii, care permit Statelor Unite sa-si mentina exporturile agroalimentare privilegiate sau în domeniul siderurgic sau aeronautic.

Deosebit este, însa, proiectul de acord de liber schimb transatlantic (NTM) dintre Comisia Europeana si Statele Unite, având ca obiect instituirea între parti a unei zone de liber schimb, în care, cea mai mare parte a taxelor vamale si a altor restrictii ar fi eliminata progresiv. La 27 aprilie 1998, Consiliul, însa, a considerat acest proiect ca pe un simplu "parteneriat economic transatlantic".

2.1.2. Acordurile regionale în spatiul
economic european (EEE)


Acest tip de acorduri sunt încheiate cel mai adesea cu organizatii internationale terte sau cu Statele lor membre grupate si iau, în general, forma zonelor de liber schimb sau de uniune vamala, care, însa, trebuie sa respecte disciplina impusa de GATT/OMC, si, mai ales, regula de baza a schimburilor comerciale.

Comunitatea a fost, însa, în dezacord cu GATT, deoarece Acordurile de asociere încheiate cu terte tari, mai ales în curs de dezvoltare, aduceau atingere regulilor comertului international, atât în privinta principiului reciprocitatii în eliminarea barierelor vamale, cât si datorita excluderii agriculturii si a altor sectoare de la liberalizarea schimburilor.

Spatiul Economic European a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994, obiectivul sau vizând numai realizarea unei zone vaste de liber schimb, dar si asocierea la piata unica a celor 7 membri AELE, deja foarte legati economic de Comunitate.

Acest Acord reproduce o mare parte de reguli fundamentale care formeaza piata comuna: libera circulatie a marfurilor, a persoanelor, a serviciilor si a capitalurilor.

În realitate, SEE nu a avut succesul scontat. El se voia un regularizator al procesului de largire a Comunitatii, servind ca anticamera pentru statele care împartaseau conceptiile economice, dar care nu împartaseau înca viziunile politice. Dar lucrurile au evoluat diferit. De la 1 ianuarie 1995, trei dintre participanti au aderat la Uniunea Europeana iar Elvetia a iesit prin referendum din EEE. Spatiul Economic European exista azi, dar este redus la un ansamblu format, în afara celor 15, din Norvegia, Islanda si Liechtenstein.

2.1.3. Acordurile cu aplicare generala

Aceste acorduri confirma caracterul multilateral al comertului international întrucât au vocatia de a lega ansamblul statelor membre ale GATT si ale OMC ultimele fiind constituite de Acordurile de la Marrakech din 15 aprilie 1994.

Ele au fost semnate initial de 119 State si au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995.

a. Acordurile multilaterale

Acordul asupra marfurilor (Anexa 1A a OMC) reprezinta partea cea mai detaliata a acordurilor de la Marrakech si se integreaza "dreptului general" al GATT asa cum a fost elaborat din 1947.

Pe lânga regulile generale, acordul asupra marfurilor include o serie de reguli specifice care se înscriu în cuprinsul celor 12 acorduri particulare: cinci dintre ele fusesera deja adoptate la capatul Rundei de la Tokyo din 1979, mai ales acordurile privind obstacolele tehnice la comert, acordul asupra valorii taxei vamale, sau acordul privind subventiile si cel privitor la masurile antidumping. Alte sapte acorduri constituie noi angajamente rezultând din acordurile de la Marrakech si un caracter sectorial cu privire la agricultura, la masurile sanitare si fitosanitare sau cu privire la textile.

Acordul general asupra comertului serviciilor (GATS) constituie un prim pas catre liberalizarea schimburilor mondiale în lume în acest domeniu. Este vorba de un text cadru care stabileste regulile generale privind schimburile de servicii, dar care cuprinde, de asemenea, si dispozitii specifice pentru sectoare determinat, ca si liste nationale precizând serviciile si activitatile pe care statele sunt pregatite sa le deschida concurentei. În aceasta privinta, Franta a obtinut înlaturarea sectorului audiovizual datorita "exceptiei nationale culturale" si aceasta cu toate ca presiunea ramâne puternica, mai ales din partea Statelor Unite si a anumitor membri ai Comisiei pentru ca acest sector sa fie integrat regulilor comertului international.

În sfârsit, acordul cu privire la drepturile de proprietate intelectuala (TRIPS) priveste mai ales brevetele, drepturile de autor si drepturile conexe, desenele si modelele ca si indicatiile geografice. El prevede o protectie întarita a programelor de calculator, a marcilor de fabrica sau de comert ca si a desenelor si brevetelor.

b. Acordurile plurilaterale

Cele patru acorduri plurilaterale formeaza anexa 4 a acordului OMC si constituie prelungirea acordurilor încheiate în 1979, în runda Tokyo.

Acordul privind aeronavele civile îl prelungeste pe cel din 1979 prevazând reguli specifice cu privire la subventii si masuri compensatorii în domeniul aeronauticii civile, impunând reguli de proba mai stricte pentru statele care se plâng din cauza subventiilor acordate aeronauticii de adversarii lor. Totusi, esential ramâne conflictul americano-european prin intermediul societatilor Airbus si Boeing cu privire la natura si întinderea ajutoarelor directe si indirecte pe care le acorda cele 2 entitati constructorilor respectivi.

Cel mai important acord plurilateral se dovedeste, însa, cel cu privire la pietele publice, la care participa Comunitatea, Statele Unite, Japonia, ca si un anumit numar de alte tari si inspirat din regulile comunitare cu privire la pietele publice. Acest acord privind pietele publice prevede deschiderea catre concurenta internationala a pietelor publice purtând asupra unor volume financiare mai mari de 300 milioane de euro.

2.2. Relatiile intre Uniunea Europeana si
noile tari industrializate (NPI)
2.2.1. Fundamentul relatiilor cu NPI

Grupul NPI este foarte eterogen si întocmirea unei liste, chiar aproximative, pare dificila. Pe ea figureaza un numar de tari din sud-estul asiatic, dintre care cei 4 dragoni: Hong Kong, Singapore, Coreea de Sud si Taiwan, dar si tari ca Thailanda, Filipine, Malaezia. Ca si în alte tari din lume, observam grupari în piete comune sau organizatii economice regionale. Asociatia Natiunilor din Sud-Estul Asiei (ANASE sau ASEAN) care reuneste 7 tari din subregiune, joaca un rol de federator economic din ce în ce mai important .

Comunitatea Europeana a încheiat cu NPI un mare numar de acorduri, care sunt considerate ca acorduri bilaterale de "comert" si "cooperare", dar unele sunt interregionale, mai ales cu ANASE si MERCOSUR. Aceasta ultima organizatie, instituita în 1991, grupeaza Brazilia, Argentina, Uruguay, Paraguay si Chile, în calitate de asociat, din 1996, Mercosur fiind elementul de legatura al dezvoltarii economice în America Latina.

2.2.2. Continutul relatiilor cu NPI

Acordurile cu NPI, care se bazeaza, de regula, pe art. 113 (noul art. 133) sau pe art. 228 (noul art. 300) si 235 (noul art. 308) contin o latura comerciala si o latura de cooperare, care justifica recursul la art. 235 (noul art. 308). Relatiile comerciale se bazeaza pe un tratament nepreferential, atunci când nivelul economic al partenerului o permite, sau preferential, atunci când este apropiat de subdezvoltare (ex. Malaezia, Bangladesh).

Cea mai mare parte din aceste acorduri contine o clauza "politica" vizând dezvoltarea "dialogului politic" dintre Uniunea Europeana si partenerii sai. Prin acest ansamblu, Uniunea contribuie la reglementarea pasnica a diferendelor în regiunile adesea tulburate de conflicte frontaliere sau de instabilitate politica cronica, care fac ravagii într-un numar de State ale subregiunii. Dialogul politic permite, de asemenea, purtarea unei actiuni pozitive în favoarea stabilizarii democratice si a respectarii drepturilor omului.

2.3. Relatiile Uniunii Europene cu tarile din
Europa Centrala si de Est (PECO)

Legaturile cu Europa de Est au un caracter specific pentru a nu spune sui generis, care pune în aplicare ansamblul instrumentelor politice, economice, juridice si altele ale relatiilor exterioare ale Comunitatii.

Aceste relatii au cunoscut în ultimii 10 ani o evolutie spectaculoasa, ceea ce a dus la a recunoaste oficial Comunitatea Europeana si la o pozitie de pre-aderare la UE. În prezent, relatiile dintre Uniunea Europeana si PECO se desfasoara pe doua directii cadre juridice distincte: un cadru multilateral orientat spre o sustinere economica generala a PECO si un cadru bilateral destinat sa serveasca ca trambulina în vederea viitoarei aderari.

2.3.1. Programele multilaterale de ajutor
acordat PECO

Lansat cu ocazia Reuniunii la Vârf a sapte tari industrializate la Paris în iulie 1989, Programul PHARE (Polonia, Ungaria, asistenta la restructurarea economiilor) grupeaza, pe lânga donatori, 24 de tari si institutii internationale. Acesta are ca obiect acordarea de ajutoare de urgenta beneficiarilor în 5 domenii considerate prioritare: ajutor alimentar si restructurare agricola, ameliorarea accesului la piata, încurajarea investitorilor, formarea profesionala si cooperarea în domeniul mediului.

La 19 martie 1997, Comisia a procedat la o importanta reorientare a programului, în cadrul strategiei de preaderare, ea a decis o divizare a creditelor în 2 parti: 30 % pentru dezvoltarea institutionala, adica un fel de "punere la punct" democratica si 70 % pentru finantarea investitiilor, în special în domeniul mediului, transporturilor, calitatii vietii.

Comunitatea a lansat în 1991 programul TACIS, program de asistenta tehnica pentru noile state independente rezultate din fosta URSS. Acest program se adreseaza si celor 13 tari PECO si vizeaza realizarea proiectelor în sectoare ca resursele umane (formare, sistem social), energia, transporturile, restructurarea întreprinderilor ca si distributia de produse agro-alimentare.

2.3.2. Relatiile bilaterale dintre UE sI PECO.
Acordurile de asociere

Initial comerciale, apoi de cooperare, acordurile cu tarile PECO au îmbracat, începând cu anul 1993-1994, forma asocierii. Ele au fost chiar rebotezate începând cu 1995 ca acorduri europene vizând permiterea unui "dialog structurat" între cei mai înalti responsabili politici ai Comunitatii, ai Statelor membre si ai PECO. Pe plan economic, aceste acorduri vizeaza întarirea schimburilor comerciale între parti, care ramân la ora actuala destul de limitate (între 7 si 8% din totalul importurilor si exporturilor UE).

Perspectiva aderarii tarilor PECO la UE primeaza, dupa ce Consiliul European de la Essen din decembrie 1994 a luat decizia de principiu favorabila largirii la tarile din PECO si a definit cu aceasta ocazie "o strategie de preaderare", procesul a cunoscut o puternica accelerare dupa Tratatul de la Amsterdam, iar Comisia a publicat un document de lucru si de reflectie intitulat Agenda 2000 destinata, în principal, pregatirii importantei reforme PAC si coeziunii economice si sociale, în perspectiva largirii.

CAPITOLUL V

POLITICILE EXTERNE COMUNITARE

1. Obiectivele PESC (Politicii externe si de securitate) a U.E.

Comunitatile europene nu au fost constituite ca entitati închise. Pentru a-si realiza obiectivele a trebuit sa se integreze în sfera larga a raporturilor internationale prin promovarea unor relatii de cooperare si de schimb în diverse domenii, în cadrul unei politici comune a relatiilor externe.

Statele membre sprijina activ si fara rezerve politica externa si de securitate comuna a Uniunii într-un spirit de loialitate si solidaritate reciproca.

Actiunile comune angajeaza statele membre în pozitia pe care ele o adopta si în conducerea activitatii lor.

Politica externa si de securitate comuna include, pe lânga ansamblul problemelor relative la securitatea Uniunii europene, si definirea unei politici de aparare comuna, care ar putea sa duca, la momentul oportun, la o aparare comuna, în cazul în care Consiliul european decide în acest sens, în aceasta ipoteza el recomandând statelor membre adoptarea unei decizii în aceasta privinta conform cerintelor lor constitutionale respective (art. 17 par. 1 partea întâi).

Prin Tratatul de la Nisa au fost introduse în Tratatul de la Maastricht noi dispozitii (art. 27 A - art. 27 E) privind cooperarea întarita în domeniile avute în vedere în Titlul V în discutie, constituind un progres, desi prudent, în aceasta materie, fata de Tratatul de la Amsterdam .

Astfel, în par. 1 din art. 27 A, dupa ce sunt stabilite obiectivele generale care trebuie sa fie urmarite prin instituirea unei cooperari în unul dintre domeniile Titlului V - adica salvgardarea valorilor si sustinerea intereselor Uniunii în ansamblul ei prin afirmarea identitatii acesteia ca forta concurenta pe scena internationala - sunt trei conditii pentru aceasta instituire, în sensul ca respectiva cooperare trebuie sa respecte:

- principiile, obiectivele, orientarile generale si coerenta politicii externe si de securitate comune, precum si deciziile luate în cadrul acestei politici;

- competentele Comunitatii europene si

- coerenta între politicile Uniunii si activitatile ei externe.

2. Relatiile externe

2.1. Relatiile cu organizatiile internationale
si cu tari terte

Celelalte trei tratate comunitare fundamentale - CE, CECO, Euratom - prevad competenta specifica pentru Comunitatile respective în vederea desfasurarii relatiilor externe, în virtutea personalitatilor juridice proprii.

Cu toate ca nici art. 74 (70), nici art. 75 (71) din Tratat nu confera expres Comunitatii autoritatea de a încheia acorduri internationale, este posibil ca, prin legislatia subsidiara, Comunitatea sa fie împuternicita sa încheie acorduri cu tarile terte într-un domeniu determinat.

Ori de câte ori dreptul comunitar a creat pentru institutiile Comunitatii competente în sistemul ei intern pentru atingerea unui obiectiv, Comunitatea - în opinia Curtii - are autoritatea de a intra în angajamente internationale necesare pentru atingerea acelui obiectiv chiar în absenta unei prevederi exprese în acea conexiune.

În realitate, prin art. 300 este pus la dispozitie doar cadrul procedural pentru încheierea acordurilor. Acest cadru a devenit mai complicat ca urmare a modificarilor intervenite prin adoptatarea Tratatului de la Maastricht, ca si prin Tratatul de la Amsterdam.

Atunci când Consiliul intentioneaza sa încheie un acord care sa modifice Tratatul CE, modificarile trebuie sa fie mai întâi adoptate potrivit procedurii prevazute în art. 48 din Tratatul de la Maastricht.

Acordurile încheiate în conformitate cu art. 300 obliga institutiile Comunitatii si statele membre.

2.2. Acordurile internationale încheiate
de statele membre cu state terte

Comunitatea europeana poate avea relatii cu organizatiile internationale. În acest scop Comisia, conform art. 302 CE, va asigura mentinerea unor raporturi adecvate cu organele Natiunilor Unite si ale institutiilor sale specializate, precum si cu toate organizatiile internationale. Comunitatea va stabili toate formele corespunzatoare de cooperare cu Consiliul Europei (art. 230 CE). De asemenea, ea întretine o strânsa colaborare cu OCDE, în modalitatile care sunt fixate de comun acord (art. 304 CE).

Sunt stabilite relatii diplomatice cu un mare numar de state terte.

Instituirea Comunitatilor europene si a Uniunii europene nu a înlaturat si nici nu înlatura posibilitatea pentru statele membre de a încheia independent acorduri internationale. Ele sunt suverane în a decide daca si când sa convina asemenea acte juridice. Nici unul dintre tratatele comunitare nu contine vreo referire expresa în aceasta privinta. Singurele elemente restrictive, care, pe fond, nu ar afecta capacitatea de a încheia acorduri internationale, ar putea fi considerate cele ce sunt de domeniul art. 10 CE care prevede obligatia statelor de a se abtine de la orice masura care ar putea sa pericliteze realizarea obiectivelor Tratatului, si al art. 226 CE, în legatura cu neîndeplinirea unei obligatii potrivit Tratatului de catre un stat si posibilitatea sesizarii Curtii de justitie si de catre Comisie.

3. Acordurile de asociere

Aceste acorduri sunt încheiate de Comunitatile europene în principal cu diverse state europene terte, deseori ca o modalitate de tranzitie, de adaptare sau de asteptare în vederea dobândirii statutului de membre ale Uniunii europene. Ele sunt convenite în temeiul art. 310 CE si art. 206 Euratom. Initial, asemenea acorduri au fost limitate la tarile mediteraneene - Grecia, Tunisia, Maroc, Malta, Cipru, Turcia, dar, au ramas în vigoare acordurile cu Turcia, Malta si Cipru, iar Grecia a aderat la Comunitatile europene. Cu Tunisia si Maroc, recent, au fost încheiate acorduri mediteraneene de asociere - Deciziile Consiliului si Comisiei din 26 ianuarie 1998, respectiv din 24 ianuarie 2000.

În ultimii ani au mai fost convenite acorduri de asociere cu: România, Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia si Lituania . Un tip distinct de acorduri - de cooperare si parteneriat - a fost conceput pentru tarile din fosta U.R.S.S. Asemenea acorduri au fost semnate, spre exemplu cu Rusia la 24 iunie 1994, cu Ucraina, la 14 iunie 1994, cu Moldova în noiembrie 1994, intrat în vigoare la 1 iulie 1998.

Acordul european de asociere între România, pe de o parte, si Comunitatile europene si statele membre ale acestora, pe de alta parte, a fost semnat de tara noastra la 1 februarie 1993 si ratificat prin Legea nr. 20 din 6 aprilie 1993 (intrat în vigoare la 1 februarie 1995). Pâna la momentul intrarii în vigoare a Acordului a fost operant un Acord interimar privind comertul si aspectele legate de comertul dintre România, pe de o parte, si Comunitatea europeana si CECO, pe de alta parte, semnat la Bruxelles, la 1 februarie 1993, si ratificat de tara noastra prin Legea nr. 16 din 29 martie 1993 .

Acordul cuprinde 9 titluri care se refera la:

- dialogul politic;

- principii generale;

- libera circulatie a marfurilor (produse industriale, agricole si piscicole, prevederi comune);

- circulatia lucratorilor, dreptul de stabilire si furnizare de servicii;

- plati, capital, concurenta;

- alte prevederi cu caracter economic si armonizarea legislatiei;

- cooperarea economica în diverse sectoare: industrie, investitii, standarde agroindustriale, stiinta si tehnologie, învatamânt si pregatire profesionala, agricultura si sectorul agroindustrial, energie, sectorul nuclear, mediul înconjurator, gospodarirea apelor, transporturile, telecomunicatiile, serviciile bancare, politica monetara, spalarea banilor, dezvoltarea regionala, domeniul social, turism, întreprinderi mici si mijlocii, protectia consumatorilor, vama, droguri, etc;

- cooperarea culturala;

- cooperarea financiara;

- prevederi institutionale, generale si finale.

Acordul mai contine 19 anexe care privesc definirea produselor industriale si agricole, concesiile comunitare si ale României în domeniile industrial, agricol si piscicol, exercitarea dreptului de stabilire si proprietatea intelectuala, precum si 7 protocoale relative la textile si îmbracaminte, produsele de resortul CECO, comertul privind produsele agricole prelucrate, definirea conceptului de produse originare si metodele cooperarii administrative, prevederi specifice privind comertul între România si Spania si Portugalia, asistenta reciproca în materii vamale, unele concesii.

CAPITOLUL VI

DREPTURILE FUNDAMENTALE - ELEMENTE ALE UNEI

NOI ORDINI CONSTITUŢIONALE A UNIUNII EUROPENE

SECŢIUNEA I

CONSACRAREA sI APĂRAREA DRETURILOR FUNDAMENTALE

1. Cadrul constitutional al drepturilor

fundamentale

Dupa cum este cunoscut, UE nu dispune înca - în pofida numeroaselor cereri existente în literatura de specialitate si a celor din partea Parlamentului European - de nici un catalog cu drepturi fundamentale, formulat integral si cu valabilitate obligatorie, catalog care sa corespunda - ca marime si forta de exprimare - partii, din constitutiile statelor, referitoare la drepturile fundamentale. Profesiunea de credinta pentru respectarea drepturilor fundamentale - preluata în Tratatul de la Maastricht, referitor la Uniunea Europeana - nu specifica nici un drept individual, ci se limiteaza la o stabilire a telului Constitutiei, care este formulata ca o clauza generala si, în plus, este luata în jurisprudenta CJCE:

"Uniunea respecta drepturile fundamentale, asa cum sunt ele garantate în Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale - semnata la Roma, la 4 noiembrie 1950 - si cum rezulta ele, ca principii generale ale dreptului comunitar, din traditiile constitutionale comune ale statelor membre" (art. 8, fost art. F, II al TUE)".

Ce-i drept, "Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene" - adusa la cunostinta publica, în mod festiv, la 8 decembrie 2000, a obtinut o larga semnificatie simbolica si un amplu efect politic. Dar, consecintele ei juridice nu tin pasul cu acestea, caci - daca nu se ia în seama titlul pretinzând respect - este vorba, în realitate, despre o simpla Proclamatie, înzestrata cu înalta autoritate morala, dar fara obligativitate juridica. În preambul se face referire la faptul ca Uniunea este o comunitate de valori, care se întemeiaza pe demnitatea omului, pe libertate, egalitate si solidaritate, bazându-se pe principiile democratiei si statului de drept. În 54 de articole (continute în 7 capitole) se jura credinta demnitatii omului, drepturilor la libertate, egalitatii, solidaritatii, drepturilor cetatenesti si drepturilor în fata justitiei.

Confirmate prin documente sunt, printre altele, drepturi "clasice" - precum respectarea vietii private si a vietii de familie, dreptul la încheierea casatoriei si la întemeierea familiei, libertatea religioasa, dreptul la exprimarea libera a opiniei si la informare - dar si drepturi "moderne", precum sunt dreptul la azil, dreptul la educatie, libertatea antreprenoriala, drepturile copilului precum si ale oamenilor vârstnici si handicapati, protectia datelor referitoare la persoana, protectia mediului înconjurator si a consumatorilor sau interzicerea clonarii oamenilor. Pe durata celor 9 luni de tratative între cei 62 de membri ai Adunarii, care au elaborat Carta, au fost deosebit de controversate drepturile sociale, ca dreptul de coparticipare a lucratorilor la luarea deciziilor în întreprinderi, securitatea sociala si ajutorul social, a caror garantie s-a lovit - înainte de orice - de rezistenta din partea Regatului Unit.

Domeniul de aplicare a Cartei se întinde la organe si institutii ale Uniunii Europene, precum si la statele membre, dar acestea implementeaza dreptul comunitar (art. 51). Îngradirile exercitarii drepturilor si libertatilor recunoscute trebuie sa fie prevazute legal si sa respecte esenta acestor drepturi si libertati (art. 52).

Pe de alta parte, este adevarat ca toate cele 15 state membre UE - nu însa si Comunitatile Europene/Uniunea Europeana ca atare - sunt parti contractante ale Conventiei Europene asupra Drepturilor Omului (CEDO) a Consiliului Europei, care este conceputa ca o veritabila conventie între state. În afara de aceasta, o aderare CE/UE la CEDO ar fi exclusa - cel putin în actuala conjunctura juridica - din motive de drept comunitar. Într-un recent raport, referitor la aderarea Comunitatii la CEDO, CJCE a scos în evidenta "dimensiunea de drept constitutional" a modificarii esentiale - survenind odata cu o astfel de aderare - a sistemului de aparare a drepturilor omului în Comunitate si a conchis, de aici, ca tratatele internationale din acest domeniu nu se pot sprijini pe nici un temei juridic specific al dreptului comunitar, nici pe clauza subsidiara a umplerii lacunelor, prevazuta la art. 308 (fost art. 235) al TCE. Aderarea ar pretinde o modificare a Tratatului, mai ales daca se tinea seama de amplele efecte - pe plan institutional - ale unei astfel de masuri de aderare (prin care ar putea fi reduse competentele CJCE conform art. 220 [fost art. 164], art. 292 [fost art. 219] ale TCE). Ca urmare, chintesenta acestui raport pare a sta în faptul ca - pe de o parte - nu este permisa punerea la dispozitie, prin acorduri internationale, a structurii de baza a Comunitatii, ca si în faptul ca - pe de alta parte - un catalog de drepturi fundamentale al Comunitatii nu poate fi elaborat pe baza dreptului comunitar secundar, în cadrul caruia - în cazul unei aderari a CE - ar fi considerat si CEDO.

Facând abstractie de câteva sporadice reglementari din tratate - care se refera la drepturi fundamentale (de exemplu interzicerea discriminarii pe considerente de catatenie - art. 12 [fost art. 6] TCE; principiul salarizarii independente de sex - art. 141 [fost art. 119] TCE; principiul proportionalitatii si interzicerea discriminarii în domeniul Pietei Agrare Comune - art. 34 II 2 [fost art. 40 III 3] TCE) - tratatele comunitare sunt "oarbe la drepturile fundamentale". Ca urmare, în general evolutia apararii drepturilor fundamentale în CE/UE si în special cristalizarea domeniului de aparare si a limitelor fiecaruia dintre drepturile fundamentale se sprijina pe dreptul judiciar; ele sunt opera elaborarii dreptului pretorian de catre CJCE, care - conform propriei sale metodici cazuistice - a dezvoltat, cu intensitate crescânda, o doctrina coerenta a drepturilor fundamentale.

2. Apararea drepturilor fundamentale

în jurisprudenta CJCE

2.1. Principii de drept

În jurisprudenta ei - între timp puternic consolidata - CJCE sprijina drepturile fundamentale ca pe o parte componenta a principiilor de drept generale. În aceasta privinta, ea se lasa condusa, în primul rând, de traditiile constitutionale comune ale statelor membre, considerate ca surse de gasire a solutiei legale, dar ea antreneaza - ca mijloace de orientare ajutatoare - si tratatele internationale referitoare la apararea drepturilor fundamentale, încheiate de catre statele membre, în primul rând CEDO. În ceea ce priveste CEDO, tendinta jurisprudentei CJCE este de a considera prevederile acesteia ca pe un standard minim pentru dreptul comunitar, ceea ce are scopul practic de reproducere autonoma a CEDO în ordinea de drept comunitara.

Curtea de Justitie stabileste continutul fiecarui drept fundamental pe calea compararii evaluatoare a normelor de drept, dar ea accentueaza ca garantarea acestor drepturi trebuie sa fie inclusa în structura si telurile Comunitatii. De aceea, CJCE nu este dispusa sa compare direct dreptul comunitar secundar cu vreuna din constitutiile nationale, de exemplu cu Constitutia germana, dar - cu toate acestea - CJCE recurge la ordinile constitutionale nationale în cadrul stabilirii continutului propriilor principii de drept ale Comunitatii.

Atentia principala a jurisprudentei initiale a CJCE a fost la sursele juridice si la introducerea drepturilor fundamentale în structura generala a dreptului comunitar. Ulterior, pe primul plan a trecut conotatia sociala a drepturilor fundamentale. Similar clauzei legaturii sociale, din art. 14 al Constitutiei germane, Curtea de Justitie scoate în evidenta faptul ca drepturile fundamentale - recunoscute de catre ea - trebuie privite în legatura cu functia lor sociala. Interventii în pozitiile relevante pentru drepturile fundamentale sunt admisibile numai în urmatoarele trei conditii:

- justificarea interventiei prin telurile Comunitatii, care servesc binelui general;

- proportionalitatea interventiei, tinând seama de scopul urmarit;

- garantarea esentei dreptului aparat.

În privinta întinderii apararii, trebuie mentionat faptul ca drepturile fundamentale prevazute de CE/UE îi protejeaza - în domeniul de valabilitate a dreptului comunitar - nu numai pe cetatenii Uniunii, adica pe cetatenii statelor membre UE (a se vedea art. 17 [fost art. 8] I TCE), ci si pe toate persoanele fizice si juridice, deci si subiecti din terte tari, daca aceste drepturi fundamentale sunt - conform calitatii respectivei norme - adecvate în acest scop (îndreptatirea la drepturi fundamentale). Pe de alta parte, drepturile fundamentale ale CE/UE angajeaza nu numai organele comunitare - în special pe acela având functia de organ legislativ al Comunitatii - ci si statele membre, daca acestea implementeaza dreptul comunitar, mai ales daca ele îl pun în executare pe plan administrativ (obligarea fata de drepturile fundamentale). Din acest punct de vedere, pentru institutiile nationale aceasta înseamna ca ele sunt supuse unei duble obligari în privinta drepturilor fundamentale, si anume, decurgând din dreptul statului respectiv si din dreptul comunitar. Pe termen mai lung, efectul reciproc - legat de acest aspect - al ambelor sfere juridice s-ar putea repercuta pozitiv asupra apararii, pe plan intern, a drepturilor fundamentale în acele state membre, al caror grad de aparare autonoma este înca inferior dreptului comunitar.

2.2. Garantarea drepturilor fundamentale
în jurisprudenta CJCE

Corespunzator stabilirii obiectivelor preponderent economice ale Comunitatii, drepturile fundamentale cu legatura economica si sociala formeaza obiectul principal al jurisprudentei de pâna acum, totusi exista deja o succesiune de diferite alte drepturi fundamentale. În aceasta privinta, juristul pregatit în dreptul german remarca predispozitia metodica si pragmatica a jurisprudentei, care - de regula - procedeaza într-un mod orientat spre rezultat si, cu aceasta ocazie, chiar omite ocazional o mai precisa stabilire a domeniului de aparare a drepturilor fundamentale, asigurat de dreptul în discutie.

Între drepturile fundamentale recunoscute de catre CJCE sunt urmatoarele:

- dreptul de proprietate;

- libertatea profesiei, respectiv dreptul la activitate economica;

- libertatea de asociere si libertatea de coalizare;

- libertatea religioasa si libertatea cultului;

- libertatea opiniei si a informarii;

- respectarea vietii private si a vietii de familie;

- confidentialitatea corespondentei purtate cu aparatorul;

- dreptul de a nu trebui sa te acuzi singur;

- inviolabilitatea locuintei;

- alegerea libera a partenerului de afaceri.

Principiul echitatii (interzicerea discriminarii) afirma - în definitia lui cea mai generala - ca "situatii de fapt compatibile nu este permis sa fie tratate diferit, chiar daca o diferentiere ar fi justificata în mod obiectiv".

Principiul proportionalitatii (a se vedea art. 5 [fost art. 3b] III TCE) cuprinde - similar ca în dreptul constitutional german - o dispozitie de apreciere a bunurilor si intereselor, care contine aspectele referitoare la caracterul adecvat si de necesitatea, la alegerea mijloacelor si la interdictia excesului.

Principiul drepturilor legitime poate împiedica retragerea unui act administrativ nelegal, favorizant, cu efect ex tunc, respectiv intrarea retroactiva în vigoare a unui regulament. Astfel, de exemplu, în domeniul unei reglementari a cotelor de lapte, fermierii pot invoca principiul drepturilor legitime, daca au fost exclusi de la repartizarea unei cote tocmai din cauza faptului ca - pe baza unei obligatii temporare de necomercializare, promovata chiar de catre Comunitate - ei nu produsesera deloc lapte în anul de referinta în discutie; în aceasta situatie, agentii economici afectati aveau dreptul de a se încrede în efectele, limitate în timp, ale obligatiilor asumate de ei anterior.

Dreptul de a fi audiat în justitie trebuie respectat - ca o componenta de baza în procesul aflat pe rol - în procedura administrativa în fata Comisiei, dar si în procedura CJCE. Principiul afirma ca nu este permis ca masuri defavorizante sa se sprijine pe fapte sau documente, în legatura cu a caror existenta si importanta persoanele afectate nu s-au putut exprima concret.

Sanctiunile în procedura disciplinara si în procedura de stabilire a amenzii se supun imperativului non bis in idem. Fireste, acest principiu nu este valabil direct în raportul dintre sanctiunile dreptului comunitar si acelea ale dreptului national (de exemplu datorita încalcarii reglementarilor referitoare la concurenta), deoarece aici este vorba despre doua sfere juridice separate una de cealalta. Totusi - la impunerea unei amenzi pe baza dreptului comunitar - autoritatea comunitara trebuie sa ia în considerare sanctiunea aplicata deja într-un stat membru, pentru aceeasi situatie, pe baza respectivului drept national. Aceasta jurisprudenta ar putea capata relevanta actuala în privinta competentei Bancii Centrale Europene (EZB) de a dispune - împotriva acelor societati lente în îndeplinirea obligatiilor si contravenind politicii monetare a Sistemului European al Bancilor Centrale (ESZB) - amenzi sau obligarea la plata (art. 110 [fost art. 108 a] III EGV).

2.3. Apararea drepturilor fundamentale la nivel
comunitar si national

Dupa cum s-a aratat, cerinta existentei unui eficient sistem comunitar de aparare a drepturilor fundamentale este, totodata, o chestiune a teoriei dreptului constitutional national, care leaga transferul - catre detinatori internationali de suveranitate - al drepturilor de suveranitate nationale de conditia unui nivel functional echivalent de aparare a drepturilor fundamentale. În cultura juridica germana, în mod traditional conservativ-izolationista, aceasta cerere a condus la o exagerare nationalista, unica pe plan european, care - nu pe nedrept - le-a adus agitatorilor, în acest caz Curtea Constitutionala Federala a R.F. Germania (CCF), reprosul de imperialism de dreapta. Problematica încarcata de stare conflictuala a devenit cunoscuta în literatura ca jurisprudenta "Solange", dupa cuvântul initial al tezelor din deciziile în discutie.

