Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




NoȚiuni generale privind procesul constituirii uniunii europeneoȚiuni generale privind procesul constituirii uniunii europene

Stiinte politice


NOȚIUNI GENERALE PRIVIND PROCESUL CONSTITUIRII UNIUNII EUROPENE

1.1. „Europa Unita” – o idee cu izvoare situate la nivel multidisciplinar

Ideea unei Europe unite a fost sustinuta de-a lungul secolelor de imparati si intelectuali deopotriva, dar numai dupa cel de-al doilea razboi mondial statele europene au institutionalizat primele forme de cooperare internationala, cu competente in domenii specifice[1].



Spre exemplu, mentiuni ale unei Europe unite se gasesc in „Divina Comedie” a lui Dante Alighieri, care vedea realizarea unei Europe unificate construita numai sub dominatia unui suveran aflat deasupra celorlalti suverani.

In secolul al XVII-lea, Ducele de Sully imagineaz 515g68f 59; „un corp politic al tuturor statelor Europei care sa poata produce intre membrii sai o pace inalterabila si un comert perpetuu' („Grand Dessin”).

Immanuel Kant elaboreaza, in 1795, un „Proiect de pace eterna', propunand o federatie de state libere, fondate pe o constitutie de tip republican.

Secolul al XlX-lea, desi supranumit „secolul nationalismelor”, a adus o formulare care va fi folosita deseori de-a lungul timpului. Victor Hugo spunea: „Va veni o zi cand vom vedea aceste doua grupuri imense, Statele Unite ale Americii si Statele Unite ale Europei, unul in fata celuilalt, intinzandu-si mainile unul celuilalt peste mari, schimband produse, comert, industrie, arte, genii …”[2]. Sintagma utilizata de Hugo - „Statele Unite ale Europei”, si-a gasit locul si in discursul politici al lui Aristide Briand (1929, Societatea Natiunilor) si al lui Winston Chruchil (1946, Zürich).

Toate cele amintite in aceste randuri introductive nu reprezinta decat o parte insignifianta din numeroasele idei de unificare a continentului european care ne fac sa apreciem ca radacinile Uniunii Europene de astazi se pierd departe, in negura istoriei[4].

1.2. Semnarea primelor tratate comunitare. Instituirea Comunitatilor europene – CECO, CEE si EURATOM.

Dupa al doilea razboi mondial, in Europa se contureaza, ca rezultat al infruntarilor dintre fostii aliati, cele doua blocuri (al democratiilor occidentale, in frunte cu SUA, si cel comunist, sub conducerea si ocupatia URSS). Ca urmare, Europa era divizata.

Pornind de la noua realitate geopolitica, Winston Churchill lansa la Zürich, in 1948, ideea Europei supra nationale, preluata apoi de francezi, Cand, in 1949, se puneau bazele Consiliului Europei, se reluau, de fapt, proiecte interbelice de realizare a Statelor Unite ale Europei. Nevoia refacerii postbelice si a realizarii prosperitatii europene a impulsionat decisiv procesul unificarii Europei[5].

Astfel, la initiativa lui Jean Monnet[6] si a lui Robert Schuman , Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului a fost semnat la 18 aprilie 1951 de reprezentantii Frantei, Germaniei, Italiei si tarilor Benelux si a intrat in vigoare la 10 august 1952.

Tratatul CECO viza „plasarea productiei franco-germane de carbune si otel sub o Inalta Autoritate comuna, intr-un organism deschis participarii celorlalte tari ale Europei”[8].

Tratatul instituind CECA a expirat la data de 23 iulie 2002. Potrivit art. 1, par. 1 din Protocolul asupra consecintelor financiare ale expirarii Tratatului instituind CECA si a Fondului de cercetare pentru carbune si otel, anexat Tratatului de constituire a Comunitatii Europene (adoptat la Nisa, in anul 2000 si care intra in vigoare la data de 24 iulie 2002 – art. 4 din protocol), „toate bunurile si obligatiile CECA asa cum se gasesc ele la data de 23 iulie 2002, sunt transferate Comunitatii europene, incepand cu data de 24 iulie 2002”[9].