Desi în hotarârea "Solange I" din 29 mai 1974, CCF a recunoscut - în concordanta cu jurisprudenta CJCE - ca dreptul comunitar constituie o ordine de drept de sine statatoare, care decurge dintr-o sursa juridica autonoma, totusi ea a avut suspiciuni ca - cel putin în actualul stadiu al procesului de integrare europeana - nu ar fi garantata înca o suficienta certitudine de natura legala cu privire la o aparare eficienta a drepturilor fundamentale, caci ordinea comunitara nu dispune înca de nici un catalog al drepturilor fundamentale - definitiv formulat si hotarât de catre un Parlament - care sa fie corespunzator catalogului drepturilor fundamentale al Constitutiei germane. Cel putin, însa, "atât timp cât" aceste conditii nu sunt îndeplinite, îi revine CCF obligatia de a verifica compatibilitatea dreptului comunitar derivat cu drepturile fundamentale.

Decizia mentionata a CCF a fost resimtita, în mod general, ca o lovitura împotriva integrarii europene, fiind puternic criticata în literatura, desi ea are si partea ei buna, caci i-a dat CJCE ocazia ca, ulterior, sa ia mai des în considerare chestiuni privind drepturile fundamentale. Ca urmare, chiar si fara ca, între timp, sa fi fost adoptat un catalog al drepturilor fundamentale pentru CE, CCF a putut - cu Hotarârea din 22 octombrie 1986 ("Solange II") - sa abandoneze rezervele sale fata de afirmatul deficit de drepturi fundamentale al Comunitatii. De acum înainte, CCF recunoaste ca între timp - pe calea perfectionarii dreptului judiciar - CJCE garanteaza o aparare a drepturilor fundamentale, care trebuie considerata ca fiind, în esenta, egala celei impuse de catre Constitutia germana. Asadar - atât timp cât CJCE garanteaza o protectie eficienta a drepturilor fundamentale, în raport cu autoritatea suverana a Comunitatii - CCF nu va mai exercita activitatea de control al normelor fata de dreptul comunitar, care serveste ca baza juridica pentru atitudinea instantelor si autoritatilor germane. Cererile înaintate de judecatori, referitoare la acest aspect, nu sunt admise.

Cu toate acestea - desi, odata cu "hotarârea Solange II", conflictul de competenta latent între Luxemburg si Karlsruhe pare a fi dezamorsat - el nu este înca înlaturat definitiv. "Sentinta Maastricht" din 12 octombrie 1993 - cu care CCF a afirmat, summa summarum, compatibilitatea Tratatului asupra Uniunii Europene cu Constitutia germana, dar a pus obstacole semnificative în calea dezvoltarii mai departe - lasa sa se recunoasca, mai degraba, o reînnoita punere a accentului în sensul unei amplificate tendinte spre "renationalizarea" apararii drepturilor fundamentale fata de autoritatea suverana a Comunitatii. În aceasta sentinta, CCF întareste competenta sa pentru garantarea generala - în domeniul de valabilitate a Constitutiei - a unei aparari eficiente a drepturilor fundamentale, dar subliniaza faptul ca vrea sa-si exercite jurisdictia sa într-un "raport de cooperare" cu CJCE, raport "în care CJCE garanteaza apararea drepturilor fundamentale în fiecare caz individual, pe întreg teritoriul Comunitatilor Europene, drept urmare CCF putându-se limita la o garantare generala a standardului indispensabil pentru drepturile fundamentale".

Asadar, în pofida principiului - stabilit în hotarârea "Solange II" (la care se refera explicit "sentinta Maastricht") - al neexercitarii conditionate a jurisdictiei CCF, întelegerea germana a constitutiei este înca marcata de teza conform careia competenta pentru integrare a Republicii Federale Germania (art. 24 Cf. noua versiune) îsi gaseste limitele ei în abandonarea "identitatii ordinii constitutionale în vigoare, prin patrunderea în structura ei de baza".

Necesitatea unui catalog al dreptului fundamental

De mai mult timp, voci critice - exprimate în literatura - critica insuficienta apararii pur pretoriene a drepturilor fundamentale în ordinea de drept a Uniunii si asociaza aceasta critica cu cerinta întocmirii unui catalog al drepturilor fundamentale, obligatoriu din punct de vedere juridic si având valoare de constitutie a UE. Aceasta teza este sustinuta cu diferite argumente, în prim plan fiind doua directii de argumentare: pe de o parte siguranta în fata legii si transparenta, iar pe de alta parte functia de legitimare si de integrare a drepturilor fundamentale.

3.1. Siguranta în fata legii si transparenta

Drepturile fundamentale au nu numai caracter de aparare individuala, ci si o functie de ordine politica. Ca expresie a angajamentului fata de valori ale dreptului, ele întruchipeaza concomitent elemente ale unei ordini valorice obiective a "comunitatii juridice" europene. În aceasta perspectiva, solicitarea unei codificari a drepturilor fundamentale în Uniune - asa cum, de multa vreme, a cerut-o energic Parlamentul European - merita o sustinere durabila. Un catalog aflat în vigoare, nu doar proclamativ, al drepturilor fundamentale - formulate într-o forma inteligibila pentru cel supus legii si confirmate prin documente - ar aduce transparenta suplimentara, siguranta în fata legii si apropiere de cetatean. Prin aceasta constatare nu trebuie, în nici un caz, subapreciata activitatea CJCE de edificare juridica, care consta în faptul ca - anticipând elaborarea unei constitutii a UE, de catre o putere constituanta - a inclus Uniunea într-o ordine caracteristica statului de drept. Chiar si în sistemele juridice ale statelor membre UE, stabilirea continutului textelor din constitutie, precum si precizarea si alcatuirea acestora, este încredintata puterii judecatoresti. Totusi, aceasta înseamna o crestere a transparentei si a previzibilitatii, asadar siguranta în fata legii, daca justitia pretoriana individuala - la urma urmelor cunoscuta si înteleasa numai de catre specialisti - este delimitata, ca obiectiv si continut, prin instructiunile cu caracter normativ ale unui catalog întocmit în scris si având valoare de constitutie.

3.2. Functia de legitimare si de integrare

Pe baza caracterului de transparenta urmeaza a nu se pierde din vedere efectul - aducând legitimitate si promovând integrarea - al unui catalog al drepturilor fundamentale, obligatoriu din punct de vedere juridic. Un astfel de catalog ar putea sa contribuie la formarea - în rândul populatiei UE - a unei constiinte europene comune a drepturilor fundamentale, sa ajute la dezvoltarea unor concepte comune privind democratia si statul de drept si - astfel, în mod indirect - sa devina un factor de impulsionare si o forta motrice a procesului de integrare aflat în curs. Eficienta apararii pretoriene a drepturilor fundamentale de catre CJCE ar avea numai de câstigat în aceasta privinta: "densitatea controlului" - deseori resimtita din perspectiva doctrinei germane a dreptului constitutional, ca fiind insuficienta - ar putea fi marita, iar temeritatea judecatorilor de a casa acele acte de justitie comunitare, care sunt contrare drepturilor fundamentale, ar putea fi consolidata. Desigur, un catalog UE al drepturilor fundamentale va putea sa-si dezvolte întreg potentialul sau politic de integrare numai daca el este realizat prin coparticiparea si cu aprobarea unei Adunari Populare europene, alese în mod democratic, adica a Parlamentului European.

SECŢIUNEA A II-A

CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE

ALE UNIUNII EUROPENE - DOCUMENT DE REFERINŢĂ

ÎN EVOLUŢIA CONSTITUŢIONALĂ ACTUALĂ

A COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Consiliul European, în reuniunea solemna din 7 decembrie 2000, a adoptat Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene acceptata, cu un an mai târziu, de sefii de state si de guverne din cele 15 State membre ale Uniunii Europene.

Carta constituie rezultatul extraordinar al eforturilor din ultimii ani de elaborare a unui document scris care sa garanteze drepturile fundamentale si un relevant "punct de vedere" în dezbaterea actuala asupra unei proceduri adecvate de elaborare a Constitutiei Uniunii.

Istoricul adoptarii Cartei

În declaratia comuna a Parlamentului, Consiliului si Comisiei din 5 aprilie 1977 s-au facut referiri la jurisprudenta dezvoltata dupa 1969 a Curtii de justitie în materia drepturilor fundamentale, la traditiile constitutionale comune statelor membre si la conventia Europeana a Drepturilor Omului (CEDH).

Alaturi de declaratiile Consiliului, având valoarea programelor politice, declaratia Parlamentului European relativa la drepturile si libertatile fundamentale, din 12 aprilie 1989, a deschis calea spre realizarea obiectivului unei Carte a drepturilor fundamentale, codificata dupa modelul CEDH.

Un proiect al drepturilor fundamentale inserat în decizia din 10 februarie 1994, privind "proiectul unei constitutii europene" a fost prezentat Parlamentului European, el reluând, cu unele nuante, Declaratia din 1989.

Preambulul Actului Unic European (A.U.E.) din 28 februarie 1986 si cel al Tratatului asupra Uniunii Europene (T.U.E.), semnat la 7 februarie 1992, introduc o revizuire a Tratatelor trimitând, deja, la raportul dintre legitimarea democratica si izvoarele precitate ale jurisprudentei. Singura dispozitie conventionala figura în art. 6 II din Tratatul asupra Uniunii (fostul F II 2) sub forma unei obligatii de respect a drepturilor fundamentale. Propunerea unui catalog de drepturi fundamentale a aparut abia în concluziile Consiliului European din 15 si 16 decembrie 1995 ca un punct aparte pe ordinea de zi a Conferintei interguvernamentale din 1996 (Anexa 15).

La reuniunea Consiliului European de la Köln (4 iunie 1999) s-a decis, la propunerea guvernului federal german, crearea unui organism special cu misiunea elaborarii unei carte a drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. Mandatul dat acestuia trebuia sa contina principiile comune ale CEDH si traditiile constitutionale comune Statelor membre: drepturile fundamentale economice si sociale care figurau în "Carta sociala europeana" si în "Carta comunitara a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor" trebuiau, de asemenea, sa fie luate în consideratie.

Constituirea Conventiei pentru drepturile fundamentale a fost decisa la una din reuniunile Consiliului European de la Tampere (Finlanda) la 16 octombrie 1999, fiind compusa din 15 reprezentanti ai sefilor de state si de guvern, 16 membri ai Parlamentului European si 30 de membri ai Parlamentelor nationale (2 la un Stat membru), precum si un reprezentant al Comisiei Europene, în total 62 de membri.

Mandatul acestei Conventii cuprindea si sarcina de a proceda la un schimb de idei intense cu statele candidate la aderare si cu alte instante, grupari sociale si experti. Astfel definita, Conventia s-a constituit, practic, la 17 decembrie 1999 la Bruxelles, alegându-si presedintele, în persoana fostului presedinte la Curtii Constitutionale federale germane si al Republicii Federale, dr. Roman Herzog.

2. Elaborarea, adoptarea si publicarea Cartei

Procedura de lucru a Conventiei a fost adoptata de aceasta, potrivit cu autonomia larga care i-a fost încredintata de Consiliul European.

Presedintele a renuntat la votul pe articole si a considerat adecvata regula consensului, în masura în care, nu putea fi obtinuta unanimitatea. Potrivit concluziilor Consiliului European de la Tampere, documentele de lucru au fost elaborate de comitetul de redactare si prezentate Conventiei. Pentru a asigura o eficacitate optimala, timpul de interventie (luarea de cuvânt) al membrilor Conventiei a fost strict reglementat, fiind limitat la 3 minute pentru fiecare membru si numai la o singura interventie în privinta unui articol.

O noua redactare a textului a fost elaborata pe baza discutiilor tinând cont de propunerile de modificare orale sau scrise, iar, fiecare articol s-a propus la vot.

Textul proiectului Cartei a fost luat în dezbatere de un numar mare de organizatii neguvernamentale si de experti, fiind, apoi, examinat de reprezentantii organelor Comunitatii Europene, ai Comitetului economic si social, ai Comitetului regiunilor si a Mediatorului european; de asemenea, proiectul a fost examinat de reprezentantul Consiliului Europei, de 66 organizatii neguvernamentale (ONG) care lucreaza în favoarea protectiei si promovarii drepturilor omului si care au fost audiate la sesiunea din 12 mai 2000 a Conventiei, insistându-se, mai ales, asupra raportului Cartei cu drepturile sociale, asupra nediscriminarii si principiului egalitatii.

La 2 octombrie 2000, Conventia pentru drepturile fundamentale a prezentat, conform mandatului sau, proiectul Cartei, iar, la 7 decembrie 2000, ea a fost semnata în sedinta solemna de la Nisa a Consiliului European, de cele trei organe constitutionale europene: Presedintele Parlamentului European, cel al Comisiei Europene si cel al Consiliului de ministri.

În paralel, Consiliul European a primit, cu satisfactie, Declaratia comuna a trei institutii politice si a subliniat ca problema valorii juridice a Cartei va fi examinata ulterior.

Carta drepturilor fundamentale a fost publicata câteva zile mai târziu în partea C a Buletinului oficial al Comunitatii Europene.

3. Principalele norme ale Cartei drepturilor fundamentale

Carta se compune din preambul si 7 capitale.

Preambul

Capitolul I - Demnitatea (art. 1-5)

- art. 1 - Demnitatea umana

- art. 2 - Dreptul la viata

- art. 3 - Dreptul la integritatea persoanei

- art. 4 - Interzicerea torturii si a tratamentelor sau a

pedepselor inumane sau degradante

- art. 5 - Interzicerea sclaviei si a muncii fortate

Capitolul II - Libertati

- art. 6 - Dreptul la libertate si securitate

- art. 7 - Respectul vietii private si de familie

- art. 8 - Protectia datelor personale

- art. 9 - Dreptul la casatorie si dreptul de

întemeiere a familiei

- art. 10 - Libertatea gândirii, constiintei si religiei

- art. 11 - Libertatea expresiei si informarii

- art. 12 - Libertatea de întrunire si de asociere

- art. 13 - Libertatea artelor si stiintelor

- art. 14 - Dreptul la educatie

- art. 15 - Libertatea alegerii ocupatiei si dreptul de

angajare în munca

- art. 16 - Libertatea de a conduce afaceri

- art. 17 - Dreptul de proprietate

- art. 18 - Dreptul de azi

- art. 19 - Protectia fata de eventualitatea stramutarii,

expulzarii sau extradarii

Capitolul III - Egalitatea (art. 20-26)

- art. 20 - Egalitatea în fata legii

- art. 21 - Nediscriminarea

- art. 22 - Diversitatea culturala, religioasa si

lingvistica

- art. 23 - Egalitatea între barbati si femei

- art. 24 - Drepturile copilului

- art. 25 - Drepturile persoanelor vârstnice

- art. 26 - Integrarea persoanelor cu handicap

Capitolul IV - Solidaritatea (art. 27-38)

- art. 27 - Dreptul lucratorilor la informare si

consultare în cadrul întreprinderilor

- art. 28 - Dreptul de negociere si actiune colectiva

- art. 29 - Dreptul de acces la serviciile de plasament

- art. 30 - Protectia împotriva concedierii

nejustificate

- art. 31 - Conditii de munca egale si juste

- art. 32 - Interzicerea muncii copiilor si protectia

tinerilor la locul de munca

- art. 33 - Viata de familie si profesionala

- art. 34 - Securitatea sociala si asistenta sociala

- art. 35 - Asistenta sanitara

- art. 36 - Accesul la serviciile de interes economic

general

- art. 37 - Protectia mediului

- art. 38 - Protectia consumatorului

Capitolul V - Drepturile cetatenesti (art. 39-46)

- art. 39 - Dreptul de vot si de candida la alegerile pentru Parlamentul European

- art. 40 - Dreptul de a vota si de a candida la alegerile municipale

- art. 41 - Dreptul la o buna administrare

- art. 42 - Dreptul de acces la documente

- art. 43 - Avocatul poporului

- art. 45 - Libertatea de circulatie si de resedinta

- art. 46 - Protectia diplomatica si consulara

Capitolul VI - Justitia (art. 47-50)

- art. 47 - Dreptul la cai de atac efective si la o judecata corecta

- art. 48 - Prezumtia de nevinovatie si dreptul la aparare

- art. 49 - Principiile legalitatii si proportionalitatii faptelor penale si a sanctiunilor

- art. 50 - Dreptul de a nu fi judecat si pedepsit de doua ori în procedurile penale pentru aceeasi fapta

Capitolul VII - Dispozitii generale (art. 51-54)

- art. 51 - Domeniul de aplicabilitate

- art. 52 - Domeniul de aplicabilitate a drepturilor garantate

- art. 53 - Nivelul de protectie

- art. 54 - Interzicerea abuzului de drepturi

Preambulul Cartei subliniaza fondul de valori comun popoarelor europene si constiinta responsabilitatii pentru patrimoniul sau spiritual si moral, indivizibilitatea si universalitatea drepturilor omului; el accentueaza, totodata, competentele si misiunile actuale ale Comunitatii, astfel încât, principiul subsidiaritatii sa tina cont de traditiile constitutionale comune statelor membre si de drepturile omului, regionale si internationale.

În capitolele I-III sunt cuprinse drepturile si libertatile esentiale continute în CEDH, unele drepturi fiind, însa, o inovatie proprie Cartei, cum ar fi protectia datelor cu caracter personal (art. 8), recunoasterea libertatii artei si stiintei )art. 13) si, de asemenea, unele drepturi economice fundamentale (libertatea profesionala, dreptul de a munci) sau dreptul de azil. Totodata, sunt reglementate principiile generale, cum este cel al egalitatii, ca si drepturile fundamentale sociale, care se regasesc si în Carta sociala europeana din 18 octombrie 1961, în Carta comunitara a drepturilor sociale, fundamentale al muncitorilor din 9 decembrie 1989, ca si în Pactul international asupra drepturilor economice, sociale si culturale, adoptat de ONU la 19 decembrie 1966.

Carta garanteaza drepturile cetateanului, privite ca drepturi fundamentale acordate cetatenilor Uniunii (cap. V), ca si drepturile de natura procesuala recunoscute de CEDH si de Pactul international asupra drepturilor civile si politice (cap. VI-VII).

4. Domeniul de aplicare a Cartei drepturilor fundamentale

4.1. Persoanele vizate de Carta

Din punct de vedere comparativ, Carta are o conceptie larga care deschide, în principiu, oricarei persoane si, deci, chiar resortisantilor tarilor terte, accesul la toate drepturile fundamentale, cu exceptia drepturilor de cetatenie evocate în capitolul V.

Numai dreptul la libertatea de circulatie si la libertatea de sedere sunt rezervate prin art. 45 cetatenilor Uniunii, iar drepturile fundamentale cetatenesti sunt, fara exceptii, recunoscute ca drepturi individuale si nu ca drepturi colective, inclusiv din cele referitoare la minoritati )art. 22).

4.2. Din punct de vedere material

Potrivit art. 51 al Cartei, aceasta se aplica institutiilor si organelor Uniunii în respectul principiului subsidiaritatii, ca si statelor membre, numai atunci când "pun în aplicare dreptul Uniunii".

Contrar CEDH (Conventia Europeana a Drepturilor Omului), care contine - ca si numeroase ale constitutii europene - pentru fiecare drept fundamental, limitele specifice care pot fi aduse limitarii exercitiului sau, Carta a optat pentru o clauza limitativa generala sau orizontala. Prima limita priveste garantarea substantei dreptului fundamental, iar cea de-a doua, principiului proportionalitatii, relativ la limita interesului general si la necesitatea protectiei drepturilor si libertatilor altuia (ale celuilalt).

Conceptia împartasita de membrii Conventiei, dupa care CEDH trebuie sa serveasca drept norma directoare si de referinta în interpretarea Cartei nu trebuie sa conduca la concluzia ca ordinea comunitara a drepturilor omului îsi poate pierde autonomia si caracterul sau propriu. Drept urmare, interpretarea, la nivelul minim oferit de CEDH, ca o interdictie de a coborî sub acest nivel, apare oportuna, aceasta interpretare trebuind sa tina cont de distinctia între executarea directa de catre organele C.E. si transpunerea în fapte de Statele membre.

Chiar daca aceasta Carta nu are valoare juridica directa, nu se poate nega ca ea produce deja efecte asupra organelor Uniunii, dar si asupra cetatenilor, fiind considerata, totodata, ca un izvor indirect al dreptului comunitar.

TITLUL II

DREPT COMUNITAR INSTITUŢIONAL

CAPITOLUL I

INSTITUŢIILECOMUNITARE

SECŢIUNEA I

INSTITUŢIILE COMUNITARE DE DECIZIE.

PUTERILE COMUNITARE

În conformitate cu art. 7 din Tratatul CE, sarcinile încredintate Comunitatii sunt realizate de:

- un Parlament european

- un Consiliu

- o Comisie

- o Curte de justitie

- o Curte de conturi,

fiecare institutie actionând în limitele atributiunilor care îi sunt conferite prin tratat.

Initial, prin tratatele de instituire a Comunitatilor europene s-au creat organe paralele cu atributiuni asemanatoare. Ele au fost unificate prin Tratatul de fuziune, astfel ca, începând cu 1 iulie 1967 cele trei Comunitati au dispus de institutii comune.

1. Parlamentul European

1.1. Constituire

Parlamentul European, compus din reprezentanti ai popoarelor reunite în Comunitate, exercita puterile care îi sunt conferite prin Tratat (art. 189). Aceste dispozitii legale au o dubla semnificatie: prima - în sensul ca de vreme ce membrii Parlamentului reprezinta popoarele respective, ei nu pot sa fie mandatati de guvernele statelor lor spre a îndeplini anumite instructiuni si nici nu pot sa fie tinuti de vreo obligatie de consultare; a doua - în sensul ca statele sunt reunite în Comunitate, ceea ce releva o comuniune de interese si aspiratii, potrivit obiectivelor ce le stabilesc. Mai mult, s-a afirmat ca membrii Parlamentului reprezinta nu numai propriile lor popoare, ci si alte popoare ale comunitatii, având în vedere formarea grupurilor de partide politice.

Numarul total al reprezentantilor alesi este în prezent de 626, din care 99 revin Germaniei, câte 87 revine Frantei, Italiei si Marii Britanii, 64 Spaniei, 31 Olandei, câte 25 pentru Belgia, Grecia si Portugalia, Suediei 22, Austriei 21, câte 16 Danemarcei si Finalandei, 15 Irlandei si numai 6 pentru Luxembrug, fata de totalul de 567 la alegerile din 1994 si 518 anterior.

Parlamentul se întruneste în sesiune anuala ordinara care este prevazuta sa înceapa în a doua zi de marti a lunii martie, dar el se poate întruni si în sesiune extraordinara, la cererea unei majoritati a membrilor sai ori la cererea Consiliului sau a Comisiei. El îsi alege presedintele si biroul dintre membrii sai (art. 197 CE). Daca nu este prevazut altfel în Tratat, Parlamentul va actiona pe baza unei majoritati absolute a voturilor exprimate. Regulile de procedura determina cvorumul (art. 198).

Organele de conducere ale Parlamentului sunt: Biroul, Conferinta presedintilor, Conferinta presedintilor birourilor permanente si temporare, Conferinta sefilor tuturor delegatiilor interparlamentare (chestorii au functii consultative).

Parlamentul îsi îndeplineste atributiile daca este realizat un cvorum de o treime din membrii sai. Dreptul de vot este personal, votul prin procura fiind interzis. Dezbaterile sunt publice, afara daca Parlamentul nu decide altfel cu o majoritate de doua treimi din voturile exprimate.

1.2. Atributii
1.2.1. Definirea atributiilor

În conformitate cu art. 192 din Tratat, în masura în care acesta din urma prevede, Parlamentul European participa la procesul ce conduce la adoptarea de acte comunitare, exercitând atributiile sale în cadrul procedurilor definite la art. 251 si art. 252; el da avize conforme si avize consultative (alin. 1).

1.2.2. Atributii decizionale legislative

Dupa enuntarea acestor atributii, s-ar putea discuta în ce masura Parlamentul European are o competenta decizionala de natura legislativa comunitara. Textul art. 192 alin. 1 enunta un principiu, acela al participarii la procesul ce duce la adoptarea de acte comunitare prin doua modalitati:

1. exercitarea atributiilor sale în cadrul procedurilor definite la art. 251 si art. 252, si

2. emiterea de avize conforme si formularea de avize consultative.

Un drept de cooperare al Parlamentului în luarea deciziilor este instituit în virtutea art. 252 în putine cazuri (de exemplu, art. 99 par. 5, art. 103 par. 2, o buna parte dintre trimiterile la art. 252 [fostul art. 189 C introdus prin TMs], fiind înlocuite cu trimiteri la art. 251 [fostul art. 189 B introdus prin TMs], urmare a modificarilor aduse prin TA).

Un drept decizional individual este acordat numai în materie bugetara - art. 272 si art. 273 CE.

Atributiile specifice cu caracter decizional mai pot reveni Parlamentului numai în cazuri strict determinate, cum ar fi cele privind propria organizare interna si functionarea sa, aprobarea amendamentelor ce-i sunt înaintate dupa ce s-a obtinut avizul Curtii de justitie în cazul revizuirii Tratatului CECO (art. 95 alin. ultim), elaborarea de propuneri în scopul de a se permite alegerile prin vot universal direct potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre si luarea unor decizii privind alegerile.

1.2.3. Atributii de ancheta si de avocat
al poporului

Parlamentul, poate, la cererea unui sfert dintre membrii sai, sa constituie o comisie temporara de ancheta pentru a examina, sub rezerva atributiilor conferite prin Tratat altor institutii sau organisme, afirmatiile de infractiune sau de rea-administrare în aplicarea dreptului comunitar, afara daca faptele afirmate sunt în discutie în fata unui organ de jurisdictie si, de asemenea, cât timp procedura jurisdictionala nu este terminata.

Pe de alta parte, este asigurat si un drept de petitionare, potrivit art. 194 si art. 195 CE, pentru orice cetatean al Uniunii, precum si pentru orice persoana fizica sau juridica rezidenta sau având sediul sau statutar într-un stat membru. Acest drept este un element de noutate absoluta în dreptul comunitar, ca urmare a modificarilor aduse prin Tratatul de la Maastricht (art. 21 CE).

O pozitie importanta în valorificarea dreptului la petitionare este detinuta de mediatorul numit de Parlament si abilitat sa primeasca plângerile ce provin de la persoanele mentionate si care sunt relative la cazurile de rea-administrare în actiunea institutiilor sau organismelor comunitare, cu exceptia Curtii de justitie si Curtii de prima instanta în exercitarea functiilor lor jurisdictionale (art. 195 par. 1).

1.2.4. Atributii de supraveghere si control

Functia de supraveghere si control este exercitata de Parlament, în special cu privire la Comisie, prin mai multe modalitati:

- membrii Comisiei pot sa participe, conform art. 197 alin. 2 la toate sedintele Parlamentului si, la cererea lor, vor fi audiati în numele Comisiei potrivit unei proceduri orale;

- în cadrul unei proceduri asemanatoare la care se adauga si o procedura scrisa, Comisia va raspunde oral sau în scris, la întrebarile ce i se pun de Parlament sau de membrii sai (art. 197 alin. 3);

- în cadrul unor discutii publice se va dezbate, conform art. 200, raportul general anual prezentat de Comisie;

- instituirea de comisii parlamentare care pregatesc deciziile ce se iau de Parlament si vor stabili contacte cu membrii Comisiei mai ales când Parlamentul nu se afla în sedinta efectiv si

- depunerea unei motiuni de cenzura (art. 201).

1.2.5. Atributii consultative

În general, este utilizata expresia "...dupa consultarea Parlamentului european" fara a se distinge în legatura cu natura avizului sau. Totusi, din interpretarea sistematica a dispozitiilor Tratatului, rezulta ca avizul care va fi dat în îndeplinirea acestei atributiuni este consultativ, întrucât atunci când s-a dorit sa se faca vreo distinctie în legatura cu natura avizului, textele legale au facut acest lucru. De fapt, în putine cazuri se face referire expresa la notiunea de "aviz" (art. 300 par. 3 partea I, de exemplu). Categoria avizelor conforme este prevazuta expres prin art. 11 par. 2, art. 105 par. 6, art. 107 par. 5, art. 161, art 190 par. 4, art. 300 par. 3 partea a II-a si a III-a, sau în cazul TMs - art. 49 alin. 1.

2. Consiliul european

2.1. Constituire si componenta

Consiliul este institutia comunitara careia, prin tratatele comunitare, i s-au încredintat importante atributii, pe care urmeaza sa le îndeplineasca potrivit unei stricte proceduri. De aceea, compozitia sa, precum si instrumentele ce-i stau la îndemâna sunt astfel concepute încât actiunile comunitare sa fie bine definite si fundamentate.

Consiliul este format din câte un reprezentant din fiecare stat membru, la nivel ministerial, împuternicit sa angajeze guvernul acestui stat membru (art. 200 alin. 1). Prin urmare, membrii Consiliului sunt reprezentanti ai statelor, în domeniul decizional, la nivel politic si juridic, exprimând interesele nationale si nu vor actiona cu titlu independent (ca în cazul membrilor Comisiei).

Presedintia Consiliului este exercitata, pe rând, de catre fiecare stat membru pentru o durata de 6 luni, potrivit unei ordini stabilite prin Tratat (art. 203 alin. 2, introdus prin TMs.):

- pentru un prim ciclu de 6 ani: Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Marea Britanie;

- pentru ciclul urmator, tot 6 ani: Danemarca, Belgia, Grecia, Germania, Franta, Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Portugalia.

Pe lânga Consiliu functioneaza un Comitet al reprezentantilor permanenti ai statelor membre (Coreper), care are sarcina de a pregati lucrarile Consiliului si de a executa mandatele care le sunt încredintate de acesta (art. 207 par. 1).

2.2. Atributii

Tratatele comunitare încredinteaza, în principal, Consiliului atributiile necesare realizarii obiectivelor stabilite. În acest scop, potrivit art. 202 CE, Consiliul, în conformitate cu prevederile Tratatului:

- asigura coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre;

- are puterea de a lua decizii;

- confera Comisiei, în actele pe care le adopta, puteri pentru implementarea regulilor pe care le stabileste, putând sa impuna unele conditii în exercitarea acestor puteri.

Actele Consiliului sunt adoptate potrivit principiului stabilit la art. 205 par. 1, în sensul ca "în afara dispozitiei contrare a prezentului Tratat, Consiliul va actiona cu majoritatea membrilor sai".

În luarea deciziilor sale Consiliul actioneaza, în mod obisnuit, pe baza unor propuneri sau recomandari ale Comisiei si, dupa caz, dupa consultarea Parlamentului sau a altor institutii ori organisme - Curtea de conturi (art. 279), BCE (art. 123 par. 4), Comitetul economic si social si Comitetul regiunilor (art. 148, art. 149 par. 4, art. 156, art. 161) ori a numai unuia dintre aceste Comitete (art. 153 par. 4, art. 151 par. 5) sau chiar a Comisiei si Curtii de justitie (art. 225A alin. 1 CE).

Consiliul încheie acorduri internationale care au fost negociate de Comisie, în virtutea art. 300 CE. În materie bugetara adopta bugetul, cu contributia legislativa a Parlamentului (art. 203 CE).

În afara actelor cu caracter normativ, Consiliul poate sa hotarasca impunerea de amenzi într-un cuantum determinat, în procedura prevazuta la art. 104 CE privind deficitele publice (apr. 11) sau sa adreseze recomandari statelor (de exemplu art. 99 par. 4 CE - la recomandarea Comisiei, art. 149 par. 4 CE - la propunerea Comisiei).

3. Comisia

3.1. Componenta si decizii

Comisia este organul executiv comunitar cu atributii foarte importante pentru a caror îndeplinire este afectata cea mai mare parte a personalului comunitar, de unde si caracterul sau de supranational.

În prezent, ea se compune din 20 membri, resortisanti ai statelor respective, alesi potrivit art. 213 par. 1 CE, avându-se în vedere competenta lor generala si oferirea tuturor garantiilor de independenta.

Membrii Comisiei sunt numiti pentru un mandat de cinci ani (care poate sa fie reînnoit), potrivit procedurii stabilite la art. 214 par. 2 CE, sub rezerva art. 201 CE. Astfel, Consiliul întrunit în compunerea sefilor de stat sau de guvern si statuând cu majoritate calificata, desemneaza persoana pe care el intentioneaza sa o numeasca în calitate de presedinte al Comisiei, dupa care desemnarea este aprobata de Parlament.

Potrivit reglementarii în vigoare, Comisia trebuie sa cuprinda cel putin un resortisant din fiecare stat membru, fara ca numarul membrilor având nationalitatea unui aceluiasi stat membru sa fie mai mare de doi, aceasta pentru a asigura o pondere echitabila a nationalilor unui stat.

Comisia actioneaza colectiv în conformitate cu regulile sale de procedura (adoptate la 18 septembrie 1999) si, în îndeplinirea orientarilor politice stabilite de presedintele ei (art. 219 alin. 1 CE), care decide, potrivit art. 217 CE, asupra organizarii ei interne în scopul de a asigura ca ea actioneaza neîntrerupt, eficient si pe baza raspunderii colective, îsi fixeaza prioritatile si îsi adopta programul de activitate.

Presedintele poate sa încredinteze membrilor Comisiei domenii speciale de activitate cu privire la care ei sunt în mod concret raspunzatori pentru pregatirea lucrarilor Comisiei si punerea în aplicare a deciziilor ei. El poate sa schimbe aceste însarcinari în timpul mandatului Comisiei. Membrii Comisiei îsi realizeaza sarcinile care le sunt încredintate de presedinte sub autoritatea lui (art. 217 par. 2). De asemenea, poate sa stabileasca grupe de lucru ale membrilor Comisiei si le va desemna conducatorul lor.

Regulile de procedura (art. 4) instituie trei modalitati de luare a deciziilor:

"a. în sedinte, ori

b. prin procedura scrisa conform art. 12, ori

c. prin delegare, potrivit art. 13".

3.2. Atributii

Principalele atributii ale Comisiei, care îi definesc competenta au finalitatea "asigurarii si functionarii pietei comune", în conformitate cu art. 211 din Tratat. În concret, Comisia:

"- va asigura ca prevederile Tratatului si masurile luate de institutii potrivit acestuia sunt aplicate;

- va formula recomandari ori va prezenta avize asupra materiilor avute în vedere de Tratat, daca el astfel prevede ori în cazul în care Comisia considera necesar acest lucru;

- va avea puterea proprie de decizie si va participa la conturarea masurilor luat de Consiliu si Parlament în modul prevazut în Tratat;

- exercita puterile ce-i sunt conferite de Consiliu pentru implementarea regulilor stabilite de acesta".

În primul rând, Comisia are competenta decizionala si de executare. Ea poate sa adopte regulamente, sa emita directive ori sa ia decizii, asemenea atributii fiindu-i conferite direct prin Tratat, de exemplu, art. 86, sau prin delegare de catre Consiliu. Procedând astfel, Comisia va asigura executarea tratatelor comunitare si a actelor adoptate în aplicarea lor, adica legislatia primara si subsidiara.

În al doilea rând, Comisia contribuie decisiv la pregatirea si conturarea masurilor luate de Consiliu si de Parlament prin care se formuleaza politicile comunitare, prezentându-le propuneri.

Comisia are atributii de control si de impunere ale respectarii legislatiei comunitare de catre statele membre si de catre resortisantii lor, persoane fizice si juridice, ea putând sa interzica ori sa impuna o anumita conduita, considerând-se chiar ca în aceasta privinta rolul ei de executare este suplimentat prin puteri proprii de luare a propriilor sale decizii care ar fi de natura judiciara .

În sfârsit, Comisia poate sa formuleze avize sau recomandari , ca în cazurile prevazute, spre exemplu, în art. 27C si art. 27E (ambele din TMs.) sau în art. 99 par. 2 si 4, part. 104 par. 6 si 13, art. 111 par. 2, art. 120 par. 2 si 3, art. 121 par. 2, art. 133 par. 3 (toate CE) - pentru Consiliu, si în art. 77 CE - pentru statele membre.

4. Justitia comunitara. Organizare, competenta

si functionare

I. Jurisprudenta si functiile Curtii de Justitie

a Comunitatilor Europene în sistemul

Ordinii de drept comunitar

4.1. Rolul institutional al CJCE

În primul rând si înainte de orice, Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene (CJCE) trebuie înteleasa ca unul dintre cele cinci organe ale Comunitatii Europene (CE) . Ea reprezinta puterea judecatoreasca tipica într-o structura, care abia corespunde categoriilor traditionale de împartire a puterilor: Consiliul si Comisia exercita, ambele, atât functii legislative, cât si executive; Parlamentul European poate fi comparat doar conditionat cu un parlament traditional. La acestea se adauga faptul ca - în calitatea sa de organ de stabilire a normelor de drept - Consiliul se recruteaza dintre reprezentanti ai executivelor nationale, precum si faptul ca statele membre pot - ca parti semnatare ale tratatelor - sa le modifice pe acestea dupa dorinta, prin conventii de drept international.


Data fiind aceasta situatie, la înfiintarea Comunitatilor s-a considerat necesar sa i se atribuie CJCE o pozitie solida de putere judecatoreasca; deoarece - pe de o parte - nu s-a putut ajunge la un consens politic pentru a face ca Parlamentului sa-i revina competente legislative autentice (si, astfel, competente de control fata de executiv), dar - pe de alta parte - si pentru ca nu se dorea acordarea unui exagerat ansamblu de competente Consiliului si Comisiei, a fost conceputa o stricta competenta de control, efectuat de catre Curtea de Justitie. În pofida competentelor - între timp largite - ale Parlamentului, aceasta constelatie a ramas, practic, aceeasi pâna azi.

Dincolo de controlul interinstitutional, s-a trecut în responsabilitatea CJCE si sarcina de a realiza punerea de acord a intereselor comunitare cu acelea ale statelor membre. În fata CJCE au posibilitatea atât organele de a obliga statele membre la loialitate fata de Comunitate, cât si statele membre de a controla legalitatea modului de a actiona al organelor.

Ca urmare, CJCE joaca un rol la fel de important pentru echilibrul institutional al Comunitatii, ca si pentru raportul ei cu statele membre.

4.2. Mandatul jurisdictional al CJCE ca organ al CE
4.2.1. Generalitati

Conform art. 220 (164) al Tratatului de înfiintare a CE (TCE), CJCE - ca putere judecatoreasca tipica - îi revine functia "de a asigura respectarea normelor de drept la interpretarea si aplicarea acestui tratat" . CJCE controleaza atât actele juridice, cât si modul de administrare ale Comunitatii - deci verifica atât legislativul, cât si executivul - si aplaneaza litigiile dintre fiecare organ al Comunitatii si statele membre. În plus, ei îi este încredintata - în mod general - interpretarea si alcatuirea juridica a dreptului comunitar.

Pentru functiile CJCE este valabil "principiul împuternicirii individuale limitate" , de altfel cunoscut în dreptul comunitar. Pentru jurisdictie, aceasta înseamna ca aplicarea dreptului european ramâne - principal si primar - sarcina instantelor nationale, în timp ce CJCE i se atribuie numai anumite competente, care sunt definite fiecare la art. 220 (164) si urmatoarele din TCE. Practic, ele corespund diferitelor tipuri de actiuni, care sunt tratate individual în partea a II-a.

Bineînteles ca, independent de aceasta limitare, activitatea CJCE priveste toate obiectele materiale ale dreptului comunitar si - astfel, practic - toate sectoarele justitiei. În cadrul competentelor atribuite, jurisdictia CJCE este si obligatorie, adica nimeni - si mai ales - nu o poate contesta.

4.2.2. Compententa de control a CJCE

În ceea ce priveste posibilitatile de actiune ale CJCE, exista o "competenta de control" gradata, în functie de apropierea partilor implicate în raport cu ordinea de drept comunitara:


- CJCE are cele mai puternice competente de control în raportul organelor CE între ele (exemplu: Parlamentul este de parere ca - în procedura de stabilire a normelor de drept - Consiliul nu a tinut seama suficient de drepturile sale de participare ), precum si în raportul dintre fiecare organ, exclusiv pentru totalitatea relatiilor reciproce.

- Competentele de control sunt deja ceva mai putin puternice în raportul dintre organe si statele membre: aici, CJCE verifica numai respectarea obligatiilor specifice dreptului comunitar (exemplu: Comisia acuza Austria pentru obstructionarea politicii transporturilor, din cauza taxei de trecere prin tunelul Brenner ; Republica Federala Germania acuza Consiliul din cauza unei directive, care contine o interzicere a reclamei pentru tigari ).

- În ceea ce priveste verificarea activitatii organelor, efectuata de persoane particulare din Comunitate si de alti terti, chiar si de terte state, se poate apela la CJCE numai în cazul afectarii individuale a celor implicati (exemplu: plângerea unei firme împotriva unei hotarâri a Comisiei CE de stabilire a unei amenzi din cauza existentei unui cartel interzis prin dreptul comunitar). Nu exista nici o posibilitate de introducere a unei "actiuni populare", în sensul ca persoanele particulare pot face apel la CJCE, daca ele considera activitatea organelor ca fiind, în totalitate, nelegala.

- În raportul dintre statele membre si persoanele particulare exista o competenta a CJCE doar pentru interpretarea si verificarea valabilitatii dreptului comunitar, concretizata pe calea asa-zisei proceduri de luare a deciziei prealabile, asadar numai atunci când instantele nationale apeleaza la CJCE pe propria lor raspundere. Fireste ca, în astfel de cazuri, consecintele juridice pentru statele membre pot fi extrem de ample (exemplu: cazul "Francovich" , în care CJCE a stabilit obligatia statelor membre de a-i despagubi pe proprii cetateni pentru cazul ca nu sunt transpuse regulamentar directivele ale caror dispozitii contin - în aceasta privinta - drepturi subiective ale persoanelor particulare).

- În raportul dintre persoane particulare exista o posibilitate de actiune a CJCE tot numai pe baza cererii - înaintate de instantele nationale - de luare a deciziei preliminare; bineînteles ca sunt mai putin frecvente cazurile în care dreptul comunitar stabileste - în raport pe orizontala - drepturi si obligatii (exemplu: interzicerea - prin clauze - a limitarii libertatii de stabilire a resedintei prin transfer la asociatii sportive private, cum s-a decis în cazul "Bosman" ).

4.2.3. Functiile CJCE

Conform acestei gradari a apropierii partilor implicate fata de ordinea de drept comunitara, rezulta o definire diferita a respectivei functii a CJCE (simplificat - figura 3):


- În raportul dintre organele CE, CJCE joaca rolul unei Curti Constitutionale. În privinta plângerilor functionarilor, acestui rol i se adauga functia unei instante pentru litigii de serviciu, respectiv a unei instante pentru litigii de munca.

- Calitatea de Curte Constitutionala este valabila si în raportul dintre organele CE si statele membre, si anume în privinta obligatiilor reciproce specifice dreptului comunitar.

- În raportul dintre organele CE si persoane particulare sau state terte, CJCE devine activa în mod asemanator unui tribunal administrativ, respectiv unui tribunal international.

- În raportul dintre statele membre si propii lor cetateni, sau dintre acestea si cetateni straini, instantele nationale sunt preponderent chemate sa garanteze protectia juridica, pentru respectarea normelor de drept comunitar. Aici, sarcina CJCE este numai de a asigura o aplicare unitara a dreptului comunitar de catre instantele tuturor statelor membre; deci, ea este o "instanta de asigurare a unitatii juridice", la care instantele nationale pot face apel pe calea cererii de luare a deciziei preliminare. Aceasta situatie poate avea consecinte în toate domeniile justitiei.

- Acelasi lucru este valabil în raportul dintre persoanele particulare.

4.2.4. Principalele tipuri de actiuni

Conform functiilor CJCE, la art. 220 (164) si urmatoarele din TCE sunt prevazute - în diferite situatii - urmatoarele tipuri principale de actiuni (figura 4):


- În raportul dintre organele CE sunt admise actiunea în anulare si actiunea pentru neîndeplinire (art. 230-232 [173-175] din TCE). În privinta litigiilor organelor CE cu proprii salariati, mai trebuie mentionata actiunea înaintata de functionari (art. 236 [179] din TCE).

- Controlul raporturilor juridice dintre statele membre si organele CE se desfasoara tot pe baza actiunii în anulare si a celei pentru neîndeplinire - daca statele membre sunt reclamante - respectiv pe baza actiunii pentru încalcarea Tratatului (art. 226 [169] din TCE), daca organele sunt reclamante.

- Tot pe baza actiunii în anulare, persoanele particulare pot solicita verificarea activitatii administrative a Comunitatii, ele trebuind sa faca dovada ca sunt afectate direct; aceasta nu reuneste aproape niciodata în cazul unei actiuni pentru neîndeplinire. La nevoie, exista posibilitatea unei actiuni pentru daune-interese (art. 235 [178] din TCE).

- În raportul dintre statele membre si persoane particulare exista numai posibilitatea procedurii de luare a deciziei preliminare (art. 234 [177] din TCE), cu ocazia unui proces aflat pe rolul instantei nationale; totusi, asupra înaintarii cererii respective hotaraste - pe propria lui raspundere - judecatorul national.

- Acelasi lucru este valabil în raportul dintre persoanele particulare. Ce-i drept, în ultimul timp, aici se mai adauga actiunile juridice referitoare la marci si sortimente, în care CJCE capata o autoritate speciala în raportul pe orizontala.

Aceste tipuri principale de actiuni, precum si celelalte tipuri de actiuni complementare, respectiv secundare, sunt examinate - separat - în Sectiunea a II-a.

4.3. Componenta CJCE si a CpIPE
4.3.1. Istoric

CJCE a fost înfiintata în Luxemburg - în anul 1952 - drept Curte de Justitie a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), iar ulterior a devenit competenta ca organ comun al celorlalte doua Comunitati: Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana pentru energie nucleara (Euratom). De atunci, centrul de greutate al activitatii sale s-a aflat în domeniul CEE, respectiv CE; actiunile din domeniile CECO si Euratom sunt foarte putine la numar si, de aceea, nu sunt tratate mai departe în acest manual . Din anul 1989, organul CJCE este împartit în CJCE si Curtea de Prima Instanta a Comunitatilor Europene (CpICE) (art. 225 [168a] din TCE ). Aceasta din urma îsi desfasoara activitatea tot în Luxemburg. Asadar, în cazul denumirii "CJCE" trebuie bagat de seama daca este abordata functia de organ sau functia de curte de justitie.

Împartirea devenise necesara mai ales din cauza faptului ca CJCE s-a vazut în fata unui volum de lucru tot mai mare, pe care nu-l mai putea rezolva singura. În afara de aceasta, împartirea corespundea si cerintei opiniei publice pentru o jurisdictie europeana cu mai multe nivele: de acum înainte, împotriva sentintelor CpICE se poate face apel la CJCE.

Treptat, CpICE si-a extins competentele. În timp ce, la început, ea era autorizata numai pentru actiuni ale persoanelor particulare în cauze referitoare la concurenta si la CECO, precum si pentru actiunile în justitie ale functionarilor, competenta a fost extinsa - din anul 1993 - la toate actiunile intentate de persoane particulare împotriva organelor CE; este în pregatire o noua extindere la anumite cazuri, în care reclamante sunt statele membre (de exemplu în spete privind subventiile). CpICE îi revin preponderent - în prima instanta - functiile de "instanta administrativa" si de "instanta pentru litigii de serviciu" ale organului CJCE, descrise mai sus .

4.3.2. Schema de functiuni

Schema posturilor la CJCE si la CpICE este relativ simplu structurata: actualmente (de când CE are 15 state membre) exista câte 15 judecatori la fiecare din cele doua instante, precum si - suplimentar - un numar de noua avocati generali la CJCE. Teoretic, la CpICE, un judecator poate prelua ad hoc functia de avocat general.

În majoritatea statelor membre functia de avocat general este necunoscuta. Conform art. 222 (166) alin. 2 din TCE, avocatul general - în deplina impartialitate si independenta - trebuie sa formuleze, public, concluzii motivate la procesele supuse dezbaterii la Curtea de Justitie, pentru a-i ajuta acesteia sa-si îndeplineasca misiunea. Concluziile nu sunt obligatorii, dar - din punct de vedere al rezultatului - ele corespund, frecvent, sentintelor. Din punct de vedere al motivarii, ele sunt - cel mai adesea - mult mai amanuntite si, ca urmare, foarte valoroase pentru întelegerea stiintifica a dreptului comunitar.

Numirea judecatorilor si a fiecarui avocat general este facuta de catre guvernele statelor membre pentru un mandat de câte 6 ani, fiind permis sa fie numiti si pentru un al doilea mandat . Judecatorii de la CJCE si de la CpICE îsi aleg din rândul lor - pentru 3 ani - respectivul presedinte, care are pozitia de primus inter pares . Bineînteles ca, din punct de vedere institutional, Presedintele CJCE este unul din reprezentantii de rang cel mai înalt ai CE.

În procesele aflate pe rol, judecatorii pot decide în alcatuire diferita:

- la CJCE exista posibilitatea de complet de judecata integral (15 judecatori), de complet de judecata redus (11 judecatori), de Curte din 5 judecatori si de Curte din 3 judecatori;

- la CpICE exista posibilitatea de complet de judecata integral (15 judecatori), de Curte cu 5 judecatori, de Curte cu 3 judecatori, precum si - mai recent - posibilitatea luarii deciziei de catre judecator unic .

Organizarea (autoritatea) CJCE

În prezent, organul CJCE este o autoritate cu un total de circa 1.000 angajati, din care aproximativ 400 de juristi. Cu titlu de exemplu, fiecare judecator si avocat general de la CJCE are ca referenti - în "cabinetul" sau - 3 juristi, iar fiecare judecator la CpICE 2 juristi. De altfel, cam jumatate din totalitatea angajatilor de la CJCE, activeaza în serviciul de limbi straine ; alte compartimente importante sunt, înainte de toate, cele doua cancelarii - care sunt raspunzatoare pentru modul de desfasurare a tuturor preoceselor si au sub-compartimente nationale, respectiv sub-compartimente organizate în functie de limba - precum si compartimentele stiintific si de documentare, inclusiv biblioteca, care activeaza în egala masura pentru ambele instante.

4.4. Modul de lucru si mecanismele adoptarii
hotarârilor
4.4.1. Generalitati

Atât CJCE, cât si CpICE sunt instante care se întrunesc continuu, cu sedinte în mai multe zile ale saptamânii; deci nu au loc sesiuni speciale sau altele asemanatoare. Bineînteles ca exista - distribuite în cursul anului - circa 10 saptamâni fara sedinte (asa-numitele "saptamâni albe"), în care judecatorii nu trebuie sa fie prezenti permanent. La acestea se mai adauga vacanta judecatoreasca, care dureaza de la mijlocul lunii iulie pâna la mijlocul lui septembrie.

În fata CJCE si CpICE este dat un numar total de 500 de sedinte/an, din toate domeniile dreptului, la o durata a unui proces de 1œ - 2 ani la CJCE si de circa 2œ ani la CpICE; de cele mai multe ori, CJCE îi revine un numar ceva mai mare, deoarece procedurile la CpICE sunt - în medie - mult mai ample, includ fazele de cercetare a probelor, etc si - ca urmare - nu pot fi încheiate atât de repede. În perioada de la înfiintarea CJCE pâna la sfârsitul anului 1999 au fost aduse, în fata ambelor instante, aproape 14.000 de spete juridice, din care circa 1.400 sunt actualmente în curs de solutionare (din acestea circa 60% la CJCE si restul la CpICE).

Nu exista nici o specializare a judecatorilor sau a Curtilor, pentru a asigura un efect uniform al tuturor ordinilor de drept nationale asupra tuturor proceselor. Nu are loc publicarea opiniilor divergente ale judecatorilor, aceasta mai ales pentru a sublinia independenta fiecarui judecator fata de statul de catre care a fost delegat.

4.4.2. Stilul hotarârilor

În privinta stilului hotarârilor de la CJCE si CpICE, aceasta se deosebeste considerabil de practica din statele membre. În timp ce, de exemplu în Franta, sentintele pronuntate de Curtile de Apel sunt, în mod obisnuit, redactate extrem de concis - având adeseori numai câteva pagini, iar decizia formulata în ele fiind apodictica, fara ca sa fie date motivarile pentru aceasta, astfel ca sentintele date de CJCE sunt considerate ca fiind foarte amanuntite - în statele membre, care fac parte din spatiul de limba germana, impresia este mai degraba contrara. În aceste state se simte mai ales lipsa faptului ca CJCE nu se ocupa îndeaproape cu conditiile de drept din literatura de specialitate, asa cum fac instantele supreme nationale din acest spatiu.

Stilul sentintelor, mai ales al CJCE, este caracterizat - pe de o parte - prin concizie, în special în expunerile considerentelor de drept. Pe de alta parte, stilul este marcat de afirmatii autorizate si aproape deloc de argumentari. Confruntarea cu teoria sau cu jurisprudenta nationala este lasata pe seama avocatului general. Ce-i drept, la CpICE sentintele sunt cu mult mai lungi, ceea ce este de pus mai curând pe seama prezentarilor - cel mai adesea ample - ale respectivelor situatii de fapt si ale sustinerilor partilor (cu privire la dreptul de atacare prin apel) si mai putin pe seama argumentatiei juridice, care si aici este mai degraba apodictica.

De altfel - în mod cu totul constient - CJCE nu vrea sa joace rolul unei "instante de suprarevizuire", de exemplu în spete tinând de dreptul comunitar fiscal, ci doreste sa tina seama de traditiile juridice diferite ale celor 15 state membre, ceea ce, câteodata, aduce cu sine compromisuri, care - privite dintr-o perspectiva pur nationala - par a nu se potrivi. Aceasta este, totusi, consecinta unei jurisdictii supranationale specifice, care trebuie sa judece cu aceeasi masura pentru toate statele membre.

4.4.3. Metode de adoptare a hotarârilor

În vederea clarificarii modului de lucru al CJCE pentru stabilirea solutiei legale, este necesara o scurta privire asupra metodelor de care se foloseste CJCE la interpretarea dreptului comunitar.

Interpretarea dreptului comunitar dupa cuprinsul textului este o metoda adecvata doar limitat. Dupa cum se stie, TCE - conform propriului sau art. 314 (248) - are caracter obligatoriu în toate versiunile lingvistice (în prezent 11), acest aspect fiind valabil, în egala masura, si pentru toate actele dreptului secundar. Daca ne gândim sub ce presiune a timpului sunt formulate, deseori, actele legislative în Consiliu si Comisie (de cele mai multe ori de catre nejuristi) si ca ele sunt, adesea, expresia compromisurilor politice, facute fara a da atentie unei coerente metodice deosebite, atunci devine clar ca textul dreptului comunitar nu poate reprezenta deloc un factor de interpretare demn de încredere. Dimpotriva, adeseori, diferentele de continut - existente între textele de lege ale fiecarei versiuni lingvistice - sunt, la rândul lor, motivul cererilor înaintate la CJCE, care trebuie sa decida, apoi, asupra continutului obligatoriu al unei dispozitii .

De o importanta la fel de mica este, în dreptul comunitar, interpretarea istorica. "Materialele", asa cum sunt ele cunoscute din doctrina juridica a spatiului de limba germana, nu joaca, practic, nici un rol în dreptul comunitar; dintre actele juridice, cele mai putin publicate sunt documentele de lucru. Chiar atunci când aceasta se întâmpla, ele provin - cel mai adesea - de la fiecare guvern si redau doar punctul de vedere national, nu însa si consensul la care s-a ajuns în final. Nici declaratiile de intentie ale Comisiei, de ce ea aspira la un anumit act juridic, nu sunt deloc obligatorii si nu corespund, în caz de dubiu, compromisului acceptat ulterior în Consiliu.

Mecanismele folosite preponderent de catre CJCE corespund, mai degraba, unei aprecieri sistematic teleologice, care ia în considerare particularitatile dreptului comunitar. Aici sunt de observat urmatoarele elemente:

- Uniformitatea în toate statele membre, "interpretarea autonoma": în vederea asigurarii uniformitatii ordinii de drept comunitare, se apeleaza frecvent la CJCE pentru ca sa interpreteze "autonom" notiuni, deci sa le dea acestora un continut autonom, eliberat de definitiile nationale. Aceasta este o metoda, care se utilizeaza - în primul rând - în domenii foarte tehnice, cum este dreptul fiscal .

- Efectul util al dreptului comunitar: aceasta demonstreaza o metoda, care urmareste sa confere impunerii dreptului comunitar cea mai mare eficienta posibila, ceva în sensul ca dispozitiile procedurale nationale - precum termenele de prescriere si altele asemanatoare - nu au voie sa-i rapeasca dreptului comunitar eficienta sa .

- Dezvoltarea dinamica a dreptului comunitar: Este clar ca, adeseori, dreptul comunitar trebuie interpretat din puncte de vedere politice, referitoare la promovarea integrarii. Astfel, de exemplu, în prim planul interpretarii unei directive sta - adesea - întrebarea: ce obiective ale TCE urmeaza a fi urmarite prin aceasta directiva?

- Interpretarea, conforma Tratatului, a dreptului comunitar secundar: aceasta este o consecinta logica, rezultata din împartirea dreptului comunitar în drept primar si drept secundar, asadar - pe de o parte - dreptul Tratatelor constitutive, respectiv - pe de alta parte - dreptul creat de organele comunitare, si anume regulamentele si directivele.

- Principii de drept generale: Aici este vorba de un domeniu deosebit de complex, caruia CJCE îi acorda o mare atentie. Bineînteles ca CJCE ia în considerare drepturi fundamentale si principii, cum sunt principiul proportionalitatii, etc. La acestea se adauga dispozitii, precum cele ale art. 288 (215) alin. 2 din TCE, care lasa la aprecierea CJCE luarea în considerare a "principiilor de drept generale, care sunt comune ordinilor de drept ale statelor membre" . Ce-i drept, acest articol contine doar o regula pentru un domeniu special, totusi ideea lui fundamentala este prezenta în multe sentinte.

- Compararea legislatiilor: Chiar si în afara acesteia, CJCE lucreaza foarte mult pe baza studiilor de drept comparat, care sunt întocmite de catre propriul compartiment stiintific. În plus, însusi colegiul judecatorilor - precum si participarea statelor membre la procese, permisa în mare masura - ofera deja garantia prezentei permanente a compararii legislatiei . Chiar si principiile de drept generale - pe care, cum s-a mentionat mai sus, CJCE le aduce în dreptul comunitar - sunt stabilite, în definitiv, pe baza compararii legislatiilor. Compararea legislatiilor este interesanta pentru CJCE nu numai pentru stabilirea temeiurilor sentintelor sale, ci si pentru efectele ulterioare ale acestora în statele membre.

- Principiul subsidiaritatii (art. 5 [3b] TCE): De la Tratatul de la Maastricht, la interpretare joaca un rol important si principiul subsidiaritatii, adica principiul conform caruia o activitate va fi desfasurata la nivelul Comunitatii numai în masura în care ea nu poate fi realizata mai bine la nivelul statelor membre .

În final, cu privire la perfectionarea legislatiei în dreptul comunitar, CJCE este indicata cu mult mai mult decât instantele nationale, deoarece - pentru asigurarea respectarii dreptatii în dreptul comunitar - trebuie, adesea, umplute lacunele. Rezulta particularitati, avându-se în vedere atât materia imperfecta supusa reglementarii în dreptul comunitar, cât si dinamica dezvoltarii acestuia.

4.5. Perfectionarea justitiei comunitare

În mod sigur, CJCE este unul din organele CE, care se bucura de cel mai mare respect si de cea mai înalta pretuire în statele membre. Activitatea ei, desfasurata în cei aproape 50 de ani ai existentei sale, a marcat decisiv imaginea Comunitatii ca o comunitate de drept si a întarit considerabil drepturile fiecarui individ. În opinia generala, ea este considerata ca fiind extraordinar de eficienta.

Cu toate acestea, treptat, si în cazul CJCE se simte nevoia unei reformari fundamentale: în anii scursi, competentele sale au sporit puternic; în special Tratatul de la Amsterdam a adus cu sine o largire considerabila, chiar si în domenii, care - pâna atunci - erau straine dreptului comunitar, de exemplu dreptul la azil sau dreptul international al familiei (vezi II.14, cu privire la noile competente). La aceasta se mai adauga faptul ca, între timp, si dreptul comunitar traditional a atins dimensiuni deosebite, daca ne-am gândi doar la feluritele masuri de ajustare juridica în sfera dreptului privat - la care "parintii Tratatelor" sigur nu cutezau sa viseze - sau la problemele juridice aflate în legatura cu uniunea monetara, ca sa nu mai amintim de extinderea UE în curând la 21, iar ulterior la si mai multe state membre.

Curtea de Justitie a luat ea însasi initiativa si a prezentat Consiliului - în primavara lui 1999 - un memoriu cu privire la propiul ei viitor . La început, în acestea sunt enumerate diverse puncte, care ar urma sa conduca la o schimbare rapida, si anume:

- introducerea procedurii rapide (mai ales în privinta noilor domenii: azil si imigrare);

- o posibilitate sporita de a renunta la dezbaterea orala;

- o mai buna colaborare cu partile si cu instantele nationale, cu privire la instructiuni si informatii;

- introducerea unei proceduri simplificate de luare a deciziei preliminare în cazuri speciale, ca si

- îmbunatatirea situatiei de suprasolicitare, existenta în compartimentele de traduceri (adeseori durata lunga a proceselor provine de la asteptarea traducerilor).

Mai departe sunt puse în discutie câteva puncte, pe care însasi Curtea de Justitie nu le sustine integral si neconditionat, acestea fiind:

- introducerea unui mecanism de filtrare în cazul cailor de atac, dar - poate - si în cazul procedurilor de luare a deciziilor preliminare; astfel s-ar putea ajunge la o limitare a dreptului de înaintare a cererilor (de exemplu limitare la instantele nationale supreme );

- o mai ampla stramutare, la Curtile de Apel interinstitutionale sau la institutii similare, a cauzelor privind actiunile înaintate de catre functionari;

- o modificare în componenta si organizarea Curtii de Justitie (modificarea principiului "un judecator pentru fiecare stat membru", o mai pronuntata repartizare catre Curti si institutii similare), precum si

- o transferare mai ampla, catre instantele nationale descentralizate, a verificarii chestiunilor de drept comunitar.

Desigur, viziunea generala a unei "Curti de Justitie pentru Europa în noul mileniu" consta în faptul ca, treptat, CJCE evolueaza spre o Curte Constitutionala suprema pentru Europa, actualele discutii - referitoare la elaborarea unei Carte Europene a drepturilor fundamentale - mergând tot în aceasta directie. Într-o astfel de situatie, CpICE - care ar putea fi extinsa considerabil din punct de vedere al personalului si ar putea fi împartita în Senate speciale - ar fi raspunzatoare pentru detaliile domeniilor materiale, iar instantelor statelor membre le-ar fi conferita o mai mare responsabilitate pentru aplicarea zilnica si pentru impunerea dreptului comunitar.

4.6. Anexe

Fig. 1 - Institutia CEJ

Institutia CEJ

1+1 Presedinti

14+14 Judecatori

8 Avocati Generali

Aprox. 100 "Juristi-secretari pe lânga

un judecator"

Aprox. 50 Personal cercetare juridica

Aprox. 400 Traducatori

Aprox. 400 Personal administrativ

 


Fig. 2 - Jurisdictia CEJ

Jurisdictia CEJ

Dispute între institutii si statele membre

Dispute între statele membre (rar)

Dispute între institutii (des)

Decizii preliminare

Apel împotriva deciziilor Cutii de Prima Instanta

 


Fig. 3 - CEJ: Decizii preliminare

Procedura extrem de importanta de interpretare si control a prevederilor dreptului comunitar privind diferite aspecte

Numai în cazul în care curtile nationale cer o calificare CEJ

Decizia CEJ este obligatorie pentru cazul în cauza, dar si pentru probleme similare din toate statele membre

 


Fig. 4 - Jurisdictia Curtii de Prima Instanta

Dispute între persoane fizice si institutiile comunitare, în special în domeniul dreptului concurentei

Cazuri din CE privind marcile de comert

Cazuri din CE privind personalul

Se poate face apel la CEJ împotriva tuturor deciziilor

 


Fig. 5 - Statistici ale CEJ

aprox. 5000 decizii din 1952

în prezent: aprox. 500 decizii pe an

procedurile dureaza 2 ani

toate statele membre sunt vizate în aceeasi masura (proportional)

 


Fig. 6 - Institutia CEJ - Perspective

Reforma sistemului CEJ în Tratatul de la Nisa

CEJ devine Curte Constitutionala (Carta Drepturilor Fundamentale)

CPI devine Curte administrativa si îsi extinde jurisdictia

Crearea "Camerelor specifice" (3 instante)

 


II. Controlul judiciar al actelor juridice comunitare

4.1. Actele supuse controlului

Nu pot fi supuse controlului judecatoresc asa-numitele "acte inexistente". În aceasta categorie au fost incluse actele inexistente în fapt, cum ar fi actele care nu au intrat în vigoare sau cele care emana de la persoane care nu detin competenta necesara, precum si actele care sunt lipsite de orice temei legal, categorie în care sunt incluse acte care exista, dar sunt vadit ilegale, astfel încât nu trebuie sa fie aplicate, chiar daca nu sunt contestate în termenul prevazut . Daca un act este adoptat si publicat din eroare, el poate fi declarat ca inexistent. În cazul în care este stabilita inexistenta actului, actiunea introdusa urmeaza sa fie declarata inadmisibila, întrucât nu se poate contesta ceva ce nu exista, cu consecinta suportarii cheltuielilor de catre reclamant.

În unele cazuri s-a acceptat sa se supuna procedurii Curtii de justitie acte care nu sunt avute în vedere de tratatele comunitare.

Cauze de nelegalitate

Cauzele de nelegalitate a actelor care pot fi invocate sunt urmatoarele :

- necompetenta;

- încalcarea unei cerinte procedurale esentiale;

- încalcarea Tratatului;

- încalcarea oricarei reguli de drept privind aplicarea Tratatului;

- abuzul de putere.

4.2. Procedura de control

Din ansamblul dispozitiilor legale comunitare rezulta ca pot fi utilizate modalitati de contestare a actelor institutiilor comunitare, potrivit cu împrejurarile si natura cauzelor. Acestea sunt:

- actiunea în anulare - o actiune directa privind actul respectiv, destinata anularii totale a acestuia;

- actiunea relativa la abtinerea institutiilor comunitare de a actiona, urmarind sanctionarea inactiunii acestor institutii pentru a deveni mai diligente în îndeplinirea atributiilor lor;

- exceptia de nelegalitate, care este menita sa împiedice aplicarea unui act ilegal spre a fi folosit ca temei pentru actiunea viitoare;

- cererea pentru pronuntarea unei hotarâri preliminare asupra validitatii unui act comunitar, care poate fi introdusa de tribunalele nationale (la cererea unei parti), când ele urmeaza sa aplice un act comunitar a carui valabilitate este îndoielnica;

- stabilirea validitatii unui act într-o cauza privind daunele provocate de un act ilegal .