La numai cativa ani, perioada in care mai fusese propusa, fara succes, crearea unei Comunitati Europene de Aparare (CEA), in 1955, tarile BENELUX au propus partenerilor din Comunitatea Carbunelui si Otelului sa mai faca un pas pe drumul integrarii europene, prin infiintarea unei piete comune si prin dezvoltarea in comun a energiei de transport, a celei clasice si a celei atomice. In urma conferintei de la Messina (1956), au fost incheiate binecunoscutele Tratate de la Roma: Tratatul instituind Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA), semnate de „cei 6” in martie 1957.

Tratatul instituind Comunitatea Economica Europeana urmarea cu precadere expansiunea comerciala internationala a economiei occidentale, in vederea reconcilierii franco-germane[10].

Potrivit art. 2, finalitatea Tratatului CEE a fost extinderea intregului sistem la toate produsele si la toate activitatile economice, cu urmatoarele exceptii:

q      domeniile rezervate in mod exceptional celorlalte doua Comunitati – CECO si Euratom;

q      prerogativele lasate suveranitatii statelor membre in anumite sectoare, precum materialul de razboi, productia si comertul cu arme etc.

Obiectivul imediat urmarit de Tratat a fost deschiderea unui spatiu economic larg, crearea unei piete in care intreprinderile din statele membre sa poata actiona intr-o concurenta loiala si reala pentru profitul comun al tuturor partenerilor si consumatorilor. In cadrul acestei comunitati comerciale se instituia un tarif vamal Comun (TVC) pentru a uniformiza conditiile de intrare a importurilor in acest nou ansamblu[11].

Pe masura inaintarii pe calea integrarii, se remarca un proces al revarsarii competentelor comunitare de la un domeniu la altul, proces studiat de scoala neo-functionalista sub conceptul de spill-over process (conform celebrei afirmatii a lui Hass: „cine incepe cu un tarif vamal comun va sfarsi cu o armata comuna”).

1.3. Uniunea Europeana.

Pana la inceputul anilor '70, CEE, desi era dotata cu toate instrumentele necesare unei evolutii dinamice, a ramas relativ obscura, in cadrul ingust al unor competente pur economice. Orice intentii de dezvoltare in directia unei supranalitionalizari au fost blocate de linia politica a deceniului gaullist. De Gaulle, adept al unei „Europe a patriilor”, a blocat in mod constant orice incercare ce contrazicea propriile sale conceptii.

Este cazul Planului Fouchet (1961-1962), care viza crearea unei Uniuni a Statelor cu scopul de a dezvolta o politica externa si de aparare comuna, prin centralizarea institutiilor. Interventiile lui Charles de Gaulle, in scopul reorientarii procesului de constructie europeana de la un caracter supranational la unul interguvernamental, au dus la respingerea planului de catre partenerii europeni ai Frantei.

Ulterior, criza „scaunului gol”, in 1965, a opus Franta celor 5 parteneri europeni si Comisiei Europene, tot din cauza refuzului manifestat de Charles de Gaulle fata de reformele institutionale propuse de CEE. Trecerea la majoritatea calificata a fost considerata ca o uzurpare a suveranitatii, iar intarirea competentelor Parlamentului si Comisiei Europene, o incercare de consolidare a institutiilor care deschid calea unei integrari supranationale. Criza „scaunului gol” a incetat prin „Compromisul de la Luxemburg” (1966), cand Consiliul a statuat, in concluziile sale, ca, in cazul in care sunt in joc interesele foarte importante ale unui partener, membri Consiliului vor incerca sa ajunga la solutii ce pot fi adoptate in unanimitate. Evenimentul a dus la dezvoltarea unei adevarate culturi a veto-ului, care a obstructionat vreme indelungata progresul integrarii europene.

Abia dupa Conferinta de la Haga, din 1969, poate fi observata o adancire reala a obiectivelor constructiei europene, paralel cu o crestere a numarului de state in 1973, cand prima extindere a adus in cadrul Comunitatii Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda si Danemarca.

Cooperarea politica a inceput sa faca primii pasi in timp ce dezvoltarea institutionala prindea contur din ce in ce mai mult. Arhitectura institutionala europeana incepuse cu Tratatul CECO, prin care s-au creat patru institutii: o Inalta Autoritate, alcatuita din persoane independente ale Statelor Membre, care administra piata comuna; o Adunare responsabila cu controlul politic; un Consiliu special al ministrilor, constituiti din reprezentanti ai Statelor Membre, si o Curte de Justitie.

Tratatele de la Roma preiau modelul CECO, dar inalta Autoritate primeste denumirea de Comisie, iar organul interguvernamental (Consiliul de Ministri) devine centrul de gravitatie.

Pentru a evita suprapunerea atributiilor, Conventia de la Roma, semnata in acelasi timp cu tratatele ce instituiau CEE si CEEA, a dotat cele trei comunitati cu o Adunare parlamentara comuna (astazi Parlamentul European) si o Curte de Justitie unica. Tratatul de la Bruxelles, din 8 aprilie 1965, cunoscut si sub denumirea de Tratatul de fuziune, a determinat crearea unei legaturi functionale intre diferitele tratate, rezultatul acestui demers fiind unificarea executivelor (cele trei Consilii de Ministri CEE, CECO si CEEA), celor doua Comisii (CEE si CEEA) si inalta Autoritate (CECO), inlocuindu-le cu un Consiliu de Ministri si o Comisie.

Cadrul institutional european a fost completat in 1974, cand Statele Membre au recunoscut nevoia unei abordari de ansamblu a problemelor interne implicate de realizarea unitatii europene, precum si a problemelor externe cu care se confrunta Europa, care urmau sa fie atribuite Consiliului European, in consecinta, incepand cu 1975, sefii de state sau de guvern se reunesc in cadrul Consiliului European pentru definirea liniilor politice generale ale Comunitatii.

In consecinta, procesele decizionale europene, astfel cum au fost concepute initial, rezulta din inter-relationarea mai multor institutii, fiecare cu rolul sau distinct: Consiliul European, constituit din sefii de stat si de guvern ai Statelor Membre, ale caror reuniuni periodice traseaza marile linii ale evolutiei comunitare; Consiliul, alcatuit din ministrii de specialitate ai Statelor Membre, care detin cvasi-monopolul puterii executive si legislative; Comisia, cu competente de executie si de pregatire a legislatiei; Parlamentul European, initial avand rol consultativ, iar ulterior implicat in procesul legislativ si de control; Curtea de Justitie, care asigura respectarea tratatelor, considerata si arbitrul apolitic al proceselor decizionale si, din 1975, Curtea de Conturi, „constiinta financiara” a Comunitatii. La nivel european opereaza  si o varietate de alte organisme, cum ar fi: Comitetul Monetar, Banca Centrala Europeana, Comitetul Regiunilor, Comitetul Reprezentantilor Permanenti etc., care insa nu vor avea caracteristicile unor institutii propriu-zise, prin faptul ca nu pot lua decizii obligatorii, avand in general sarcini pur consultative.

In 1970, inlocuirea contributiilor financiare ale Statelor Membre cu resursele proprii ale Comunitatii a inaugurat o noua era in istoria Comunitatii. Aceasta a devenit relativ independenta financiar, iar Tratatul de amendare a anumitor prevederi bugetare ale Tratatelor CECO, CEE si Euratom si ale Tratatului de fuziune a dus la cresterea competentelor bugetare ale Parlamentului European.

La 20 septembrie 1976, reprezentantii in Consiliu ai Statelor Membre au cazut de acord asupra conditiilor pentru alegeri directe in Parlamentul European si au semnat Actul privind alegerea reprezentantilor Adunarii prin sufragiu universal direct. Primele alegeri au avut loc in iunie 1979, conferind Comunitatilor Europene propria legitimitate democratica.

Anii '80 au tins sa continue aceasta evolutie, inclusiv pe planul extinderii: la Comunitate au aderat Grecia (1981), Spania si Portugalia (1986). Sosirea nou-venitilor nu a fost lipsita de dezbateri si controverse in privinta scopurilor Comunitatilor, precum si in privinta modului de lucru, respectiv de functionare a institutiilor.

Pe de alta parte, numeroase initiative si politici comunitare demarate in anii '70, printre care faimoasa Carta Sociala, au ajuns intr-un punct mort, de data aceasta din cauza atitudinii guvernului doamnei Thatcher.