4.2.1. Actiunea în anularea actelor institutiilor
comunitare

4.2.1.1. Actele susceptibile a fi contestate

Actele susceptibile a fi atacate, printr-o actiune în anulare, la organele comunitare de justitie, sunt prevazute limitativ în art. 230 par. 1 CE, art. 33 si 38 CECO si în art. 146 Euratom. Curtea de justitie controleaza legalitatea actelor adoptate împreuna de Parlamentul european si Consiliu, a actelor Consiliului, Comisiei si Bancii centrale europene, altele decât recomandarile si avizele si a actelor Parlamentului european destinate sa produca efecte juridice fata de terti.

În legatura cu actele Parlamentului destinate a avea efecte fata de terti, se impune precizarea ca ele pot fi supuse controlului de legalitate ca efect al modificarii art. 230 par. 1 CE prin Tratatul de la Maastricht. Trebuie, deci, sa se decida ca o actiune în anulare este admisibila contra masurilor adoptate de Parlamentul european destinate a avea efecte juridice fata de terti. Astfel, se releva contributia practicii judecatoresti la dezvoltarea dreptului comunitar.

O actiune în anulare introdusa de o persoana fizica sau juridica cu privire la refuzul Comisiei de a nu initia proceduri contra unui stat membru pentru neîndeplinirea obligatiilor a fost considerata ca inadmisibila - art. 169 (226) CE.

Este în principiu fara importanta forma particulara în care actele si deciziile sunt adoptate, în masura în care ea priveste posibilitatea ca ele sa fie contestate printr-o actiune în anulare si fondul lor este acela care trebuie sa fie examinat în scopul de a determina daca ele constituie masuri în sensul art. 173 (230).

4.2.1.2. Legitimarea procesuala

Dreptul de a introduce actiuni în anulare (locus standi) apartine categoriilor de reclamanti asa cum sunt mentionate la art. 230 alin. 2-4 CE si art. 146 alin. 2-4 Euratom.

În primul rând, potrivit art. 230, pot sa introduca actiuni un stat membru, Parlamentul european, Consiliul si Comisia (alin. 2) precum si Curtea de conturi si BCE, atunci când se tinde la salvgardarea drepturilor acestora (alin. 3), toate aceste posibilitati existând numai în sistemul Tratatului CE, spre deosebire de Euratom (art. 146 alin. 3), din care rezulta ca BCE nu are îndreptatirea de a introduce asemenea actiuni. În sistemul Tratatului CECO dreptul la actiune contra actelor Comisiei apartine statelor membre, Parlamentului european si Consiliului (art. 33, modificat) iar contra actelor Parlamentului si Consiliului, el revine unui stat membru sau Comisiei (art. 38).

Aceste institutii si state sunt considerate ca reclamante privilegiate, având-se în vedere calitatea lor. Ele nu trebuie sa demonstreze vreun interes în introducerea unei actiuni în anulare, întrucât acesta este întotdeauna prezumat .

În privinta deciziilor si recomandarilor generale se poate constata ca nu pot fi invocate alte cauze de nelegalitate, care pot sa atraga anularea actului, decât abuzul de putere. Aceasta posibilitate constituie numai o exceptie, explicata prin faptul ca în acest caz elementul individual prevaleaza înca.

În sistemul Tratatelor CE si Euratom - art. 230 alin. 4, respectiv art. 146 alin. 4, în aceleasi conditii ca în cazul reclamantilor privilegiati, orice persoana fizica sau juridica poate sa introduca o actiune contra deciziilor al caror destinatar este, precum si contra deciziilor, care, desi luate în forma unui regulament sau a unei decizii adresate unei alte persoane, o privesc direct si individual.

Actiunile în anulare pot fi îndreptate numai contra deciziilor care au un caracter individual, privind, asadar, numai persoanele fizice si juridice care sunt destinatarii lor. Regulamentele nu pot fi supuse controlului judecatoresc pe aceasta cale, de catre aceste persoane. Deciziile care, desi, îmbraca forma unui regulament sau a unei decizii adresate altei persoane, îl privesc direct si individual pe reclamant, pot fi, de asemenea atacate.

4.2.1.3. Declararea nulitatii actelor.

Efectele hotarârilor

Organele comunitare de justitie nu au competenta într-o actiune în anulare de a decide asupra posibilelor obligatii ale autoritatii nationale dupa aceasta anulare, chiar daca, atunci când actiunea este fondata, ele declara actul contestat ca fiind nul.

Declararea nulitatii actului poate crea, însa, posibilitatea introducerii unei actiuni împotriva Comunitatii pentru daunele produse partii vatamate prin actul anulat, în conformitate cu art. 288 par. 2 si 3 si art. 235 CE, art. 188 par. 2 si art. 151 Euratom si art. 40 CECO.

III. Controlul judecatoresc al actelor

statelor membre

În cazul Uniunii europene normele adoptate de institutiile comunitare, care detin competente specifice încredintate de statele membre sunt cu mai mare usurinta puse în aplicare, întrucât statele respective au înteles sa-si supuna comportamentul lor acestor norme, într-un mod strict, potrivit art. 10 CE, de a se obliga la un anumit comportament, si, în caz contrar, sa fie constrânse, dupa caz, la savârsirea unui act pozitiv sau la o abtinere, compatibila cu obiectivele stabilite. Aceasta situatie este favorizata de caracterul de omogenitate a statelor membre, care a facut ca, în actiunea lor, sa porneasca de pe pozitii sensibil egale, cu excluderea eventualelor tendinte de tutelare sau hegemonice, astfel ca, aflate în fata dreptului comunitar, sa nu poata recurge la acte discriminatorii sau care ar afecta interesul comun. În acelasi timp, structura institutionala, riguros amenajata, înlatura, într-o masura decisiva, posibilitatile statelor membre de a evita sau de a se sustrage de la aplicarea regulilor comunitare, indiferent ca ele sunt de o generalitate extrema ori de o adresabilitate directa, restrânsa.

Statele membre se vor opune, ca atare, numai jurisdictiei comunitare, ea fiind exclusiva, nediscriminatorie si nelimitata în timp. Obligativitatea ei rezulta din dispozitiile specifice ale art. 292 CE: "Statele membre se angajeaza sa nu supuna un diferend relativ la interpretarea si aplicarea prezentului Tratat unui alt mod de reglementare decât cele prevazute de acesta".

4.1. Actiuni si proceduri
4.1.1. Actiunea în constatarea neîndeplinirii
de catre statele membre a obligatiilor
lor conform tratatelor comunitare

Curtea de justitie are competenta (exclusiva) de a judeca statele membre în legatura cu neîndeplinirea obligatiilor impuse de Tratate si de dreptul comunitar în general. Sediul materiei se afla la art. 226-228 CE, art. 141-143 Euratom (în mod identic cu art. 226-228 CE) si la art. 188 CECO. Procedurile ce se declanseaza în aceasta privinta duc la constatarea neîndeplinirii unora dintre aceste obligatii de catre un stat membru si la determinarea acestuia sa satisfaca cerintele dreptului comunitar (în cauza sunt, de regula, directivele). În acest proces Comisia are sarcina supravegherii comportamentelor statelor care trebuie sa sa se concretizeze fie în actiuni, fie în inactiuni. În executarea obligatiilor sale, conform art. 211 CE, Comisia urmeaza sa garanteze ca prevederile Tratatului si masurile luate de institutiile comunitare pe baza acestuia vor fi aplicate. Aceasta presupune posibilitatea pentru Comisie de a exercita o supraveghere permanenta a componentelor statelor respective. Unul dintre mijloacele pentru a o înfaptui, consta în strângerea oricaror informatii si realizarea oricaror verificari pentru realizarea sarcinilor ce-i sunt încredintate .

4.1.2. Procedura de control initiata de Comisie

4.1.2.1. Supravegherea exercitata de Comisie

Potrivit Tratatului CECO (art. 88 alin. 1), Comisia va constata neîndeplinirea obligatiei printr-o decizie motivata, acordând statului membru un termen pentru îndeplinirea acesteia. Decizia este executorie, fara posibilitatea de suspendare, chiar daca statul incriminat urmeaza dreptul de a introduce actiune la Curtea de justitie contra deciziei Comisiei, în termenul de doua luni de la notificare, prevazut la art. 88 alin. 1. Decizia care trebuie sa fie astfel executata echivaleaza cu o injonctiune fata de statul membru .

Curtea are competenta nelimitata în solutionarea actiunilor introduse de statul membru (art. 88 alin. 2 CECO) ceea ce înseamna ca nu exista vreo prezumtie de validitate a deciziei. Ea are optiunea de a se pronunta asupra validitatii, putând sa înlocuiasca decizia Comisiei prin propira sa decizie, dupa ce, evident, a analizat toate argumentele partilor si a luat în considerare toate faptele relevante. Actiunile respective ale statelor nu au trasaturile unor actiuni în anulare.

4.1.2.2. Conditiile necesare de admisibilitate a actiunii

Comisiei (faza procedurala administrativa)

a. Existenta unei neîndepliniri (sau încalcari) de catre statele membre a obligatiilor lor.

Fara îndoiala, neîndeplinirea unor obligatii nu se poate produce decât daca sunt în discutie obligatii preexistente. Ele sunt de o anumita natura si întindere, putând fi atât obligatii de diligenta, cât si obligatii de rezultat. Dar textele legale reglementeaza în realitate un ansamblu de comportamente, care, uneori, pot fi negative sau de abtinere, si, pe de alta parte, unele dintre obligatii sunt strict sau suficient determinate în unele dintre textele Tratatelor comunitare, în timp ce altele nu pot fi precis determinate decât apelându-se la legislatia subsidiara.

b. Discutii formale.

Conform art. 226 alin. 1, Comisia trebuie sa dea posibilitatea statului membru, considerat în culpa, sa-si prezinte observatiile sale într-o procedura formala, invitându-l, în acest sens, printr-o scrisoare care trebuie sa înfatiseze problemele în litigiu si toate elementele necesare statului pentru a-si pregati apararea, inclusiv pentru eventualitatea în care el nu-si însuseste în final, punctul de vedere al Comisiei si se va continua, prin urmare, procedura.

c. Avizul motivat.

Faza procedurala administrativa ia sfârsit printr-un aviz motivat, atunci când Comisia considera, cu titlu definitiv, ca statul respectiv nu si-a îndeplinit obligatiile conform Tratatului. Comisia va evalua actiunea statului, concretizata în adoptarea uneia sau mai multor reglementari prin care s-au respectat obligatiile comunitare, sau inactiunea sa, constând în neadoptarea unor dispozitii legale.

4.1.2.3. Faza jurisdictionala

Aceasta noua faza începe prin sesizarea Curtii de justitie de catre Comisie, care va avea, astfel, legitimarea procesuala activa, care nu poate fi extinsa si la persoanele fizice si juridice.

În sesizare trebuie sa fie precizate în mod necesar obiectul litigiului, concluziile si expunerea sumara a motivelor invocate, care trebuie sa fie identice cu cele evocate în faza anterioara. Obiectul unei actiuni conform art. 169 (226) - a accentuat Curtea - este delimitat prin procedura precontencioasa prevazuta de acest articol, iar posibilitatea pentru statul în cauza de a avea prilejul sa prezinte observatiile sale constituie o garantie fundamentala conform Tratatului si o cerinta esentiala pentru conducerea corespunzatoare a procedurii si, în consecinta, o actiune întemeiata pe art. 169 (226) nu poate fi fondata pe alte motive decât cele stabilite în avizul motivat.

Existenta unor cai legale susceptibile de a angaja jurisdictiile nationale nu poate, în nici o privinta, sa prejudicieze exercitarea acestei actiuni, fiecare dintre actiunile introduse urmarind scopuri si având efecte diferite.

În aceasta faza pot sa survina situatii în care statul membru întelege sa dea curs masurilor pe care Comisia le-a avansat în avizul motivat, ca fiind posibile de luat pentru îndeplinirea obligatiilor de catre acest stat.

Cu toate acestea, în jurisprudenta a fost acceptata si ideea existentei unui interes material, nu numai a unui interes "în drept", astfel încât sa fie stabilita existenta unei eventuale responsabilitati a statului respectiv aflat în culpa, atât fata de Comunitate, cât si fata de alte state membre sau fata de persoane.

În jurisprudenta Curtii s-a statuat ca, în absenta unor reglementari comunitare, obligatia statului de a repara prejudiciul cauzat persoanelor urmeaza sa fie adusa la îndeplinire în cadrul national al responsabilitatii, cu observatia ca, atât conditiile de fond, cât si cele de forma, stabilite prin diverse legislatii nationale în materie, nu trebuie sa fie mai putin favorabile decât cele ce privesc reclamatii asemanatoare de natura interna si nu trebuie sa fie organizate de asa maniera încât sa se faca excesiv de dificila sau practic imposibila obtinerea reparatiunii.

4.1.2.4. Neîndeplinirea obligatiilor de

catre statele membre

Statele membre pot sa justifice conduita lor evocând diverse cauze, atunci când se desfasoara o procedura jurisdictionala în materia de fata.

Au fost invocate, spre exemplu :

"- declararea unei rezerve atunci când au acceptat un act al Consiliului, dar s-a argumentat ca rezerva este inadmisibila, ea fiind posibila doar în tratatele multilaterale;

- autonomia statelor, în cazul în care statele ramân suverane în anumite domenii; s-a retinut ca, în exercitarea drepturilor lor suverane, ele nu pot sa ia unilateral masuri interzise de Tratat;

- absenta interesului, când nu s-a cauzat nici un prejudiciu celorlalte state, dar s-a precizat ca în cazul respectiv (art. 141 Euratom) nu este implicata o conditie prealabila a producerii unui prejudiciu înaintea declansarii procedurii respective;

- absenta culpei; s-a respins aceasta justificare pentru motivul ca art. 226 priveste doar calificarea dreptului si nu doar vinovatia sau moralitatea, aplicarea acestuia nefiind dependenta de o dovedire a unei inertii sau opozitii din partea statului membru respectiv;

- circumstante exceptionale prevazute în Tratat (fostul art. 226 CE, abrogat prin Tratatul de la Amsterdam);

- nevaliditatea unei reguli nerespectate; nu s-a admis exceptia de nelegalitate când se contesta validitatea dreptului într-o procedura conform art. 226, precum în cazul deciziilor individuale care ar fi putut sa fie contestate în termenul perevazut pentru contestatia în anulare;

- existenta unor mijloace locale de solutionare; s-a statuat ca existenta sau inexistenta unor cai de solutionare de catre tribunalele locale (mai ales în cazul regiunilor comunitare cu efect direct) nu poate sa aiba vreo influenta asupra exercitarii posibilitatilor de solutionare prevazute la art. 226, deoarece cele doua cai au obiective diferite si efecte distincte, ele fiind independente una fata de cealalta;

- fapta altuia: nu poate fi invocata când cel în cauza nu si-a îndeplinit propriile obligatii; dar, când datorita neglijentei altuia, s-a creat o stare de incertitudine si neclaritate privind obligatiile de îndeplinit, ea va putea fi calificata ca susceptibila de a justifica propria actiune sau inactiune;

- efectul direct al directivelor: nu exonereaza statele membre de obligatia de implementare a lor prin adoptarea de masuri nationale în termenul cuvenit pentru a se satisface scopul directivelor;

- organizarea constitutionala sau administrativa a fiecarui stat: s-a statuat ca un stat este raspunzator pentru neexecutare conform art. 169 (226), indiferent de problema identificarii agentiei nationale care este real raspunzatoare pentru acea neexecutare, chiar daca agentia respectiva este dependenta potrivit dreptului intern ;

- prevederi, împrejurari sau practici existente în sistemul juridic al unui stat membru care sunt modificabile dupa dorinta de catre autoritati si carora li se da o publicitate corespunzatoare;

- faptul ca statele membre sunt în curs de transpunere sau implementare a reglementarilor comunitare sau ca legislatia este în stadiu de proiect, de discutii sau de adoptare, chiar foarte avansat, ori daca s-au stabilit comitete de redactare a actelor legislative ori s-au dat prin lege împuternicirile necesare pentru a fi luate masuri de implementare sau aceste masuri trebuie sa parcurga procedura parlamentara obisnuita ori ca ea este în progres, nu este luat în considerare;

- dificultatile transpunerii reglementarilor comunitare sau complexitatea subiectului ori întâmpinarea unor probleme procedurale sau legale nu pot fi retinute;

- s-a respins argumentul ca întârzierea în transpunerea directivei nu stânjeneste comertul intracomunitar, precum si cererea pentru oprirea procedurilor pâna la adoptarea reglementarilor de implementare;

- obiectiile sindicatelor privitoare la o directiva determinata nu pot constitui o aparare valabila pentru netranspunerea ei".

4.1.2.5. Executarea hotarârii Curtii de justitie

Daca un stat membru a adoptat acte în legatura cu care Comisia a solicitat interventia Curtii, conform art. 226, Curtea nu va putea sa anuleze actele respective, întrucât aceasta ar constitui o ingerinta în activitatea jurisdictionala interna, incompatibila cu dispozitiile Tratatelor.

Ea poate numai sa constate o neîndeplinire a obligatiilor de catre statul respectiv, cu consecinta ca aceasta trebuie sa ia masurile pe care le comporta, conform art. 228 alin. 1 CE, executarea hotarârii Curtii, spre a se înlatura aceasta abatere (hotarârea Curtii având un caracter declarativ).

Textul legal nu prevede un termen în care hotarârea Curtii trebuie sa fie executata. Totusi, în practica s-a stabilit ca, avându-se în vedere interesul în imediata si uniforma aplicare a dreptului comunitar, este de domeniul evidentei ca procesul de aducere la îndeplinire a unei hotarâri trebuie sa fie initiat de îndata si terminat cât mai curând posibil.

Atunci când Curtea admite ca statul membru în cauza nu s-a conformat hotarârii sale, ea poate sa-i aplice sanctiunea platii unei sume forfetare sau a unei sume cu caracter cominatoriu (art. 228 par. 2 partea a treia). Asadar, Curtea nu este obligata sa aplice sanctiunile ce i-au fost înfatisate de Comisie sau în cuantumul propus de aceasta.

4.2. Alte cazuri de control
4.2.1. Actiunea în raspundere
(în daune) - art. 288 alin. 2 CE

4.2.1.1. Legitimare procesuala

În general nu exista restrictii privind posibilitatea oricarei persoane fizice sau juridice de a introduce actiuni în daune de natura celor prevazute la art. 215 (288) alin. 2 si 3.

Partea contra careia se introduce actiunea - legitimarea procesuala pasiva - a fost considerata a fi Comunitatea asa cum este ea reprezentata de catre institutia acuzata a fi comis actul culpabil, si nu comunitatea ca un întreg, aceasta în pofida faptului ca numai Comunitatea, nu si institutiile sale, are capacitate juridica.

4.2.1.2. Actiunea în raspundere si

conditiile raspunderii Comunitatilor

Pentru a exista raspunderea Comunitatilor, Curtea de justitie a stabilit ca, având în vedere principiile evocate, trebuie sa fie întrunite si dovedite de catre partea interesata urmatoarele elemente:

- existenta unui act culpabil al Comunitatii;

- producerea unei daune;

- o legatura cauzala între aceste elemente.

a. Existenta unui act culpabil

Acest element poate privi :

- abuzul de putere dispretuit în mod manifest si grav, mergând pâna la arbitrar;

- neexecutarea obligatiilor de catre Comunitati;

- organizarea necorespunzatoare a administratiei Comunitatilor si lipsa de supraveghere a organismelor, lipsa diligentei manifeste;

- informare gresita;

- rezilierea ilegala a contractelor de angajare a personalului Comunitatilor si insuficienta protectie a membrilor acestuia;

- încalcarea unor reguli interne;

- încalcarea unor norme superioare de drept;

- nerespectarea obligatiei de confidentialitate.

Actiunea în despagubire nu urmareste anularea unei anumite masuri comunitare, ci numai repararea daunelor cauzate prin actiunea sau inactiunea comunitara, constând, deci, într-un act sau o omisiune culpabila. Ea are efecte numai inter paters si fara a duce la desfiintarea actului cu efect retroactiv.

În cazul principiului raspunderii comunitare pentru un act legal, recunoscut în dreptul comunitar, s-a admis ca o atare raspundere poate sa existe numai daca dauna pretinsa, fiind socotita a constitui o "vatamare care subzista înca" afecteaza o sfera determinata de operatori economici într-un mod disproportionat în comparatie cu altii (prejudiciu special) si depaseste limitele riscurilor economice inerente în activitatea din sectorul în cauza (prejudiciu neobisnuit), fara ca masura legislativa care a dat nastere daunei pretinse sa fie justificata printr-un interes general.

Daunele cauzate de institutiile nationale nu sunt, în principiu, susceptibile de a pune în cauza responsabilitatea institutiilor comunitare, organele comunitare de jurisdictie fiind competente sa solutioneze, conform art. 235 si 288 CE, art. 151 si 153 Euratom si art. 40 alin. 1 si 2 CECO, cauzele privind repararea daunelor provocate de institutiile comunitare sau de agentii acestora, actionând în exercitiul functiunilor sale.

Cu toate acestea, respingerea unei actiuni în raspunderea necontractuala contra Comunitatii nu se opune introducerii unei actiuni contra autoritatilor nationale actionând chiar în cadru comunitar, dar fondata pe o cauza diferita.

b. Procedura unei daune

Într-o actiune în raspundere delictuala reclamantul trebuie sa afirme realitatea unui prejudiciu, reprezentând cuantumul si cauzele care l-au provocat, în caz contrar fiind posibila declararea inadmisibilitatii actiunii.

Prejudiciul trebuie sa fie direct, cert si special. Caracterul sau direct rezulta din chiar modul de redactare a art. 228 CE si art. 40 CECO. Curtea de justitie a definit, la rândul ei, ce înseamna "prejudiciu indirect": dauna cauzata printr-o tergiversare a examinarii unei cereri de cartel de catre Înalta Autoritate, cerere pe care daca ar fi respins-o mai devreme, i-ar fi permis solicitantului sa stabileasca mai usor relatiile comerciale .

Un prejudiciu este cert atunci când are o existenta neîndoielnica si întinderea sa poate fi stabilita.

Caracterul special al prejudiciului rezulta din prevederile art. 34 alin. 1 CECO (daca un prejudiciu direct si special este suferit de o întreprindere sau de un grup de întreprinderi...).

Printr-o actiune în daune se poate pretinde, de asemenea, si repararea daunelor morale. Uneori s-au acordat numai simbolic daune morale spre a se oferi partii o satisfactie corespunzatoare. În alte situatii, Curtea a considerat ca prin hotarârea sa a reparat orice prejudicire care ar fi putut fi provocata pozitiei profesionale a reclamantului si nu a acordat nici o dauna .

Prejudiciul care urmeaza a fi luat în considerare pentru acordarea despagubirii cuprinde atât pierderea efectiva - damnum emergens - cât si beneficiul nerealizat - lucrum cessans.

c. Legatura cauzala între actul comunitar culpabil si dauna

Între actul culpabil si prejudiciile suferite trebuie sa existe o legatura cauzala care sa faca posibila acordarea despagubirilor. Necesitatea ei este impusa chiar de reglementarile legale: art. 40 CECO, priveste prejudiciile cauzate de orice act sau omisiune din partea Comunitatii, iar art. 228 alin. 2 CE, orice prejudiciu cauzat de institutiile Comunitatii sau de agentii ei. Acest element nu suscita, de regula, aspecte controversate. Caracterul îndepartat si speculativ al legaturii cauzale este factorul care limiteaza sansele reclamantului de a reusi în pretentii.

4.2.2. Actiuni introduse de functionarii
publici comunitari

În categoria functionarilor publici comunitari care pot sa introduca actiuni la organele comunitare de jurisdictie sunt inclusi atât oficialii Comunitatilor, cât si alti functionari.

Functionarii publici comunitari pot sa faca sesizarea organelor jurisdictionale competente, cu avizarea autoritatii de numire, prin intermediul superiorilor directi, aceasta în scopul reglementarii amiabile a litigiilor.

Actiunea în cauza are natura unei actiuni în anulare, cu toate consecintele privind aplicarea regulilor controlului judecatoresc în asemenea cazuri. Curtea sesizata are competenta nelimitata numai în litigiile cu caracter financiar, putând sa modifice cuantumul sumelor stabilite în deciziile contestate.

Functionarii pot, de asemenea, sa actioneze contra oricarui act care îi afecteaza, chiar daca el a fost adresat altor persoane, de exemplu cele care au fost numite sau promovate. Esential, însa, este ca acei functionari sa actioneze în propriul interes concret .

4.2.3. Actiunea contra sanctiunilor pecuniare

Comisia are dreptul de a impune sanctiuni pecuniare pentru încalcarea dreptului comunitar, adoptând în acest scop decizii care pot fi contestate în justitia comunitara.

Potrivit Tratatului CECO, acest drept de a impune sanctiuni pecuniare revine Comisiei prin chiar dispozitiile sale specifice prevazute în anumite texte (de exemplu art. 47 alin. 3, art. 64 alin. 5, art. 68 alin. 6).

În sistemul Tratatului CE acest drept este acordat Comisiei de catre Consiliu prin regulamentele adoptate în diverse materii, dar în special în materie de concurenta.

În conformitate cu aceste reglementari, Curtea de justitie are competenta nelimitata în cazul actiunilor privind sanctiunile pecuniare, ea putând sa anuleze, sa mareasca sau sa micsoreze sanctiunile aplicate, fapt care evidentiaza deosebirea sa esentiala de actiunea în anulare. Ea nu se margineste doar la a cerceta daca faptele sunt corecte sau cum au fost ele apreciate, ci poate sa exprime un nou punct de vedere care îl poate înlocui pe cel al Comisiei , asigurându-se astfel si un rol preventiv al sanctiunilor pecuniare în procesul aplicarii dreptului comunitar.

În exercitarea competentei sale nelimitate, Curtea este îndrituita sa evalueze pentru sine însasi împrejurarile cauzei si natura încalcarii în discutie, în scopul de a determina cuantumul amenzii, astfel încât acesta poate fi stabilit la un nivel mai mic decât cel fixat de Comisie, daca unele fapte nu sunt dovedite.

4.2.4. Arbitrajul

Curtea de justitie are competenta, conform art. 238 Ce, art. 153 Euratom si art. 42 CECO, de a solutiona acele litigii care îi sunt încredintate spre rezolvare ca urmare a unei clauze de arbitraj (compromisorie) cuprinsa într-un contract încheiat de sau pe socoteala Comunitatilor, indiferent ca acest contract este cârmuit de dreptul public sau privat.

Curtea de justitie este competenta sa solutioneze, de asemenea, orice litigiu între statele membre care priveste obiectul Tratatului, daca litigiul îi este astfel supus potrivit unui acord special între parti (art. 239). Dispozitia este aplicabila în cazurile care exced prevederile art. 227.

IV. Procedura judecatoreasca

4.1. Procedura în fata Curtii de prima
instanta (tribunalul)

Regulile de baza privind procedura în fata Curtii de prima instanta sunt cârmuite de Titlul III din Statutul Curtii de justitie, în masura în care poate fi necesar, sunt stabilite în Regulile sale de procedura dispozitii suplimentare si mai detaliate (art. 53 din Statut). Aceste Reguli pot sa deroge de la cel de-al patrulea paragraf din art. 40 (despre limitarea unei cereri de interventie) si de la art. 41 (luarea unei decizii în absenta) în scopul de a se tine seama de trasaturile specifice ale litigiului în domeniul proprietatii intelectuale.

Regulile de procedura ale Curtii de prima instanta (Tribunalul) sunt aproape identice în forma si continut cu cele ale Curtii de justitie.

În cazul în care Curtea de prima instanta considera ca nu are competenta de a supune dezbaterii si a hotarî asupra unei actiuni în privinta careia este competenta Curtea de justitie, ea va îndrepta acea actiune la aceasta Curte. În mod asemanator, când Curtea de justitie apreciaza ca o actiune este de competenta Curtii de prima instanta, ea va trimite acea actiune Curtii de prima instanta, dupa care aceasta Curte nu va putea sa-si decline competenta.

În legatura cu formele speciale de procedura, Curtea de prima instanta poate sa rezolve numai cazurile privind suspendarea actiunii unei masuri adoptate de o institutie ori a executarii si alte masuri provizorii, chestiunile prealabile, interventia, luarea unei hotarâri în absenta si anularea ei, proceduri exceptionale de reexaminare - procedura tertului (terta opozitie), revizuirea si interpretarea deciziilor, aceasta din urma procedura fiind, deci, clasificata, în situatia de fata, ca o procedura exceptionala de reexaminare, în comparatie cu situatia prezentata în ce priveste Curtea de justitie.

4.2. Procedura în fata Curtii de justitie
de la Luxemburg

În conformitate cu dispozitiile art. 225 par. 1 CE, deciziile pronuntate de Curtea de prima instanta în cazurile avute în vedere în art. 230, 232, 235, 236 si 238, precum si în cazul altor categorii de actiuni care pot fi prevazute în statutul Curtii de justitie, pot sa faca obiectul unui recurs la Curtea de justitie, limitat la probleme de drept, potrivit conditiilor si în limitele stabilite în Statut. Dreptul de recurs fiind limitat, asadar, numai la chestiunile de drept, se poate afirma ca, per a contrario, Curtea nu are a se pronunta asupra problemelor de fapt.

Prin Tratatul de la Nisa a fost inclus în Tratatul CE un nou articol (225 A) al carui par. 3 prevede ca deciziile camerelor jurisdictionale pot sa faca obiectul unui recurs limitat la problemele de drept sau, când decizia de constituire a camerei prevede acest lucru, al unui drept de apel purtând si asupra problemelor de fapt, la Curtea de prima instanta.

Recursul poate fi introdus contra deciziilor finale (prin care s-a solutionat, deci, litigiul) ale Curtii de prima instanta si deciziilor acesteia care sanctioneaza litigiile pe fond numai partial ori un incident de procedura privind o exceptie de necompetenta sau de inadmisibilitate .

Asa cum s-a aratat, recursul va fi limitat numai la chestiuni de drept. Ca urmare, vor putea fi invocate numai motive de nelegalitate:

1. necompetenta curtii de prima instanta;

2. nerespectarea procedurii în fata ei, prejudiciind interesele recurentului;

3. încalcarea dreptului comunitar de catre aceasta Curte.

Recursul se va întemeia luându-se în considerare numai motive legate de marimea cheltuielilor de judecata sau relative la partea obligata sa plateasca.

Obiectul actiunii la Curtea de prima instanta nu poate fi schimbat în recurs.

Procedura în recurs consta, potrivit art. 59 din Statutul Curtii de justitie, într-o faza scrisa si într-o faza orala, aceasta din urma putând sa fie eliminata de catre Curte dupa depunerea actelor procedurale conform art. 115 par. 1 si art. 117 par. 1 si 2 din Regulile de procedura ale Curtii de justitie; ea include si un raport al judecatorului-raportor si dupa ascultarea avocatului general, daca nici una din parti nu supune o cerere care precizeaza motivele pentru care ea doreste sa fie ascultata.

Daca recursul este întemeiat, Curtea va casa decizia Curtii de prima instanta si, daca stadiul procedurii permite, poate sa procedeze ea însasi la judecata, pronuntând decizia finala în materie, ori poate trimite cauza Curtii de prima instanta pentru a decide, dar aceasta Curte va fi tinuta de decizia Curtii de justitie privind chestiunile de drept .

SECŢIUNEA A II-A

INSTITUŢIILE COMUNITARE CONSULTATIVE

1. Curtea de conturi

1.1. Componenta

Curtea de conturi a dobândit prin Tratatul de la Maastricht un statut echivalent celui instituit pentru celelalte patru institutii comunitare principale .

În compunerea Curtii de conturi fiecare stat membru este reprezentat de un cetatean al sau. Membrii sai, potrivit art. 247, sunt alesi dintre personalitatile care fac sau au facut parte în tarile lor respective din institutiile de control extern sau poseda o calificare speciala pentru aceasta functie.

Membrii Curtii sunt numiti pentru 6 ani de catre Consiliu, care, statuând cu majoritate calificata, dupa consultarea Parlamentului european, adopta lista membrilor întocmita în conformitate cu propunerile facute de fiecare stat membru.

.2. Competenta

Curtea de conturi asigura controlul conturilor (art. 246). Ea este competenta sa verifice conturile totalitatii veniturilor si cheltuielilor Comunitatii, precum si ale oricarui organism creat de Comunitate, în masura în care actul constitutiv nu exclude aceasta verificare (art. 248).

În îndeplinirea atributiilor sale, Curtea verifica legalitatea si regularitatea veniturilor si cheltuielilor si certifica buna gestiune financiara, semnalând, în special, orice neregularitate.

Curtea de conturi întocmeste un raport anual dupa încheierea fiecarui exercitiu financiar, fiind transmis celorlalte institutii comunitare si publicat în Jurnalul Oficial al Comunitatii europene, însotit de raspunsuri ale acestor institutii la observatiile Curtii.

În sfârsit, Curtea va asista Parlamentul si Consiliul în exercitarea functiilor de control al executiei bugetare.

2. Alte organisme comunitare

2.1. Banca europeana de investitii

Aceasta Banca este înfiintata potrivit art. 9 (Titlul IV din Partea a treia - în reglementarea anterioara Tratatului de la Maastricht) si actioneaza în limitele ce-i sunt conferite prin Tratat si prin statutele prevazute în Protocolul anexa la Tratat. Ea are personalitate juridica.