Cu toate acestea, tendintele de intarire a cooperarii politice au continuat sa se manifeste si sa se materializeze in documente emblematice de genul Declaratiei solemne asupra Uniunii Europene (1983) sau proiectului de Tratat instituind Uniunea Europeana (1984). Cu acest prilej, cei zece sefi de stat si de guvern si-au exprimat hotararea de a ajunge la o abordare politica comuna comprehensiva si coerenta, precum si la vointa de a transforma intregul complex de relatii dintre Statele Membre intr-o Uniune Europeana.

Prima mare reforma a Tratatelor Comunitatilor, care a urmarit sa compatibilizeze cadrul institutional cu noile realitati, a fost adusa de Actul Unic European, semnat in 1986.

AUE a fost adoptat in urma constatarii mai multor deficiente, printre care: descrierea insuficienta a cadrului celor patru libertati fundamentale, precum si existenta unor disfunctionalitati institutionale (blocarea Curtii de Justitie, puterile limitate ale Parlamentului European, rolul prea mare acordat votului unanim in Consiliu).

Obiectivul AUE a fost finalizarea asa-numitei piete interne, definita ca „o zona fara frontiere interne in care este asigurata libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalului”.

AUE prevede inter alia institutionalizarea Consiliului European, cu rol de impulsionare a planului politic; o mai mare implicare a Parlamentului European in procedurile legislative si introducerea procedurii de cooperare; extinderea votului cu majoritate calificata in Consiliu, unanimitatea ramanand in principiu; extinderea competentelor comunitare la alte domenii: cercetare, mediu, dezvoltare tehnologica, politica regionala, sub denumirea de coeziune economica si sociala ; introducerea de dispozitii referitoare la cooperarea europeana in domeniul politicii externe; cooperarea in domeniul politicii economice si monetare; infiintarea unui Tribunal de Prima Instanta pe langa Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene.

Dar rolul fundamental al AUE a fost acela al deschiderii unei etape revolutionare in istoria Comunitatii. Cu sprijinul ferm al axei franco-germane, animata de Mitterand si Köhl, si sub impulsurile energice ale Comisiei conduse de Jacques Delors, perioada sfarsitului anilor '80 si inceputul anilor '90 a fost martora realizarii reformei bugetare, a lansarii campaniei pentru definitivarea pietei interne unice (intrate in vigoare la 1 ianuarie 1993) si pentru acceptarea trecerii la Uniunea Economica si Monetara si a marilor transformari constitutionale aduse de Tratatul de la Maastricht.

Semnat la 7 februarie 1992, Tratatul de la Maastricht sau Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) a constituit un salt fundamental in constructia europeana, prin „crearea unei uniuni din ce in ce mai stranse intre popoarele Europei in care deciziile sunt luate cat mai aproape de cetateni, conform principiului subsidiaritatii” (TUE, Preambul). Acesta a convertit piata unica intr-o uniune economica si monetara, prin asigurarea cadrului legal, a normelor de procedura si a conditiilor necesare pentru lansarea procesului de introducere a monedei unice.

Uniunea Europeana este bazata pe Comunitatile europene (in prezent in numar de doua – CEE si Euratom) completate de politicile si formele de cooperare instituite prin TUE, fiind structurata pe trei piloni.

Primul pilon, cu caracter comunitar, deci supranational, reprezinta ansamblul dispozitiilor care se refera la Comunitatea Economica Europeana, care devine Comunitatea Europeana, competenta sa nemaifiind strict economica, ci generalizata. Amendamente sunt aduse si Tratatelor CECO si Euratom, insa rolul lor este astazi practic insignifiant, CECO incetand de jure sa mai existe.

Tratatul extinde competentele Comunitatii Europene in privinta educatiei, pregatirii profesionale, tineretului, culturii, sanatatii publice, protectiei consumatorilor, retelelor transeuropene (infrastructuri pentru transport, telecomunicatii si energie) si politicii industriale. Un protocol social anexat la TUE prevede un acord intre Statele Membre care se refera in special la ameliorarea conditiilor de viata si de munca, protectie sociala, lupta impotriva excluderii.

Procedurile decizionale au fost considerabil modificate, inclusiv in sensul acordarii unui rol semnificativ Parlamentului European, prin introducerea procedurii de co-decizie.

Cel de al doilea pilon, politica externa si de securitate comuna, este fundamentat pe ideea ca valorile comune impartasite de diferitele state si care reprezinta un veritabil testament al drepturilor omului.

Cel de al treilea pilon, Justitia si Afacerile Interne (reformat masiv prin Tratatul de la Amsterdam din 1999), functioneaza dupa un model de cooperare interguvernamentala in materie judiciara, politieneasca si vamala.

In afara de PESC si JAI, Comunitatea si-a extins in mod considerabil competentele. A fost introdusa cetatenia europeana[12] in scopul intaririi protectiei drepturilor si intereselor resortisantilor Statelor Membre si s-a stabilit trecerea la Uniunea Monetara.

In 1995, Uniunea Europeana s-a extins cu inca trei state: Austria, Finlanda si Suedia. Extinderea din 1995 s-a desfasurat conform practicilor anterioare de schimbare pur aritmetica a aranjamentelor institutionale, ducand, chiar si in aceste conditii, la o disputa interna privind ridicarea pragului pentru blocarea minoritatii, in cazul votului cu majoritate calificata.

Pregatirea cadrului institutional pentru continuarea extinderii, prin includerea tarilor din Centrul si Estul Europei, precum si desavarsirea reformelor destinate sa apropie Uniunea de cetatenii sai si sa consolideze capacitatea de actiune externa a Uniunii, urmau sa fie incredintate unei noi Conferinte Interguvemamentale, convocata prin TUE.

Dupa negocieri indelungate, modificari si o renumerotare a articolelor, versiunea finala a Tratatului de la Amsterdam a fost semnata oficial in octombrie 1997, tratatul intrand in vigoare in 1999.

Rezultatele conferintei interguvernamentale au fost insa mult sub asteptari, principalele decizii fiind amanate pentru un viitor incert.

Solutionarea acestor probleme a revenit Conferintei Interguvernamentale de la Nisa, care si-a incheiat lucrarile la data de 11 decembrie 2000. Tratatul de la Nisa a fost semnat in februarie 2001 si a intrat in vigoare la 1 februarie 2003, fiind al patrulea tratat in decursul a 13 ani.

Tratatul introduce cateva modificari institutionale, precum si ale mecanismelor de luare a deciziilor, printre care, cele mai importante se refera la: votul majoritatii-calificate si procedura de co-decizie; ponderea voturilor in Consiliu; compunerea Comisiei si a Parlamentului European, precum si cooperarea mai stransa.

Astazi, Uniunea Europeana este la un moment de rascruce in istoria sa. Dupa o jumatate de secol de pace si relativa prosperitate, in care Piata Unica este o realitate, iar introducerea monedei unice, privita cu scepticism de comunitatea internationala, a inregistrat un succes remarcabil, Uniunea Europeana trebuie sa faca fata unei triple provocari:

In primul rand, UE a finalizat la 1 mai 2004 cea mai importanta extindere din istoria sa. Zece state noi din Europa Centrala si de Est s-au alaturat Uniunii in anul 2004, iar alte doua – Romania si Bulgaria,  au aderat la 1 ianuarie 2007.

In al doilea rand, intr-o lume in curs de globalizare, Uniunea trebuie sa-si defineasca rolul pe care doreste sa-l joace pe scena internationala in viitor. Criza irakiana actuala, care a zguduit comunitatea internationala si a amplificat scindarile din interiorul Uniunii Europene, a demonstrat ca Europa trebuie sa-si regandeasca identitatea politica, pentru a fi privita ca un actor global influent si respectat. O Europa mai puternica si mai unita va fi un partener mult mai valoros pentru Statele Unite al Americii, cu care va putea desfasura un dialog mai productiv in problemele strategice globale.

Si, nu in ultimul rand, procesul de luare a deciziilor in UE a devenit in ultimul timp mult prea complex. Guvernele si cetatenii nu inteleg suficient acest proces. Mecanismele au fost concepute pentru o comunitate de 6 State Membre, iar astazi se pune problema organizarii unei Uniuni politice cu 27 State Membre si aproape 500 de milioane de oameni.

1.4. Delimitarea unor expresii uzuale

1.4.1. Comunitatea Europeana / Comunitatile Europene / Uniunea Europeana

Atunci cand vorbim despre Comunitatile europene sunt avute in vedere cele trei Comunitati, create prin Tratatul de la Paris (expirat in 2002), respectiv cele doua Tratate de la Roma. Este vorba de Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) si Comunitatea Economica Europeana (CEE).