Membrii Bancii sunt statele membre. Ea este condusa de Consiliul guvernatorilor, compus din ministrii delegati de statele membre.

Banca de investitii are sarcina, potrivit art. 267, de a contribui, facând apel la pietele de capitaluri si la resursele proprii, la dezvoltarea echilibrata si fara obstacole a pietei comune în interesul Comunitatii.

În îndeplinirea sarcinilor sale, Banca faciliteaza finantarea programelor de investitii în legatura strânsa cu interventiile fondurilor structurale si ale altor instrumente financiare ale Comunitatii. La data de 5 iunie 1998 Consiliul guvernatorilor a decis cresterea capitalului Bancii la 100.000 milioane EURO, subscris de Statele membre în proportiile stabilite prin Protocolul (A) privind Statutul Bancii, astfel cum a fost modificat la 1 ianuarie 1995.

2.2. Comitetul consultativ al CECO

Acest Comitet (art. 8 CECO) functioneaza pe lânga Comisie, fiind compus din cel putin 84 de membri, dar nu mai mult de 108, care reprezinta în mod egal producatorii, lucratorii si cumparatorii (consumatorii), plus comerciantii. Ei sunt numiti de Consiliu.

Comitetul are un rol consultativ pentru Comisie în toate cazurile în care aceasta considera necesar, dar daca acest lucru este expres prevazut în Tratatul CECO, ea este obligata sa solicite consultarea.

2.3. Comitetul regiunilor

Comitetul regiunilor (art. 7 par. 2 si art. 263 CE) a fost înfiintat prin Tratatul de la Maastricht, cu un rol consultativ . El cuprinde reprezentantii colectivitatilor regionale si locale care sunt, fie titularii unui mandat electoral în cadrul acestora, fie sunt raspunzatori politic fata de o adunare aleasa. Numarul membrilor este fixat în functie de ponderea populatiilor statelor membre.

Comitetul regiunilor este consultat de Consiliu si de Comisie în cazurile prevazute în Tratat si în toate celelalte cazuri, în special care privesc cooperarea transfrontiera, în care una dintre aceste doua institutii considera oportun (de exemplu, art. 149 par. 4, art. 151 par. 5, art. 156, art. 161).

Comitetul poate emite un aviz si din proprie initiativa, daca va considera acest lucru necesar, avizul, precum si o prezentare a deliberarilor fiind transmise Consiliului si Comisiei - acestea fiind, în mod normal, institutiile beneficiare, potrivit principiului simetriei. El poate fi consultat si de Parlamentul european.

2.4. Comitetul economic si social

Acest Comitet asista, de asemenea, Consiliul si Comisia, având un rol consultativ, potrivit art. 7 par. 2 CE . El este format din 222 de membri, reprezentanti ai diverselor componente economice si sociale ale societatii civile organizate, în special reprezentanti ai producatorilor, fermierilor, transportatorilor, muncitorilor, comerciantilor, mestesugarilor, profesiilor liberale, consumatorilor si ai interesului general.

Comitetul este obligatoriu consultat de catre Consiliu sau Comisie în cazurile expres prevazute, spre exemplu, art. 93, art. 94, art. 149 par. 4, art. 150 par. 4, art. 156 CE, etc. Obligatia Consiliului de a consulta Comitetul - s-a statuat de catre tribunal (Curtea de prima instanta) - trebuie sa priveasca optiunile pe care intentioneaza sa le faca asupra bazei propunerilor nationale si nu asupra acestor propuneri însesi. În celelalte cazuri consultarea va avea loc numai daca cele doua institutii comunitare vor considera oportun, desigur, aceasta în functie de materia si de importanta problemei în discutia lor.

CAPITOLUL II

INSTRUMENTELE JURIDICE COMUNITARE sI

SISTEMUL DECIZIONAL

SECŢIUNEA I

INSTRUMENTELE JURIDICE COMUNITARE

1. Actele institutiilor juridice comunitare

1.1. Regulamentele

Asa cum este prevazut în art. 249 alin. 2 CE si art. 161 Euratom, un regulament trebuie sa întruneasca trei caracteristici:

a. sa fie de aplicabilitate generala, ceea ce presupune caracterul nedeterminat, neindividualizat, al situatiilor la care se aplica si al efectelor produse sub raportul subiectelor juridice carora li se adreseaza, persoane fizice si juridice si statele membre. Regulamentele nu sunt aplicabile unor destinatari limitati, desemnati sau identificabili, ci unor categorii înfatisate abstract si în ansamblul lor.

b. sa fie obligatorii în toate elementele lor, fapt care le deosebeste de directive, întrucât acestea sunt obligatorii pentru state numai în ce priveste rezultatul de obtinut. Regulamentele obliga nu numai statele, ci si întreprinderile, fiind creatoare de drepturi subiective în beneficiul particularilor .

c. sa fie direct aplicabil în fiecare stat membru, aceasta trasatura fiind data de faptul ca, asa cum s-a aratat în practica, statele au adoptat un anumit sistem juridic care, "... în baza Tratatului, a fost integrat în sistemele lor juridice" . Aplicabilitatea directa înseamna ca nu este necesara vreo actiune legislativa formala din partea statelor membre pentru ca ele sa intre în vigoare, neimpunându-se de exemplu, un act legislativ de ratificare, nici nu pot fi adoptate masuri prin care sa le modifice domeniul lor de aplicare sau formulate dispozitii suplimentare.

Regulamentele se pot clasifica în regulamente de baza si regulamente de executare. Aceasta distinctie, desi neprevazuta de art. 189 (249), a fost introdusa prin practica institutiilor si confirmata de Curte . Regulamentele de executare pot fi adoptate de catre Consiliu sau de catre Comisie, cu abilitarea data de acesta, si ele sunt subordonate, din punct de vedere al interpretarii si validitatii, regulamentului de baza fata de care trebuie sa fie conforme.

Regulamentele se publica obligatoriu în Jurnalul oficial al Comunitatilor europene. Data intrarii lor în vigoare este mentionata în chiar textul lor. În absenta acestei precizari, ele intra în vigoare în a douazecea zi de la data acelei publicari.

În privinta conditiilor de fond, un regulament trebuie sa indice temeiul legal al adoptarii sale, avizele care trebuie sa fie obtinute (din partea Parlamentului, Comitetului economic si social, Comitetul regiunilor etc., dupa caz) si îndeplinirea procedurilor formale prevazute pentru adoptarea actului în cauza (cine a avut initiativa sau propunerea legislativa, consultarea altor organisme). În sfârsit, în preambulul sau mai trebuie avuta în vedere si o motivare în fapt si în drept pentru hotarârile luate. Aceste conditii sunt cerute, potrivit art. 190 (253) din Tratat, si în cazul deciziilor si directivelor.

1.2. Directivele

Directivele au forta obligatorie pentru fiecare stat membru caruia i se adreseaza numai în ce priveste rezultatul de atins, lasându-se autoritatilor nationale competenta alegerii formelor si mijloacelor de aplicare a lor, potrivit art. 249 alin. 3 CE, art. 161 alin. 3 Euratom si art. 14 alin. 3 CECO.

Posibilitatea de a invoca o obligatie impusa prin directiva nu poate fi exclusa în ce priveste persoanele, având în vedere efectul obligatoriu atribuit directivelor. Curtea a precizat ca "în special atunci când autoritatile comunitare, prin directiva, au impus statelor membre obligatia de a urma o anumita conduita, efectul util al acestui act ar fi diminuat daca persoanele ar fi împiedicate sa invoce în fata tribunalelor nationale si daca acestea din urma ar fi împiedicate sa o ia în considerare ca element de drept comunitar".

Directivele se adreseaza numai statelor membre si, ca atare, numai acestora le pot fi impuse obligatii, efectul lor fiind, deci, limitat.

Directivele nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, ci numai contra unui stat membru caruia îi sunt adresate, ele neputând sa impuna obligatii persoanelor.

Directivele sunt destinate sa promoveze armonizarea sau coordonarea legislatiilor nationale, tinzând sa îngradeasca în anumite domenii autoritatea statelor în materie de reglementare juridica prin stabilirea în sarcina lor a unor obligatii de a face, a unor restrictii sau a unor interdictii. (Este cazul directivelor pe care Consiliul le adopta în materia liberei circulatii a lucratorilor - art. 40, art. 44 par. 1, part. 47 par. 2).

În principiu, rezultatul "de atins", în privinta caruia directiva este obligatorie, face necesara modificarea legislatiilor nationale sau adoptarea de prevederi legale în domeniile ce fac obiectul ei. Asa, de exemplu, în cazul Directivei nr. 77/249 din 29 martie 1977 a Consiliului privind facilitarea exercitarii efective de catre avocati a libertatii de a furniza servicii, statele membre urmau sa ia masurile necesare spre a aduce la îndeplinire Directiva într-un anumit termen (doi ani) de la notificarea ei si trebuia sa comunice Comisiei textele principalelor prevederi ale legislatiilor nationale pe care ele le vor adopta în domeniul avut în vedere.

Un stat membru care nu a adoptat masurile de implementare pretinse de directiva, în termenele stabilite sau nu a implementat-o corect, nu poate invoca împotriva persoanelor propria neîndeplinire a obligatiei pe care o presupune directiva.

Formele si metodele alese de catre state trebuie sa duca la aplicarea directivei astfel încât prevederile din legislatia nationala care urmeaza sa fie modificate si (sau) adaptate sa asigure certitudinea si eficienta juridica în sensul garantarii fortei lor obligatorii.

Simplele practici administrative, care si prin natura lor sunt modificabile, dupa dorinta, de catre autoritatile nationale si carora nu li se da publicitatea adecvata, nu pot fi considerate ca o îndeplinire corespunzatoare a obligatiei ce incumba statelor membre, conform art. 189 (249) alin. 3 CE.

În legatura cu aplicabilitatea directa a unei directive s-a afirmat ca, de vreme ce statul destinatar a satisfacut obligatia sa de transpunere, aceasta problema nu se pune, deoarece, prin ipoteza, exista masuri nationale de aplicare, iar problema de a sti daca aceste masuri constituie sau nu o aplicare corecta nu este o chestiune de aplicare directa, ci de conformitate a dreptului national cu dreptul comunitar . Aceasta aplicabilitate directa nu este de interes decât atunci când directiva nu a fost transpusa în termenele prescrise, ipoteza în care aceasta calitate constituie o garantie minimala.

Ratiunea pentru care o persoana poate sa invoce prevederile unei directive înaintea unui tribunal national consta în faptul ca obligatiile ce se nasc potrivit acelei directive privesc toate autoritatile statelor membre.

În cazul în care o directiva nu este transpusa în legislatia nationala de catre un stat membru, persoanele vatamate prin faptul netranspunerii pot sa permita repararea daunelor încercate, statul în cauza având obligatia de despagubire potrivit criteriilor stabilite în dreptul sau intern în masura în care sunt întrunite trei conditii:

1. rezultatul prevazut de directiva sa comporte atribuirea de drepturi în beneficiul persoanelor;

2. continutul acestor drepturi sa fie identificabil pe baza dispozitiei directivei;

3. existenta unei legaturi cauzale între încalcarea obligatiei ce incumba statului si daunele suferite de persoana lezata.

1.3. Deciziile

Deciziile sunt obligatorii în întregul lor pentru cei carora li se adreseaza conform art. 249 alin. 4 CE, art. 161 alin. 4 Euratom si art. 14 alin. 2 CECO.

Deciziile nu cuprind reguli generale care sa fie valabile erga omens, nu au caracter normativ. Ele sunt numai acte administrative, individuale, prin care dreptul comunitar este aplicat.

Se poate distinge între deciziile declarative, cele relative la concurenta, care au o natura cvasijudiciara, si deciziile administrative, care sunt pur de executare, adoptate cu deosebire în contextul politicilor comunitare si în materie de numire si promovare a functionarilor .

1.4. Recomandarile si avizele

Aceste categorii de acte nu au forta obligatorie, potrivit art. 249 alin. ultim CE, nici pentru autorul, nici pentru destinatarul lor. Necontinând reguli susceptibile de a fi aplicate obligatoriu, ele nu pot fi contestate în justitie.

Ele sunt instrumente de orientare, invitând pe destinatar sa adopte o linie de conduita determinata .

În sfera avizelor nu intra acele avize care se încadreaza în procedura de adoptare a unor acte comunitare obligatorii, ele neavând o adevarata autonomie juridica. Acestea nu se adreseaza unor subiecte exterioare, precum statele, persoanele fizice sau juridice .

2. Motivarea si procedura de adoptare

a actelor comunitare

2.1. Motivarea

Regulamentele, directivele si deciziile adoptate de Parlamentul european si de Consiliu, ca si actele adoptate de Consiliu sau de Comisie trebuie sa fie motivate în conformitate cu art. 253. Ca atare, se impune o prezentare în preambulul sau în expunerea de motive a actului în cauza, a ratiunilor de fapt si de drept care îl întemeiaza în functie de natura masurilor ce sunt preconizate si de împrejurarile în care hotarârile vor fi luate, argumentele respective trebuind sa aiba un caracter decisiv si sa fie clar formulate.

În ce priveste motivarea legala, un act comunitar poate fi anulat, spre exemplu, atunci când institutia care a adoptat actul în discutie nu a ales temeiul juridic corespunzator, fapt care a generat încalcarea unor prerogative ale unei alte institutii comunitare în procesul de luare a deciziilor.

În enuntarea motivelor nu trebuie sa existe contradictii. Acestea ar putea constitui o încalcare a art. 253 CE, astfel încât sa afecteze validitatea masurii în cauza daca se stabileste ca, urmare a contradictiilor, destinatarul masurii nu este în situatia de a aprecia, în tot sau în parte, motivele reale ale deciziei si, ca urmare, dispozitivul acesteia, este, total sau partial, lipsit de justificare legala.

Cu deosebire în materie de concurenta, organele comunitare de justitie au pronuntat o multitudine de decizii raportate la motivarea actelor comunitare care îi afecteaza pe destinatarii lor.

2.2. Procedura de adoptare

Exista mai multe tipuri de proceduri de luare a deciziilor. În functie de tipul de decizii pe care procedurile respective le guverneaza, categoriile de proceduri sunt cele care duc la:

- decizii privind continutul Tratatelor;

- decizii de directie generala, adica decizii stabilind un cadru pentru dezvoltarea politicilor Uniunii Europene;

- decizii legislative;

- decizii de politica comerciala comuna (comert exterior);

- decizii în domeniul pilonului 2 si pilonului 3;

- decizii bugetare si

- decizii administrative.

În general, în procesul legislativ sunt implicate mai multe institutii si alte organisme comunitare potrivit unei specializari riguros reglementata .

Astfel, ca regula generala:

a. Comisia are drept de initiativa legislativa si va propune legislatia;

b. Consiliul este organul care are decizia finala, cu exceptia cazului când el va putea fi neutralizat prin implicarea Parlamentului (în cazul procedurii de codecizie);

c. Parlamentul are un rol care variaza potrivit cu procedura legislativa adoptata si care poate sa mearga de la simpla consultare la un drept de veto;

d. alte organisme precum Consiliul economic si social si Comitetul regiunilor au o functie consultativa.

Diviziunea aceasta este reflectata în procedurile legislative, distingându-se între:

1. procedura traditionala;

2. procedura de consultare;

3. procedura de conciliere (varianta a procedurii de consultare);

4. procedura de codecizie;

5. procedura de aviz conform.

SECŢIUNEA A II-A

SISTEMUL DECIZIONAL AL INSTITUŢIILOR EUROPENE

Modul de decizie a evoluat considerabil fata de situatia initiala a Tratatului de la Roma (care stipula p separare simpla a puterilor, ca în cadrul unei guvernari nationale: Comisia trimite propuneri CM; Parlamentul se pronunta asupra acestora; CM le adopta). Parlamentul European si-a crescut progresiv puterea (primând si un rol, legislativ la nivel comunitar, alaturi de Consiliul Ministrilor, adevaratul organism legislativ comunitar).

În prezent, exista patru proceduri decizionale în cadrul institutiilor comunitare:

A. Consultarea

Este procedura originala, care se aplica înca în cazul PCC (Politica Comerciala Comuna). Comisia face propuneri, le transmite CM, care decide, dupa ce obtine avizul Parlamentului European.

B. Asentimentul

Presupune acordul PE (Parlamentului European) în urmatoarele cazuri:

- drepturile cetatenilor;

- functionarea Bancii Centrale Europene;

- Statutul SEBC (Sistemul European al Bancilor Centrale);

- Fondurile structurale;

- Procedura electronica a PE;

- acordurile de asociere.

Asentimentul subîntelege dreptul de veto al Parlamentului European (introdus prin Tratatul de la Maastricht), ceea ce confera PE o pondere mai mare în sistemul decizional al UE.

C. Cooperarea

Este o forma mai complicata de relatii între Comisie-Parlament-Consiliu.

Se bazeaza pe urmatorul algoritm:

COMISIA CONSILIUL

Solicita avizul PE


PE CONSILIUL

(primul aviz, prin (pozitie comuna, prin

simpla majoritate) majoritate calificata)


PE

(al doilea aviz; termen 3 luni)


propune amendamente


respinge propunerea adopta pozitie comuna

(simpla majoritate)

termen: 3 luni termen: o luna

CONSILIUL CONSILIUL COMISIA

(a doua dezbatere) (a doua dezbatere) - reexamineaza

poate adopta actul adopta actul în propunerea proprie

(prin unanimitate) conformitate cu în lumina opiniei

sau actul este respins pozitia comuna Consiliului si a

definitiv  amendamentului PE

- poate include unele

amendamente ale PE

CONSILIUL propunerea revizuita

(a doua dezbatere)

termen: 3 luni


nu reactioneaza amendeaza propunerea Comisiei

adopta propunerea adopta propunerea revizuita si

revizuita de Comisie amendamentele PE respinse de

Comisie

D. Co-decizia între Consiliu si PE are urmatorul circuit decizional:

COMISIA CONSILIUL

(prima dezbatere)

PE (prima dezbatere, aviz)

în caz de acord cu PE,

se adopta ca atare sau

PE se adopta doar o

(a doua dezbatere) pozitie comuna

termen: 3 luni


propune  respinge adopta pozitia comuna

amendamente  pozitia comuna (simpla majoritate) sau nu

reactioneaza, ceea ce duce la

adoptarea actului

termen: 1 luna


COMISIA termen: 3 luni CONSILIUL

(a doua dezbatere)


aproba amendamentele PE nu aproba amendamentele PE

(majoritate calificata;

unanimitate daca Comisia nu termen: 6 saptamâni

accepta amendamentele PE)

COMITETUL DE CONCILIERE

(reprezentanti ai Consiliului si ai PE

termen: 6 saptamâni  plus Comisia)


Adoptarea actului Respingerea actului termen: 6 saptamâni

daca PE si Consiliul daca una dintre cele

sunt de acord doua institutii nu Dezacord pe text

confirma

Respingerea textului

Sistemul de decizie din cadrul institutiilor europene a fost revizuit de Consiliul European de la Nisa (7-10 decembrie 2000), în conditiile în care numarul tarilor membre se va dubla în aproximativ 10 ani. Asadar, s-a reglementat din timp modul de participare la decizia colectiva a noilor membri, criteriul principal fiind populatiei fiecarei tari si a crescut ponderea deciziilor luate prin majoritate calificata, reprezentând cel putin 62% din populatia UE ori 74,1% din voturile ponderate

Acordul de la Nisa se poate prezenta schematic sub forma unui tabel:

Populatia

Locuri în Parlamentul European

Voturi ponderate în Consiliul Ministrilor

Locuri în Comitetul Economic si Social

Locuri în Comitetul Regiunilor

Germania

Marea Britanie

Franta

Italia

Spania

Polonia

România

Olanda

Grecia

Republica Ceha

Belgia

Ungaria

Portugalia

Suedia

Bulgaria

Austria

Slovacia

Danemarca

Finlanda

Irlanda

Lituania

Letonia

Slovenia

Estonia

Cipru

Luxemburg

Malta

Total

Procesul extinderii va perturba, deci, raportul actual de forte din cadrul institutiilor europene. Dintre tarile candidate, o pondere substantiala o vor capata Polonia (care se va alatura "grupului celor 5 mari") si România (tara cu populatie medie). Singura tara candidata pentru care Summitul de la Nisa nu a stabilit ponderea decizionala este Turcia, a carei populatie (67,2 milioane locuitori) al plasa-o pe locul doi dupa Germania (cu 81 locuri în PE, 29 voturi CM, 24 locuri în Ecosoc si 24 locuri în COR), înaintea Marii Britanii, Frantei, Italiei si Spaniei.

CAPITOLUL III

INSTITUŢIILE COMUNITARE DUPĂ

TRATATUL DE LA NISA

SECŢIUNEA I

PRINCIPIILE, ACŢIUNILE sI INSTITUŢIILE

COMUNITARE. PRIVIRE SUCCINTĂ

I. Principiile si cooperarea comunitara

1. Tratatul

Conferinta Interguvernamentala din decembrie 2000 are meritul de a finaliza formarea Tratatului adoptat la reuniunea Consiliului european de la Nisa (9-11 decembrie 2000) si semnat de guvernele statelor membre la 26 februarie 2001.

El reprezinta un nou si semnificativ episod în evolutia constructiei europene, cu efecte majore în dinamizarea reformei Uniunii Europene, ceea ce "va schimba fundamental si ireversibil harta politica a Europei si a lumii".

Tratatul de la Amsterdam (1997) a marcat începutul procesului de adaptare institutionala si legislativa a Uniunii Europene la noile cerinte ale extinderii sale, iar noul Tratat îl dezvolta si constituie, totodata, un mijloc mai eficient de actiune pentru:

- accelerarea reformei Uniunii Europene;

- strategia optima de extindere si problematica sa;

- noile aspecte ale complexitatii relatiilor externe si de securitate ale U.E.;

- armonizarea si amplificarea cooperarii statelor membre, în solutionarea noilor "provocari" si sfidari continentale si globale.

2. Principiile fundamentale ale dreptului comunitar si unitatea Uniunii Europene constituie obiectivul major al protectiei noului Tratat (TN), în contextul reglementarilor sale privind perspectiva largirii Uniunii europene si aprofundarea integrarii europene.

Este evidenta aceasta finalitate a Tratatului de la Nisa, care chiar de la început, în primul sau articol (art. 1 pct. 1) pune un accent important pe "violarea grava" a principiilor fundamentale care garanteaza unitatea Uniunii Europene.

Articolul 1 pct. 1 "Art. 7 (din Tratatul asupra U.E. - T.U.E.) se înlocuieste cu urmatorul text:

Articolul 7

1. În baza unei propuneri motivate din partea unei treimi a Statelor membre, a Parlamentului European sau din partea Comisiei Consiliului, cu o majoritate de patru cincimi a membrilor sai, dupa obtinerea avizului conform al Parlamentului European, poate constata ca exista un risc de încalcare grava din partea unui stat membru a principiilor enuntate în art. 6 alin. 1 si sa-i adreseze acestuia recomandari adecvate. Înainte de a proceda la o asemenea constatare, consiliul audiaza respectivul stat membru si, hotarând în conformitate cu aceeasi procedura, poate cere unor personalitati independente sa prezinte, în cadrul unei limite rezonabile de timp, un raport asupra situatiei statului membru în cauza.

Consiliul verifica cu regularitate daca motivele care au condus la o atare constatare îsi pastreaza valabilitatea.

2. Consiliul, reunit la nivelul sefilor de Stat sau de guvern si hotarând în unanimitate la propunerea unei treimi din numarul statelor membre sau din partea Comisiei si dupa obtinerea avizului conform din partea Parlamentului European, poate constata existenta unei încalcari grave si repetate din partea unui stat membru a principiilor mentionate în art. 6 alin. 1, dupa invitarea guvernului statului membru în cauza spre a-si prezenta orice obiectie referitoare la aceasta.

3. Atunci când, conform alin. 2, o astfel de constatare a fost facuta, Consiliul, cu o majoritate calificata, poate decide sa suspende anumite drepturi ce decurg din aplicarea prezentului Tratat privind statul membru în cauza, inclusiv drepturile de vot ale reprezentantilor guvernului acestui stat membru în Consiliu. Procedând astfel, Consiliul ia în considerare consecintele posibile ale unei atare suspendari asupra drepturilor si obligatiilor persoanelor fizice si juridice.

Obligatiile ce revin statului membru în cauza, în conformitate cu acest Tratat, îsi mentin, în orice situatie, caracterul de obligativitate pentru acel Stat".

3. Politicile comune ale Uniunii Europene

Europa celor 15 a realizat performanta consolidarii institutiilor sale si, chiar a cristalizat procesul reformarii acestora.

Tratatul de la Amsterdam (TA) a conturat proiectele Uniunii Europene în domeniile Politicii Externe si de Securitate Comuna (PESC), Politicii de Aparare Comuna, Afaceri Interne si Justitie (EUROJUST) si în alte politici comune generale si sectoriale. Dupa semnarea TA, Uniunea Europeana a marcat o etapa decisiva în:

- realizarea Uniunii Monetare, îndeosebi prin impunerea monedei unice EURO;

- asigurarea identitatii interne si de aparare a U.E. (prin crearea armatei europene) si

- pregatirea legislativa pentru aprofundarea si accelerarea reformei institutionale.

3.1. Tratatul de la Nisa (TN), în prima sa parte, intutulata "Modificari fundamentale", vizeaza, în art. 1 pct. 2 "Politica Externa si de Securitate Comuna", pilonul II al U.E., ceea ce va putea da o noua imagine externa Europei celor 15 si, în perspectiva, a celor 27.

Textul consacra obiectul si limitele de actiune ale Politicii externe si de securitate comuna, cuprinde definirea progresiva a unei politici de aparare comuna, care ar putea conduce la o aparare comuna, daca Consiliul European decide în acest sens.

Se precizeaza, mai clar si fara echivoc, limitele PESC, în sensul ca Politica Uniunii nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate si de aparare a unor state membre, respecta obligatiile ce decurg din Tratatul NATO si este compatibila cu politica Uniunii de securitate si de aparare stabilita în cadrul respectiv (art. 17 pct. 1 alin. 2).

În context, Tratatul de la Nisa (TN) instituie "un Comitet politic si de securitate, care urmareste situatia internationala în domeniile care tin de politica externa si de securitate comuna si contribuie la definirea politicilor, emitând avize adresate Consiliului. El exercita, sub responsabilitatea Consiliului, controlul politic si dirijarea strategica a operatiunilor de gestionare a crizelor" (art. 25 reformulat).

3.2. Noi reglementari (art. 27 A-D) au ca obiect "cooperarile intensificate" care au drept scop "protejarea valorilor si servesc intereselor Uniunii, în ansamblul ei, afirmându-i identitatea ca forta coerenta pe scena internationala" (art. 27 A).

Aceste cooperari intensificate trebuie sa respecte:

a. principiile, obiectivele, directiile generale si coerenta politicii externe si de securitate, precum si deciziile luate în cadrul acestei politici;

b. competentele Comunitatii Europene si

c. coerenta între toate politicile Uniunii si activitatile externe ale acesteia.

Cooperarile intensificate într-unul dintre domeniile la care se face referire "au ca scop sa permita Uniunii sa devina mai rapid un spatiu al libertatii, securitatii si justitie, respectând totodata competentele Comunitatii Europene" (art. 40).

3.3. Tratatul de la Nisa cuprinde noi dispozitii relative la "o mai strânsa cooperare între autoritatile judiciare si alte autoritati competente ale statelor membre, inclusiv prin intermediul Uniunii Europene de cooperare judiciara (EUROJUST)" (art. 29 alin. 2).

Actiunea comuna în cadrul cooperarii judiciare în materie de drept penal vizeaza, în principal:

a. facilitarea si accelerarea cooperarii dintre ministerele si autoritatile judiciare sau echivalentele acestora, competente îîn statele membre, incluzând, acolo unde este necesar, cooperarea prin intermediul EUROJUST în domeniul procedurilor si al aplicarii deciziilor;

b. facilitarea extradarii între statele membre;

c. asigurarea, în masura necesara ameliorarii acestei cooperari, a compatiblitatii regulilor aplicabile în statele membre;

d. prevenirea conflictelor cu privire la jurisdictia între statele membre;

e. adoptarea progresiva a unor masuri care sa stabileasca reguli minimale referitoare la elementele constitutive ale infractiunilor penale si la sanctiunile aplicabile în domeniile crimei organizate, terorismului si traficului de stupefiante.

Deosebit de aceasta, cooperarea este încurajata de Consiliu prin EUROJUST:

a. împuternicind EUROJUST sa contribuie la o buna coordonare între autoritatile nationale ale statelor membre de urmarire penala;

b. promovând participarea EUROJUST la anchetele penale în cazurile de criminalitate transfrontaliera grava, în special privind crima organizata, tinându-se cont mai ales de cercetarile efectuate de Europol;

c. facilitând cooperarea strânsa între EUROJUST si Reteaua judiciara europeana în special, în vederea facilitarii executiei unor comisii rogatorii si a punerii în aplicare a cererilor de extradare.

Rolul EUROJUST este subliniat si în Declaratia nr. 2 aupra art. 31 alin. 2 din Tratatul Uniunii Europene în care se releva:

- decizia de a crea o unitate compusa din procurori, magistratia sau ofiteri de politie de competenta echivalenta, detasati de fiecare stat membru (EUROJUST) s-a luat în octombrie 1999 la Tampere, iar

- Reteaua judiciara europeana a fost înfiintata prin Actiunea Comuna 98/428/J.A.I. adoptata de Consiliu la 29 iunie 1998 (J.O.L. 191/7.798).

4. În domeniul social textul Tratatului instituie un Comitet de protectie sociala cu caracter consultativ, având rolul de a promova cooperarea între statele membre si Comisie, care are scopul:

- de a urmari situatia sociala si evolutia politicilor de protectie sociala în statele membre si în Comunitate,

- de a facilita schimburile de informatii, de experienta si bune practici între statele membre si Comisie,

- de a pregati rapoartele, de a formula avize sau de a întreprinde si alte activitati în domeniile ce tin de competenta sa, fie la cererea Consiliului sau a Comisiei, fie din proprie initiativa.

II. Reforma institutionala

1. Sistemul institutional de decizie. Procedurile

Reforma institutionala constituie obiectivul central al Tratatului de la Nisa.

Tratatul (TN) îsi propune, în perspectiva extinderii U.E., la 27 de state membre, sa asigure flexibilitatea procesului decizional prin cele trei proceduri:

a. regula unanimitatii;

b. majoritatea calificata si

c. majoritatea simpla pentru deciziile de procedura.

a. Regula unanimitatii functioneaza în mecanismul decizional în domeniile de:

- politica externa si de securitate comuna (PESC);

- cooperarea politieneasca si judiciara în materie penala;

- politica de azil si imigrari;

- politica de coeziune economica si sociala si

- fiscalitatea.

b. Regula majoritatii calificate este substantial extinsa prin TN, fiind definita în functie de adeziunile necesare.

Majoritatea calificata trebuie sa cuprinda cel putin 62% din populatia Uniunii, ea fiind, deci, de cel putin 62 de voturi din cele 87 totale.

Conform noului tablou al repartizarii voturilor primele 4 state cu populatie mare - Germania, Franta, Italia si Marea Britanie - vor avea câte 29 de voturi, apoi, Spania si Polonia, câte 27 de voturi, România (locul 7) cu 14 voturi s.a.m.d.

Majoritatea calificata este, de regula, procedura aplicata în adoptarea deciziilor politice ale UE privind piata interna la un numar de zece politici comunitare, inclusiv în domeniile comerciale si al cooperarii judiciare în materie civila

c. În ce priveste regula majoritatii simple aceasta se aplica numai în luarea deciziilor de ordin procedural, neafectat de noile dispozitii.

2. Institutiile comunitare

2.1. Parlamentul European

În procedura de codecizie si cooperare, Parlamentul are rolul de organ legislativ si de autoritate bugetara, îndeplinind, distinct si functia de control politic al Comisiei.

Deputatii europeni sunt grupati pe grupari de partide politice, considerate ca exprima vointa politica a cetatenilor europeni.

2.1.1. Protocolul asupra largirii Uniunii Europene (A), anexa la Tratatul de la Nisa, în art. 2, contine noile prevederi privind Parlamentul European, care fixeaza numarul reprezentantilor alesi în fiecare stat membru începând cu "1 ianuarie 2004 si cu efect în mandatul 2004 - 2009", stabilind ca:

- numarul total al acestora este de 732, iar

- repartizarea lor pe statele membre este urmatoarea: Belgia - 21, Danemarca - 13, Germania - 99, Grecia - 22, Spania - 50, Franta - 71, Irlanda - 12, Italia - 72, Luxembourg - 6, Olanda - 25, Anglia - 17, Portugalia - 22, Finlanda - 13, Suedia - 18 si Regatul Unit - 72.

Textul prevede si repartitia locurilor pentru statele candidate, dupa criteriul numarului cetatenilor nationali; România ocupa locul 7 cu 33 de deputati, dupa Polonia (5) si înainte de Olanda (25), Belgia, Grecia si Portugalia (cu câte 22), Ungaria si Republica Ceha (câte 20) s.a.

2.1.2. Distinct, Conferinta a adoptat ca "Finantarea partidelor" politice la nivel european facuta din bugetul Comunitatilor Europene nu poate fi folosita, direct sau indirect, pentru functionarea partidelor politice la nivel national.

Prevederile asupra finantarii partidelor politice se aplica, pe aceeasi baza, tuturor fortelor politice reprezentate în Parlamentul European.