Incepand cu Tratatul de la Maastricht, intrat in vigoare in 1993, expresia „Comunitatea Europeana” o inlocuieste pe cea de „Comunitate Economica Europeana” (CEE).

Tot Tratatul de la Maastricht pune Uniunea Europeana pe trei piloni – pe de o parte Comunitatile europene (primul pilon, de natura comunitara), iar pe de alta parte, doi piloni interguvernamentali – Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC) si Justitia si Afacerile Interne (in prezent, Cooperarea politieneasca si judiciara in materie penala).

Uniunea Europeana a dobandit personalitate juridica prin Tratatul de la Lisabona, care calarifica competențele Uniunii și ii definește valorile si obiectivele, face referire clara la Carta Drepturilor Fundamentale. Dispozitiile noului tratat au intrat in vogoare la 1 decembrie 2009 și creeaza funcția de Inalt Reprezentant pentru Afaceri Externe, Uniunea avand astfel o voce mai puternica si mai cooerenta pe plan international.

1.4.2. Acquis-ul comunitar

Acquis-ul comunitar reprezinta drepturile si obligatiile care leaga statele membre ale Uniunii Europene. El are o evolutie constanta si cuprinde[13]:

q      principiile si obiectivele politice cuprinse in Tratate;

q      legislatia adoptata pentru aplicarea Tratatelor, precum si jurisprudenta Curtii de justitie a Comunitatilor europene;

q      declaratiile si rezolutiile adoptate in cadrul Uniunii;

q      actele cu privire la politica externa si de securitate comuna;

q      actele adoptate in cadrul justitiei si al afacerilor interne;

q      acordurile internationale incheiate de catre Comunitatile europene, pre­cum si cele incheiate de catre statele membre intre ele in domeniul de acti­vitate al Uniunii.

Acquis-ul comunitar, deci dreptul comunitar propriu-zis, este constituit din toate actele adoptate in cadrul celui de-al doilea si al treilea pilon al Uniunii Europene, precum si din obiectivele comune fixate prin Tratate.

Statele candidate trebuie sa accepte acest acquis comunitar inainte de a adera la Uniunea Europeana. Exceptarile si derogarile de la acquis-ul comu­nitar sunt oferite in mod exceptional si au anumite limite. Uniunea Europeana are ca obiectiv major mentinerea integralitatii acquis-ului comunitar si dez­voltarea acestuia.

In perspectiva aderarii de noi state membre, Comisia europeana si tarile candidate actioneaza in vederea armonizarii legislatiilor acestora din urma cu acquis-ul comunitar.

Preluarea si aplicarea in totalitate a legislatiei comunitare reprezinta principalele deficite care trebuie depasite de catre statele candidate. In acest scop este necesara consolidarea administratiilor si a sistemelor judiciare precum si adaptarea infrastructurilor din statele candidate pentru a deveni conforme cu normele comunitare, in special in domeniul mediului, al dezvoltarii retelelor in materia transporturilor, a energiei si telecomunicatiilor[14].

1.4.3. Institutiile comunitare

Pentru a forma o imagine clara asupra actualului sistem institutional, inca de la inceputul lucrarii consideram necesar a sublinia cateva aspecte, astfel incat sa putem face distinctia dintre institutiile comunitare, pe de o parte, si organele comunitare, pe de alta parte.

Institutiile constituie structura actionala cea mai importanta a Uniunii Europene si sunt in numar de 6 – Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de ministri), Comisia Europeana, Parlamentul European, Curtea de Justitie si Curtea de Conturi. Acestora li se adauga, incepand cu anul 1988, Tribunalul de prima instanta, ca institutie asociata Curtii Europene de Justitie[15].