2.2. Consiliul

Dispozitiile art. 3 din protocolul asupra largirii UE (anexa a TN) stabilesc ponderea votului membrilor în Consiliu în cazurile în care este aplicabil votul calificat al majoritatii: Germania, Franta, Italia si Regatul Unit - câte 29, spania - 27, Olanda - 13, Belgia, Portugalia si Grecia - câte 12, Suedia si Austria - câte 10, Danemarca, Irlanda si Finlanda - câte 7 si Luxemburg - 4. Textul nou mai prevede ca: "Pentru adoptarea lor, deciziile vor avea nevoie de cel putin 169 de voturi pentru, din partea a cel putin doua treimi dintre membri (art. 23-2 Tratat CE).

Protocolul (anexa - diagrama 2) contine si repartizarea contine si repartizarea ponderii voturilor ce revine noilor state candidate (12), astfel ca totalul acestor voturi ajunge la numarul de 345. România ocupa, de asemenea, locul 7 cu 14 voturi, dupa Germania, Marea Britanie, Franta, Italia (câte 29), Spania si Portugalia (câte 27).

2.3. Comisia

Protocolul privind largirea UE (art 4) include noi dispozitii care prevad ca:

- membrii Comisiei sunt alesi în baza competentei lor generale si independenta lor trebuie sa fie deasupra oricarei îndoieli;

- Comisia are în competenta un reprezentant national din partea fiecarui stat membru si ca

- numarul membrilor Comisiei poate fi modificat de catre Consiliu, care statueaza cu unanimitate de voturi.

Când Uniunea va avea 27 de state membre, numarul membrilor Comisiei trebuie sa fie mai mic decât numarul statelor membre, urmând sa fie alesi printr-un sistem de rotatie bazat pe principiul egalitatii.

În sfârsit, prin norma finala (pct. 4) a Protocolului se prevede ca "orice stat care adera la Uniune are dreptul ca, în momentul aderarii sale, sa aiba un reprezentant national ca membru al Comisiei", pâna la adoptarea deciziei Consiliului.

Tratatul de la Nisa contine norme care întaresc puterile presedintelui Comisiei, aceasta urmând sa decida repartitia voturilor, remanierea responsabilitatilor comisarilor pe durata mandatului sau s.a.

Compunerea Parlamentului, a Consiliului si, mai ales, a Comisiei, precum si noile prerogative acordate presedintelui, releva perspectiva noii ordini constitutiv reale a Uniunii europene, Comisia putând dobândi rolul de guvern supranational al unei eventuale federatii europene.

2.4. Justitia comunitara

2.4.1. Tratatul de la Nisa contine Protocolul asupra statutului Curtii de Justitie (C.J.), a Tribunalului (Curtii) de Prima Instanta (C.P.I.) si norme relative la o noua institutie judiciara - Camera Jurisdictionala.

Potrivit art. 220 C.E., în formularea noua (art. 2 TN), "Curtea de Justitie si Tribunalul de Prima Instanta, fiecare în cadrul jurisdictiei proprii, asigura respectarea legii în interpretarea si aplicarea prezentului tratat".

Noile prevederi stabilesc expres criteriul conform caruia cele doua instante sunt formate din câte un judecator din fiecare stat membru, iar, pâna la noua extindere, sunt formate din câte 15 judecatori si 8 avocati generali (erau 9 pâna acum). Avocatul general continua sa aiba functia de autoritate profesionala impartiala si independenta, care pune concluzii în anumite cauze, potrivit competentei determinate prin statut.

Tratatul de la Nisa prevede si pentru Tribunalul de Prima Instanta avocati generali, statutul Curtii de Justitie fiind aplicabil atât judecatorilor, cât si avocatilor primei instante.

Instituind o noua instanta judiciara denumita Camera Jurisdictionala (art. 2 pct. 32), careia sa i se stabileasca prerogative privind solutionarea cauzelor în anumite materii specifice, TN reglementeaza si calea de atac a recursului la C.P.I. contra hotarârilor date în prima instanta de Camera Jurisdictionala.

Protocolul B, anexa la TN, cuarinde norme privind "Statutul judecatorilor li avocatilor generali" (Titlul I - art. 2-8), "Organizarea" curtii (Titlul II - art. 9-18), "Procedura" (Titlul III - art. 19-46), "Tribunalul de Prima Instanta al Comunitatilor Europene" (Titlul IV - art. 47-62) si "Prevederile finale" (Titlul V - art. 63-64).

2.4.2. De asemenea, Conferinta a adoptat un numar de 6 Declaratii relative la Justitia comunitara (nr. 12-17) prin care:

- solicita Curtii si comisiei sp examineze ansamblul reparatiei competentelor între Curtea de Justitie si Tribunalul de Prima Instanta, în special în sfera recursurilor directe;

- sa se defineasca prevederile esentiale ale procedurii de revizuire în Statutul Curtii, cu privire speciala la rolul partilor în procedura Curtii, efectul procedurii de revizuire asupra caracterului executoriu al deciziei C.P.I. si efectul deciziei C.J. asupra litigiului;

- în cazurile exceptionale în care Curtea decide sa revizuiasca o decizia C.P.I. asupra unei chestiuni prejudiciale, trebuie sa actioneze în cadrul unei proceduri de urgenta;

- cere Curtii si Comisiei sa pregateasca, în cel mai scurt timp posibil, un proiect de decizie pentru crearea unei Camere Jurisdictionale competenta în a solutiona litigiile dintre Comunitate si particulari în prima instanta s.a.

SECŢIUNEA A II-A

NOUA ARHITECTURĂ CONSTITUŢIONALĂ

A UNIUNII EUROPENE

UNIUNEA EUROPEANĂ Bruxelles, 28.10.2002

CONVENŢIA EUROPEANĂ Conventia 369/02

Secretariat

T R A T A T

INSTITUIND O CONSTITUŢIE PENTRU EUROPA

- Anteproiect -

A. TABLA DE MATERII

Prima parte: Arhitectura constitutionala

Titlul I - Definitia si obiectivele Uniunii

- art. 1 - Crearea (Comunitatii Europene, Uniunii

Europene, Europei Unite)

- art. 2 - Valorile sale

- art. 3 - Obiectivele sale

- art. 4 - Personalitatea sa juridica

Titlul II - Cetatenia Uniunii si drepturile fundamentale

- art. 5 - Cetatenia Uniunii

- art. 6 - Carta drepturilor fundamentale

Titlul III - Competentele si actiunile Uniunii

- art. 7 - Principiile fundamentale: atributia, subsidiaritatea si proportionalitatea

- art. 8 - Respectul principiilor fundamentale: competentele de atribuire limitate. Controlul subsidiaritatii si

proportionalitatii. Primatul dreptului Uniunii.

Aplicarea în timp

- art. 9 - Categoriile de competente: definitie

- art. 10 - Competentele exclusive

- art. 11 - Competentele comune (împartite)

- art. 12 - Domeniile de actiune

- art. 13 - Politica externa si de securitate; politica de aparare comuna; politica în materie de politie si justitie în domeniul penal

Titlul IV - Institutiile Uniunii

- art. 14 - Sistemul institutional comun al actiunilor Uniunii si al actiunilor Statelor membre, împreuna în cadrul Uniunii

- art. 15 - Consiliul European: compozitie, rol, sarcini

- art. 15 bis - Presedintia Consiliului European

- art. 16 - Parlamentul European: compozitie, atributii

- art. 17 - Consiliul: compunere, atributii

- art. 17 bis - Presedintia Consiliului

- art. 18 - Comisia: compunere, atributii (monopolul initiativei)

- art. 18 bis - Presedintia Comisiei

- art. 19 - Congresul Popoarelor Europei

- art. 20 - Curtea de Justitie

- art. 21 - Curtea de Conturi

- art. 22 - Banca Centrala Europeana

- art. 23 - Organele consultative ale Uniunii

Titlul V - Exercitarea competentelor si actiunilor Uniunii

- art. 24 - Instrumentele Uniunii: legile europene, legile-cadru, deciziile europene

- art. 25 - Procedurile legislative: adoptarea legilor si legilor cadru

- art. 26 - Procedurile de adoptare a deciziilor

- art. 27 - Procedurile de adoptare a actelor de aplicare

- art. 28 - Procedurile de îndeplinire a actiunilor de sprijin (incluzând programele). Supravegherea executarii lor

- art. 29 - Politica externa si de securitate comuna

- art. 30 - Politica de aparare comuna

- art. 31 - Politica în materie de Politie si Justitie în domeniul penal

- art. 32 - Recursurile la cooperarile intensificate

Titlul VI - Viata democratica a Uniunii

- art. 33 - Principiul egalitatii democratice a cetatenilor Uniunii

- art. 34 - Principiul unei democratii participative

- art. 35 - Legea electorala uniforma pentru alegerea

Parlamentului European

- art. 36 - Transparenta dezbaterilor legislative ale Uniunii

- art. 37 - Regulile de vot ale Institutiilor Uniunii. Exercitarea posibilitatii "absentei constitutive" si consecintele sale

Titlul VII - Finantele Uniunii

- art. 38 - Resursele Uniunii

- art. 39 - Principiul echilibrului bugetar al Uniunii

- art. 40 - Procedura bugetara a Uniunii

Titlul VIII - Actiunea Uniunii în lucru

- art. 41 - Reprezentarea exterioara a Uniunii

Titlul IX - Uniunea si vecinii sai

- art. 42 - Relatiile privilegiate între Uniune si Statele vecine

Titlul X -

- art. 43 - O Uniune deschisa catre toate Statele Europei, care respecta strict valorile sale si drepturile fundamentale si accepta functionarea regulilor sale

- art. 44 - Procedura de aderare a Uniunii

- art. 45 - Suspendarea drepturilor apartenentei la Uniune

- art. 46 - Retragerea din Uniune

Partea a 2-a: Politicile si activitatile Uniunii

A. Politicile si actiunile interne

A1. Piata interna

I. Libera circulatie a persoanelor si serviciilor

1. Muncitorii

2. Libertatea de stabilire

3. Libertatea de prestare a serviciilor

4. Vizele, azilul si imigratia si politicile legate de circulatia persoanelor

II. Libera circulatie a marfurilor

1. Uniunea vamala

2. Interdictia restrictiilor cantitative

III. Capitalurile si platile

IV. Armonizarea legislatiilor

A2. Politica economica si monetara

A3. Politicile în alte domenii specifice

I. Regulile concurentei

II. Politica sociala

III. Coeziunea economica si sociala

IV. Agricultura si pescuitul

V. Mediul înconjurator

VI. Protectia consumatorilor

VII. Transporturile

VIII. Retelele transeuropene

IX. Cercetarea si dezvoltarea tehnologica

A4. Securitatea interna

Politica în materie de politie si justitie în domeniul penal

A5. Domeniile în care Uniunea poate sa decida o actiunea de sprijin

I. Functionarii

II. Sanatatea publica

III. Industria

IV. Cultura

V. Educatia, formarea profesionala, tineretul

B. Actiunea exterioara

I. Politica comerciala

II. Cooperarea pentru dezvoltare

III. Aspecte externe ale politicilor prevazute în capitolele A1-A4

IV. Politica externa si de securitate comuna

1. Politica externa

2. Gestiunea crizelor

C. Apararea

D. Functiunea Uniunii

Dispozitii institutionale si procedurale; dispozitii bugetare

Partea a 3-a: Dispozitii generale si finale

Ultimul titlu: Abrogarea Tratatelor anterioare. Continuitatea juridica în raport cu Comunitatea Europeana si cu Uniunea Europeana

Câmpul de aplicare

Protocoalele

Procedura de revizuire a Tratatului

constitutional

Adoptarea, rectificarea si intrarea în vigoare a Tratatului constitutional

Durata

Limbile

B. DESCRIEREA SUMARĂ A TEXTULUI

Partea 1: Arhitectura Constitutionala

Preambul

Titlul 1 - Definitia si obiectivele Uniunii

Art. 1

- decizia de înlocuire a denumirii (o entitate numita Comunitate Europeana, Uniune Europeana, Statele Unite ale Europei, Europa Unita)

- o Uniune a Statelor europene, conservând identitatea lor nationala, care coordoneaza strict politicile lor la nivel european si care îndeplineste, dupa model federal, anumite competente comune

- recunoasterea caracterului plural al Uniunii

- o Uniune deschisa tuturor Statelor europene care împartasesc aceleasi valori si care se angajeaza sa le promoveze în comun.

Art. 2

Enumera valorile Uniunii: demnitatea umana, drepturile fundamentale, democratie, stat de drept, toleranta, respectul obligatiilor si al dreptului international.

Art. 3

Obiectivele generale ale Uniunii:

- apararea valorilor comune, a intereselor si a independentei Uniunii;

- promovarea coeziunii economice si sociale;

- întarirea pietei interne, ca si a Uniunii economice si monetare;

- promovarea unui înalt nivel de utilizare si a unui grad ridicat de protectie sociala;

- încurajarea progresului tehnologic si stiintific;

- crearea unui spatiu de libertate, securitate si justitie;

- dezvoltarea unei politici externe si de securitate comuna si a unei politici de aparare, pentru apararea si promovarea valorilor Uniunii în lumea exterioara.

Art. 4

Recunoasterea explicita a personalitatii juridice (a Uniunii, Comunitatii, Statelor Unite ale Europei, Europei Unite).

Titlul II - Cetatenia Uniunii si drepturile fundamentale

Art. 5

Instituirea si definirea cetateniei Uniunii: orice national al unui Stat membru este cetatean al Uniunii. El dispune de o dubla cetatenie, cetatenia nationala si cetatenia europeana si utilizeaza liber pe una si pe cealalta, dupa dorinta sa, cu drepturile si îndatoririle proprii fiecareia din ele.

Drepturile proprii cetateniei europene: de circulatie, de sejur, de vot si de a fi ales în alegerile municipale si în Parlamentul European, protectia diplomatica în tarile terte, dreptul de petitie, dreptul de scriere si de a obtine un raspuns de la institutiile europene în propria limba.

Textul stabileste principiul nediscriminarii cetatenilor Uniunii în functie de nationalitate.

Art. 6

Carta drepturilor fundamentale (text nefinalizat)

Titlul III - Competentele si actiunile Uniunii

Art. 7

Principiile actiunii Uniunii: se exercita conform dispozitiilor Tratatului în limitele competentelor conferite prin Tratat si în respectul principiilor subsidiaritatii si proportionalitatii.

Art. 8

Principiul dupa care orice competenta reatribuita prin Constitutia Uniunii ramâne în competenta Statelor membre. Principiul primatului dreptului Uniunii, în exercitarea competentelor care i-au fost atribuite.

Textul fixeaza regulile care stabilesc adaptabilitatea sistemului, regulile controlului efectiv al subsidiaritatii si proportionalitatii si rolul Parlamentelor nationale (care va fi determinat). Se stabileste obligatia de cooperare loiala a Statelor membre vis-á-vis de Uniune, cât si principiul aplicarii prin aceasta a actelor institutiilor.

Art. 9

Stabileste categoriile de competente ale Uniunii

Art. 10

Stabileste domeniile de competenta exclusiva a Uniunii

Art. 11

Stabileste domeniile de competenta partajata între Uniune si Statele membre, dar si principiul ca Statele membre nu pot actiona decât în limitele definite prin legislatia Uniunii

Art. 12

Reglementeaza domeniile în care Uniunea intervine sau coordoneaza actiunea Statelor membre, dar nu are competenta de a legifera.

Art. 13

În anumite domenii Statele membre definesc si pun în aplicare, în cadrul Uniunii, o politica comuna dupa modalitati specifice (Textul prevede si aceste domenii).

Titlul IV - Institutiile Uniunii

Art. 14

Stabileste ca:

- Uniunea dispune de un cadrul institutional unic;

- acest cadru asigura coerenta si continuitatea politicilor si actiunilor duse în vederea atingerii obiectivelor Uniunii;

- enumera Institutiile Uniunii;

- stabileste principiul dupa care fiecare Institutie actioneaza în limitele atributiilor care i-au fost conferite de Tratat, conform procedurilor si în conditiile si în scopurile prevazute de acesta în fiecare domeniu;

- enunta obligatia pentru Institutiile europene de a asigura si de a promova o administratie deschisa, eficace si sobra;

- stabileste principiul cooperarii loiale în relatiile între Institutii.

Art. 15

Defineste Consiliul European, compozitia sa si misiunile sale.

Art. 15 bis

Va stabili modul de desemnare si durata mandatului Presedintiei Consiliului european, rolul sau si responsabilitatile sale.

Art. 16

Stabileste compozitia Parlamentului European ai carui membri sunt alesi prin sufragiu universal direct si enumera atributiile sale, prevede procedura motiunii de cenzura asupra Comisiei, ca si consecintele unei astfel de motiuni.

Art. 17

Enumera compozitia si atributiile Consiliului si a formatiilor sale.

Art. 17 bis

Textul va stabili regula de desemnare a Presedintiei Consiliului, rolul sau si responsabilitatile sale, ca si durata mandatului sau.

Art. 18

Prevede dispozitii relative la compozitia si atributiile Comisiei, precum si procedura de lucru.

Art. 18 bis

Va stabili rolul si modul de desemnare a Presedintiei Comisiei.

Art. 19

Textul evoca posibilitatea de a institui Congresul popoarelor Europei, compozitia sa, procedura de nominare a membrilor sai si atributiile acestora.

Art. 20

Compozitia, atributiile si procedura Curtii de Justitie, inclusiv a Tribunalului de Prima Instanta, cât si actiunile

Art. 21

Stabileste compozitia si atributiile Curtii de conturi

Art. 22

Compozitia si sarcinile Bancii Centrale Europene, a Consiliului Guvernatorilor si a celui Director

Art. 23

Dispozitia relativa la asistarea Parlamentului, Consiliului si Comisiei de un Comitet Economic si Social si de un Comitet al Regiunilor, organe cu functii consultative.

Titlul V - Exercitarea actiunilor Uniunii

Art. 24

Stabileste diferitele instrumente de care dispun Institutiile Uniunii pentru exercitarea competentelor lor

Art. 25

Reglementeaza procedura legislativa a Uniunii - de adoptarea legilor si legilor-cadru, etc.

Art. 26

Prevede procedurile de adoptarea deciziilor

Art. 27

Reglementeaza procedurile de aplicare de catre Uniune a actelor vizate de art. 24, ca si mijloacele de supraveghere a executarii lor

Art. 28

Descrie procedurile de aplicare de catre Uniune a actiunilor de sprijin, ca si a mijloacelor de supraveghere a executarii lor

Art. 29

Descrie procedurile de aplicare în domeniul politicii externe si de securitate comune

Art. 30

Stabileste procedurile de aplicare în domeniul politicii de aparare comuna

Art. 31

Descrie procedurile de aplicare pentru politica în materie de politie si justitie în domeniul penal

Art. 32

Va stabili:

- conditiile pentru instaurarea unei cooperari intensificate în cadrul tratatului;

- domeniile tratatului ce exclud cooperarea intensificata;

- principiul aplicarii dispozitiilor pertinente ale tratatului pentru adoptarea actelor necesare punerii în practica a cooperarii intensificate;

- obligatiile Statelor participante si neparticipante la o cooperare intensificata

Titlul VI - Viata democratica a Uniunii

Art. 33

Stabileste principiul dupa care cetatenii Uniunii sunt egali în fata Institutiilor Uniunii

Art. 34

Enunta principiul unei democratii participative. Institutiile asigura un grad ridicat de transparenta care permite diferitelor forme de asociere a cetatenilor sa participe la viata Uniunii.

Art. 35

Trimite la Protocolul care contine dispozitiile relative la procedura alegerii Parlamentului European, uniforma în toate Statele membre.

Art. 36

Stabileste regula publicitatii deliberarilor legislative ale Parlamentului European si ale Consiliului, în forma sa legislativa.

Art. 37

Stabileste regulile de vot aplicabile deliberarilor Institutiilor Uniunii, inclusiv asupra definitiei majoritatii calificate si punerea în practica a regulii posibilitatii absentarii constructive si a consecintelor sale.

Titlul VII - Finantele Uniunii

Art. 38

Prevede ca bugetul Uniunii este integral finantat prin resursele proprii, ca si procedura de urmat pentru stabilirea sistemului resurselor proprii.

Art. 39

Contine principiul echilibrului bugetar ca si dispozitiile relative la disciplina bugetara.

Art. 40

Textul va trebui:

- sa specifice ca toate nevoile si cheltuielile Uniunii vor trebui sa faca obiectul proiectelor pentru fiecare exercitiu bugetar si sa fie înscrise în buget;

- sa descrie procedura de adoptare a bugetului.

Titlul VIII - Actiunea Uniunii în lume

Art. 41

Textul va stabili cine reprezinta Uniunea în relatiile internationale, tinând cont de competentele, deja exercitate, în numele Comunitatii. El va defini rolul si rangul Înaltului Reprezentant pentru politica externa si de securitate comuna.

Titlul IX - Uniunea si vecinii sai

Art. 42

Va contine dispozitiile privind relatia privilegiata între Uniune si Statele vecine.

Titlul X - Apartenenta la Uniune

Art. 43

Stabileste principiul dupa care Uniunea este deschisa tuturor Statelor Europei care împartasesc valorile sale si vor sa le urmareasca în comun, care respecta strict drepturile fundamentale si care accepta regulile functionarii Uniunii.

Art. 44

Prevede procedura pentru adeziunea noilor State membre la Uniunea Europeana.

Art. 45

Stabileste procedura pentru suspendarea drepturilor de apartenenta la Uniune în caz de constatare a unei violari a principiilor si valorilor Uniunii din partea unui Stat membru.

Art. 46

Textul prevede posibilitatea de a stabili procedura retragerii voluntar din Uniune în baza deciziei unui Stat membru, cât si consecintele institutionale ale unei astfel de retrageri.

Partea a 2-a - Politicile si aplicarea actiunilor Uniunii

(Va contine bazele juridice, tipul de competente, actele si procedurile care vor fi aplicabile în relatie cu partea 1 s.a.)

Partea a 3-a - dispozitii generale si finale

Ultimul titlu

Art. X

Abrogarea Tratatelor anterioare. Continuitatea juridica în raport cu Comunitatea Europeana si Uniunea Europeana

Art. X+1

Câmpul de aplicare al Tratatului

Art. X+2

Protocoale: Protocoalele anexate Tratatului fac parte integranta din el

Art. X+3

Procedura de revizuire a Tratatului constitutional

Art. X+4

Adoptarea, ratificarea si intrarea în vigoare a Tratatului constitutional

Art. X+5

Durata: Tratatul se încheie pentru o durata nelimitata

Art. X+6

Limbile

CAPITOLUL IV

COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE CIVILĂ

SECŢIUNEA I

LEGISLAŢIA COMUNITARĂ

1. Legislatie primara

- Articolele 61-69 ale TCE (noua versiune a partii a treia a Tratatului: cadrul legal pentru cooperarea judiciara în materie civila).

- Art. 12 (principiul care interzice discriminarea bazata pe cetatenie)

- Art. 95, 293, 308 (baza legala alternativa pentru adoptarea legislatiei privind cooperarea în materie civila)

2. Legislatia secundara

- Regulamentul Consiliului CE nr. 1346/2000 din 29.05.2000 privind procedurile de insolventa

- Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1347/2000 din 29 mai 2000 privind recunoasterea si executarea hotarârilor în materie matrimoniala si raspunderea parintilor pentru copii

- Regulamentul Consiliului 1348/2000 din 29 mai 2000 privind transmiterea între statele membre a documentelor judiciare si extrajudiciare în materie civila si comerciala

- Regulamentul Consiliului CE nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind recunoasterea si executarea hotarârilor în materie civila si comerciala

- Regulamentul 1206/2001 din 28 mai 2001 privind cooperarea între instantele statelor membre privind comisiile rogatorii în materie civila si comerciala

- Decizia Consiliului din 28 mai 2001 stabilind Reteaua Judiciara Europeana în materie civila si comerciala

3. Conventii (legislatie tertiara)

- Conventia de la Bruxelles privind competenta si recunoasterea deciziilor în materie civila si comerciala, JO C27, 26 ianuarie 1998

- Conventia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligatiilor contractuale, Jurnalul Oficial C 027 din 26 ianuarie 1998

- Conventia de la Lugano privind competenta si recunoasterea deciziilor în materie civila si comerciala, JO L 139 din 25 noiembrie 1998

SECŢIUNEA A II-A

COOPERAREA JUDICIARĂ

1. Cooperarea judiciara în materie civila si comunitarizarea acesteia prin Tratatul de la Amsterdam

Desi tratatul fondator continea prevederi care permiteau statelor membre sa adopte masuri pentru cooperarea judiciara în materie civila, aceasta posibilitate nu a fost folosita, cu o singura si notabila exceptie: Conventia Bruxelles din 1968, ca rezultat al cooperarii interguvernamentale în temeiul art. 220 al TCE.

Dupa timide încercari de a solutiona problema dreptului civil în cadrul cooperarii politice europene, Tratatul de la Maastricht a stabilit ca unul din obiectivele celui de-al treilea pilon al UE cooperarea în materie civila (în cadrul cooperarii în domeniul justitiei si afacerilor interne). Între actele adoptate pentru aplicarea prevederilor celui de-al treilea pilon se numara Conventia din 1997 privind transmiterea documentelor si Conventia din 1998 privind competenta în probleme matrimoniale.

Atunci când Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1.05.1999, cooperarea judiciara în materie civila a fost comunitarizata. Constituie obiectul noii versiuni a Titlului IV al Partii a treia a TCE: Viza, azil, migratiune si alte politici legate de libera circulatie a persoanelor. Legislatia adoptata în cadrul acestui titlu a fost enumerata anterior.

2. Conceptul cooperarii judiciare în materie civila în cadrul Titlului IV al TCE

Obiectivul noului titlu IV este de a stabili în mod progresiv un spatiu al libertatii, securitatii si justitiei. Cooperarea judiciara în materie civila este unul din cele 5 mijloace pentru realizarea acestui obiectiv.

Conditiile pentru adoptarea legislatiei privind cooperarea judiciara în materie civila si scopul acestei legislatii sunt indicate de art. 65 al TCE. Acestea trebuie sa fie masuri cu implicatii transfrontaliere si care sunt necesare pentru buna functionare a pietei interne. Continutul acestor masuri pot cuprinde de la simplificarea procedurilor, adoptarea regulilor pentru solutionarea conflictului de legi si competenta pâna la eliminarea obstacolelor în calea bunei functionari a procedurilor civile, care, în principiu, exclud orice interferenta în dreptul material.

Procesul de adoptare a deciziilor este descris în art. 67, care prevede o perioada tranzitorie de 5 ani pentru adoptarea acestora. Articolul 68 prevede competenta CEJ de a pronunta hotarâri preliminare în acest domeniu iar art. 69 se refera la situatiile specifice Danemarcei, Irlandei si Marii Britanii.

3. Limitele comunitarizarii

Desi comunitarizarea este, în principiu, benefica pentru dezvoltarea ordinii juridice a Comunitatii, exista câteva limite ale acesteia:

- în principiu, regulile privind cooperarea judiciara sunt obligatorii doar pentru 12 din cele 15 state membre, din moment ce Marea Britanie si Irlanda au optat pentru neaplicarea acestora, iar Danemarca este exclusa de la aplicare;

- procedura hotarârii preliminare poate fi folosita numai de instantele supreme ale statelor membre;

- exista înca anumite confuzii privind competenta externa (competenta comunitara sau mixta?). Aceasta poate duce sa întârzieri în revizuirea Conventiei de la Lugano sau aderarea a noi parti contractante.

4. Conventia Bruxelles (înlocuita de la 1 martie 2002 cu Regulamentul 44/2001) si contributia la ordinea juridica comunitara

Conventia Bruxelles este, în opinia generala, unul din succesul cooperarii internationale judiciare si a contribuit în mare masura la dezvoltarea ordinii juridice comunitare. Mai mult, spre deosebire de legislatia adoptata pâna la 1 mai 1999, care va putea fi interpretata dupa multi ani de CEJ, exista o jurisprudenta bogata în ceea ce priveste Conventia.

Ca rezultat, orice prezentare a cooperarii judiciare europene în materie civila trebuie sa se refere înainte de toate la conventie.

La nivel institutional, trebuie notate urmatoarele aspecte:

- este o dubla conventie, în sensul ca se refera atât la recunoastere si aplicare, cât si la faptul ca are reguli directe pentru stabilirea competentei;

- cu putine exceptii, este întemeiata pe factori obiectivi si nediscriminatori (precum domiciliul pârâtului);

- introduce un sistem închis, exclusiv;

- este supusa interpretarii CEJ.

În ceea ce priveste scopul aplicarii:

- ratione materiae: limitele dintre problematica civila si dreptul public, chestiunile preliminare si incidentale;

- ratione personae: domiciliul pârâtului în Comunitate determina competenta (cea mai importanta exceptie este cea prevazuta de art. 16, art. 22 al Regulamentului);

- ratione loci: Conventia paralela de la Lugano extinde preactic aceleasi reguli la statele EFTA, Islanda, Norvegia, Elvetia si Polonia, în timp ce alte state europene au solicitat admiterea ca membru;

- ratione temporis: regulile stabilite de art. 54, art. 66 al Regulamentului.

În fine, în ceea ce priveste substanta:

a. Reguli pentru competenta

- stabilirea unei ierarhii: competenta exclusiva (art. 16 [art. 22 Regulament]), extinderea tacita a competentei (art. 18 [art. 24 Regulament]), reguli aplicabile asigurarilor, protectiei consumatorilor si contractelor de munca (art. 7-12a, 13-15 si paragrafele 2 si 3, art. 5.1. [art. 18-21 Regulament]), clauze de extindere (art. 17 [art. 23 Regulament]), domiciliul pârâtului si competenta speciala (art. 2 si 5-6a).

- litispendenta si probleme determinând prima instanta sesizata si alte cauze similare ale actiunilor (art. 21 [art. 27 si 30 Regulament]).

- masuri provizorii (art. 24 [art. 31 Regulament] - a se vedea si art. 47).

b. Sistemul recunoasterii si executarii

- principiul conform caruia nici competenta instantei de origine, nici substanta hotarârii nu pot fi atacate (art. 28.3 si 26 [art. 35.3 si 36 Regulament]).

- temeiuri pentru nerecunoastere (art. 27 [art. 34 Regulament]).

- proceduri pentru executarea unei hotarâri straine si proceduri pentru caile de atac (art. 36 si urm. [art. 38 si urm Regulament]).

5. Regulamentul 44/2001

Regulamentul care comunitarizeaza conventia are aceleasi caracteristici si urmeaza aceleasi principii, reguli si structuri precum conventia.

Cele mai importante modificari sunt cele care au în vedere facilitarea recunoasterii si executarii. De exemplu, examinarea temeiurilor pentru nerecunoastere este în competenta curtilor de apel (art. 41). În ceea ce priveste competenta, o importanta speciala este acordata noilor reguli privind locus solutionis (art. 5.1), precum si singurei reguli ce determina timpul în care instanta competenta poate fi sesizata pentru aplicarea regulilor de litispendenta.

Numeroase liste cu expertii de la dreptul general, apeluri, lista instantelor competente sunt furnizate în anexe, precum si prevederi pentru instantele de origine în ceea ce priveste emiterea certificarilor (art. 54 si 58 si appendix).

BIBLIOGRAFIE

I. STRĂINĂ

A. LUCRĂRI DE SPECIALITATE

1. Tratatul de la Amsterdam.

- Actualité du traité d'Amsterdam, La Tribune du droit public nș spécial 1998, Presses universitaires de Tours;

- O. Audeoud (dir.), Synthèse des propositions faites pour la préparation de la Conférence intergouvernementale de 1996, Chers du GERSE nș 0, mai 1996, Nancy;

- O. Audéoud (dir.), Chaiers du GERSE, Traité d'Amsterdam, Nancy, 1997;

- C. Blumann, Le traité d'Amsterdam. Aspects institutionels, Rev. trim. dr. eur. 1997, p. 721;

- C. Blumann et a., Le traité d'Amsterdam. Thèmes et commentaires, Rev. trim. dr. eur. 1997, nș 4;

- Chaires Jean Monnet, Conférence intergouvernementale de 1996, 6-7 mai 1996, Bruxelles;

- H. Chavrier, E. Honorat, G. De Bergues, Le project de traité d'Amsterdam, AJDA 1997, p. 721;

- P. Craig, G. de Burca (dir), The Evolution of EU Law, Oxford, Clarendon Press, 1999;

- R. Dehousses, European institutional architecture after Amsterdam: Parliamentary system or regulatory structure?, CML Rev. 1998, p. 595;

- F. Dehousse, Le traité d'Amsterdam; reflect de la nouvelle Europe, Cah. dr. eur. 1997, p. 265;

- F. de la Serre et C. Lequesne (dir), Quelle Union pour quelle Europe? L'après - traité d'Amsterdam, Bruxelles, Editions Complexe, 1998;

- P. de Schoutheete, Réflexions sur le traité d'Amsterdam, Annales d'Etudes européennes, Louvain, 1997;

- L. Dubouis, L'Union européenne, Paris, La Documentation française, Les Notices, 1999;

- A. Duff, Reforming the European Union, Londres, Sweet and Maxwell, Federal Trust, 1997;

- Y.J.-M. Favret, Le traité d'Amsterdam: une révision a minima de la "Charte constitutionelle" de l'Union européenne. D'interprétation à l'incantation, Cah. dr. eur. 1997, p. 566;

- Y. Gautier, Le Protocole "intégrant l'acquis de Schengen dans le cadre de l'Union européenne", Europe août-septembre 1998, chron. p. 4;

- L'émergence d'un droit constitutionnel pour l'Europe, Bruxelles, Etudes européennes, Ed. De l'ULB, 1997;

- G. Guillermin (dir.), Le principe de l'unité du cadre institutionnel de l'Union européenne, Cahiers du CUREI nș 12, février 1999;

- C. Haguenau - Moizard, Le traité d'Amsterdam: une négociation inachevée, Rev. Marché commun 1998, p. 240;

- IFRI, L'UE face à l'échéance de 1996, Politique étrangère, nș 1/96; Il diritto dell'Unione europea, numéro spécial sur le traité d'Amsterdam, Il dirritto dell'Unione europea 2-3 1998;

- J.-P. Jacqué, Le traité d'Amsterdam. La simplification et la consolidation des traités. Rev. trim. dr. eur. 1997, p. 903;

- H. Labayle, La coopération européenne en matière de justice et d'affaires intérieures et la Conférence intergouvernementale, RTD eur. 1997, p. 1;

- H. Labayle, Un espace de sécurité, de liberté et de justice, RTD eur. 1997, p. 813;

- Y. Lejeune (dir.), Le traité d'Amsterdam. Espoir et déceptions, Bruxelles, Bruylant, 1999;

- K. Lenaerts, E. De Smijter, Le traité d'Amsterdam, JT. Dr. eur. Février 1998, nș 46;

- J. Lipsius, La conférence intergouvernementale de 1996, Rev. trim. dr. aur. 1995, p. 43;

- A. Mangas Martin, La reforma institucional en el Tratato de Amsterdam, Rev. de Derecho Comunitario Europeo 1998, p. 240;

- P. Manin, La révision dutraité sur l'Union européenne, perspectives et réalités, Paris, Pedone, 1996;

- A. Mattera (dir.) La Conférence intergouvernementale sur l'Union européenne: répondre aux défis du Xxe siècle, Paris, Clément Juglar, 1996;

- J.-D. Mouton et T. Stein, Vers une nouvelle Constitution pour l'Union européenne? La Conférence intergouvernementale de 1996, Trêves, Académie de droit européen, 1997;

- Mouvement européen, rapports du Comité d'initiative en vue de la conférence intergouvernementale de 1996 et du comité de réflexion sur les questions institutionneles, 1995 et 1996;

- C. Koenig, M. Pechstein, Die Europäische Union: die Vertrage von Maastricht und Amsterdam 2 Auflage, Tübiengen, Mohr Siebeck, 1999;

- E.-U. Petersmann, Proposals for a new constitution for the European Union: building-blocks for a constitutional theory and constitutional law of the EU, CML Rev. 1995, p. 1123;

- M. Petite, Le traité d'Amsterdam: ambition et réalisme, Rev. Marché unique 3/1997, p. 17;

- J. Raux, La constitutionnalisation du système communautaire dans un traité fondamental de l'Union européenne, Europe 1995, août-septembre, chr. 9;

- Revue des affaires européennes, La réforme institutionnelle de 1996: les enjeux, Rev. aff. eur. 1995 nș 1;

- G. Strozzi, Le modifiche istituzionali e del procedimento decisionale, dans numéro spécial sur le traité d'Amsterdam, Il diritto dell'Unione europea 2-3 1998, p. 407;

- M. Telo et P. Magnette, De Maastricht à Amsterdam. L'Europe et son nouveau traité, Bruxelles, Editions Complexe, Etudes européennes, 1998;

- A. Tizzano, Il Trattato di Amsterdam. Con i testi coordinati del Trattato di Maastricht e del Trattato delle Communità Europea, Padoue, CEDAM, 1998;

- A. Tizzano, Profili generali del Trattato di Amsterdam, dans numéro spécial sur le traité d'Amsterdam, Il diritto dell'Unione europea 2-3 1998, p. 267;

- M. Westlake (dir.), L'Union européenne au-delà d'Amsterdam. Nouveaux concepts d'intégration européenne, Bruxelles, PIE, 1998;

- J. Winter, D. Curtin, B. de Witte (dir.), Reforming the Treaty on European Union: The Legal Debate, Deventer, Kluwer Law International, 1996.

2. Uniunea europeana.

- A Auer et J.-F. Flauss, Le référendum européen, Bruxelles, Bruylant, 1997;

- J. Boulouis, A propos des dispositions institutionnelles du Traité d'Union européenne, Rev. aff. eur. 1992, nș 4, p. 5;

- J. Boulois, Droit institutionnel de l'Union européenne, Paris, Montchrestien, 5e éd., 1995;

- A. Carnelutti, Le Traité d'Union européenne, Gaz. eur. 1992, nș 7, p. 4; L. Cartou, L'Union européenne. Traités de Paris-Rome-Maastricht, Paris, Dalloz, 1996, 2e éd;

- J. Cloos, G. Reinesch, D. Vignes, J. Weyland, Le Traité de Maastricht. Genèse, Analyse, Comentaires, Bruxelles, Bruilant, 1994, 2e éd;

- V. Constantinescu, Les institutions, présentation générale, J.-Cl. Europe, fasc. 200;

- D. Curtin, The constitutional structure of the Union: a Europe of bits and pieces, CML Rev. 1993, p. 17;

- M. Debroux et D. Jans, Le Traité sut l'Union européenne, dans a Barav et C. Philip (dir.), Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Paris, PUF, 1993;

- C. Degryse, Dictionnaire de l'Union européenne. Politique. Institutions. Programmes, Bruxelles, De Boeck-Université, 1998, 2e éd;

- R. Dehousse (dir.), Europe After Maastricht. An ever Closer Union?, Munich, Law Books, 1994;

- F. de la Fuene, Dictionnaire juridique de l'Union européenne, Bruxelles, Bruylant, 1998;

- J. Dietz-Hachleitner, La reforma institucional de las Comunidades europeas acordada en Maastricht, Gaceta juridica de la C.E.E. 1992, nș 115, p. 9;

- Y. Doutriax, L'Union européenne, Paris, Armand Colin, U, Science politique, 1992;

- Y. Doutriax et. C. Lequesne, Les institutions de l'Union européenne, Paris, La Documentation française, réflexe Europe, 1995;

- L. Dubouis, Peut-on gouverner à Douze?, Pouvoirs 1989, Europe, nș 48, p. 105;

- C.-F. Durand, Le Traité sur l'Union européenne (Maastricht, 7 février 1992). Quelques réflexions, dans Commentaire Mégret, Le droit de la CEE, Bruxelles, ULB, 2e éd., vol. 1, 1992, addendum, p. 357;

- J. Dutheil de la Rochère, Introduction au Droit de l'Union européenne, Paris, Hachette Supérieur, Les Fondamentaux, 1995;

- M. Duverger, L'Europe dans tous ses États, Paris, PUF, 1995;

- ENA, Mise en oeuvre du traité de Maastricht et construction européenne, Paris, La Documentation française, 1994, 2 vol.;

- C. Engel, W. Wessels (dir.), From Luxemburg to Maastricht, Institutional change in the European Community after the Single European Act, Bonn, Europa Union Verlag, 1992, p. 51;

- U. Everling, Reflections on the structure of the European Union, CML Rev. 1992, p. 1053;

- M. Fallon, Droit matériel général des Communautés européennes, Louvain - la - Neuve, Bruylant Academia, 1997;

- J.-M. Favret, Droit et practique de l'Union européenne, Paris, Gualino, 1996;

- J.-M. Favret, Vade - mecum de l'Union européenne et du Droit communautaire, 1998;

- P. Fontaine, L'Union européenne, Paris, Seuil, Points, 1994;

- J.-Cl. Gautron, Une Europe à droits variables, dans Europe, De la Communauté à l'Union, Pouvoirs, nș 69, 1994, p. 77;

- J.-Cl. Gautron, Droit européen, Paris, Dalloz, 8e éd., 1997;

- J. Gerkrath, L'émergence du droit constitutionnel pour l'Europe. Modes de formation et sources d'inspiration de la constitution des Communautés et de l'Union européenne, Bruxelles, ULB, 1997;

- C.C. Gialdino, Il trattato di Maastricht sull'Unione europea, Rome, Libreria dello Stato, 1993, 2 vol.;

- P. Girers, Aspects juridiques du traité sur l'Union européenne, Paris, L'Harmattan, Logiques juridiques, 1996;

- C. Gouaud, Le project de Constitution européenne, Rev. fr. dr. const. 1995, p. 287;

- C. Guillermin (dir.), Les difficultés d'aplication du traité sur l'Union européenne, Cahiers du CUREI nș 10, mai 1996, Grenoble;

- T.C. Harley, Constitutional and Institutional Aspects of the Maastricht Agreement, International and Comparative Law Quarterly 1993, p. 213;

- T. Koopmans, Federalism: The Wrong Debate, CML Rev. 1992, p. 1047;

- M.-F. Labouz (dir.), Les accords de Maastricht el la constitution de l'Union européenne, Paris, Montchrestien 1992, p. 11;

- H. Labayle, L'application du titre VI du traité sur l'Union européenne, dans M. Delmas-Marty (dir.), Vers un droit pénal communautaire, Paris, Dalloz, 1995;

- F. de la Serre, De la coopération politique européenne à la politique étrangère et de sécurité commune, dans L'Europe des Communautés, Paris, La Documentation française, 1992;

- F. Laursen et S. Vanhoonaker (dir.), The ratification of the Maastricht Treaty: Issues, Debates and Future Implications, Maastricht, IEAP, 1994;

- C. Lequesne, Perspectives institutionnelles d'une Europe élargie, dans Europe, De la Communauté à l'Union, Pouvoirs, nș 69, 1994, p. 129;

- J.-V. Louis, Les accords de Maastricht. Un premier bilan, Rev. Marché unique européen 1991, p. 5;

- J.-P. M. et a., Les méthodes institutionnelles de la construction européenne, Rev. Marché Commun juin 1992, nș spécial;

- A. Mangas Martin, El Tratado de Union Europea: analisis de su estructura general, Gaceta juridica de la C.E.E. 1992, nș 114, p. 13;

- P. Manin, Les Communautés européennes. L'Union européenne, Paris, Pedone, 1998, 4e éd;

- J.-C. Masclet, Où en est l'Europe politique?, Paris, La Documentation française, NED, nș 721-722;

- J.-L. Mathieu, L'Union européenne, Paris, PUF, Que-sais-je?, 1994; P. Moreau-Defarges, Les institutions européennes, Paris, Armand Colin, 1996;

- E. Noël, Perspectives institutionnelles à la suite du traité de Maastricht sur l'Union européenne, Recueil des cours de l'Académie de Droit européen, vol. 3, livre 1, 1992, p. 1;

- D. O'Keefe, P. Twomey (dir.), Legal Issues of the Maastricht Treaty, Wiley Chancery, 1994;

- A. D. Pliakos, La nature juridique de l'Union européenne, Rev. trim. dr. eur. 1993, p. 187;

- J.-L. Quermonne, Trois lectures du trité de Maastricht. Essai d'analyse comparative, Rev. fr. sc. pol. 1992, p. 802;

- J.-L. Quermonne, Le système politique de l'Union européenne, Paris, Montchrestien, Clefs, 1998, 3e éd;

- H. Rasmussen, EU-ret i kontekst, Copenhague, Gad, 1995;

- J. Rideau, Le traité de Maastricht du 7 février 1992 sur l'Union européenne. Aspects institutionnels, Rev. aff. eur. 1992, nș 2, p. 21;

- J. Rideau, Traité sur l'Union européenne, Ann. eur. adm. publ. 1991, Paris-Aixen-Provence, 1992, p. 775;

- J. Rideau, Le dorit del'Union européenne, Paris, PUF, Que-sais-je?, 1998, 2e éd;

- J. Shaw, Law of the European Union, Londres, Mac Millian, 1996, 3e éd;

- M. Scotto, Les institutions européennes, Paris, Le Monde éditions-Marabout, 1994;

- D. Sidjanski, L'avenir fédéraliste de l'Europe, Paris, PUF, 1992;

- D. Simon, Y. Gauthier, Maastricht: progrés quantitatifs ou saut qualitatif?, Europe 1992, nș 1, p. 1;

- C. Stephanou, L'Union européenne et les analogies fédérale et confédérale: réflexions dans la perspective de la Conference interguvernementale de 1996, Rev. aff. eur. 1995, p. 83;

- D. Sarasio, Union européenne. Traité de Maastricht, dans R. Kovar et C. Gavalda (dir.) Rép. Communautaire, Paris, Dalloz, 1992;

- D. Sidjanski, L'avenir fédéraliste de l'Europe, Paris, PUF, 1992;

- O Van der Galblentz, Luxembourg revisited or the importance of European Political Cooperation, CML Rev. 1979, p. 685;

- A. Tizzano, Appunti sul Trattato di Maastricht: structtura e natura dell'Union europea, F.I. 1995 nș 6, col. 210;

- R. Toulemon, La construction européenne, Paris, Fallois, 1994;

- D. Vignes, Note sur le contenu et la portée du traité sur l'Union européenne signé à Maastricht le 9 février 1992, Ann fr. dr. int. 1991, p. 774;

- C. Schmitter, L'équilibre institutionnel (principe de l'), dans A. Barav et C. Philip (dir.), Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Paris, PUF, 1993, p. 473;

- C. Stephanou, Réformes et mutations de l'Union européenne, Bruxelles-Paris, Bruylant-LGDJ, 1997;

- S. Van Raepenbusch, Droit institutionnel de l'Union et des Communautés européennes, Bruxelles, de Broeck et Larcier, 2e éd 1996;

- J.-C. Zarka, Les institutions de l'Union européenne, Paris, Gualino, 2e éd, 1998.

3. Drept comunitar.

- T. Ballarino, Lineamenti di diritto comunitario e dell'Unione europea, Padoue, Cedam, 1997, 5e éd.;

- A Barav et C. Philip (dir.) Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Paris, Puf, 1993;

- R. Biebr, B. Kahil-Wolff, L. Muller, Cours général de droit communautaire, Dordrecht, Nijhoff, Recueil des cours de l'Académie de Droit européen, vol. 3, livre 1, 1992, p. 49;

- A. Bleckmann, Europarecht, Cologne, Heymans, 1990, 3e éd;

- B. Beutler, R. Bieber, J. Pikporn, J. Streil, Das Recht des Europaïschen Union, Baden Baden, Nomes, 1993, 40 éd;

- J. Boulouis et R.-M. Chevallier, Grands arrêts de la Cour de justice des Communautés européennes, Caractères généraux du droit communautaire, droit institutionnel, contrôle jurisdictionnel, Paris, Dalloz, t. 1, 1994, 6e éd., t. 2, 1991, 3e éd.;

- A. Campbell, Common Market Law, Longmans, Oceana;

- N. Catalanș et R. Scarpa, Principi di diritto comunitario, Milan, 1984;

- E. Cerexhe, Le droit européen, Les objectifs et les institutions, t. 1, Bruxelles-Beauvechain, Bruylant, Nauwelaerts, 1989, 3e éd.;

- Communautés européenes, Commission, Trente ans de droit communautaire, Luxembourg, OPOCE, 1982, collection Perspectives européennes; P. Constantinho et M. Dony, Le droit communautaire, Paris, A. Colin, 1995;

- C. Curti Gialdino, Some reflections on the acquis communautaire, CML Rev. 1995, p. 245;

- Y. Gautier, Institutions communautaires, dans A. Barav et C. Philip (dir.), Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Paris, PUF, 1993, p. 579;

- Dictionnaire permanent. Droit européen des affaires, Editions législatives et administratives, Paris;

- U. Draeta, Elementi di diritto comunitario, Parte instituzionale, Milan, Giuffrè, 1994;

- L. Ferrari Bravo et E. Moavero Milanezi, Lezioni di diritto comunitario, Naples, Editoriale Scientifica, 1995;

- D.A.C. Freestone et S.J. Davidson, The institutional framework of the European Communities, Londres, Croom Helm, 1988;

- W. J. Granshof van der Meersch (dir.) Droit des Communautés européennes, Larcier, Les Novelles, Bruxelles, 1969;

- E. Garcia de Enteria, J. Gonzalez Campos et G. Guillermin, Le principe de l'équilibre institutionnel dans la jurisprudence de la Cour de justice des Communautés européennes, JDI 1992, p. 319;

- P. Girerd, Aspects juridiques du traité Communauté européenne, Paris, L'Harmattan, 1996;

- T. C. Hartley, The foundations of European Community law: an introduction to the constitutional and administrative law of the European Community, Oxford, Clarendon, 1994, 3e éd.;

- G. Isaac, Droit communautaire général, Paris, Masson, 1998, 6e éd.; R. Kovar et C. Gavalda (dir.), Rép. Communautaire, Paris, Dalloz, 2 vol., à partir de 1992;

- J.-P. Jacqué, Cours général de droit communautaire, dans Academy of European Law, Collected Courses of the Academy of European Law, 1990, vol. I, livre 1, p. 237;

- R. Joliet, Le droit institutionnel des Communautés européennes. Les institutions. Les sources. Les rapports entre ordres juridiques, Liège, Presses universitaires, 1986;

- P. J. G. Kapteyn et P. Verloren van Themaat, Introduction to the Law of the European Communities, After the Coming into force of the Single European Act, Deventer, Kluwer, 1990, 2e éd.;

- M.-F. Labouz, Le système communautaire européen, Paris, Berger-Levrault, 1988, 2e éd.;

- D. Lsok et J. W. Bridge, Law and Institutions of the European Communities, Londres, Butterworths, 1994, 6e éd.;

- F. Lauria, Manuale di diritto delle Comunità europee, Turin, UTET, 1992, 2e éd.;

- C. O. Lenz (dir.), EG-Vertrag Kommentar, Cologne-Bâle-Vienne, Bundesanzeiger-Helbing-Uberreuter, 1994;

- J.-V. Loius, L'ordre juridique communautaire, Luxembourg, OPOCE, collection Perspectives européennes, 6e éd., 1993;

- O. Loy (dir.), Jurisclasseur Europe, Ed. Du Jurisclasseur;

- P. Mathijsen, A guide to European Community Law, Londres, Sweet and Maxwell, 1995, 6e éd.;

- J. Mégret et a. (dir.), Le droit de la Communauté économique européenne, Bruxelles, Université, 15 vol., 2e éd. en cours;

- P. Mengozi, Il diritto della Comunità europea, Padoue, CEDAM, 1990;

- C. F. Molina del Pozo, Manual de derecho de la Comunidad europea, Madrid, Trivium, 1990, 2e éd.;

- G. Nicolaysen, Europarecht. I, Baden-Baden, Nomos, 1991;

- E. Noël, Les institutions de la Communauté européenne, Luxembourg, OPOCE, 1993;

- T. Opperman, Europarecht. Ein Studienbuch, Munich, Beck, 1991;

- F. Pocar, Diritto delle Comunità europee, Milan, Giffré, 1991, 4e éd.;

- C. Philip, Les institutions européennes, Paris, Masson, 1981;

- J. Raux, De la CEE à la Communauté européenne: ce qui change dans le traité de Rome, Paris, La Documentation française, Regards sur l'actualité, Spécial Maastricht, 1992, nș 180, p. 23;

- W. Rawlinson et M. P. Cornwell-Kelly, European Community Law, Londres, Waterlow, 1994, 2e éd.;

- M. Rittinger et C. Weyringer (dir.), Handbuch der Europaïschen Integration, Strategie, Struktur, Politik im E.G.-Binnnenmarkt, Vienne, Manz, 1991;

- B. Rudden et D. Wyatt, Basic Community Laws, Oxford University Press, 1994, 5e éd.;

- J. Schwarze, Droit administratif européen, Bruxelles-Luxembourg, OPOCE-Bruylant, 2 vol.;

- M. Schweitzer et W. Hummer, Europarecht, das Recht der Europäischen Gemeinsschaften (EGKS, EWG, WAG) mit Schwerpunkt EWG, Franfort sur le Main, Metzner, 1993, 4e éd.: F. Snyder (dir.), European Community Law, Aldershot, Dartmouth, 1993, 2 vol.;

- R. Steinz, Europareht, Heidelberg, Müller, 1992;

- A. F. D. Texeira, A natureza das Comunidades europeias (estudo politico-juridico), Coimbra, Almedina, 1993;

- C. Vallée, Le droit des Communautés européennes, Paris, PUF, Que-sais-je?, 1986, 2e éd.;

- G. Vandersanden, Droit des Communautés européennes, Bruxelles, Presses universitaires ULB, 1995, 2e éd.;

- D. Vaughan (dir.), Law of the European Communities Service, Londres, Butterworths, 1990, 2 vol.; J. Verhoeven, Le droit des Communautés européennes, Bruxelles, Larcier, 1996;

- S. Weatherill, P. Beaumont, EC Law, Londres, Penguin, 1995, 2e éd.;

- D. Wyatt et A. Dashwood, European Community Law, Londres, Sweet & Maxwell, 1993, 3e éd.

4. Actul Unic European:

- Institut d'Études européennes, L'Acte unique européen, Journée d'études, Bruxelles, mars 1986;

- J. de Ruyt, L'acte unique européen, Bruxelles, Université, 2e éd., 1989.

5. Istoria si perspectivele constructiei europene:

- M.-T. Bitsch, Histoire de la construction européenne, Paris, Complexe, 1996;

- M.-F. Chirstophe-Tchakaloff, Les grandes étapes de l'organisation de l'Europe, Paris, PUF, Que-sais-je?, 1996;

- Club de Florence, Europe: l'impossible statu quo, Paris, Stock, 1996;

- L. Cohen-Tanugi, Le choix de l'Europe, Paris, Fayard, 1995;

- P. Gerbet, La construction de l'Europe, Paris, Imprimerie nationale, 1994;

- C. Gounaud, Le project de Constitution européenne, Rev. fr. dr. const. 1995, pag. 289;

- C. Guillermin (dir.), Les conséquences institutionnelles des élargissements de l'Union européenne, Cahiers du CUREI nș 9, 1995, Grenoble;

- H. vor der Groeben, Combat pour l'Europe, Luxembourg, OPOCE, Perspectives européennes, 1985;

- Institut d'Études européennes, L'Union européenne après Maastricht, Journées d'études du 21 février 1992, Bruxelles, Université;

- Institut universitaire européen, A Constitution for the European Union?, conférence de mai 1994;

- J. J. Kusters, Fondements de la Communauté économique européenne, Luxembourg-Bruxelles, OPOCE-Labor, 1990;

- J. Leprette, Une clef pour l'Europe, Bruxelles, Bruylant, 1994;

- B. Olivi, L'Europe difficile. Histoire politique de la Communauté européenne, Paris, Gallimard, Folio, 1998;

- M. Rousset, La nouvelle Europe de Charlemagne. Le pari du XXIe siècle, Paris, Economica, 1995;

- B. Toulemon, La Construction européenne. Histoire, acquis, perspectives, Paris, Ed. De Fallois, 1994;

- C. Zorgbibe, Histoire de la construction européenne, Paris, PUF, 1993.

6. Comentarii asupra tratatelor:

- G. Berthu, Le traité d'Amsterdam contre la démocratie. Texte intégral comparé et commenté, Liberté politique, nș hors série 1998;

- D. Capotorti, M. Hilf, F. Jacobs, J.-P. Jacwué, Le Traité d'Union européenne, commentaire du project adopté par le Parlement européen, Bruxelles, Université, Études européennes, 1985;

- V. Constantinescu ea a. (dir.), Traité instituant la CEE. Commentaire article par article, Paris, Economica, 1992;

- V. Constantinesco, R. Kovar, D. Simon (dir.), Traité sur l'Union européenne (signé à Maastricht le 7 février 1992). Commentaire article par article, Paris, Economica, 1995;

- L. Cartou, D. Fasquelle, Joly communautaire, faisant suite à Dictionnaire du Marché commun, Paris, GLN Joly à partir de 1995;

- R. Geiger, E-G-Vertrag. Kommentar zu dem Vertrag zur Gründung der Europäischen Gemeinschaft, Munich, Beck, 2e éd., 1995;

- E. Grabitz (dir.), Kommentar zum E.W.G.-Vertrag, Munich, Verlag C. H. Beck, 1990;

- H. von der Groeben, J. Thiesing, C. D. Ehlermann (dir.), Kommentar zum EWG-Vertrag, Baden-Baden, 1991, 4e éd., 4 livres (avec mises à jour);

- Commentaire Mégret, Le droit de la CEE, Bruxelles, Université, spécialement vol. 1, 8, 9, 10, 11, 15, 2e éd. en cours;

- S. Munoz Machado, Tratado de Derecho Comunitairo Europeo, Madrid, Civitas, 1986, 3 vol.;

- R. Quadri, R. Monaco, A. Trabucchi (dir.), Trattato istitutivo della Comunità economica europea. Commentario, Milan, 1965;

- K. R. Simmonds et a. (dir.), Encyclopedia of European Community Law, Londres, Sweet and Maxwell, 1993;

- H. Smit et P. Herzog (dir.), The Law of the European Economic Community, New York, Matthew Bender, 6 vol., à partir de 1976 (avec mises à jour);

- A Toth (dir.), The Oxford Encyclopedia of European Community Law. Institutional Law, Oxford, Clarendon, 1990;

- E. Wolfarth, U. Everling, H. Glaesner, R. Sprung (dir.), Die Europaïsche Wirtschaftsgemeinschaft, Berlin-Francfort, 1960.

7. Culegeri de texte:

- C.-D. Classen, Europa - Recht, Nördlingen, Beck-Texte im dtv, 15. Auflage 1999;

- L. Dubouis et C. Gueydan, Grands textes de droit communautaire et de l'Union européenne, Paris, Dalloz 1996, 4e éd.;

- G. A. Bermann, R. J. Goebel, W. J. Davey, E. M. Fox, European Community Law Selected Documents, St. Paul, West Publicshing Co, 1993;

- R. Bieber, Droit constitutionnel de l'Union européenne, Baden-Baden, Monos, 1996;

- Boulouis J. et. Chevallier R. M., Grands arrêts de la Cour de justice des Communautés européennes, tome II, Dalloz, 4e éd., 1997;

- Druesne G., Code européen des personnes, Dalloz, 2e éd., 1996;

- Institut universitaires européen, Une version et simplifiée des traités régissant l'Union européenne et les Communautés européennes, raport pour le Parlament européen, Florence, 1996;

- Kovar R., Code européen de la concurrence, Dalloz, 2e éd., 1996.

- D. Lopez Garrido, J. Martines Higueras, M. T. Palomo Derecho, Codigo de la Comunidad Europea, Madrid, Eurojuris, 1992;

- D. Pollard, M. Ross, European Community law: texts and materials, Londres, Butterworths, 1994;

- Teyssié B., Code de droit social européen, Litec, 4e éd., 1999;

- A. Tizzano, Codice dell'Union europea. Il Trattato di Maastricht, il Trattato C.E. e i testi collegati, Padoue, CEDAM, 1998; A. Tizzano, D. Vignes, Code de l'Union européenne, Bruxelle4s, Bruylant, 1996.

- Tizzano A. et Vignes D., Code de l'Union européenne, Bruylant, Bruxelles, 1996.

- Vogel L., Code européen des affaires, Dalloz, 1995.

B. REVISTE DE SPECIALITATE

1. În limba franceza:

- Cahiers de droit européen;

- Europe;

- Gazette européenne (Gazette du Palais);

- Journal des Tribunaux Droit européen;

- Revue des affaores européennes;

- Revue du Marché commun, devenue Revue du Marché Commun et de l'Union européenne;

- Revue du Marché unique européen;

- Revue trimestrielle de droit européen.

2. În limba engleza:

- Austrian Review of International and European Law;

- Common Market Law Reports;

- Common Market Law Review;

- European Commercial Cases;

- European Law Review;

- European Public Law;

- Irish Journal of European Law;

- Journal of Common Market Studies;

- Legal issues of European integration;

- Maastricht Journal of European and Comparative Law;

- Yearbook of European Law.

3. În limba germana:

- Europäische Grundrechte Zeitschritf;

- Europäische Zeitschrift für Wirtschaftrecht;

- Europäische Wirtschafts-und Steuerrecht;

- Europarecht.

4. În limba italiana:

- Diritto comunitario e degli Scambi internazionali;

- Europa-Forum;

- Il diritto dell'Unione europea;

- Rivista di diritto europeo;

- Rivista europea di diritto penale civile comunitario;

- Rivista italiana di dirrito pubblico comunitario.

5. În limba spaniola:

- Caudernos europeos de Deusto;

- Comunidad Europea;

- Gaceta juridica de la CE;

- La ley-Comunidades europeas;

- Noticias CEE devenue Noticias de la Union Europea;

- Revista de estudios e investigacion de las Comunidades europeas;

- Revista de insticiones europeans.

6. În limba greaca:

- Revue des Communautés européennes;

- Revue hellénique de droit européen.

7. În limba portugheza:

- Asuntos Europeus;

- Divulgaçao do direito comunitairo.

C. ALTE PUBLICAŢII

- Agence Europe (Bulletin quotidien) Bruxelles;

- Europolitique (Bulletin bihebdomadaire) publié par Europe Information service, Paris;

- JUSletter, Baden-Baden, Nomos Verlag;

- La lettre de Jupiter, Dir. Jupiter, Paris;

- Notes d'informations communautaires (mensuel), Bulletin d'information du dictionnaire du Marché commun, Paris, Dictionnaires Joly;

- European Court of Justice Reporter, Oxford, E.S.C. Publiching.

D. PUBLICAŢII sI ALTE LUCRĂRI ALE

UNIUNII sI COMUNITĂŢILOR EUROPENE

- Journal officiel (sErie Législation et série Communications, annexe Débats du Parlament européén);

- Union européenne, Recueil des tratés, tome 1, 2 vol., Luxembourg, OPOCE, 1995;

- Répertoire des actes de droit communautaire en vigueur (1997, 2 tomes, 30e éd.);

- Recueil des accords conclus par les Communautés européennes (11 volumes);

- Documents de séance du Parlament eurpéen;

- Aperçu des activités du Conseil;

- Rapport général sur l'activité de l'Union européenne (anciennement rapport général sur l'activité des Communautés européennes, annuel, Commission);

- Bulletin de l'Union européenne (anciennement Bulletin des Communautés européennes, mensuel, Commission);

- Document Com. (Commission);

- Recueil de textes, Organisation, compétences et procédure de la Cour (1993);

- Recueil de jurisprudence de la Cour de justice et du Tribunal de premiére instance des Communautés européennes et arrêts en offset;

- Banwues de données CELEX, système interinstitutionnel de documentation automatisée por le droit de l'Union européenne: diffusion par l'Ofiice des publications à des utilisateurs privilégiés comme les Euroinfo-centres et les centres de documentation européenne au bibliothèques universsitaires abonnement par le réseau d'agents officiels; diffusion par 24 détenteurs de licence de versiondérivées de CELEX sur CE-ROM ou en ligne.

E. LUCRĂRI GENERALE

- Batiffol H. et Lagarde P., Droit international privé, LGDJ, Paris, tome 1, 8e éd, 1993, tome 2, 7e éd, 1983.

- Blanpain R. et Javillier J.-Cl., Droit du travail communautaire, LGDJ, Paris, 2e éd, 1995.

- Boulouis Jean, Droit institutionnel des Communautés européennes, Montchrestien, Paris, 6e éd, 1997.

- Boulouis Jean et Chevallier R.-M., Grands arrêts de la Cour de justice des Communautés européennes, Dalloz, Paris, tome 1, 6e éd, 1994; tome 2, 4e éd, 1997.

- Caire Gui, L'Europe sociale: faits, problémes, enjeux, Masson, Paris, 1992.

- Catala Nicole et Bonnet René, Droit social européen, Litec, Paris, 1991.

- Druesne Guy, Droit et politiques de la Communauté et de l'Union européennes, PUF, Paris, 4e éd, 1997.

- Dubouis Louis (dir.), Droit communautaire et protection des droits fondamentaux dans les Etats membres, Economica, Paris, 1995.

- Gavalda C. et Parleani G., Droit des affaires de l'Union européennes, Litec, Paris, 2e éd, 1992.

- Goldman B., Lyon-Caen A., Vogel L, Droit commercial européen, Dalloz, Paris, 5e éd, 1994.

- Isaac Guy, Droit communautaire général, Armand Colin, Paris, 5e éd, 1996.

- Lyon-Caen Gérard et Antoine, Droit social international et européen, Dalloz, Paris, 8e éd, 1993.

- Manin Philippe, Les Communauté européennes - L'Union européenne, Pédone, Paris, 3e éd, 1997.

- Mayer Pierre, Droit international privè, Montchrestien, Paris, 8e éd, 1994.

- Pretot Xavier, Le droit social européen, PUF, Paris, coll. Que sais-je?, 2e éd, 1993.

- Ribas J.-J., La politique sociale des Communautés européennes, Dalloz, Paris, 1969.

- Rodiere Pierre, Droit social international et européen, Les cours du droit, Paris, 1990.

- Schapira J., Le Tallec G., Blaise J.-B., Droit européen des affaires, PUF, Paris, 3e éd, 1992.

- Simon Denys, Le Systéme juridique communautaire, PUF, Paris, 1997.

- Valticos Nicolas, Droit international du travail, Dalloz, Paris, 2e éd, 1983.

- Vogel-Polsky E. et Vogel J., L'Europe sociale 1993: illusion, alibi au réalité?, Univ. libre de Bruxelles, Bruxelles, 1991.

F. LUCRĂRI DE SPECIALITATE, TEZE,

RAPOARTE, COLOCVII,

LUCRĂRI COLECTIVE

- Aubry Martine, Pour une Europe sociale, La documentation française, Paris, 1988.

- Baron Frédéric, Marché intérieur et droit social dans l'Union européenne, thèse Paris-Dauphine (Paris IX), 1998.

- Bonnechere Michèle (dir.), Trente ans de libre circulation des travailleurs, La documentation française, Paris, 1998.

- Cherot Jean-Yves, Les aides d'Etat les Communautés européennes, Economica, Paris, 1998.

- Gaudement-Tallon Hélène, Les conventions de Bruxelles et de Lugano, LGDJ, 1993.

- de Lary Henri, La libre circulation des personnes dans l'Union européennes, PUF, Paris, coll. Que sais-je?, 2e éd, 1996.

- Lyon-Caen Gérard, Les relations internationales de travail, Ed. Liaisons, Paris, 1991.

- Martin Philippe, La contribution du droit communautaire à la réalisation d'une Europe sociale, thèse Bordeaux, 1993.

- Megret J. et autres, Le droit de la CE et de l'Union européenne, Univers. de Bruxelles, vol. 3, Libre circulation des personnes, des services et des capitaux, 2e éd, 1990; Politique sociale, éducation et jeunesse, 2e éd, 1998.

- Mückenberger Urlich et al., Manifeste pour une Europe sociale, Desclée de Brouwer, Paris, 1996.

- Omarjee Ismaël, L'outre-mer français et le droit social communautaire, thèse Paris 1 (Panthéon-Sorbonne), 1997.

- Pertek Jacques, L'Europe des diplômes et des professions, Bruylant, Bruxelles, 1994.

- Rodiére Pierre, La convention collective de travail en droit international, Litec, Paris, 1987.

- Rodiére Pierre, La citoyenneté européenne face au droit social et du travail, Trav. Acad. de droit européen de Trèves, Bundesanzeiger, Cologne, 1997.

- Rodiére Pierre, Droit social de l'Union européenne, L.G.D.J., Paris, 1999.

- Teyssie Bernard, Le comité d'entreprise européen, Economica, Paris, 1997.

- Vandamme Jacques (dir.), Pour une politique sociale en Europe, Economica, Paris, 1984.

- Vogel-Polsky Eliane (dir.), Quel avenir pour l'Europe sociale, 1992 et après?, CIACO, Bruxelles, 1992.

G. PRINCIPALELE PERIODICE

- Bulletin de l'Union européenne (ex-Bulletin de la CE) (mensuel), Luxembourg, OPOCE.

- Cahiers de droit européen (bimestriels), Bruxelles.

- Cahiers sociaux du Barreau de Paris (mensuels), éd. Gazette du Palais, Paris.

- CELEX, Base de donnEes des Communautés européennes.

- Europe sociale, publication périodique de la Commission européenne, Direction générale de l'Emploi, des Realtions industrielles et des affaires sociales.

- Droit social (mensuel), Editions techniques et économiques, Paris.

- Journal du droit international (Clunet) (trimestriel), Editions du Jurisclasseur, Paris.

- Journal officiel des Communautés européennes, série législation (L), série communication (C), débats du Parlament européen, Luxembourg, OPOCE.

- Revue critique de droit international privE (trimestrielle), Sirey, Paris.

- Revue de jurisprudence sociale (mensuelle), Francis Lefebre éd, Paris.

- Revue du Marché commun et de l'Union européenne (mensuelle), Editions techniques et économiques, Paris.

- Revue internationale du travail (mensuelle), Bureau international du travail, Genéve.

- Revue trimestrielle de droit européen, Sirey, Paris.

H. MANUALE

- Boulouis J., Droit institutionnel de l'Union européenne, Paris, Précis Domat, Montchrestien, 6e éd., 1997.

- Cartou L., L'Union européenne: traités de Paris - Rome - Paris, Précis Dalloz, 2e éd, 1996.

- Danielle L., Il Diritto materiale della Comunità Europea, Milan, Giuffré, 1995.

- Diez Hochleitner J. et Martinez Capdevila C., Derecho comunitario europeo, Madrid, Mac Graw Hill, 1996.

- Doutriax Y. et Lequesne C., Les institutions de l'Union européene, Paris, Documentation Française, 2e éd., 1998.

- Druesne G., Droit et politiques de la Communauté et de l'Union eurpéennes, Paris, cool. Droit fundamental, PUF, 5e éd, 1999.

- Dubois L. et Blumann C., Droit communautaire matériel, Montchrestien, Paris, CEDEX, 1999.

- Dutheil de la Rochere J., Introduction au droit de l'Union européenne, Paris, Hachette, 1995.

- Fallon M., Droit matériel général des Communautés, Bruxelles, Bruylant, 1997.

- Favret J. M., Droit et pratique de l'Union européenne, Paris, Gualino, 2e éd., 1999.

- Gautron J. C., Droit européen, Paris, Mémento Dalloz, 8e éd, 1997.

- Hanlon J., European Community Law, Londres, Sweet et Maxwell, 1996.

- Icart P., Droit matériel et Politiques communautaires, Paris, Eska, 1999.

- Issac G., Droit communautaire général, Paris, Armand Colin, 6e éd., 1998.

- Manin P., Les Communautés européennes, l'Union européenne, Paris, Pedone, 4e éd., 1998.

- Mire P., Droit de l'Union européenne et politiques communes, Paris, Mémento Dalloz, 1998.

- Oppermann I., Europarecht, Münich, Beck, 1999.

- Poillot-Peruzzetto S. et Luby M., Le droit communautaire appliqué à l'entreprise, Paris, Dalloz, 1998.

- Rideau J, Droit institutionnel de l'Union et des Communautés européennes, Paris, LGDJ, 2e éd., 1996.

- Simon D., Le systéme juridique communautaire, Paris, coll. Droit fondamental, PUF, 2e éd., 1999.

- Raepenbusch van S., Droit institutionnel de l'Union et des Communautés européennes, Paris-Bruxelles, De Boeck 2e éd., 1998.

- Verhoeven J., Droit de la Communauté européenne, Bruxelles, Larcier, 1996.

- Weatherhill et P. Beaumont, EC Law, Londres, Penguin Books, 1995.

I. COMENTARII, DICŢIONARE,

REPERTOARE sI TRATATE

- Barav A. et Philip C. (dir.), Dictionnaire juridique des Communautés européennes, PUF, 1993.

- Collection Jupiter, Le droit des affaires dans les pays de la CEE, LGDJ.

- Commentaire Megret (ex-droit de la CEE), 15 volumes, Éditions de l'Université de Bruxelles, en cours de réédition.

- Constantinesco V., Kovar R., Jacque J.-P. et Simon D., Commentaire par article du traité CEE, Economica, 1992.

- Constantinesco V., Kovar R. et Simon D., Commentaire par article du traité sur l'Union européenne, Economica, 1995.

- Dictionnaire permanent - Droit européen des affaires. Éditions législatives.

- Dictionnaire JOLY communautaire (depuis 1995, ex-Dictionnaire du Marché Commun).

- Juris-Clausseur Europe, Éditions techniques (7 volumes, depuis 1989).

- Rapport général sur l'activité de l'Union européenne (annuel), Luxembourg, OPOCE.

- Répertoire Dalloz droit communautaire (3 volumes, depuis 1992).

II. ROMÂNĂ

LUCRĂRI

- * Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Bucuresti, 2001;

- Diaconu Dumitru, Curtea penala internationala. Istorie si realitate, Ed. All Beck, Bucuresti, 1999;

- Acad. prof. Filipescu Ion, Dr. Augustin Fuerea, Drept instituional comunitar european, Ed. All Beck, Bucuresti, 2000;

- Manolache Octavian, Drept comunitar, Ed. All Beck, Bucuresti, 2001;

- Manolache Octavian, Cele patru libertati fundamentale, Ed. All Beck, Bucuresti, 2000;

- Munteanu Roxana, Drept european. Evolutie. Institutii. Ordine juridica, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1996;

- stefanescu Brândusa, Curtea de justitie a Comunitatilor Europene, Ed. stiintifica si Enciclopedica, 1979;

- Voican Madalina, Burdescu Ruxandra, Mocuta Gheorghe, Curti internationale de justitie, Ed. All Beck, Bucuresti, 2000;

- Jinga Ion, Uniunea Europeana - Realitati si perspective, Ed. Lumina Lex, 2001, Consiliul Legislativ;

- Marcu Viorel, Drept comunitar general, Ed. Lumina Lex, 2002;

- Gilles Ferrol, Dictionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, 2001;

- Dominique Schnapper, Ce este cetatenia?, Ed. Polirom, 2001.

Powered by https://www.preferatele.com/

cel mai tare site cu referate

ABREVIERI

Alin. - Alineat

Art. - Articol

AIEA - Agentia internationala a energiei atomice

AUE - Actul Unic European

BCE - Banca centrala europeana

c. - contra

Cap. - Capitol

CE - Comunitatea europeana

CECO - Comunitatea europeana a carbunelui si

Otelului

CEE - Comunitate economica europeana

CJ - Curtea de justitie

CML - Commun Market Law

CPI - Curtea de prima instanta

Dec. - Decizie

DPCI - Droit et pratique du commerce international

Dr. - Drept

ECU - European Currency Unit

Ed. - Editura

Euratom - Comunitatea europeana a energiei atomice

FMI - Fondul monetar international

GATT - Acordul general pentru tarife si comert

Hot. - Hotarâre

IME - Institutul monetar european

J. Of. - Jurnalul oficial al Comunitatilor europene

Lit. - Litera

M. Of. - Monitorul oficial al României

NATO - Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord

OMC - Organizatia mondiala a comertului

Par. - Paragraf

Pct. - Punctul

Rev. - Revista

RMCUE - Revue de marché commun el de l'Union

européenne

RTDE - Revue trimmestrielle de droit européen

T.A. - Tratatul de la Amsterdam

TMs. - Tratatul de la Maastricht

UEO - Uniunea Europei occidentale

Vol. - Volum



A se vedea D. Simon, Le système juridique communautaire, PUF, Paris, 1997, pag. 19; J. Tillotson, European Community Law. Text Cases and Materials, 2nd ed., Cavendish Publishing Limited, London, 1996, pag. 7-10; W. Cairns, Introduction to European Union Law, Cavendish Publishing Limited, London-Sydney, 1997, pag. 12.

L. Cartou, Communautés Européennes, Daloz, 1991, pag. 51.

Asupra Tratatului, a se vedea J. Cloos, G. Reinesh, D. Vignes et J. Weyland, Le Traité de Maastricht, genèse, analyse, commentaires, Bruylant, Bruxelles, 1993.

Asupra unor elemente de noutate aduse de Tratatul de la Amsterdam, precum si asupra unor probleme privind ratificarea, a se vedea V. Duculescu, Tratatul de la Amsterdam - instrument juridic de referinta în procesul integrarii europene, în R.D.C. nr. 2/1999, pag. 63-68; V. Duculescu, Constanta Calinoiu, Ratificarea tratatelor de la Maastricht si Amsterdam si unele implicatii pe planul dreptului constitutional, în R.D.C. nr. 7-8/1999, pag. 65-71.

A solicitat aderarea la 22 iunie 1995

A se vedea în acest sens B. Goldman, A. Lyon-Caen, Droit commercial européen, 4ème éd. Dalloz, 1983, pag. 26-28.

Acestea sunt conventii internationale care produc efecte numai în relatiile dintre statele membre ale U.E.

A se vedea B. Goldman, A. Lyon-Caen, op. cit. pag. 33-35.

L. Cartou, op. cit., pag. 117; V. Marcu, Drept institutional comunitar, Editura Nora, 1994, pag. 91, care considera ca actele institutiilor comunitare constituie "sursa cea mai importanta a dreptului comunitar".

În Preambulul AUE s-a facut referire numai la promovarea democratiei pe baza drepturilor fundamentale recunoscute în Constitutia si în legile statelor membre, în Conventia europeana si în Carta sociala europeana.

A. Charlesworth, H. Cullen, European Community Law, Pitman-Blackstone, London, 1994.

A se vedea L.J. Constantinesco, La Constitution économique de la CEE în RTDE nr. II, 1977.

Unii autori sunt de parere ca jurisprudenta ocupa un loc considerabil între izvoarele dreptului comunitar, fara argumentarea necesara ori sustinându-se "aptitudinea Curtii de a crea dreptul" - I.P. Filipescu, A. Fuerea, Drept institutional comunitar european, Ed. Actami, Bucuresti, 1994, pag. 31.

A se vedea L. Cartou, op. cit., pag. 120.

R. Dehousse, The European Court of Justice, MacMillan Press Ltd., Houndmills, Basingstoke, Hamshire and London, 1998, pag. 72.

J. Tillotson, op. cit., pag. 74-75.

Prof. Manfred A. Dauses - Universitatea "Otto Firedrich" - Bamberg - R.F. Germania, din conferinta tinuta la Seminarul din 8-10 aprilie 2002, la Bucuresti cu tema "Drept interstatal si Drept comunitar european".

Prof. Manfred A. Dausses, op. cit.

V.A.MATTERA " Civis europaeus sum", RMUE, 1998, N.3, P.15

TPI, 21 martie 1996, FARRUGIA, T 230/94, P. II-195.

CL.BLUMANN, "Europe de citoyens", RMC, 1991, P.284.

J.H.H. WEILER "Les droits des citoyens europeens", RMUE, 1996, 3, p.36.

Curtea Internationala de Justitie, 6 aprilie 1955, NOTTEBOHM, Culegerea de decizii CIJ, p. 4.

JOCE L329, 30 decembrie 1993.

JOCE L122, 31 decembrie 1994.

TPI, 6 iulie 1995, T 572/93, Culegerea p.ÎI-2025, CJCE 28 noiembrie 1996, C293/95, Culegerea p.I-6129.

Decizia 95/553, JOCE l 314/73, 28 decembrie 1995

JOCE L168/4, 6 iulie 1996.

Protocolul Facultativ cu privire la Pactul international asupra drepturilor civile si politice din 1966, Carta OIT, art. 26 si urm.

Acordul interinstitutional intre Parlamentul european, Consiliul si Comisia din 12 aprilie 1989 asupra dreptului de petitionare, JOCE C 120, 16 mai 1989.

Raportul special 98/C44/09, JOCE C 44/9, 10 februarie 1998

Raport anual al Mediatorului european 1996, aprilie 1997, p.105

Droit materiel communitaire.

C 171/96, Recueil, p. I-4607.

CJCE, 12 decembrie 1990, Kaefer si Procacci, C 100 si 101/89, Recueil, p. I-4647.

CJCE, 2 martie, EL-YASSINI, C 416/96.

CJCE, 30 septembrie 1987, Demirel, 12/86, Recueil, p. 3719.

CJCE, 16 decembrie 1992, Kuss, C 237/91, Recueil, p. I-6781.

CJCE, 10 septembrie 1990, Sevince, C 192/89, Recueil, p. I-3641.

CJCE, 23 ianuarie 1997, Tetik, C 171/95, Recueil, p. I-5113.

CJCE, 5 octombrie 1994, Eroglu, C 355/93, Recueil, p. I-5113.

CJCE, 9 august 1994, Vander Elst, C43/93, Recueil, p. I-3803, muncitori marocani angajati de catre o întreprindere belgiana efectuând lucrari pe un santier din Franta.

CJCE, 15 februarie 1974, Sotgiu, 152/73, Recueil, p. 753.

JOCE, L 307, 13 decembrie 1993.

CJCE, 12 noiembrie 1996, REGATUL UNIT /CONSILIUL, C 84/94, Recueil, p. I-5755.

JOCE L 183/1, 29 iunie 1989.

JOCE, L 216/12, 20 august 1994.

JOCE L 228, 26 august 1992.

JOCE L 61, 6 martie 1977.

CJCE, 15 iunie 1988, P.BORK INTERNATIONAL 101/87, Recueil, p. 3057

JOCE L 283/23, 28 octombrie 1980.

JOCE, L 245 26 august 1992.

JOCE L 254, 22 septembrie 1994.

Paris, 7 mai 1997, Droit social, 1997, p.443.

DEFRENNE II, 8 aprilie 1976, 43/75, Recueil, p.455.

DEFRENNE III, 15 iunie 1978, 149/77, Recueil, p. 1365

Recueil din 30 mai 1996

CJCE, 28 septembrie 1994, BEUNE, C 7/93, Recueil, p I, 4471.

CJCE, 21 mai 1985, COMISIA/GERMANIA, 248/83, Recueil, p. 1459.

CJCE, 1 iulie 1986, RUMMLER 237/85, Recueil, p. 2101.

CJCE, 8 noiembrie 1990, HERTZ, C 179/88, Recueil p. I-3979.

CJCE, 30 iunie 1988, COMISIA/FRANTA, 318/86, Recueil, p.3359.

JOCE L 348, 28 noiembrie 1992.

CJCE, 5 mai 1994, HABERMANN, C 421/92, Recueil p.I-1657.

CJCE 25 iulie 1991, STOECKEL, C 345/89, Recueil I-4047.

L. Dubois si C. Bluman, "Droit communautaire materiel", Montchrestien, 2000, p. 112.

Recueil Conseil 92/442 din 27 iulie 1992, JOCE 245 /49

CJCE, 24 aprilie 1980, COONAN 110/79, Recueil, p.1445.

CJCE, 30 mai 1989, ALLUE, 33/88, Recueil, p.1591.

CJCE, 12 iulie 1979, CRAM/TOIA, 237/78, Recueil, p.2645.

JOCE L6, 10 ianuarie 1979.

CJCE, 19 ianuarie 1982, BECKER 8/81, Recueil, p.53.

JOCE L 225, 12 august 1986.

JOCE L 210, 7 august 1985

JOCE L 228, 11 august 1992.

Directiva 79/112 din 18 decembrie 1978 , JOCE l33, 4 februarie 1979.

Ex., Directiva cadru 89/107, JOCE L 40 , 11 februarie 1989.

Ex., Directiva cadru 89/109.

Directiva 89/398 din 3 mai 1989, JOCE L 186 , 30 iunie 1986.

Directiva 89/108 din 11 februarie 1989 , JOCE L 40, 11 februarie 1989.

Directiva 93/43 din 14 iunie 1993, JOCE L 175 , 19 iulie 1993.

Directiva 89/397 din 14 iunie 1989, JOCE L 186, 30 iunie 1989.

95/273 din 6 iulie 1995, JOCE L 167, 8 iulie 1995 .

97/579 din 23 iulie 1997, JOCE L 237 , 28 august 1997.

Regulament 880/92 din 23 martie 1992 ; JOCE L 99, 11 aprilie 1992.

Regulament 1210/90 din 7 mai 1990, JOCE L 120, 11 mai 1990.

JOCE, L 158, 23 iunie 1990.

SO2, Directiva 80/779 din 15 iulie 1980, JOCE L 229, 30 august 1980.

Directiva 82/884 din 3 decembrie 1982, JOCE L 378, 3 decembrie 1982.

Directiva 85/203 din 7 martie 1985, JOCE L 87 , 27 martie 1985.

Directiva 807/217 din 19 martie 1987 , JOCE L 85 , 28 martie 1987.

Directiva 92/72 din21 septembrie 1992 , JOCE L 291 , 13 octombrie 1992.

Regulamentul 3093/94 din 15 decembrie 1994.

Directiva 75/440 din 16 iunie 1975, JOCE L 194/75 , 27 iulie 1975.

Directiva 80/778 din 15 iulie 1980, JOCE L 229/80, 30 august 1980.

Directiva 76/160 din 8 decembrie 1975, JOCE L 31, 5 februarie 1976.

JOCE L 129/76 , 18 mai 1976.

Conventia de la Barcelona din 16 februarie 1976.

JOCE L 103, 25 aprilie 1979.

JOCE L 10 , 14 ianuarie 1997.

JOCE L 78, 26 martie 1991

JOCE L 118 din 2 iulie 1994 care înlocuieste Directiva 78/319.

JOCE L 282 , 1 noiembrie 1996 .

Directiva 78/64 din 29 iunie 1978 apoi 85/210 din 20 martie 1985, JOCE L 96, 3 aprilie.

Directiva 87/416.

JOCE L 117 , 8 mai 1990.

A se vedea L. Cartou, Communautés Européennes, Dalloz, 1991, pag. 241 si J. Mégret s.a., Le droit de la Communauté économique européenne, vol. I, Presses Universitatires de Bruxelles, 1970, pag. 42.

A se vedea P.J. Kapteyn, P. ver. Laren van Themaat, op. cit., pag. 383-387; J. Mégret s.a., op. cit., pag. 104.

A se vedea si W. Cairns, op. cit, pag. 149-152; J. Tillotson, op. cit., pag. 251-255.

CJCE, 28 noiembrie 1978, 97/78, SCHUMALLA, Recueil, p.2311.

PARLAMENTUL EUROPEAN /CONSILIUL 13/83, Recueil p. 1513.

J. Dubois, C. Bluman, op. Cit, p. 175.

n.74/561 si 74/562, JOCE L 308, 19 noiembrie 1974.

nr. 77/796, JOCE L 334, 24 decembrie 1977.

nr. 96/26, JOCE L 124, 23 mai 1996.

nr.881/92, JOCE L 95, 6 aprilie 1992.

JOCE L 163, 30 iunie 1988.

Regulament din 26 martie 1992, JOCE L 95, 6 aprilie 1992.

CJCE, 31 martie 1971 COMISIA/CONSILIUL, 22/70, Recueil, p. 263.

regulamentul nr. 2829/77 din 12 decembrie 1977, JOCE L 334, 24 decembrie 1977; Regulamentul nr. 3820/85 din 20 decembrie 1985, JOCE L 370, 31 decembrie 1985.

nr. 87/540, JOCE L 322, 12 noiembrie 1987.

nr. 1101/89, JOCE L 116, 28 aprilie 1989.

nr.91/440, JOCE L 237, 24 august 1991.

30 iulie 1996, COM (96).

JOCE L 374, 31 decembrie 1987.

JOCE L 240, 24 august 1992.

nr. 3922/91, JOCE L373, 31 decembrie 1991.

Raport general de activitate, 1996, n.396 si Raport general 1997, n.487.

nr. 4055-4059, JOCE L 378, 31 decembrie 1986.

CJCE, 19 ianuarie 1988, PESCA VALENTIA 223/86, Recueil p.83; 17 noiembrie 1992, COMISIA/REGATUL UNIT C-279/89, Recueil, I-4459.

CJCE, 14 decembrie 1989, THE QUEEN, C-3/87, Recueil I-4459.

nr. 613/91, JOCE L 68, 15 martie 1991.

JOCE L 378, 31 decembrie 1986.

nr.3577/92, JOCE L 364, 12 decembrie 1992.

A se vedea L. Cartou, op. cit., pag. 275.

R.H. Folsom, M.W. Gordon, J.A. Spanogle Jr., International business transactions, West Publicshibg Company, St. Paul, Minn, pag. 358.

P.J. Kapteyn, P. verd Loren van Themaat, op. cit., pag. 510.

A se vedea, pentru detalii, O. Manolache, Regimul juridic al concurentei în dreptul comunitar, Ed. ALL, Bucuresti, pag. 23-25.

Aviz 1/75 Aranjament OCDE din 11 noiembrie 1975, Recueil, p. 1355, Aviz 1/78 cauciuc natural 4 octombrie 1979 Recueil, 2871.

n.3285/94, JOCE L 349, 31 decembrie 1994 .

Regulament nr. 2603/69 din 20 decembrie 1969, 324, 27 decembrie 1969.

Decizia 93/112 din 14 decembrie 1992, JOCE L 144.

Recueil, p .1355.

26 martie 1987, Comisia Consiliul 45/86 Recueil p. 1493

Dubois, Bluman, op. cit., p. 189.

J. Dubois s.a., op. cit., p. 195

În acest sens, St. Rodrigues, Le traité de la Nice el les coopérations renforcées au sein de l'Union européenne, în RMCUE nr. 444/2001, pag. 15.

A se vedea F. Laursen, Trade and Aid, în Developments in the european Union (Ed. By Laura Cram, D. Dinan, N. Nugent), pag. 218-219.

Monitorul Oficial nr. 66 din 30 martie 1993. A se vedea textul integral în Partea a III-a, Cap. I.

Sediul Curtii Federale Constitutionale a Germaniei

J. Tillotson, op. cit, pag. 98; W. Cairns, op. cit. pag. 23; I.P. Filipescu, A. Fuerea, op. cit., pag. 72.

J. Boulouis, op. cit., pag. 280; J. Tillotson, op. cit., pag. 97-98; W. Cairns, op. cit., pag. 23-24.

Conform art. 7 (4) al TCE, acestea sunt: Parlamentul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Justitie, Curtea de Conturi.

Reglementarile corespunzatoare se gasesc la art. 131 al TCECO (Tratatul de înfiintare a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului) si la art. 136 al TCEEC (Tratatul de înfiintare a Comunitatii Europene pentru Energie Nucleara).

Vezi si art. 240 (183) al TCE.

Totusi, în dreptul Tratatului UE (TUE), CJCE îi sunt atribuite doar putine competente; vezi art. 46 (L) al TUE.

CJCE, sentinta din 8.07.1999, Parlament/Consiliu, C-189/97, înca nepublicata în culegere.

CJCE, proces în curs de solutionare, Comisia/Republica Austria, C-205/98, Monitorul Oficial al CE/1998, C 234, pag. 20.

CJCE, proces în curs de solutionare, Germania/Consiliu si Parlament, C-376/98, Monitorul Oficial CE/1998, C- 378, pag. 12.

CJCE, sentinta din 19.11.1991, Francovich si Bonifaci/Italia, C-6/90 si C-9/90, Culegerea de sentinte ale Curtii de Justitie si ale Curtii de prima instanta (CS)/1991, pag. I-5357.

CJCE, sentinta din 15.12.1995, Uniunea Regala belgiana a societatilor de fotbal-asociatie s.a./Bosman s.a., C-415/93, CS/1995, pag. I-4921.

Desigur, tipurile de actiuni se aseamana forte mult; desfasurarea actiunii este identica, în mare masura, cu aceea din spetele CEE. Ca urmare, pe baza respectivelor texte din Tratat, utilizatorul ar trebui sa fie capabil sa se orienteze rapid.

Vezi, pentru aceasta, Hotarârea Consiliului din 24 oct. 1988, referitoare la înfiintarea unei Curti de prima Instanta a Comunitatilor Europene, publicata în Monitorul Oficial al CE/1988, L 319, pag. 1, modificata si publicata în M. Of. al CE/1993, L 144, pag. 21 si în M. Of. al CE/1994, L66, pag. 24.

De aceea, are o anumita îndreptatire cererea CpICE - exprimata în luarea sa de pozitie la Conferinta sefilor de guvern, din 1996 - de a fi "rebotezat" în "Tribunalul Administrativ European".

Art. 221 (165) alin. 1 si 225 (168a) din TCE.

Dintre acestia, fiecare dintre "statele membre mari" - Germania, Franta, Italia, Spania si Regatul Unit - trimit câte o personalitate; restul pozitiilor este repartizat în ordine alfabetica - începând cu Belgia, stabilita pentru 1998 - celorlalte state membre (vezi Declaratia comuna cu privire la art. 31 al Hotarârii pentru armonizarea documentelor referitoare la aderarea de noi state membre la Uniunea Europeana, M. Of. al CE/1995, L 1, pag. 221).

Art. 223 (167) din TCE.

Art. 223 (167) din TCE. În prezent, Presedintele CJCE este prof. dr. Gil Carlos Rodriguez Iglesias (S); Presedintele CpICE este dr. Bo Vesterdorf (D).

În aceasta privinta, vezi III.2.5; în practica, sedinta în plen nu joaca nici un rol la CpICE. Pentru luarea deciziei de catre judecator unic, vezi Hotarârea Consiliului din 16.04.1999, în M. Of. al CE/1999, L 114, pag. 52. Prima sentinta a CpICE, care a fost data de un judecator unic, a fost sentinta din 28.10.1999, în cazul Cotrim/CEDEFOP, T-180/98, nepublicata înca în culegerea de sentinte.

De asemenea, în compartimentele de limbi straine este un numar de juristi, deoarece toate traducerile scrise ale documentelor procedurale, sentintelor, etc. sunt facute de catre juristi.

Vezi, de exemplu, sentinta din 7.07.1988, în cazul Maksel/BALM, 55/87, CS 1988, pag. 3845; CJCE, sentinta din 28.03.1985, Comisia/Regatul Unit, 100/84, CS 1985, pag. 1169.

Vezi, de exemplu, CJCE, sentinta din 17.11.1993, în cazul Comisia/Franta, C-68/92, CS 1993, pag. I-5881.

Vezi, de exemplu, CJCE, sentinta din 14.12.1995, în cazul Peterbroeck, Van Campenhout & Cie/Statul belgian, C-312/93, CS 1995, pag. I-4599.

Foarte instructiva pentru aceasta este, de exemplu, CJCE, sentinta din 3.02.1994, în cazul Grifoni/EAG, C-308/87, CS 1994, pag. I-341.

Vezi, pentru aceasta, Jann/Hakenberg, "Recurgerea la fiecare drept national în activitatea CJCE" în Rodriguez Iglesias s.a. (editor) "Contributii la omagierea lui Fernand Schockweiler"; Baden-Baden, 1999, pag. 255.

Vezi, în aceasta privinta, articolul fundamental al lui Schima "Principiul subsidiaritatii în dreptul comunitar european", aparut în publicatia "Studii de drept austriece", vol. 22, Viena 1994, ca si articolul aceluiasi autor "Evaluarea principiului subsidiaritatii de catre CJCE" aparut în ÖJZ, 1997, pag. 761.

Vezi rezumatul memoriului în "Revista europeana pentru drept comercial", 1999, pag. 420.

Vezi, în aceasta privinta, Lenz, Carl Otto "Spoiala sau comunitate de drept - restrângerea, la instantele supreme, a dreptului de înaintare a cererii conform art. 177 din TCEE?", în publicatia "Neue Juristische Wochenschrift" 1993, pag. 2664.

A se vedea M.C. Bergerés, La theorie de l'inexistence en droit communautaire, în RTDE nr. 3/1989, pag. 393 si nr. 4/1989, pag. 647.

J. Bolouis, Droit institutionel de L'Union Européenne, 5e édition, Montchretien, Paris, 1995, pag. 336-338 si Brîndusa stefanescu, Curtea de justitie a Comunitatilor Europene, Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1979, pag. 60-62.

A se vedea si P.J. Kapteyn, P. ver Loren van Themaat, op. cit., pag. 221.

A se vedea si Brândusa stefanescu, op. cit., pag. 54-59; G. Bebr, Direct and indirect control Community Acts in practice: the relation between articles 173 and 177 of the EEC Treaty, în MLR, vol. 82, nr. 5-6/1984, pag. 1229-1232.

J. Boulouis, op. cit., pag. 333, D. Simon, op. cit., pag. 338-339, W. Cairns, op. cit., pag. 110-113 si J. Tillotson, op. cit., pag. 424-430.

A se vedea si D. Simon, Op. cit.., pag. 415

A se vedea J. Boulouis, op. cit., pag. 361-371.

A se vedea H.G. Schermers, D. Waelbroeck, Judicial protection in the European Communities, 5-th ed., Kluwer Law and Taxation Publishers, Deventer-Boston, 1992, pag. 297-305; J. Boulouis, op. cit., pag. 366-367; G. Nafilan, La position des États membres et les recours en manquements des articles 169 CEE et 141 CEEA, în RTDE nr. II/1977, pag. 225-241; V. Marcu, op. cit., pag. 190; D. Simon, op. cit., pag. 422-426.

P.J. Kapteyn, P. ver Loren van Themaat, op. cit., pag. 280; D. Simon, op. cit., pag. 275-276.

H.G. Schermers, D. Waelbroeck, op. cit., pag. 330-334; J.F. Couzinet, Le renvoi en apreciation de validité devant la Cour de justice des Communautés européennes, în RTDE nr. 4/1976, pag. 785-815; D. Simon, op. cit., pag. 404-405; W. Cairns, op cit., pag. 121.

A se vedea D. Simon, op. cit., pag. 409.

A se vedea P.J. Kapteyn, P. ver Loren van Themaat, op. cit., pag. 359-361.

A se vedea P.J. Kapteyn, P. ver Loren van Themaat, op. cit., pag. 245-246.

A se vedea P.J. Kapteyn, P. ver Loren van Themaat, op. cit., pag. 574.

Statutul Curtii de justitie, art. 57 alin. 1.

Statutul Curtii de justitie, art. 61.

A se vedea si J. Cloos, G. Reinesch, D. Vignes, J. Weyland, op. cit., pag. 439-442

A se vedea si J. Cloos, G. Reinesch, D. Vignes, J. Weyland, op. cit., pag. 408-413.

A se vedea J. Boulouis, Droit institutionnel de l'Union européenne, 5-e édition, Montchretien, Paris, 1995, pag. 150; J. Cloos, G. Reinesch, D. Vignes si J. Weiland, op. cit., pag. 416-418; W. Cairns, op. cit., pag. 40-41.

G. Lyon-Caen, A. Lyon-Caen, Droit social international et européen, Dalloz, 1991, pag. 166; Pierre Rodière, Droit social de l'Union Européenne, L.G.D.J., Paris, 1999; Louis Dubois si Claude Bluman, Droit communautaire matériel, Montchrestie, Paris, 1999.

A se vedea W. Cairns, op. cit., pag. 66.

A se vedea D. Simon, op. cit., pag. 202.

A se vedea G. Arr (I) - Grands arrêts de la Court de justice des Communautes européennes, Dalloz, 1991, (Tone 1), J. Boulouis, J. M. Chevalier, pag. 46-48.

A se vedea si J. Boulouis, op. cit., pag. 253.

A se vedea si W. Cairns, op. cit., pag. 68.

D Simon, op. cit., pag. 211.

A se vedea G. Arr (I), pag. 51.

A se vedea în acest sens W. Cairns, op. cit., pag. 49-55.










Document Info


Accesari: 24561
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2021 )