Institutiile avand un rol esential in cadrul constructiei comunitare prezinta urmatoarele caracteristici:

fiecare dintre ele ocupa un loc distinct in structura organizatorica a Comunitatilor, raspunzand unor necesitati fundamentale, si anume:

q      Consiliul European este o institutie oficiala a Uniunii, dupa Tratatul de la Lisabona.

q      Consiliul Uniunii Europene reprezinta interesele statelor membre;

q      Comisia Europeana apara interesul Comunitatilor, in ansamblul lor;

q      Parlamentul European reprezinta interesele popoarelor statelor membre;

q      Curtea de Justitie si Tribunalul de Prima Instanta (T.P.I.) asigura respectarea regulilor de drept comunitar;

q      Curtea de Conturi, desi nu are importanta primelor patru, asigura legalitatea folosirii resurselor financiare, si, prin urmare, controlul in domeniu.

fiecare institutie reprezinta un principiu determinat, are un fundament politic si sociologic distinct si exprima, fiecare, o legitimare proprie;

functiile institutiilor comunitare nu se suprapun schemei statice mostenite de la Montesquieu. In cadrul Comunitatilor similar puterii legislative de la nivel national, este Consiliul, puterea bugetara este impartita, Parlamentul european putand contesta Comisia, iar Comisia este institutie cu atributii executive; Consiliul cumuleaza functiile legislativa, executiva si guvernamentala[16];

institutiile comunitare participa direct la luarea deciziei comunitare;

institutiile comunitare nu au personalitate juridica proprie; ele actioneaza in numele si pentru Comunitatile europene;

institutiile fundamentale sunt comune pentru toate cele trei comunitati, acestea exercitandu-si atributiile/competentele pe baza celor trei Tratate, la care se adauga cele exercitate in cadrul cooperarii interguvernamentale din cadrul Uniunii Europene.

1.4.4. organele comunitare

Datorita complexitatii materiilor care intra in competenta institutiilor comunitare, in activitatea lor acestea se bazeaza pe sprijinul diferitelor organe comunitare.

Unele dintre aceste organe sunt infiintate prin Tratate, iar altele sunt infiintate fie de catre institutiile Comunitatilor europene, fie nu sunt inscrise in nici un tratat sau alt document, formand asa-numita categorie a organelor paracomunitare.

Principala caracteristica a organelor comunitare este aceea ca, spre deosebire de institutiile Comunitatilor, acestea nu participa direct la luarea deciziei comunitare, ci ele numai pregatesc luarea deciziei, avand un caracter tehnic, auxiliar.



A se vedea, pe larg, Cristian Popa, „Justitia europeana. Dimensiuni, repere, perspective”, Editura Concordia, Arad, 2007, p. 97.

Discurs rostit la al III-lea Congres International de Pace, Paris, 1849.

Aristide Briand, numit ministru de 25 de ori (din care de 16 ori ministru al Afacerilor Externe), de 11 ori presedinte al Consiliului, este o personalitate marcanta a diplomatiei franceze intre 1925 si 1932, militand in orice imprejurare pentru stabilirea unei paci definitive in Europa – pentru mai multe detalii, a se vedea – Gilles Ferréol - „Dictionarul Uniunii Europene”, Editura Polirom, 2001, pag.128.

Pentru mai multe exemplificari: Adrian Nastase - „Europa quo vadis ?”, Regia Autonoma „Monitorul Oficial”, Bucuresti, 2003, pag. 20 si urm.

Ioan Ciuperca, V. Cristian, Elena Cozma – „Istorie”, Editura Corint, Bucuresti, 1999, pag. 165.

Seful Planului de Modernizare si Echipamente al Frantei.

Ministru francez de externe.

Robert Schuman - “Declaratia de la 9 mai 1950”.

Augustin Fuerea – „Institutiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2002, pag. 16.

Augustin Fuerea – “Drept comunitar european. Partea generala”, Editura All Beck, Bucuresti, 2003, pag. 5.

Desavarsirea Uniunii Vamale a avut loc la 1 iulie 1968, cu un an si jumatate mai devreme fata de data stabilita.

A se vedea pe larg, Augustin Fuerea, „Dimensiunea politico-juridica a cetateniei europene”, in „Cetatenie nationala – Cetatenie europeana”, Fundatia Culturala LIBRA, Bucuresti, 2003, p. 33 si urm.

A se vedea in acest sens, Augustin Fuerea, „Drept comunitar european. Partea generala”, Editura All Beck, Bucuresti, 2003, p. 45.

Augustin Fuerea, „Drept comunitar european. Partea generala”, op. cit., p. 46.

Augustin Fuerea, „Institutiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2002, p. 37.

A se vedea: Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, “Drept institutional comunitar european”, Editura Actami, Bucuresti, 2000, p. 93.


Document Info


Accesari: 857
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )