Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























POLITICILE UNIUNII EUROPENE

Stiinte politice




POLITICILE UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeana este formata din 25 de state membre si numara 450 milioane locuitori, începând cu mai 2004. La baza întregii constructii europene a stat vointa de a lucra împreuna, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea ca în unele domenii se pot obtine rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel national. Asa s-a ajuns la politicile comune tuturor statelor membre, elaborate si adoptate de catre institutiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii. De multe ori, politicile comune raspund si unui prin­cipiu fundamental al constructiei europene, acela al solidaritatii si coeziunii. Existenta politicilor comune confera unicitate Uniunii Europene pentru ca demonstreaza acceptarea cedarii unei parti a suveranitatii statelor membre catre institutiile europene.




1. POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

1.1. Necesitatea unei politici agricole comune

Spatiul european a fost conceput imediat dupa al doilea razboi mondial pen­tru economii înca dominant agricole si pentru care autonomia alimentara consti­tuia o preocupare centrala. Din aceasta cauza, politica agricola comuna a devenit prima axa a constructiei comunitare ajungând sa absoarba pâna si astazi mai mult de jumatate din bugetul Comunitatii.

Iata câteva argumente care au stat la baza crearii politicii agricole comune:

Activitatea agricola nu poate fi comparata cu alte activitati eco-nomice. Productia din acest domeniu provine din mai multe sectoare si depinde de influente climatice si cicluri biologice care duc la fluctuatii considerabile în ceea ce priveste productia si care sunt greu de prevazut si de controlat în ciuda tuturor progreselor tehnice. 

Greutatile întâmpinate în încercarile de a echilibra productia agri-cola, coroborate cu cererea constanta de hrana, ar putea duce la mari fluctuatii de preturi în cadrul Uniunii, daca nu ar exista masuri de reglare a pietei. Asemenea masuri au fost introduse pentru a preveni ca aceste variatii de pret sa fie impuse atât producatorilor, cât si consuma-torilor.

Fara protectia corespunzatoare la granite, variatiile de preturi pe piata ar face sa scada preturile comune si ar duce, astfel, la mutari de pro-ductie.  

În plus, din cauza numarului ridicat de regiuni mai putin favorizate, masurile pentru diminuarea deficientelor structurale sunt cu atât mai necesare, în scopul mentinerii nivelului de productie si a populatiei. În aceste zone, agricultura este cea mai importanta activitate econo-mica. Fara masuri de genul acesta, productia s-ar restrânge la zonele cele mai favorizate.

Dezvoltarea rurala a fost dintotdeauna un obiectiv important al pol-iticii comune europene. Preocuparea pentru îmbunatatirea conditiilor economice si sociale a locuitorilor din mediul rural, dezvoltarea insti­tutiilor corespunzatoare si protejarea mediului înconjurator în care acestia traiesc este motivata printre altele de faptul ca 50% din populatia UE locuieste în mediul rural, care reprezinta 80% din teritoriul Co­munitatii.

1.2. Concepte de baza privind politica agricola

A. Situatia angajatilor din agricultura

Aproximativ 8 milioane de oameni din UE sunt angajati permanent sau temporar în domeniul agricol. Împreuna cu sectoarele industriale adiacente, cel agroalimentar este unul dintre sectoarele care acapareaza una din cele mai mari ponderi de forta de munca în majoritatea statelor membre.

Numarul celor angajati în domeniul agricol variaza considerabil de la tara la tara. În Regatul Unit, de exemplu, numai 1,9% din totalul populatiei active lucreaza în agricultura, fata de 19,9% în Grecia.

B. Contributia agriculturii la Valoarea Adaugata Bruta

Ca si numarul angajatilor din sectorul agricol, contributia agriculturii la VAB se diferentiaza apreciabil în functie de fiecare tara. Aceasta contributie atinge 7,5% în Grecia, 4,8% în Irlanda, 3,0% în Spania, 2,7% în Italia, 0,8% în Finlanda si Germania si 0,6% în Suedia. Aceste procentaje arata numai în parte importanta agriculturii, caci avantajele acesteia, cum ar fi semnificatia ei pentru mediul înconjurator si contributia la ocrotirea peisajului, nu sunt evaluate pe piata si deci nu sunt incluse în estimarea rolului ei la VAB.  

C. Productia agricola

Productia sectorului agricol variaza semnificativ din punct de vedere regional, în special datorita diferentelor climatice dintre statele membre ale UE. În timp ce în statele membre nordice predomina plantele de cultura, în statele din sud pomii fructiferi, legumele si vita de vie ocupa o pondere mai mare. În Olanda, Danemarca si Irlanda, produsele lactate si din carne au o importanta economica deosebita.  

D. Marimea fermelor

Marimea medie a fermelor variaza între 4,5 ha (Grecia) si 70,1 ha (Regatul Unit). Marimea medie a unei ferme în UE ajunge la 17,4 ha.  

E. Zone mai putin favorizate

56% din zonele agricole ale Uniunii sunt regiuni mai putin favorizate. Asemenea regiuni sunt dezavantajate permanent din cauza conditiilor naturale, cum ar fi clima aspra, altitudinea, pantele abrupte si densitatea scazuta a populatiei. În aceste regiuni, cheltuielile de productie sunt mai ridicate decât în zonele dezvol-tate.  

În tabelul 1. am prezentat, pentru fiecare tara în parte, cele patru aspecte avute în vedere în cadrul acestui subcapitol.

State membre

Angajati în agricultura
(în % din totalul angajatilor civili)

Valoare adaugata bruta

Suprafata medie a fermelor
(în ha/unit)

Cota regiunilor defavorizate
din zona agrara în %

Belgia

Danemarca

Germania

Grecia

Spania

Franta

Irlanda

Italia

Luxemburg

Olanda

Austria

Portugalia

Finlanda

Suedia

Regatul Unit

EU 15

Sursa: Eurostat

1.3. Obiectivele politicii agricole comune

Initial, obiectivele PAC, stabilite prin Tratatul de la Roma din 1957, au fost urmatoarele:

cresterea productivitatii în agricultura prin promovarea progresului teh­nic, prin asigurarea dezvoltarii productiei agricole si prin utilizarea optima a factorilor de productie, în special a fortei de munca;

asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populatia ocupata în agricultura, în special prin cresterea veniturilor individuale ale persoa­nelor din sectorul agricol;

stabilizarea pietelor;

asigurarea unei aprovizionari constante cu produse alimentare;

asigurarea aprovizionarii consumatorilor la preturi rezonabile.

O data cu reformarea PAC si obiectivele acesteia s-au modificat. În confor­mitate cu Agenda 2000, obiectivele PAC sunt urmatoarele:

continuarea proceselor de reforma începute în 1992 prin reducerea pre­turilor si cresterea valorii platilor compensatorii;

îmbunatatirea competitivitatii produselor din UE prin scaderea pretu­rilor;

garantarea sigurantei si calitatii alimentelor pentru consumatori prin îmbunatatirea procesarii si marketingului produselor agricole;

îmbunatatirea sistemului de productie prin protejarea mediului încon­jurator si respectarea conditiilor de bunastare pentru animale printr-o politica mai exigenta în acest sens;

integrarea componentei de mediu în instrumentele si obiectivele poli­ticii agricole comune;

introducerea în cadrul PAC a unei politici complexe de dezvoltare rurala, care:

sa permita asigurarea unor venituri stabile si a unui standard de viata echitabil pentru populatia ocupata în agricultura;

sa creeze oportunitati si alternative de angajare fermierilor si famili­ilor lor; ­

simplificarea legislatiei;

flexibilitate în domeniul alocarii sprijinului PAC în statele membre.

1.4. Principiile politicii agricole comune

PAC include urmatoarele principii: 

a) Unitatea pietei

Unitatea pietei, definita prin articolul 7a al Tratatului CEE înseamna liberul tranzit al produselor agricole între statele membre. Comertul cu produsele agricole trebuie sa se desfasoare la fel de nestânjenit ca si în interiorul unui stat. Taxele vamale, restrictiile de ordin cantitativ si subventionarile nocive comertului sunt interzise.

Pentru a crea o piata unica a acestor produse era necesar sa se instituie preturi comune si reguli competitionale, relatii de schimb stabile (asa-numitii “green-money”) si sa se adapteze regulile statelor membre privind problemele de ordin administrativ, din domeniul igienic si veterinar.  

La sfârsitul anilor '60, Comunitatea a adoptat un sistem de protectie si sprijin pentru produsele agricole, care a izolat piata interna de piata externa. În 1962, Consiliul de Ministri a stabilit metodele de baza ale Organizarii Comune de Piata (OCP) în domeniul culturilor vegetale si animale. Principalele elemente ale Organizarii Comune de Piata a produselor sunt:

un sistem de preturi (cu un numar variabil în functie de tipul de OCP). În cadrul acestui sistem, preturile de interventie joaca un rol deosebit în sustinerea pretului pe piata comunitara, garantând o parte din venitu­rile producatorilor. Scaderea acestor preturi, o data cu reforma Mac Sharry, a indus necesitatea acordarii unor plati compensatorii directe, în functie de terenul cultivat si numarul de animale si compensari mai substantiale pentru terenul lasat necultivat. Intensitatea aplicarii acestor mecanisme de garantare a depins în mare masura de conditiile impuse de negocierile OCP. Ultima reforma (Agenda 2000) a introdus o serie de alte masuri legate de protectia mediului înconjurator, cum ar fi ajutorul pentru suprafetele de teren lasate necultivate si pentru împadurire, finantate din bugetul de garantare FEOGA;

mecanisme de garantare

b) Preferinta pentru produsele comunitare

Produsele Comunitatii ar trebui sa aiba întâietate în fata bunurilor de import. Pentru a preveni înlocuirea acestor produse cu altele de provenienta stra­ina, era necesar un sistem de protectie împotriva importului la preturi sca­zute. Cum nivelul pietei internationale era mai scazut decât cel al Uniunii, a fost institui un pachet de masuri în cadrul PAC care proteja productia Comunitatii. Taxele vamale, ajutoarele pentru productie, suprafata cultivata si primele in­dividuale au atras preferinta consumatorilor pentru produsele statelor mem­bre.

c) Solidaritatea financiara

În principiu, cheltuielile pentru PAC sunt suportate în mod colectiv de catre statele membre. În 1962 a fost creat Fondul European de Orientare si Garantare Agricola. Cheltuielile aferente PAC sunt suportate de acest Fond care administreaza circa 50% din totalul cheltuielilor bugetului Comunitatii.  

FEOGA finanteaza în întregime mecanismele de sustinere a preturilor, resti­tutiile la export si interventia publica de piata si, partial, fondurile structurale destinate dezvoltarii rurale.

Daca, totusi, facem suma cheltuielilor pentru agricultura ale Comunitatii si a cheltuielilor fiecarui stat membru, observam ca numai aproximativ 2% din bu-getul total al UE si al statelor membre este folosit pentru agricultura. 

1.5. Politica agricola structurala

Dupa înfiintarea pietei agricole unice a Uniunii Europene în anii ‘60, dece­niul urmator a fost marcat de crearea unui cadru pentru o politica agricola struc­turala. Obiectivele unei astfel de politici au fost:

marirea eficientei structurilor agricole;

dezvoltarea zonelor rurale.

A. Pe baza unor programe voluntare de sprijin, statele membre ofera pro-grame care sunt cofinantate de catre Comunitate. La nivel comunitar au fost adoptate urmatoarele masuri:

1. Alocarea de fonduri compensatorii zonelor mai putin favorizate

Pentru multe zone montane si alte regiuni mai putin favorizate, agricul­tura este cea mai importanta forma de economie. Solurile nefertile, conditiile climaterice nefavorabile si pantele abrupte au dus la recolte scazute si obtinerea de venituri modeste în multe regiuni. În special în zonele alpine, agricultura are un rol important în administrarea si mentinerea peisajului.  

Pentru ca aceste dezavantaje naturale permanente sa fie resimtite mai putin acut, statele membre pot aloca anual fonduri compensatorii. Astfel, este evitata migrarea populatiei din aceste zone si depopularea peisajului.  

2. Promovarea investitiilor

Pentru a creste competitivitatea si eficienta fermelor, statele membre sunt împuternicite sa asigure fonduri de investitii pentru exploatarea agricola. Aceste investitii au ca scop:

cresterea calitatii productiei;

adaptarea productiei la cererea pietei;

diversificarea capacitatilor de la ferma;

îmbunatatirea conditiilor de viata si de munca;

micsorarea cheltuielilor de productie;

îmbunatatirea conditiilor de depozitare;

adoptarea de masuri pentru protectia mediului.

În plus, statele membre pot acorda credite speciale tinerilor întreprinzatori (pâna în 40 ani), în momentul în care acestia se hotarasc sa preia o ferma.  

3. Îmbunatatirea sistemului de prelucrare si a structurilor de mar­keting

Pentru a îmbunatati rationalizarea prelucrarii si eficienta vânzarii produ­selor agricole, Comunitatea poate finanta investitii, în special în industria pre­lucratoare. Obiectivele unor astfel de investitii sunt:

reducerea cheltuielilor;

cresterea competitivitatii si calitatii sistemului sanitar;

îmbunatatirea conditiilor de mediu.  

Deoarece productia agricola este divizata într-un mare numar de tipuri de exploatare, concentrarea din ce în ce mai accentuata a industriei de prelucrare si a comertului a atras dezavantaje pentru fermieri. Din acest motiv, producatorii sunt sprijiniti când se asociaza pentru a îmbunatati productia si conditiile de vân­zare-cumparare. Acest sprijin ar trebui sa-i ajute pe producatori sa asigure vânza­rile si sa atinga preturi de piata mai mari.  

B. Masuri complementare

Exista trei categorii de programe aditionale care sprijina reforma politicii agricole comune din 1992. Ca si masurile structurale, aceste programe trebuie sa obtina aprobarea Comisiei, dar organizarea si administrarea lor sunt la­sate în mare masura la latitudinea guvernelor statelor membre.

1. Programele pentru protectia mediului

Statele membre sunt împuternicite sa promoveze programe speciale care sa sprijine metodele de productie favorabile mediului înconjurator. Aceste me­tode sunt încurajate de astfel de programe (interzicerea folosirii unor tipuri de îng­rasaminte si pesticide sau a unor metode de bioproductie). 

2. Programele pentru pensionarea timpurie a fermierilor

Pentru a creste exploatarea rationala a fermelor, aceste programe promo­veaza pensionarea în avans a fermierilor în vârsta. Acestora li se ofera facilitati financiare, favorizând, astfel, succesiunea celor ce ramân în agricultura.  

3. Programe de reîmpadurire

Reîmpadurirea zonelor agricole prezinta o importanta majora pentru ex­ploatarea terenurilor si pentru protectia mediului. Dar aceste masuri contri­buie, de asemenea, atât la diminuarea lipsei de resurse forestiere ale Uniunii, cât si la realizarea politicilor comune de control al productiei agricole.

2. POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI

2.1. Definirea politicii privind concurenta

Politica în domeniul concurentei si-a sporit importanta pe masura ce cli­matul de afaceri a depasit cadrul national si a început sa opereze pe baze euro­pene.

Termenul de politica în domeniul concurentei s-a referit multa vreme la un cadru legislativ si institutional si la actiuni ale autoritatilor publice nationale sau comunitare menite sa elimine sau sa descurajeze practicile comerciale res­trictive de genul cartelurilor, monopolurilor sau altor tipuri de bariere din calea liberului acces la piata care, conform termenilor din tratate, au menirea de a preveni restrângerea sau distorsionarea concurentei.

Politica în domeniul concurentei se refera, deci, la reglementarea com­portamentului pe piata al agentilor economici, astfel încât acestia sa des­fasoare afaceri într-o directie cât mai conforma cu prevederile tratatelor.

Politica în domeniul concurentei include toate masurile relevante pri­vind concurenta pe piata, incluzând politica comerciala, politicile de regle­mentare, precum si masurile adoptate de catre guverne cu privire la politicile anticoncurentiale ale firmelor atât din sectorul privat, cât si din cel public (legislatia si politicile care guverneaza comportamentul anticoncurential al socie­tatilor).

Interesul crescut pentru politicile concurentiale este atribuit mai multor factori, cum sunt:

restrictiile comerciale si distorsiunile rezultate din practicile firmelor sau din barierele guvernamentale;

cresterea gradului de integrare a economiei mondiale, impulsionata nu numai prin liberalizarea comertului, dar si prin extinderea investi­tiilor straine directe. Astfel, practicile anticoncurentiale la nivelul firme-lor capata dimensiuni transfrontaliere în crestere, afectând mai multe tari si, adesea, întreaga economie mondiala;

diversificarea si înmultirea reglementarilor internationale la nivel bilateral, regional si multilateral, pentru protejarea intereselor firme-lor straine care opereaza pe teritoriul unei tari

ca urmare a convergentei realizate prin dialogul Nord-Sud si Est-Vest, legea concurentei reprezinta instrumentul legal adecvat pentru com­baterea practicilor anticoncurentiale ale firmelor, chiar daca acordul asupra detaliilor este înca departe de a fi realizat.

2.2. Obiectivele si domeniile de activitate ale politicii în domeniul concu­rentei

Politica în domeniul concurentei, implementata de catre Comisia Euro­peana si de catre autoritatile statelor membre are ca obiectiv crearea unei concu­rente reale pe piata comuna prin masuri referitoare la structurile pietei si la comportamentul actorilor acesteia.

Concurenta dintre firme favorizeaza inovatia, reduce cheltuielile de productie, conduce la o crestere a eficientei economice si, în consecinta, ridica nivelul de com­petitivitate al economiei europene. Stimulate de mediul concurential, firmele ofera, astfel, produse si servicii competitive din punct de vedere al pretului si al calitatii.

Tratatul asupra Uniunii Europene include printre principiile sale si pe cel conform caruia statele membre trebuie sa adopte o politica economica “în concor­danta cu principiile economiei de piata deschisa, bazata pe concurenta loiala”.

Politica în domeniul concurentei se concentreaza pe patru domenii de activitate:

eliminarea acordurilor, care au ca efect diminuarea concurentei si abuzurile de pozitie dominanta (de exemplu, acordurile de stabilire a preturilor între firme concurente);

controlul fuzionarilor dintre firme (de exemplu, fuziunea a doua mari grupuri, care are ca rezultat dominatia acestora asupra pietei; orice con-centrare, începând de la un anumit nivel, trebuie supusa aprobarii Co­misiei);

Aceste doua aspecte sunt cunoscute sub denumirea comuna de “reglemen­tari antitrust”.

liberalizarea sectoarelor economice monopoliste (de exemplu, teleco­mu­nicatiile, gazele si electricitatea, transportul feroviar). În toate aceste domenii se aplica o politica de liberalizare treptata;

monitorizarea ajutoarelor acordate de catre stat (de exemplu, interzicerea acordarii de catre stat a unor subventii pentru mentinerea în activitate a unei firme în cazul în care nu exista perspective de reabilitare a situatiei acesteia. Totusi, unele tipuri de asistenta pot fi considerate compatibile cu obiectivele pietei unice daca sunt îndeplinite anumite criterii, pentru fiecare caz în parte – întreprinderi mici si mijlocii sau sprijin regional etc.).

2.3. Ajutoarele publice

Ajutoarele publice sunt acele forme de sprijin care provin de la stat sau de la alte entitati publice, sub forma de subventii, împrumuturi în conditii fa­vo­rizante, exonerari de impozite si alte forme de facilitati fiscale, conditii privile­giate în ceea ce priveste participarea la achizitiile guvernamentale.

Articolele 88 si 89 ale Tratatului CE prevad reglementari cu privire la acele forme de sprijin public care, acordate într-o anumita maniera, pot împiedica sau denatura concurenta, favorizând anumite firme si conducând la situatii incom­patibile cu buna derulare a schimburilor comerciale în interiorul U.E. În cazul în care Comisia constata ca un astfel de ajutor a fost acordat de guvernul unei tari membre, ea poate cere acestuia sa modifice sau sa anuleze masura, iar daca acesta nu se conformeaza, problema este trimisa spre solutionare Curtii Europene de Justitie.

A.     Scurt istoric

În interiorul Uniunii Europene, motivul principal care a stat la baza actiunii în sectorul ajutoarelor regionale a fost riscul supralicitarii concurentiale între regiuni pentru atragerea investitiilor internationale. Pentru prima data, Comisia a propus un sistem de coordonare a ajutoarelor regionale în anul 1968; acesta a culminat cu adoptarea în 1971 a primului set de principii pentru coordo­narea asistentei acordate regiunilor. Aceste prime principii au fost suplimentate în 1975 si 1979. Împreuna, aceste documente luau în considerare o serie de pro­bleme referitoare la controlul ajutoarelor regionale, îndeosebi:

necesitatea de a stabili plafoane maxime pentru acordarea ajutoarelor în cadrul regiunilor - problema în concordanta cu gravitatea situatiilor cu care se confrunta acestea;

necesitatea de a stabili o metoda comuna de evaluare a valorii ajuto­rului, valabila pentru toate tarile membre;

necesitatea asigurarii transparentei ajutoarelor;

necesitatea respectarii specificitatii regionale în evaluarea problemelor si acordarea ajutoarelor.

În 1994, toate aceste prevederi au fost amendate pentru a tine seama si de problemele specifice, referitoare la dezvoltarea regionala în cadrul tarilor nordice.

Împreuna, aceste documente formeaza baza pentru evaluarea politicilor sta­telor membre în domeniul ajutoarelor regionale, efectuata de catre Comisie. În cadrul acesteia se pot evidentia trei aspecte principale:

primul, referitor la controlul asupra "acoperirii" teritoriale a politi­cilor analizate;

cel de-al doilea, având în vedere cerinta ca ajutorul acordat sa fie într-o forma posibil a fi evaluata pe baza metodologiei comune;

al treilea, referitor la precizarea cotelor plafoanelor maxime de acor­dare a ajutoarelor, în concordanta cu gravitatea problemelor regionale care trebuie solutionate.

Politica s-a modificat sensibil în decursul timpului si a avut impact diferit la nivelul statelor membre.

În toate statele membre nucleul principal al pachetului de stimulente regio­nale este format dintr-un grant, conditionat de investitiile pentru initierea aface­rilor si crearea de noi locuri de munca.

Pe masura trecerii anilor, Comisia Europeana a descoperit ca este din ce în ce mai dificil sa mentina disciplina în acest domeniu. Exista o serie de motive pentru aceasta, dar, probabil, cel mai important este acela ca fiecare largire a Comunitatii a condus la marirea eterogenitatii sale. Într-un astfel de mediu devine tot mai dificil de proiectat si implementat un sistem pentru asigurarea disciplinei în "acoperirea" spatiala a zonelor asistate, care sa ia în considerare toate preocuparile legitime în domeniul dezvoltarii regionale a statelor membre.

Activitatea Comisiei în acest domeniu s-a intensificat în ultimii ani, pe masura ce informatiile cu privire la sprijinul acordat de catre guverne unor sec­toare economice s-au amplificat, paralel cu acutizarea tensiunilor dintre firmele private si cele publice.

S-a descoperit cu surprindere urmatorul fapt: concurenta a fost distorsio­nata mai mult de interventia statelor în sprijinul anumitor sectoare, decât de activitatea cartelurilor si monopolurilor împotriva carora si-au îndreptat atentia organismele comunitare.

B.     Clasificarea ajutoarelor

Primul paragraf din articolul 92 al Tratatului de la Roma stipuleaza ca:

"Orice ajutor acordat de catre un stat membru sau prin intermediul resurselor unui stat, sub orice forma care distorsioneaza sau ameninta cu distorsionarea concurentei, prin favorizarea unor activitati sau a productiei anumitor bunuri, va fi considerat ca fiind incompatibil cu piata comuna în masura în care afecteaza relatiile economice dintre statele membre".

Cel de-al doilea paragraf (articolul 92 (2)) indica, însa, acele ajutoare care sunt exceptate de la aceasta interdictie generala Sunt identificate trei categorii de ajutoare:

ajutoare "de natura sociala";

ajutoare referitoare la pagubele produse de catre calamitatile naturale;

ajutoare acordate Republicii Federale Germania afectata de divizare.

Al treilea paragraf (articolul 92(3)) prezinta acele tipuri de ajutoare care pot fi considerate a fi compatibile cu piata comuna, acestea fiind:

a) ajutoare pentru promovarea dezvoltarii economice a zonelor în care nivelul de trai este anormal de scazut sau în care se înregistreaza somaj foarte ridicat;

b) ajutoare pentru promovarea realizarii unui proiect important, de interes comun european sau pentru remedierea unor perturbatii severe din economia unui stat membru;

c) ajutoare pentru facilitarea dezvoltarii unor anumite activitati economice sau a unor anumite domenii economice, care nu afecteaza negativ relatiile comer­ciale, astfel încât sa contravina interesului comun;

d) ajutoare pentru promovarea culturii si conservarea mostenirii culturale, în masura în care acestea nu afecteaza relatiile comerciale si concurentiale dintre statele membre ale Comunitatii pâna la nivelul la care devin contrare interesului comun;

e) alte categorii de ajutoare, posibil a fi specificate prin decizii ale Consi­liului, adoptate cu o majoritate calificata pe baza propunerilor înaintate de catre Comisie.

În concluzie, se pot distinge trei categorii de ajutoare publice si anume:

ajutoare incompatibile cu prevederile tratatelor care afecteaza schimbu-rile comerciale dintre tarile membre si deformeaza jocul concurential;

ajutoare compatibile cu prevederile tratatelor (ajutoare sociale, pentru calamitati naturale) pentru care se acorda posibilitatea acordarii;

ajutoare care pot fi declarate compatibile de catre Comisie (ajutoare regionale sau sectoriale, ajutoare destinate cercetarii sau pentru protec­tia mediului ambiant).

Pentru a decide compatibilitatea acestor ajutoare cu dreptul comunitar, Comisia compara comportamentul statului respectiv cu cel pe care l-ar avea în aceleasi circumstante „un investitor privat rational".

a. Un domeniu în care Comisia a fost foarte activa este cel al ajutorului acordat firmelor aflate în proprietatea publica. Articolul 90 din Tratatul de la Roma se referea la tratamentul aplicat numai proprietatii publice si industriilor esentiale.

Tratatul nu abordeaza expres problema proprietatii publice, aceasta fiind atinsa doar tangential în sensul ca „nu va prejudicia în nici un fel reglemen­tarile din tarile membre care guverneaza sistemul proprietatii”. În principiu, Comunitatea Europeana nu face distinctie între firmele private si cele aflate în proprietatea publica. Totusi, anumite prevederi din Tratat fac referire la firme proprietate de stat, îndeosebi la monopolul de stat, punându-le, însa, sub incidenta regulilor comunitare privind concurenta.

Totodata, în acest domeniu, Comisia este împuternicita sa emita directive fara a solicita aprobarea Consiliului. Este vorba despre acele sectoare în mod natural monopolizate, întrucât constituie infrastructura economiilor nationale, aco-perind activitati cum ar fi furnizarea de gaze si electricitate, servicii postale si de telecomunicatii si anumite categorii de transporturi de calatori, sectoare care au evoluat de la retele locale la cele nationale deseori în proprietate exclusiv publica, având o pronuntata dimensiune monopolistica.

În calitatea lor de monopoluri „legitime", actionând prioritar sau exclusiv între granitele nationale, aceste sectoare nu au fost tinta politicii concurentiale, însa s-a ajuns la concluzia ca aceste sectoare pot genera manifestari ale concu­rentei neloiale, conducând la distorsionarea pietei.

În 1980, Comisia a adoptat o directiva prin care se cerea transparenta cu privire la raporturile financiare dintre întreprinderile publice si autoritatile guver­namentale, obligând astfel tarile membre sa furnizeze Comisiei informatii la cerere, referitoare la natura, marimea si efectele raporturilor financiare îndeosebi în sectorul industrial.

Cu toate ca aceasta a fost una dintre metodele prin care Comisia si-a folosit abilitatea de a impune legislatia comunitara statelor membre, rezultatul n-a fost cel scontat. Statele membre au continuat sa fie reticente, furnizând informatii par­tiale sau raspunzând numai la anumite solicitari. Sfera de cuprindere a acestei directive a fost largita în 1985 prin includerea industriilor esentiale, iar în 1991 Comisia a propus înasprirea regulamentelor.

În concluzie, desi s-au adoptat unele reglementari cu privire la sprijinul acordat firmelor de stat, în plan practic s-a realizat foarte putin ca urmare a opozitiei ferme a autoritatilor din statele membre.

Totusi, preocuparile autoritatilor comunitare s-au concentrat în directia unui proces de liberalizare mai pronuntat al acestor sectoare (în special telecomuni­catii), iar la nivel comunitar sunt tot mai numeroase vocile care cer integrarea completa a acestor servicii si utilitati publice în conduita prevazuta de politica comunitara în domeniul concurentei.

b.  Procedura practica de sprijin acordat firmelor implica mai multe etape:

într-o prima etapa are loc o solicitare din partea statului membru prin care îsi exprima intentia de a oferi o forma de sprijin unui anumit sector economic (înainte de notificare). De altfel, Comisia este informata în permanenta de catre statele membre asupra sistemului de ajutoare exis-tente si în stadiu de proiect[1];

în caz de incompatibilitate a unui proiect de ajutor cu Tratatul, Comisia nu examineaza cazuri individuale, ci cadrul general pentru diferite sche­me de sprijin;

daca statul nu se conformeaza, are loc audierea partilor interesate si ur­meaza aplicarea obligatorie a unei decizii, care poate fi impusa de catre Curte. Comisia are un sistem de revizuire si o procedura prin care modifica marimea si forma acestui ajutor sau îl poate suspenda;

în ceea ce priveste ajutoarele deja atribuite întreprinderilor (adesea deja cheltuite), Comisia poate cere întreprinderilor rambursarea totala sau partiala catre statul membru.

Politicile anticoncurentiale

Exista patru tipuri principale de practici de afaceri care au efecte anti-concurentiale si care afecteaza comertul international:

A. Acordurile de restrictionare orizontala a concurentei

Astfel de acorduri pot îmbraca trei forme:

Cartelurile pentru import si alte aranjamente similare

Acestea sunt constituite de importatorii sau cumparatorii interni si se refera la: boicotarea, refuzurile colective de a încheia afaceri cu competitori straini. Efectele vizeaza excluderea competitorilor straini sau impunerea unor conditii discriminatorii privind calitatea de membru în asociatiile de afaceri sau utilizarea de standarde exclusive de catre aceste asociatii.

"Formele dure" de astfel de carteluri sunt: controlul asupra productiei, împartirea pietelor si alocarea consumatorilor, aspecte prohibite prin legislatia concurentei si adesea ambiguu formulate (în unele jurisdictii acestea pot fi per-mise daca importatorii se confrunta cu pozitia dominanta a furnizorilor straini, iar concurenta lor pe pietele interne nu este supusa unor constrângeri substantiale).

Cartelurile de export si alte aranjamente similare

Cartelurile de export se pot împarti în doua grupe

Carteluri de export "pure", care îsi dirijeaza eforturile exclusiv catre pietele externe. Acestea sunt considerate ca situate în afara sferei de actiune a legilor concurentei celor mai multe tari, din doua motive:

- sunt în afara competentei interne de jurisdictie a legilor concurentei;

- sunt exceptate, în mod explicit, de la aplicarea acestor legi. 

Cartelurile de export "mixte", care restrâng concurenta atât pe piata interna a tarii exportatoare, cât si pe pietele externe. Acestea se supun, în general, acelorasi cerinte esentiale sau interdictii, ca si cartelurile care afecteaza exclusiv piata interna, desi anumite tari prevad exceptari speciale pentru asemenea carteluri, prin care limitarile interne sau efec­tul acestora sunt auxiliare constrângerilor asupra exportului.

Cartelurile internationale

Cartelurile internationale si acordurile dintre firme privind împartirea pie­telor în doua sau mai multe tari sunt recunoscute, în general, ca fiind înrudite cu acordurile orizontale de fixare a preturilor si alte acorduri confidentiale din cadrul unei singure tari. În ambele cazuri, concurenta este limitata, preturile sunt ridicate, productia este restrictionata, iar pietele sunt alocate în beneficiul privat al unor firme. Efectele lor sunt similare celor instituite prin cartelurile nationale. 

B. Acordurile de restrictionare verticala a distributiei

Acestea pot împiedica firmele straine sa aiba acces la retelele de distri­butie controlate de catre furnizorii interni. Practicile utilizate în acest scop includ:

Cerinte exclusive - care împiedica distribuitorii sa comercializeze pro-dusele;

Vânzari legate - prin care piata achizitioneaza produse apartinând aceleiasi marci;

Loialitatea sau vânzarea pe baza de rabat - care furnizeaza stimulente financiare pentru a împiedica distribuirea produselor concurente;

Exclusivitatea teritoriala - care împiedica distribuitorii sa vânda în afara anumitor zone geografice.

C. Abuzul de pozitie dominanta

Clasificarea practicilor restrictive în afaceri în ceea ce priveste restrictiile orizontale si verticale se bazeaza pe logica economica. Totusi, majoritatea legilor concurentei face distinctia între acordurile dintre firme si "abuzul de pozitie domi­nanta" sau "monopolizare". Cele din urma se definesc ca fiind practici ale fir­me­lor dominante pentru a mentine, acapara sau exploata o pozitie domi­nanta pe piata. Aceste practici includ:

afaceri pe baza de exclusivitate;

închiderea anticipata a pietei prin integrare verticala;

vânzari legate;

controlul facilitatilor si al inputurilor esentiale sau al canalelor de dis­tributie;

aranjamente privind preturile de lichidare a concurentei si alte clauze;

discriminarea prin pret;

aranjamente contractuale de exclusivitate;

simpla impunere a unor preturi mai mari decât cele competitive;

impunerea unor abuzuri legate de utilizarea produsului.

D. Fuzionarile

Se disting trei tipuri fundamentale de fuzionari:

Fuzionarile orizontale - comaseaza doua sau mai multe firme din acelasi mediu de afaceri sau de pe aceeasi piata geografica. Acestea tind sa for­teze cresterea preturilor, în maniera unui cartel. Fuzionarile orizontale care vizeaza o reducere a cheltuielilor variabile este preferabila din punct de vedere social. 

Fuzionarile verticale - implica firme angajate în diferite stadii ale pro­ductiei si comercializarii din cadrul unei anumite industrii. Acestea urma­resc realizarea eficientei prin reducerea numarului de tranzactii si a altor costuri, prin internalizarea diferitelor stadii de productie si distributie. 

Fuzionarile agregate - integreaza firme care opereaza în domenii neco­relate. Astfel de fuzionari nu ridica probleme din punct de vedere al politicii concurentei, întrucât ele nu urmaresc cresterea puterii lor pe piata. 

3. POLITICA ÎN DOMENIUL ENERGIEI

Monopolurile companiilor energetice au resimtit de-a lungul timpului o presiune crescânda din partea problemelor de mediu si a intensificarii concurentei, la care s-a adaugat, la sfârsitul anilor ’60, criza petrolului. Toate acestea au ridicat problema asigurarii resurselor energetice.

Exista o mare diversitate de abordare a politicilor din domeniul energiei între cele 15 state ale Uniunii Europene, de la modelul francez (sistem centralizat) pâna la cel britanic (sistem liberal) si cu elemente specifice, ca în Danemarca (preocuparea pentru mediu) sau în Grecia (interconectare dificila cu sistemul energetic al Uniunii Europene).

3.1. Obiectivele generale ale politicii UE în domeniul energiei

Cele mai importante obiective ale politicii energetice se refera la:

Siguranta alimentarii cu energie în conditii de competitivitate, resurse sigure si diverse. Siguranta priveste atât importurile de energie si materii prime, cât si livrarile catre consumatori. În perspectiva globala, cresterea populatiei duce la cresterea necesitatilor vitale de energie.

Sisteme de energie competitive, în conditiile liberalizarii preturilor, diver­sificarii surselor de alimentare catre consumatori si protectiei mediului. Sistemele energetice trebuie sa sprijine o economie competitiva si, în acelasi timp, sa fie competitive în interiorul lor.

Protectia mediului, referitor la reducerea ploilor acide si a emisiilor gazelor cu efect de sera, prin introducerea celor mai performante tehno­logii. O prima actiune s-a convenit la Summitul de la Kyoto, privind reducerea cu 8% a emisiilor de dioxid de carbon în atmosfera.

3.2. Elementele cheie ale politicii în domeniul energiei

Trebuie sa avem în vedere:

asigurarea resurselor sigure si diversificate;

asigurarea alimentarii cu energie la preturi corespunzatoare;

reducerea impactului asupra mediului;

utilizarea eficienta a energiei;

racordarea la politica de dezvoltare industriala;

dimensiunea sociala si de sanatate.

3.3. Programele specifice politicii energetice

Programele specifice domeniului energiei sunt:

a)        Programul - Cadru 6 (2002 – 2006). Programul tematic ENERGIE, MEDIU sI DEZVOLTARE DURABILĂ este împartit în doua subpro­grame:

Energie Scopul strategic al acestui subprogram este dezvoltarea sistemelor si serviciilor de energie durabile pentru Europa: servi­cii energetice de calitate si cu costuri scazute, cresterea sigurantei si diversitatii furnizarii energiei, îmbunatatirea competitivitatii indus-triale si reducerea impactului asupra mediului.

Mediul si dezvoltarea durabila. Scopul strategic al acestui subpro­gram este promovarea stiintei si a tehnologiilor de mediu în ve­derea îmbunatatirii calitatii vietii si sprijinirii dezvoltarii economice, a competitivitatii si crearii de noi locuri de munca, în conditiile înde-plinirii obiectivelor privind managementul durabil al resurselor si al protectiei mediului.

b)        Programul “ENERGIE INTELIGENTĂ PENTRU EUROPA”. Pro-gramul a fost propus în aprilie 2002 pentru perioada 2003 – 2006. Bugetul programului este de 215 milioane euro. Programul va imple­menta strategia definita în Carta Verde si se va concentra asupra energiilor regenerabile (programul ALTERNER) si economia de energie (program SAVE 2002).

c)        SAVE II este unicul program al Uniunii Europene dedicat exclusiv promovarii eficientei energetice si încurajarii economiilor de energie în industrie, comert si sectorul domestic prin masuri de politica, infor­mare, studii si actiuni pilot, precum si prin crearea unor agentii de mana­gement energetic la nivel local si regional.

d)        ALTENER II este programul care promoveaza sursele regenerabile de energie. Obiectivele specifice acestui program pot fi sistematizate astfel:

implementarea si completarea masurilor Comunitatii de dezvoltare a potentialului resurselor de energie regenerabila;

încurajarea armonizarii dintre produse si echipament pe piata ener­giei regenerabile;

sprijinirea dezvoltarii unei infrastructuri ce va contribui la cresterea încrederii investitorilor, îmbunatatirea tehnologiilor energetice re­generabile si cresterea competitiei în acest sector;

îmbunatatirea diseminarii informatiilor si a coordonarii la nivel local, regional, national, comunitar si pe plan international du­când astfel la cresterea încrederii investitorilor si a patrunderii pe piata;

cresterea capacitatii operationale la producerea de energie din surse regenerabile;

implementarea strategiei Comunitatii privind sursele regenerabile de energie.

e)        SYNERGY este un program de cooperare si de promovare a politicilor în domeniul energiei condus de Directoratul General pentru Energie si Transport al Comisiei Europene. Acesta finanteaza activitati de cooperare cu tarile din afara UE în domeniul formularii si implementarii unor politici energetice în beneficiul mutual al tuturor partilor implicate. Comunitatea s-a implicat în proiecte de cooperare în domeniul energiei ca urmare a crizei petrolului din anii '80 prin "Programul de Cooperare Internationala în Energie" care s-a transformat apoi în Programul SYNERGY. Actiunile fi­nantate se refera la:

informari si cursuri pe politica energetica;

analize si prognoze în domeniul energetic;

dialoguri si schimburi de informatii pe politica energetica, în special prin organizarea de conferinte si seminarii;

suport pentru cooperarea regionala transfrontaliera;

îmbunatatirea cadrului pentru cooperarea din industria energetica;.

f) GREENLIGHT este un program voluntar unde organizatii publice sau private, împreuna cu Comisia Europeana, încearca sa îmbu­natateasca instalatiile de iluminat existente si sa proiecteze altele noi, utilizând sisteme energetice de iluminat eficiente. GreenLight a fost lansat oficial la 7 februarie 2000 si se va desfasura timp de cinci ani (2000-2004). Obiectivele programului GreenLight sunt:

reducerea consumului energetic pentru iluminat în Europa;

reducerea emisiilor poluante si limitarea efectelor globale;

îmbunatatirea calitatii conditiilor de munca.

4. POLITICA FISCALĂ

Fiscalitatea este cruciala pentru suveranitatea nationala deoarece, în lipsa resurselor financiare, guvernele nu ar putea sa-si conduca politicile. Ea este un in­strument de reglare economica care poate fi folosit pentru a influenta consumul, a încuraja economisirea sau a directiona modul în care companiile sunt organizate.

Politica fiscala este esentiala în toate statele membre, iar actiunile unei tari pot avea impact nu numai asupra ei, ci si asupra tarilor vecine. Ca urmare, în cadrul pietei unice a Uniunii Europene, statele membre trebuie sa lucreze ca o echipa si nu trebuie sa existe cai diferite de abordare a politicii fiscale.

Crearea pietei interne unice a necesitat punerea în practica a unui sistem de impozitare a consumului cât mai neutru posibil. Atunci când nivelurile taxelor pe exporturi de bunuri de la un stat membru la altul erau mai mari decât sumele platite efectiv, acestea luau forma subventiilor pentru export. Din acest motiv, Comu­nitatea Europeana a adoptat taxa pe valoare adaugata (TVA), chiar daca, la început, statele membre puteau sa-si stabileasca singure nivelul taxei pe valoarea adaugata.

O data ce piata interna a devenit o realitate, consumatorii au putut în sfârsit sa achizitioneze bunuri din orice stat membru si sa le aduca în propria lor tara fara a fi nevoiti sa plateasca taxe vamale. Însa diferentele de taxe asupra produselor au condus, în anumite cazuri, la crearea unor confuzii în mediul de afaceri, iar pertur­barea procesului de productie si distributie a avut repercusiuni sociale pe scara larga.

Cu toate ca politica fiscala europeana va avea noi prioritati în viitor, princi­palele ei preocupari vor ramâne aceleasi: sa se asigure ca politica fiscala a unui stat membru nu are un impact negativ asupra altora si sa asigure suveranitatea reala, pentru cetatenii UE si reprezentantii acestora, prin intermediul actiunilor comune.

Atât crearea pietei unice, cât si finalizarea Uniunii Economice si Monetare au condus, în ultima perioada, la noi initiative comunitare în ceea ce priveste impo­zitele si taxele. Eliminarea restrictiilor privind circulatia capitalului a provocat temeri în sensul ca bazele de impozitare nationale ar putea fi erodate de competitia în materie fiscala, aceasta conducând la o deplasare a sarcinii fiscale de la capital catre forta de munca, cu consecinte nefaste asupra ocuparii fortei de munca.

4.1. Obiectivele politicii fiscale

Atunci când construieste politica fiscala, Comunitatea urmareste o serie de obiective:

Ca prim obiectiv pe termen lung se urmareste prevenirea distorsionarii concurentei în interiorul pietei unice prin existenta diferentelor dintre cotele impozitelor indirecte si dintre sistemele de impozitare propriu-zise.

În domeniul impozitarii directe, unde cadrul legal se prezinta, în general, sub forma acordurilor dintre statele membre, obiectivul principal al Comu­nitatii este acela de a "elimina ambiguitatile legislative" care permit eva­ziunea fiscala; un al doilea obiectiv îl constituie evitarea dublei impu­neri.

Obiectivul recentelor orientari în directia unei politici fiscale a fost pre­venirea efectelor negative ale concurentei fiscale, fiind vorba în special de "migrarea" bazelor de impozitare nationale pe masura ce firmele îsi parasesc sediile initiale din statele membre în cautarea unui regim fiscal mai favorabil în alte tari comunitare.

Prevederile Tratatului de la Maastricht cu privire la Uniunea Economica si Monetara dau o noua dimensiune politicii fiscale prin limitarea stricta a posibilitatii guvernelor de a finanta cheltuielile publice prin împrumuturi. Pactul pentru Stabilitate si Dezvoltare prevede ca statele membre cu deficit bugetar de peste 3% sa constituie depozite nepurtatoare de dobânda care se transforma în amenzi nerambursabile în cazul în care nu se reuseste reducerea deficitului. Obiectivul general al Pactului este ca bugetele statelor membre sa se mentina într-un anumit echilibru de-a lungul ciclului economic. Din aceasta cauza, statele membre vor trebui sa fi­nanteze orice crestere a cheltuielilor publice prin cresterea impozitelor.

4.2. Tipuri de prelevari obligatorii

Tipurile de prelevari obligatorii au în vedere:

impozitele indirecte;

impozitele directe;

contributiile pentru securitatea sociala.

Impozitele indirecte sunt percepute pe productie si pe consum si nu ramân în sarcina celor care le achita (comerciantii). Ele sunt suportate de catre consumatorii finali, fiind incluse în preturile de vânzare ale bunurilor si servi­ciilor (exemple: taxa pe valoarea adaugata si accizele).

Articolul 90 din Tratatul CE interzice orice discriminare în stabilirea ni­velurilor impozitelor care, direct sau indirect, ar avantaja produsele nationale fata de produsele altor state membre.

Articolul 93 din Tratat urmareste armonizarea impozitelor pe cifra de afaceri, a accizelor si a altor forme de impozite indirecte. TVA a fost prima taxa armonizata în 1977, iar în 1992 a fost supusa unor modificari pentru a întruni cerintele pietei unice, împreuna cu accizele obligatorii, care au fost, de asemenea, armonizate.

Aceste progrese au fost însotite de o aliniere partiala a ratelor celor doua categorii de impozite indirecte si de aranjamentele pentru o cooperare mai strânsa între autoritatile nationale.

Impozitele directe sunt suportate de catre contribuabilul care le plateste si includ impozitul pe venit, impozitul pe profit, impozitul pe cifra de afaceri a socie­tatilor comerciale, impozitul pe avere si majoritatea impozitelor locale (pe cladiri, pe terenuri).

Spre deosebire de impozitele indirecte care afecteaza libera circulatie a marfuri-lor si serviciilor si care, în consecinta, necesita o mai mare armonizare si coordonare, impozitele directe sunt lasate la latitudinea statelor membre, în concordanta cu principiul subsidiaritatii.

Situatia difera, însa, acolo unde impozitarea directa are impact asupra celor patru libertati fundamentale (libera circulatie a bunurilor, a persoanelor, a servi­ciilor si a capitalului) si asupra dreptului de stabilire al cetatenilor europeni sau al companiilor în diferite state membre. Legea nationala privind fiscalitatea tre­buie sa respecte aceste libertati fundamentale.

În domeniul impozitarii directe, Curtea de Justitie a fost chemata sa vegheze la aplicarea articolelor Tratatului CE cu privire la libera circulatie a muncitorilor (ar­ticolul 39), la dreptul de stabilire a indivizilor într-o tara membra a Comunitatii Europene (articolul 43) si la libertatea de a furniza servicii (articolul 49).

Contributiile pentru securitatea sociala sunt prelevari obligatorii per­cepute de catre organizatiile care se ocupa de securitatea sociala pentru a ga­ranta celor asigurati un venit în caz de aparitie a unor riscuri (boala, acci­dent de munca, invaliditate, ajutor de somaj, batrânete). Aceste contributii sunt platite de catre salariati, dar si de catre angajatori.

Impozitele si contributiile privind securitatea sociala sunt esentiale pentru modul de organizare a economiilor europene.

Diferentele dintre statele membre în ceea ce priveste volumul global al im­pozitelor si al contributiilor privind securitatea sociala sunt date de modul în care majoritatea cheltuielilor privind educatia, pensiile si sanatatea sunt finantate: fie de catre sectorul public, fie de catre sectorul privat.

Acestea reprezinta cea mai mare cotizatie în termeni valorici (mai mult de 1.000 bilioane de euro în 2002), în procente însemnând aproximativ 15% din PIB-ul european.

Trebuie spus ca, în ceea ce priveste aceste cotizatii, nu exista planuri de armonizare a legislatiei. Contributiile pentru securitatea sociala nu fac parte din sistemul fiscal, chiar daca ele reprezinta cotizatii obligatorii conform legislatiei nationale. Totusi, Comunitatea Europeana a avut în vedere coordonarea sistemelor nationale de impozitare (Regulamentul nr. 140/71) pentru a se asigura ca angajatii si patronii nu platesc de mai multe ori contributiile sociale în miscarea lor în spatiul european.

5. POLITICA INDUSTRIALĂ

5.1. Concepte de baza privind politica industriala

În general, conceptul de politica industriala se refera la interventiile guver­nului (statului) pentru corectarea abaterilor de la mecanismele de piata.

Obiectivele acestei politici pot fi:

fie economice: promovarea competitivitatii prin ajustari structurale;

fie politice: protectia sau promovarea unor industrii;

fie sociale: lupta împotriva somajului si redistribuirea veniturilor.

Exista doua clasificari  importante ale politicii industriale:

a) Politici active si negative. Politicile active vizeaza structurile si perfor­mantele industriei, fiind reprezentate de programele comunitare de cercetare, de directivele de liberalizare, în timp ce politicile negative combat esecurile pietei si urmaresc înlaturarea barierelor de pe piata, cum ar fi interzicerea abuzului de pozitie dominanta si diminuarea obstacolelor comerciale (tarifare si netarifare);

b) Politici orizontale (sau generale) si politici verticale (sectoriale). Politicile orizontale vizeaza toate sectoarele industriale (cum ar fi: protectia uniforma a pietei si concurentei, promovarea IMM-urilor, înlaturarea barierelor administrative), pe când politicile verticale vizeaza anumite sectoare (cum sunt: industria otelului, tex­tilele, constructiile de nave) având ca scop protectia si restructurarea acestora.

A. Obiectivele politicii industriale

Politica industriala a Comunitatii are drept scop crearea unei societati avan-sate si performante, cu întreprinderi industriale care sa opereze eficient pe piata interna si pe pietele deschise concurentei internationale.

Obiectivele politicii industriale sunt:

sprijinirea inovatiei tehnice si tehnologice si a dezvoltarii durabile;

îndepartarea obstacolelor din calea schimbarilor structurale;

cresterea flexibilitatii producatorilor;

promovarea investitiilor în cercetare si dezvoltare;

încurajarea asumarii riscurilor;

diseminarea informatiilor pentru companii, indiferent de originea acestora.

B. Principiile politicii industriale

Principiile, care reies din prevederile legislatiei secundare si din actiunile insti­tutiilor comunitare, sunt urmatoarele:

a) acceptarea limitata a principiului interventiei;

b) coordonarea actiunilor statelor membre sub îndrumarea Comisiei;

c) interdependenta cu alte politici;

d) competenta explicita si legata de împrejurari, dar nu exclusiva, a UE.

C. Institutiile cu atributii în domeniul politicii industriale

Actorii politicii industriale sunt: Consiliul de Ministri, Comisia Europeana, Parlamentul European, Comitetul Economic si Social.

D. Instrumentele politicii industriale

Politica industriala a Comunitatii Europene a evoluat în timp de la politica verticala sau sectoriala, care a vizat sectoarele aflate în criza, urmarind schimbarea structurilor industriale si folosind ca instrumente principale protectia comerciala, ajutoarele de stat, stimulentele fiscale, cartelurile de criza, la politica orizontala, care vizeaza toate sectoarele si care urmareste cresterea competitivitatii produca­torilor comunitari, folosind ca instrumente principale politica în domeniul concuren­tei, politica de cercetare, politica în domeniul energiei, politica de mediu, politica de dezvoltare regionala, politica privind ocuparea fortei de munca si politica sociala, politica privind protectia consumatorului, politica întreprinderilor.

Totusi, sectoarele foarte dinamice, cum sunt cele "high-tech" sau cele de interes strategic, s-au bucurat de sprijin si din partea autoritatilor comunitare.

5.2. Principalele actiuni ale politicii industriale

Obiectivul principal al politicii industriale este sa asigure competitivi­tatea industriei comunitare.

Promovarea competitivitatii industriale este un proces multisectorial si multiform. Actiunile de politica industriala vizeaza în egala masura:

piata unica a produselor industriale;

promovarea standardizarii si a comertului electronic;

dezvoltarea unor actiuni directe în sprijinul competitivitatii industriale;

pregatirea pentru a face fata provocarilor generate de extinderea Uniunii Europene;

adaptarea la celelalte politici sectoriale.

A.     Piata unica a produselor industriale

Realizarea liberei circulatii a produselor industriale necesita actiuni îndrep­tate în mai multe directii:

Desavârsirea pietei unice. Desi marea majoritate a masurilor de armo­nizare au fost deja adoptate si aplicate, mai exista o serie de neregu­laritati în cadrul mecanismelor functionale ale pietei unice, care deriva în special din noile transformari ale mediului global.

Îmbunatatirea instrumentelor pietei unice. Pentru aceasta trebuie între-prinse actiuni în vederea evaluarii instrumentelor existente si, acolo unde este cazul, în vederea simplificarii si îmbunatatirii lor. Acest proces a condus la o revizuire a masurilor, inclusiv a directivelor cu privire la con­structii, compatibilitate, electromagnetica si principalele reglementari din domeniul industriei chimice.

Managementul pietei unice Pentru asigurarea unei piete unice auten­tice, eforturile trebuie sa vizeze:

monitorizarea reglementarilor tehnice nationale;

urmarirea transpunerii de catre tarile membre a acquis-ului comunitar;

sanctionarea încalcarii reglementarilor comunitare si aducerea lor în fata Curtii Europene de Justitie;

elaborarea si actualizarea directivelor comunitare.

B. Standardizarea si comertul electronic

Standardizarea. Organismele UE raspund de definirea si implementarea unei politici comunitare coerente si functionale în domeniul standardi­zarii, în concordanta cu tendintele internationale. În acest sens, se pro­moveaza o abordare deschisa a standardizarii, bazata pe consens, care porneste de la experienta, know-how si mecanismele pietei.

Extinderea folosirii tehnologiilor informatiei. Daca tehnologiile infor­matiei sunt folosite în conformitate cu cele mai adecvate practici în domeniu, acestea pot oferi companiilor instrumente eficace pentru flexi­bilitate si adaptabilitate. Acesta se realizeaza prin actiuni de informare, seminarii, pregatirea cadrelor si prin parteneriate între organismele co­munitare si cercurile de afaceri.

Promovarea comertului electronic. DG Enterprise este organizatia responsabila cu elaborarea si implementarea politicilor referitoare la aspectele industriale ale comertului electronic, care reprezinta un instrument esential de stimulare a competitivitatii. Actiunile în acest domeniu includ masuri de constientizare, de reglementare, promovare si standardizare, încredere si siguranta, precum si dezvoltarea unor retele globale de distributie.

SDA (­Schimbul de Date între Administratii). Programul are ca scop conturarea unor retele telematice între administratiile nationale si institutiile comunitare.

C. Masuri directe în sprijinul competitivitatii industriale

Organismele comunitare specializate actioneaza permanent pentru asigura-rea informatiilor necesare cu privire la diferitele politici sectoriale si urmarirea aplicarii mecanismelor prevazute de tratate. Acest proces presupune:

asigurarea informatiilor referitoare la politica în domeniul concurentei si analiza permanenta a determinantilor acesteia;

elaborarea si publicarea anuala a unor rapoarte cu privire la acest pro­ces;

evaluarea valentelor si limitelor unor factori care influenteaza competi­tivitatea;

actiuni directe în sprijinul competitivitatii industriei europene;

crearea unor parteneriate cu actori economici din sectorul industrial.

D. Pregatirea extinderii Uniunii Europene

Procesul de extindere a Uniunii Europene prin aderarea unui numar mare de tari din Centrul si Estul Europei având un nivel de dezvoltare economica sem­nificativ sub media comunitara reprezinta o reala provocare pentru institu­tiile comunitare, atât prin prisma costurilor anticipate, cât si a ostilitatii unor grupuri de interese îngrijorate de concurenta sectoarelor economice din aceste tari. Pro­cesul de extindere ridica urmatoarele probleme:

a) Evaluarea competitivitatii industriilor din tarile Europei Centrale si de Est. Comisia Europeana a contribuit la evaluarea competitivitatii industriilor din tarile Europei Centrale si de Est, precum si la elaborarea rapoartelor periodice cu privire la tarile candidate.

b) Sprijinirea initiativelor sectorului privat. Fiind o sarcina necesara pe parcursul fazei de pre­-aderare, Comisia Europeana a elaborat un Program de Sprijinire a Întreprinderilor, finantat prin PHARE, urmând crearea unui forum în cadrul caruia industriile din actualele state membre si tarile candidate sa monito­rizeze împreuna procesul de pregatire pentru extindere.

c) Asigurarea de informatii pentru strategiile de aderare. Comisia Europeana a jucat un rol major în pregatirea celor 12 tari candidate pentru aderarea la UE. Implementarea acquis-ului comunitar în domeniul liberei circulatii a bunurilor este o conditie esentiala a aderarii. A fost facilitat accesul la piata unica prin asa-numitele PECE (Protocoale pentru Evaluarea Conformitatii Europene), s-a monitorizat pro­gresul înregistrat în implementarea conceptelor politicii UE în domeniul competi­tivitatii indus­triale si s-au facut recomandari de asistenta tehnica.

6. POLITICA PRIVIND PROTECŢIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

6.1. Principiile politicii de mediu

Principiile care stau la baza politicii de mediu au fost formulate de primul Program de Actiune pentru Mediu. Acestea se refera la:

principiul prevenirii poluarii, devenit principiu de baza în cel de-al patrulea program de actiune;

în procesul de adoptare a deciziei cu privire la un nou proiect trebuie avut în vedere impactul realizarii acestuia asupra mediului, înca din faza initiala;

exploatarea resurselor naturale, care produce un dezechilibru major la nivelul ecosistemelor, trebuie redusa;

informatiile stiintifice legate de mediu trebuie aprofundate în vederea îmbunatatirii deciziilor care trebuie adoptate în legatura cu actiunile;

principiul "poluatorul plateste", care presupune acoperirea costurilor le­gate de prevenirea si remedierea daunelor aduse mediului de catre poluator;

activitatile dintr-un stat membru nu trebuie sa cauzeze deteriorari ale mediului în alt stat;

politicile de mediu din statele membre trebuie sa tina cont de inte-resele tarilor în curs de dezvoltare; 

prin intermediul organizatiilor internationale, Comisia Europeana si sta-tele membre trebuie sa initieze actiuni de promovare a problemelor legate de protectia mediului cu efecte globale;

responsabilitatea privind protectia mediului revine fiecaruia dintre noi, de aceea educatia ecologica este esentiala;

principiul subsidiaritatii: masurile de protectia mediului trebuie adop­tate la nivelul cel mai adecvat, tinând cont de tipul de poluare, de actiu­nile necesare si de zona geografica ce trebuie protejata;

programele nationale de protectia mediului trebuie armonizate cu pro-gramul Comisiei Europene, având la baza un concept comun dezvoltat pe termen lung.

6.2. Obiectivele politicii de mediu

Principalele obiective ale politicii de mediu au în vedere:

Conservarea si protectia mediului, ca si îmbunatatirea calitatii lui.

Protectia sanatatii umane.

Utilizarea prudenta si rationala a resurselor naturale.

Promovarea masurilor internationale pentru rezolvarea problemelor de mediu regionale sau globale.

Protectia de nivel înalt, luând în considerare diversitatea situatiilor din diferite regiuni ale Comunitatii. Acest obiectiv se bazeaza pe principiul precautiei si pe principiul necesitatii actiunii preventive, a combaterii sursei care provoaca deteriorarea mediului si a obligatiei celui responsabil sa plateasca. Cerintele de protectie a mediului trebuie sa fie integrate în definirea si implementarea altor politici comunitare.

Un mai bun acces la informatiile despre starea mediului oferit populatiei. Cu cât publicul este mai bine informat despre starea mediu-lui, cu atât el poate sa-si asume mai bine rolul sau în ceea ce priveste co-responsabilitatea în crearea politicii de mediu europene. 

Directiva cu privire la accesul la informatia despre mediu prevede ca autoritatile din cadrul statelor membre trebuie sa furnizeze anumite date despre starea mediului tuturor cetatenilor lor, la cerere.  

Minimizarea diferentelor dintre standardele legate de mediu ale statelor membre luate individual. Un înalt nivel de protectie a mediului care sa fie cât de uniform posibil - iata telul pentru a întruni cerintele pentru o dezvoltare durabila si constienta de mediu. 

Integrarea politicilor de mediu în politicile sectoriale. Se poate spune ca:

exista sectoare în care integrarea politicilor de mediu este avansata (sectorul industrial), dar si sectoare în care integrarea nu s-a realizat (agricultura, turism);

pentru a îmbunatati performantele în procesul de integrare trebuie sa se prezinte obiective si masuri clare, pe cât posibil cuantificabile, sa se includa componente europene, nationale si locale, sa se dezvolte indicatori de monitorizare a progreselor înregistrate în procesul de integrare, precum si indicatori de evaluare a eficientei acestui proces;

trebuie sa se dezvolte noi instrumente de politici, ca de exemplu: utilizarea rezultatelor cercetarii, utilizarea studiilor de evaluare.

6.3. Instrumentele utilizate de catre Uniunea Europeana în vederea  im­plementarii politicii de mediu

A. Instrumentele legislative

Comunitatea elaboreaza regulamente si directive în conformitate cu pro-gramele de actiune pentru mediu, bazându-se pe prevederile legale din Tratatul Uniunii Europene.

Regulamentele sunt direct aplicate în statele membre si sunt adresate tuturor subiectilor din cadrul Comunitatii. Aceasta înseamna ca regulamentele UE sunt obligatorii pentru fiecare cetatean al unuia dintre statele membre. De exemplu, interdictia de a trimite deseurile în anumite tari în curs de dezvoltare, impusa de regulamentul UE în ceea ce priveste supravegherea si controlul trans­portului de deseuri, este obligatorie pentru fiecare francez, german sau italian, fara a mai fi necesara o lege sau o ordonanta nationala aditionala. O asemenea lege nationala nici macar nu este permisa.

Directivele sunt adresate statelor membre si, mai presus de toate, mentioneaza obiectivele ce trebuie atinse cu ajutorul fiecarei directive în parte. Directivele lasa proportia implementarii lor la latitudinea statelor membre care sunt obligate sa adopte legi pentru a îndeplini cerintele directivei într-o anumita perioada de timp. Modul în care aceasta legislatie se integreaza în sistemul legal national ramâne si el la latitudinea statelor respective. De exemplu, diferite directive privind puritatea aerului impun valori limita ale calitatii aerului pentru anumiti agenti poluanti, dar lasa în seama statelor membre alegerea masurilor ce se impun (de exemplu, cerinte de mediu mai stricte pentru agentii industriali deja existenti) pentru a ramâne sub limita valorilor specificate. 

Masurile de mediu necesita un grad înalt de flexibilitate. Obiectivele comune pot fi cel mai bine atinse prin masuri de adaptare cât mai buna la dife­ritele conditii climatice, la atitudinea populatiei, la respectiva structura legala si la diferitele traditii din cadrul fiecarui stat membru. Din acest motiv, directivele sunt mult mai des utilizate pentru a implementa politica de mediu europeana decât regulamentele. 

B. Instrumentele financiare

Cel mai important instrument financiar pentru mediu al Uniunii Europene este programul LIFE (L`Instrument Financier pur l`Environement).

Scopul acestui program este de a contribui la dezvoltarea si implementarea politicii si legislatiei de mediu a Comunitatii. 

LIFE sprijina proiectele de protectie a mediului în statele membre si candi­date la UE. Programul are doua componente:

LIFE NATURA – implementarea masurilor de conservare pentru pro­tectia naturii;

LIFE MEDIU – sprijinirea proiectelor demonstrative flexibile, eficiente si transferabile în alte zone, precum cele legate de calitatea apei, gestionarea deseurilor, planificarea utilizarii terenurilor, tehnologii nepoluante etc.

Sprijinul financiar LIFE este, în primul rând, destinat

proiectelor inovatoare si actiunilor pe scara demonstrativa, promovând dezvoltarea sustinuta în domeniul activitatii industriale;

proiectelor cu efect demonstrativ sau proiectelor de sprijin tehnic în beneficiul autoritatilor locale, în vederea facilitarii integrarii în politica planificarii zonale, ca si în planificarea utilizarii terenurilor, contribuind la dezvoltarea sanatoasa a mediului;

proiectelor pregatitoare ce contribuie la implementarea politicii si legis­latiei de mediu ale Comunitatii, în special:

protectia si utilizarea rationala a zonelor de coasta;

reducerea deseurilor, în special a celor toxice si periculoase;

prevenirea poluarii apei, inclusiv tratarea canalizarilor;

masuri împotriva poluarii si acidificarii aerului, ca si împotriva acidizarii ozonului din troposfera.

Programul LIFE este deschis tuturor persoanelor fizice si juridice înre­gistrate în UE si în anumite tari candidate (Estonia, Ungaria, Letonia, România, Slovenia si Slovacia).

LIFE III (2000-2004). Acest program dispune de un buget total de 640 milioane euro, din care 47% pentru componenta NATURA si 47% pentru com­ponenta MEDIU.

Programul ISPA finanteaza proiecte mari de infrastructura în sectorul protectiei mediului si al transporturilor. În ceea ce priveste protectia mediului, obiectivul ISPA este sa sprijine tarile beneficiare în alinierea standardelor UE din domeniul protectiei mediului. Din acest punct de vedere, ISPA se concentreaza asupra aplicarii directivelor de protectie a mediului care necesita mari costuri de implementare. Acestea se refera la urmatoarele domenii

furnizarea apei potabile;

tratarea apelor uzate;

gestionarea deseurilor solide si a deseurilor periculoase;

poluarea aerului.

Implementarea acestor directive este strâns legata de îmbunatatirea sanatatii si a calitatii vietii cetatenilor si are un impact pozitiv asupra coeziunii sociale si economice a tarilor beneficiare.

6.4. Politicile de mediu pe domenii specifice

Controlul poluarii aerului (evaluarea calitatii pentru anumite produse, cum ar fi combustibilii; standarde ale calitatii aerului; controlul nivelu-lui maxim admis de emisii în cazul centralelor industriale).

Chimicale, accidente industriale si biotehnologie.

Poluarea fonica (stabilirea nivelului maxim admis pentru poluare fonica de catre vehicule si masini industriale).

Conservarea naturii (conservarea faunei si florei, ca si mentinerea va­rietatii lor).

Politica deseurilor (incinerarea deseurilor; transporturile de deseuri; de­versarea; deseurile provenite din ambalaje; bateriile folosite).

Politica privind protectia apei (standarde de calitate pentru anumite ape; limitarea sau interdictia deversarii anumitor substante în apa).

Politica cu privire la controlul poluarii industriale (managementul de mediu si schemele de verificare; reducerea poluarii).

7. POLITICA MONETARĂ

7.1. Aspecte introductive

Pentru a face fata provocarilor viitoare, cele mai importante sarcini ale UE sunt intensificarea coordonarii strategiilor economice nationale si stabilirea regulilor generale.

În ultimii ani s-au realizat progrese importante în apropierea economiilor si societatilor statelor membre. Urmatoarea etapa importanta în construirea UE este realizarea unei politici economice comune. Cel mai de seama pas al acestei etape a fost introducerea pe piata comuna a monedei unice, la 1 ianuarie 1999.  

Principalul motiv pentru care a fost introdus acest proiect deriva dintr-un fapt elementar: cheltuielile si pierderile de resurse cauzate în mod independent de fiecare natiune în parte pot fi inutil de mari, mai ales în cazul tarilor mici care sunt dependente de altele. Nu natiunile, ci Europa în totalitatea ei va intra în competitie cu Orientul Îndepartat si cu SUA. Natiunile europene nu pot face fata acestei com­petitii în mod individual. 

Schimbarile profunde în conditiile de trai ale populatiei europene au impus realizarea unui progres semnificativ în desavârsirea UE.

Primul element este evolutia uimitoare din domeniul mijloacelor de transport. Atât transportul public, cât si cel privat permit transportarea persoanelor si bunurilor la distante mari. În ultimii 30 de ani, timpul necesar pentru a ajunge dintr-o localitate în alta a fost redus cu o viteza mai mare decât în orice alta perioada anterioara din istorie.

Al doilea element este dezvoltarea tuturor mijloacelor informatice, retelele de computere permitând accesul la informatie oricarei persoane care vrea sa comunice. Fluxul informational este omniprezent.

Analizând faptele si cifrele, orizontul trasat de granitele nationale pare în mod inevitabil strâmt (mai ales în comparatie cu alte puteri economice cum ar fi SUA si Japonia). Ceea ce era cândva idealul unei elite, astazi acesta este dus mai departe de forta a 370 milioane de consumatori. Mai mult de 160 milioane de po­tentiali muncitori si 16 milioane de întreprinderi realizeaza o productie de peste 7.000 de milioane de euro (tabelul 2 si tabelul 3). 

Tabel 2 - Dimensiunile UE în comparatie cu S.U.A. si Japonia

Ţari

Suprafata

(1000 km2)

Populatia

(mil.loc.)

GDP*

(miliarde EURO)

Austria

Belgia

Danemarca

Finlanda

Franta

Germania

Grecia

Irlanda

Italia

Luxemburg

Olanda

Portugalia

Marea Britanie

Spania

Suedia

UE (total)

SUA

Japonia

* GDP este valoarea totala monetara a bunurilor si serviciilor produse într-un an

Tabel 3 – Piata muncii în UE

Ţari

Populatia activa*

(mii loc.)

Numar de firme**

(mii)

Austria

Belgia

Danemarca

Finlanda

Franta

Germania

Grecia

Irlanda

Italia

Luxemburg

Olanda

Portugalia

Marea Britanie

Spania

Suedia

UE (total)

* Populatia angajata si apta de angajat

** Numarul total de companii

Comertul dintre statele UE s-a intensificat incredibil, astfel încât acum reprezinta cu putin sub 2/3 (63,1%) din comertul activ total. Aceasta subliniaza cât de importante sunt celelalte 14 tari pentru cea de a 15-a. Pentru toate acestea, un cadru institutional unic este si va fi din ce în ce mai necesar.

7.2. Functiile politicii monetare

Interventiilor guvernamentale în domeniul economic le sunt atribuite, de obicei, trei functii distincte: 

A. Functia alocativa (pentru a stimula eficienta, abundenta si dezvoltarea)

Unul dintre principalele obiective pe care UE le-a urmarit înca de la început a fost crearea pietei unice. Desavârsirea ei a dus la încheierea unui proces initiat o data cu desfiintarea taxelor vamale (prin semnarea Tratatului de la Roma, din 1957) si continuat în decembrie 1992 cu desfiintarea barierelor vamale. Aceste bariere constituiau un simbol al controlului statului asupra celor patru libertati funda-mentale: liberul tranzit al persoanelor, bunurilor, serviciilor si capitalului.

Unul dintre principalele argumente în favoarea integrarii europene se ba­zeaza pe avantajele detinerii unei piete mai mari în comparatie cu cea pe care ar avea-o altfel fiecare stat în parte. O piata de desfacere foarte mare poate sustine un anumit numar de întreprinderi, inclusiv pe cele mari, care sunt supuse unei competitii marite. Acest lucru exclude posibilitatea ca acestea sa-si exploateze di­mensiunile pentru dobândirea unei pozitii dominante în cadrul pietei nationale a statului din care fac parte. Interventia organismelor Uniunii sub diverse forme (sfaturi, indicatii, avertismente si, în cele din urma, sanctiuni penale) constituie o activitate politico-economica adecvata, care are drept scop sa previna: 

a) ca marile întreprinderi sa stabileasca acorduri de cooperare care ar reinstitui, într-o maniera mascata, frontierele vamale abolite de catre piata euro­peana comuna; 

b) ca orice întreprindere, în virtutea pozitiei ei naturale, sa exploateze situatia pentru a-si mari puterea economica în dezavantajul consumatorilor, al concu-rentei si al furnizorilor; 

c) ca statele individuale sa subventioneze întreprinderile cu unicul scop de a sprijini anumite companii nationale, creând astfel dificultati pentru celelalte în­treprinderi care sunt capabile sa ofere, fara sprijin, aceleasi produse sau servicii, la preturi mai mici. 

Indiferent de latura concreta a fiecaruia dintre aspectele mentionate si, în unele cazuri, de nesiguranta existenta în logica ce dicteaza adoptarea de masuri, directia indicata apare în mod evident:

tot ceea ce stimuleaza eficienta si prosperitatea si nu contravine prin­cipiilor competitiei poate, cel putin teoretic, sa fie reprodus de altii cu aceleasi drepturi si ar trebui considerat benefic;

tot ceea ce obstructioneaza dreptul altora la initiativa trebuie exclus sau refuzat.

B. Functia de reglare si stabilizare

A doua functie se concentreaza pe cautarea unor initiative potrivite pentru a garanta faptul ca efectele oricarui soc survenit în derularea normala a activi­tatilor economice se încadreaza în anumite limite ce pot fi suportate, în mod colectiv si individual, de catre tarile europene. 

La nivel comunitar, rationamentul care se afla la baza acestei functii nu vizeaza doar câstigarea sprijinului pentru realizarea stabilitatii care este, în general, raspândita în rândul oamenilor de afaceri europeni, ci corespunde convingerii ca, fara un cadru de referinta comun, realizarea individuala a stabilitatii este foarte dificila. Adaptarea la noile circumstante ar putea genera cheltuieli suplimentare, uneori foarte mari.

Pe de alta parte, chiar daca nu exista solicitari externe, actualul nivel de integrare, nu numai între sistemele economice europene, ci între toate cele care au relatii comerciale si financiare la scara internationala, face si mai dificila realizarea individuala a stabilitatii. Un numar de schimbari economice sunt, în prezent, in­fluentate de situatii si procese de adaptare interna care interactioneaza cu conditiile externe predominante. Sa luam, de exemplu, rata dobânzii – mobilitatea ridicata a capitalului stabileste limite la valorile pe care le poate atinge fiecare tara. Alt exemplu îl constituie taxele de schimb: cândva erau considerate o metoda eficienta pentru politica monetara a unei tari ce voia sa-si modifice rata comertului cu alte tari. În prezent, este o metoda depasita, din cauza dependentei sale de fluxul financiar (ca factor dominant pentru determinarea cererii si ofertei monedei nationale), a nivelului ridicat de informatie si a abilitatii de prevedere privind piata financiara a operatorilor si din cauza strânsei interconexiuni dintre diversele sisteme economice privind orga­nizarea proceselor de productie si comercializarea bunurilor si serviciilor, adminis­trarea proprietatilor si, în cele din urma, din cauza acelorasi criterii de distribuire a venitului national. 

Din acest punct de vedere, UE a actionat lent si atent. Initial, acordurile se limitau la trasarea unor obiective generale, putin mai mult decât niste simple reco­mandari pentru fiecare tara, care aveau în vedere pastrarea echilibrului balantei de plati, protejarea puterii de cumparare interna si externa a monedei nationale si menti­nerea unui nivel ridicat de angajare. Metodele folosite la acea data erau, de asemenea, de ordin general: coordonarea politicilor economice si monetare, mai ales în situatii dificile, realizarea unor interventii de sprijin reciproc, inclusiv un sistem de îm­prumuturi în cazul în care o tara avea probleme cu conturile externe.

Domeniile care necesita o mai mare precautie, de exemplu planurile strategice menite sa fie implementate, sunt evidente. Exercitarea politicii economice si monetare este una dintre prerogativele cele mai importante ale fiecarei natiuni, ea fiind aparata cu înversunare. Cea mai importanta sarcina este facilitarea constientizarii utilitatii analizarii si discutarii problemelor, în urma carora va veni de la sine nevoia de a pune în practica strategiile comune si, în cele din urma, o politica economica si monetara comuna ca pivot esential al programului de integrare politica. 

C. Functia redistributiva  

În toate statele membre exista reglementari care prevad interventia guvernu-lui pentru sprijinirea persoanelor dezavantajate sau a zonelor mai putin favorizate. În Europa, unde fiecare natiune este compusa dintr-o mare varietate de realitati, reducerea inegalitatilor existente în distribuirea veniturilor datorata abilitatilor diferite de exploatare a oportunitatilor sau datorata minimalizarii pierderilor gene-rate de dezvoltarea economica este perceputa ca o îndatorire civila. În timpul proce­sului de construire a UE, populatia a devenit constienta de faptul ca tentativele de a creste eficienta productiei si efectele expansiunii economice au generat consecinte du­reroase si inacceptabile pentru anumite grupuri sociale din diverse tari.

Prin urmare, este normal sa consideram ca cel putin o parte din beneficiile obtinute în urma integrarii pietelor de desfacere vor fi redistribuite acelor zone sau acelor tari care au ramas în urma sau care nu sunt sigure cum sa foloseasca po­tentialele beneficii asigurate de integrare si, de exemplu, anumitor sectoare ale fortei de munca ce au avut probleme din cauza accelerarii procesului de adaptare necesar construirii pietei comune. 

Cu toate ca s-a înregistrat o anumita întârziere, inevitabila, daca analizam inte­ractiunile organizatorice, UE si-a implementat propriile masuri pentru atingerea unui obiectiv de importanta majora: cresterea coeziunii. Aceste masuri cuprind doua mari seturi de metode: politicile regionale si politicile sociale.  

În scopul întaririi coeziunii economice si sociale a fost creat un nou cadru de interventii, care sa poata fi implementat prin intermediul a diferite tipuri de fonduri institutionale, care au ca obiective

promovarea dezvoltarii regiunilor al caror progres are un ritm lent; 

promovarea restructurarii în regiunile care au înregistrat un anumit declin în unele sectoare industriale;

diminuarea dificultatilor generate de somajul pe termen lung;

sprijinirea initiativelor de facilitare a angajarii tinerilor; 

facilitarea adaptarii muncitorilor la schimbarile industriale si la evolutia sistemelor de productie; 

restructurarea zonelor rurale (si a anumitor activitati piscicole); 

sprijinirea regiunilor cu o densitate scazuta a populatiei.

În cadrul unei strategii economice care nu se poate baza pe metodele folo-site de catre state privite în mod individual, urmarirea obiectivelor UE trebuie sa se faca prin doua canale:

printr-o reglementare generala a activitatilor economice în cadrul UE;

prin interventii directe, facilitate si sprijinite prin încredintarea puterii de initiativa si a resurselor financiare ale organismelor UE.

Trasarea unui cadru general al reglementarilor este la fel de importanta ca interventia directa, cu toate ca nu implica în mod explicit repartizarea resurselor financiare pentru anumite scopuri (acapareaza doar anumite resurse: cele necesare pentru functionarea institutiilor Uniunii, cele necesare pentru elaborarea, delibera-rea si implementarea deciziilor normative). 

Interventiile directe apar sub forma unor transferuri destinate tuturor state­lor europene. În acest fel pot fi folosite politicile comune (de exemplu, în favoarea agriculturii, fierului si otelului, mediului înconjurator sau energiei). În mod alter­nativ, sunt menite sa rezolve probleme specifice, care este posibil sa nu priveasca toate statele membre, ci mai degraba numai pe unele dintre ele (de exemplu: poli­ticile regionale si sociale pentru înlaturarea obstacolelor structurale ivite în calea procesului de îmbunatatire a conditiilor de viata si de munca în anumite zone sau pentru anumite straturi sociale ale populatiei).  

Se poate identifica o corespondenta între metodele mai sus mentionate si functiile politicii monetare, la care s-a facut referire mai devreme: 

Functia alocativa este îndeplinita mai ales prin directive si reglemen­tari

Functia de reglare si stabilizare se asigura prin strategii comune (de exemplu, cele care au condus la crearea Uniunii Economice si Monetare).

Functia redistributiva este asigurata de strategii speciale menite sa asi­gure, prin interventii punctuale, o coeziune economica si sociala ma­xima între cetatenii europeni.

Putem concluziona spunând ca institutiile UE au numeroase sarcini economice si monetare. Aceste sarcini ar trebui sporite pentru a realiza unificarea.  Cea mai im-portanta sarcina a fost înfiintarea Uniunii Economice si Monetare.

7.3. Uniunea Economica si Monetara

Tratatul asupra Uniunii Economice si Monetare a fost semnat la Maastricht în februarie 1992 si a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul prevedea 3 etape:

Etapa 1: Coordonarea si liberalizarea financiara (1.07.1990 – 31.12.1993). Ea prevedea

liberalizarea completa a miscarii de capital;

cresterea resurselor destinate corectarii dezechilibrelor dintre regiunile europene (fondurile structurale);

convergenta economica în ceea ce priveste supravegherea multilate­rala a politicilor economice ale statelor membre;

punerea la punct, în mod progresiv, a unei coordonari a politicilor monetare.

Etapa 2: Crearea unor noi structuri (1.01.1994 – 31.12.1998). Ea presupunea:

crearea unui Institut Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt, ca precursor al Bancii Centrale Europene (BCE), alcatuit din guver­natorii Bancilor Centrale Nationale;

independenta Bancilor Centrale Nationale;

reglementari privind interdictia unor deficite bugetare excesive;

coordonarea politicii monetare.

Etapa 3: Transferul responsabilitatilor (1.01.1999 – 1.01.2002). Ea prevedea:

existenta unei politici monetare unice în zona Euro;

fixarea ratelor de schimb între tarile participante;

instituirea monedei unice.

Tratatul de la Maastricht prevedea crearea Uniunii Monetare cel mai târziu la începutul anului 1999, de catre statele care îndeplineau urmatoarele patru criterii de convergenta:

Stabilitatea preturilor. Statele membre trebuiau sa demonstreze ca în cursul ultimului an care preceda trecerea la cea de a treia faza rata inflatiei nu depasea cu mai mult de 1,5% media celor trei state ale UE care aveau cea mai scazuta rata a inflatiei.

Finantele publice. Statele membre trebuiau sa demonstreze ca deficitul lor nu depasea 3% din PIB, iar datoria publica nu depasea 60% din PIB.

Stabilitatea cursurilor de schimb. Statele membre trebuiau sa respecte marjele normale de fluctuatie prevazute prin mecanismele de schimb ale Sistemului Monetar pe o perioada de cel putin doi ani.

Rata dobânzii. Aceasta nu trebuia sa varieze mai mult de 2% fata de media ratelor celor trei state cu cele mai mici rate ale dobânzii.

A. Caracteristicile Uniunii Economice si Monetare

Uniunea Economica si Monetara (UEM) este concretizarea politicii monetare în cadrul pietei unice.

UEM se refera la zona din cadrul pietei unice a Uniunii Europene unde circula o moneda unica si unde populatia, bunurile, serviciile si capi­talul circula fara restrictii.

Deoarece comertul dintre statele membre ale Uniunii Europene atinge 60% din volumul total al comertului acestora, UEM este elementul complemen­tar firesc pentru piata unica. Ea constituie o necesitate economica

Introducerea monedei euro a condus la disparitia costurilor ridicate ale tran­zactiilor determinate de conversia valutara si nesiguranta legata de instabilitatea ratelor de referinta. O piata unica mai eficienta contribuie la impulsionarea cres­terii economice si a angajarii de personal, în timp ce moneda euro contribuie la consolidarea stabilitatii monetare internationale. Usurinta compararii preturilor în euro conduce la o competitivitate crescuta a companiilor si la stabilitatea livrarii, în unele cazuri conducând la reducerea preturilor la consumatori.

B. Obiectivele Uniunii Economice si Monetare

Obiectivele UEM sunt:

preturi stabile;

finante publice puternice;

dezvoltare economica;

cresterea gradului de ocupare a fortei de munca.

UEM se bazeaza pe ideea ca preturile stabile, alaturi de finante publice puter­nice, constituie cea mai buna baza pentru cresterea economica si crearea de locuri de munca.

Stabilitatea preturilor se asigura prin echilibrul realizat între politica monetara a Bancii Centrale Europene si politicile bugetare ale statelor membre. Tratatul Uniunii Europene a facut din aceasta stabilitate obiectivul principal al BCE. În decembrie 1998, BCE indica faptul ca acest obiectiv va fi atins atâta timp cât fluctuatia preturilor este mai mica de 2%.

Actiunile de politica monetara referitoare la stabilitatea preturilor au în vedere cresterea sau diminuarea ratei dobânzii pe termen scurt. În plus, politi­cile BCE vizeaza sustinerea obiectivelor economice de mare importanta pentru UE, precum cresterea economica si crearea de locuri de munca, cu conditia ca acestea sa nu afecteze stabilitatea preturilor.

Întarirea finantelor publice este impusa de Tratat, iar mijloacele de realizare a acestui obiectiv sunt reglementate prin Pactul de Stabilitate si de Crestere Economica.

Deficitele bugetare scazute contribuie la mentinerea unei rate a dobânzii pe termen scurt putin ridicate si favorizeaza mentinerea ratei dobânzii pe termen lung la cel mai scazut nivel posibil, fapt ce avantajeaza investitiile.

Disciplina bugetara reduce volumul datoriei publice si disponibilizeaza bani publici pentru punerea în practica a politicilor pe termen lung în directia sustinerii cresterii economice si a crearii de locuri de munca.

C. Mijloacele de realizare a obiectivelor UEM

Aceste mijloace au în vedere:

supravegherea si coordonarea riguroasa;

actiunile preventive;

tehnicile de schimbare a opiniei.

Actiunea de supraveghere si coordonare este necesara pentru a urmari în ce masura politicile economice ale statelor membre sustin obiectivele comune în materie de preturi si de buget, precum si în vederea preîntâmpinarii disfunctio­nalitatilor UEM.

Procedura începe în fiecare an cu orientarile generale ale politicii economice, adoptate în fiecare vara de ECOFIN dupa aprobarea lor de catre Consiliul European. Acestea indica prioritatile politicii macroeconomice a statelor membre, mai ales ale politicilor ce afecteaza pietele fortei de munca, bunurilor si serviciilor.

Actiunile preventive sunt necesare pentru ca economiile nationale sa continue politicile axate pe obiectivele cresterii economice si stabilitatii. Spre sfârsitul anului, statele membre ale zonei Euro îsi prezinta programul de stabilitate, iar tarile în curs de aderare “programele de convergenta”. Statele membre trebuie sa prezinte planuri în care sa explice cum intentioneaza sa atinga bugete echilibrate sau excedentare, astfel încât sa aiba o marja de actiune în cazul unei descresteri eco­nomice, fara a depasi plafonul de 3% deficit în raport cu PIB-ul înscris în Pactul de Stabilitate si de Crestere Economica. Comisia avizeaza fiecare program, ceea ce constituie baza de verificare si recomandari ale ECOFIN catre statele membre.

Tehnica schimbarii de opinie face parte din procedura de supraveghere a statelor membre astfel încât deficitele lor bugetare sa nu depaseasca plafonul de 3% din PIB. Daca se constata ca o tara s-a detasat semnificativ de obiectivele fixate, Comisia alcatuieste un raport catre Consiliu, care poate recomanda statului respectiv adoptarea masurilor corective necesare. Un stat membru poate fi sanctionat daca dupa 6 luni nu si-a îndeplinit angajamentele de disciplina bugetara. Sanctiunile, la început sub forma unui depozit nepurtator de dobânda, pot fi evitate în circumstante exceptionale, precum recesiunea sau catastrofele naturale.

7.4. Moneda EURO

Euro[2] este denumirea monedei unice a statelor membre participante la zona Euro.

Începând cu 1 ianuarie 1999, monedele nationale ale statelor respective au devenit subdiviziuni ale euro.

La 1 ianuarie 2002 are loc înlocuirea monedelor nationale a 12 state cu moneda euro. Lansarea monedei unice a fost apreciata ca cea mai importanta revolutie monetara din istorie.

Text Box: La 1 ianuarie 2002 are loc înlocuirea monedelor nationale a 12 state cu moneda euro. Lansarea monedei unice a fost apreciata ca cea mai importanta revolutie monetara din istorie.


Rolul zonei Euro

Putem spune ca, o data cu introducerea euro, a aparut o noua putere economica. Cu cei aproximativ 300 de milioane de consumatori, zona Euro a devenit cea mai mare piata de desfacere din lume, înaintea Statelor Unite ale Americii (270 milioane de consumatori) si Japoniei (127 milioane de consumatori).

Rolul important al zonei Euro rezulta si din faptul ca, în aceasta zona, puterea de cumparare este ridicata, ea fiind depasita doar de Statele Unite. Astfel, 15% din valoarea tuturor bunurilor si serviciilor realizate la nivel mondial provin din zona Euro, Statele Unite contribuind cu 20% la realizarea PIB-ului mondial, iar Japonia cu 7,7%. În aceste con­ditii, zona Euro a devenit a doua regiune economica a lumii.

Se preconizeaza, de asemenea, ca zona Euro va deveni cel mai mare producator mondial si va detine cea mai ridicata pondere în comer­tul mondial.

8. POLITICA PRIVIND DEZVOLTAREA REGIONALĂ

8.1. Regiunile de dezvoltare – baza a politicii  regionale

O regiune poate fi definita ca o zona a unui teritoriu având un ansamblu de caracteristici interne (proprii) distincte si consistente (acestea putând fi fizice sau umane) care îi confera o anumita unitate semnificativa si care o distinge de alte zone învecinate.

Definirea regiunilor trebuie:

sa fie orientata în sensul identificarii problemelor teritoriale;

sa fie astfel facuta, încât sa permita identificarea unor spatii adecvate pentru anumite tipuri de actiuni, precum alocarea de fonduri, aplicarea diferentiata a taxelor, cooperarea sau parteneriatele etc;

sa fie realizata de catre specialisti în dezvoltare regionala, decidenti si cetateni la nivelul regiunilor.

Numarul de criterii care pot contribui la delimitarea unei regiuni este nesfârsit: atribute fizice, caracteristici socio-economice, de limba, gradul de încarca-tura teritoriala (Whittlesey, Richieri) sau prin prisma mecanismelor de constituire etc. De exemplu, dupa caracterul de participare a masei, energiei si informatiei în structurarea teritoriului, regiunile pot fi:

omogene;

functionale;

polarizate.

Din punct de vedere analitic, conceptul de regionalizare considera regiunea drept una dintre cele mai bune forme de organizare spatiala a informatiei, iar regiunile functionale sunt socotite de importanta majora pentru procesul si obiectivele planificarii si dezvoltarii.

Putem vorbi si de alte tipuri de regiuni:

regiuni aglomerate;

regiuni în declin;

regiuni  geografice;

regiuni istorice;

regiuni naturale;

regiuni de planificare;

regiuni subdezvoltate.

Din unghiul politicilor de dezvoltare comunitara, regiunea desemneaza o diviziune teritoriala a unei tari, care poate fi administrativa sau nu. Utilizarea termenului de regiune în contextul politicilor de coeziune economica si sociala se loveste de doua impedimente. Prima dificultate se refera la absenta unei demar­catii clare a regiunii din punct de vedere economic. Cel de-al doilea obstacol este dat de eterogenitatea teritorial-administrativa a statelor membre ale Comunitatii Europene. Din aceste motive, atât în viziunea Tratatului de la Roma, cât si în a celor­lalte care i-au urmat, cuvântul regiune semnifica o arie geografica în sens general.

Unitatile de baza pentru politica regionala sunt regiunile de dezvoltare si ariile prioritare.

O regiune de dezvoltare poate fi definita si delimitata în spatiu, în raport cu anumite interese si obiective specifice. Poate fi o regiune administrativa daca marimea, structura si functiile sale sunt adecvate, sau poate fi rezultatul unei agre­gari complexe de factori si criterii, care raspund nevoilor de a constitui structuri institutionale eficace. O definitie cuprinzatoare în acest sens este oferita de catre Parlamentul European:

“Prin regiune de dezvoltare se întelege un teritoriu care formeaza, din punct de vedere geografic, o unitate neta sau un ansamblu similar de teritorii în care exista continuitate, în care populatia poseda anumite elemente comune, dorind sa-si pastreze specificitatea astfel rezultata, dar si sa se dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural, social si economic”.

Regiunile de dezvoltare apar pentru a orienta politica regionala a gu­vernului, în sensul reducerii dezechilibrelor teritoriale majore de dezvoltare dintre ariile cele mai dezvoltate si cele mai putin dezvoltate; în acelasi timp, regiunile de dezvoltare sunt cel mai bun cadru de implementare si evaluare a politicii de dezvoltare regionala.

Ariile prioritare permit structurarea unor programe specifice de dez­voltare în domenii precum industria, agricultura, somajul, mediul înconjurator etc., având ca actori nu numai guvernul, ci si autoritatile de la nivel teritorial sau local. Ariile prioritare, definite ca subregiuni sau grupari de localitati, sunt utile pentru reducerea disparitatilor intra-regionale.

Ariile prioritare au o compozitie a populatiei care este mai putin favorabila dezvoltarii (este îmbatrânita, cu nivel redus de instruire, grad redus de urbanizare etc.) si/sau prezinta disfunctionalitati grave, asociate cu tipuri specifice de acti­vitati.

8.1.1. Nomenclatorul Unitatilor Teritoriale Statistice (NUTS)

La începutul anilor `70, Eurostat-ul împreuna cu alte departamente ale Comisiei Europene au stabilit Nomenclatorul Unitatilor Teritoriale Statistice (NUTS) ca un sistem unic si coerent de divizare a teritoriului UE cu scopul de a furniza statistici regionale pentru Comunitatea Europeana.

Începând cu anul 1988, regiunile care fac subiectul politicilor de dezvoltare sunt desemnate potrivit NUTS si trebuie sa satisfaca criterii economice unitare în ceea ce priveste PIB/locuitor si rata somajului.

Pâna la începutul anului 2001 clasificarea NUTS nu a avut nici baza legala si nici o reglementare care sa stabileasca în detaliu regulile pentru compilarea si actualizarea sistemului, aceste aspecte facând subiectul unui "gentlemen's agre­ements" între statele membre si Eurostat, adeseori în urma unor lungi si dificile negocieri.

Reglementarea propusa de catre Comisia Europeana în februarie 2001 prevede urmatoarea structura:

l. Clasificarea NUTS cuprinde pentru fiecare regiune un nume si un cod specific. Ea subdivide teritoriul economic al Comunitatii, asa cum a fost definit în Decizia 450/91, în unitati teritoriale (regiuni).

2. Clasificarea NUTS este ierarhica. Ea subdivide fiecare stat membru în regiuni de nivel NUTS l, fiecare dintre acestea subdivizându-se în regiuni de nivel NUTS 2, care la rândul lor se subdivid în regiuni de nivel NUTS 3.

3. O regiune poate reprezenta mai multe niveluri NUTS.

4. Doua regiuni din acelasi stat membru nu pot fi identificate prin acelasi nume. Daca doua regiuni din state membre diferite au acelasi nume, identifica-torul de tara se adauga la numele regiunii.

Criteriile de clasificare a regiunilor conform NUTS sunt:

1. Unitatile administrative existente în statele membre constituie primul criteriu folosit la definirea regiunilor. În acest sens, "unitate administrativa" înseamna o arie geografica care are puterea de a adopta decizii politice sau admi­nistrative pentru aria în cauza în cadrul legal si institutional al statului membru.

2. Stabilirea nivelului NUTS relevant de încadrare a unitatilor adminis­trative dintr-o clasa data a unui stat membru se va face tinând seama de mari-mea medie a acestei clase a unitatilor administrative ale statului membru care trebuie sa se situeze între anumite limite ale populatiei (vezi tabelul 4).

Tabelul 4. - Limite ale populatiei de încadrare a nivelurilor NUTS

Nivelul

Minimum

Maximum

Max/min

NUTS 1

NUTS 2

NUTS 3

Nivelul I corespunde întregului teritoriu al unui stat membru. În consecinta, exista 15 NUTS de nivel 1.

Nivelul II corespunde unei unitati teritoriale mai mici decât statul, cu exceptia Danemarcei, Luxemburgului si Irlandei, unde nivelul II coincide cu nivelul I.

În cele mai multe cazuri, un NUTS de nivel II echivaleaza cu o diviziune politica regionala (Austria, Franta, Spania etc.). În alte cazuri, ca în Germania de exemplu, anumite NUTS de nivel II reprezinta subdiviziuni ale unei regiuni politice, adica a unui land. Exemple de NUTS II sunt Andalucia (Spania), Lombardia (Italia) sau Burgenland (Austria).

Nivelul III corespunde unei regiuni de nivel II având în multe cazuri o organizare teritoriala proprie (o provincie, o zona metro­politana). Exemple de NUTS de nivel III sunt Haut-Rhin (Franta), Valle d’Aosta (Italia) sau Kent (Regatul Unit).

3. Daca pentru un anumit nivel NUTS în statul membru nu exista unitati administrative de scara potrivita cu cea de mai sus, acest nivel NUTS va fi constituit prin agregarea unui numar adecvat de unitati administrative mai mici existente. Aceasta agregare se va face tinând seama de caracteristicile geografice, socio-economice, istorice, culturale si/sau alte criterii relevante. Unitatile rezultate prin agregare vor fi numite "unitati non-administrative".

4. Daca populatia unui întreg stat membru este mai mica decât pragul maxim al unui nivel NUTS dat, atunci întregul stat membru va fi o regiune NUTS de acel nivel.

Se poate observa ca diviziunile NUTS au la baza doua criterii, unul administrativ si altul care priveste numarul de locuitori, amândoua fiind în strânsa legatura cu modul de evaluare si implementare a actiunilor comunitare prin intermediul fondurilor structurale.

Potrivit criteriului administrativ, regiunea reprezinta o arie geografica rezultata prin divizarea teritoriului unui stat membru al UE într-un numar finit de unitati spatiale în functie de competentele autoritatilor locale. Regiunea astfel delimitata reflecta o vointa politica, are un caracter statutoriu în practica adminis­trativa a statului membru, este clar definita si, de regula, universal recunoscuta, fiind relativ stabila ca demarcatie.

În cadrul Uniunii Europene, politica de dezvoltare regionala se reali­zeaza la nivelul NUTS II. Nu în toate cazurile regiunile NUTS II au caracter administrativ (tabelul 5). Marimea medie a regiunilor situate la acest nivel este de cca. 13.000 kmp, iar populatia este de aproximativ doua milioane de locuitori. Numarul mediu de unitati NUTS II pe tara este 15. Germania, tara cea mai populata, cu peste 80 de milioane de locuitori, are un numar de 40 de regiuni NUTS II.

Tabelul 5 Nivelurile NUTS si administrative din tarile UE – exemple (cu litere groase sunt regiunile care au statut administrativ)

Ţarile UE

NUTS I

NUTS II

NUTS III

Belgia

Regions

Provinces

Arrondissements

Danemarca

Amter

Franta

ZEAT + DOM

Regions

Departements

Germania

Lander

Regierungsbezirke

Kreise

Grecia

Grup de regiuni de dezvoltare

Regiuni de dezvoltare

Nomoi

Italia

Gruppi di regioni

Regioni

Provincie

Olanda

Landsdelen

Provinces

COROP+ Regio`s

Portugalia

Continente + Regioes autonomas

Commissaoes de coodenacao regional+Regioes autonomas

Grupari de municipalitati

Spania

Agrupacion de comunidades autonomas

Comunidades autonomas + Melilla Z Ceuta

Provincias

Marea Britanie

Standard regions

Group of counties

Counties/Local authorities areas

Numarul regiunilor NUTS II a depasit 200 o data cu extinderea UE în 1995. Statistic, nivelul disparitatilor dintre aceste regiuni este urmarit la nivelul mai multor indicatori economici si sociali, dar cel mai important si relevant ramâne valoarea PIB/locuitor. Evolutia în timp a acestui indicator reflecta cresterea sau descresterea disparitatilor inter-regionale (tabelul 6) si sta la baza deciziilor po­litice privitoare la modul de alocare a fondurilor structurale si a celorlalte instru­mente financiare.

Tabelul 6. Disparitati inter-regionale în tarile UE (exemple)

Nr. crt.

Ţara

Regiunea cu nivel PIB maxim

PIB relativ %

Regiunea

cu nivel PIB minim

PIB relativ %

Raport max/min

Franta

Ile – de – France

Guadelupa

Germania

Hamburg

Dessau

Austria

Viena

Burgenland

Italia

Emilia Romagna

Calabria

Belgia

Bruxelles

Hainaut

Marea Britanie

Greater London

Merseyside

Spania

Madrid



Extemadura

Portugalia

Lisabona

Acores

Grecia

Atica

Ipeiros

Finlanda

Uusimaa

Ita-Suomi

Olanda

Groningen

Friesland

Suedia

Stockholm

Ostra Mellansverige

Aparent paradoxal, disparitatile sunt mai mari în tarile puternic dezvoltate, cum este cazul Germaniei, Frantei, Belgiei, Austriei sau Marii Britanii.

În cazul Germaniei, diferenta este data de landurile est-germane, în ciuda faptului ca au recuperat rapid o parte a decalajului de dezvoltare existent în 1989.

În celelalte cazuri este vorba de o combinatie între existenta unor regiuni dominate de prezenta unor mari metropole precum Londra, Paris, Viena sau Bruxelles, concomitent cu existenta unor zone periferice mai slab dezvoltate, ca în cazul departamentelor de peste mari ale Frantei sau al regiunii de est a Austriei.

Eliminarea cazurilor particulare aduce pe primul loc în Europa cazul Italiei, cu diferente notabile între nord si sud, urmata de Spania, Portugalia si Grecia.

8.2. Definirea si necesitatea politicii de dezvoltare regionala

Politicile regionale reprezinta instrumente specifice, operationale, de rea­li­zare a obiectivelor strategice, respectiv modalitati de a pune pârghiile de in­ter­ventie a statului în serviciul solutionarii problemelor dezvoltarii econo­mice regionale.

Cele trei mari imperative ale politicilor regionale sunt:

realizarea unei distributii echilibrate a veniturilor si a conditiilor de viata pe plan regional;

diminuarea, în anumite limite, a somajului pe regiuni;

micsorarea riscului scaderii populatiei unei regiuni ca urmare a emigrarii.

Transpunerea în practica economico-sociala a politicii regionale se reali­zeaza cu ajutorul planificarii regionale, care conduce la activarea instrumen­telor politicii regionale si la organizarea obiectivelor si mijloacelor acesteia pe o perioada determinata în viitor.

Planificarea regionala este definita prin cele doua componente princi­pale ale sale si anume:

componenta economico-sociala care se refera la masurile de ordin economic si social menite sa asigure o dezvoltare regionala echili­brata prin atenuarea disparitatilor existente în interiorul fiecarei regiuni si între regiuni la nivel national;

componenta fizica care vizeaza problemele amplasarii în teritoriu a edificiilor economice si social-culturale.

Concretizarea activitatii de planificare regionala se regaseste în planu­rile/programele de dezvoltare regionala sub aspect economico-social la nivel national si la nivel regional.

Politica de dezvoltare regionala reprezinta ansamblul de masuri pe care autoritatile guvernamentale centrale le iau în favoarea dezvoltarii socio-eco­nomice a regiunilor defavorizate. Principiul enuntat se regaseste la nivelul ta­rilor membre, dar si al Uniunii Europene în ansamblu, prin politica pe care o dezvolta la nivel comunitar.

Comunitatea Europeana considera ca politica regionala trebuie sa se reali­zeze la nivel european din patru considerente:

în primul rând, Uniunea Europeana considera ca eficienta politicilor regionale ale statelor membre poate fi îmbunatatita, prin concentra-rea fondurilor disponibile acolo unde acestea sunt necesare, adica la nivelul celor mai defavorizate regiuni ale Europei;

în al doilea rând, Uniunea Europeana îndeplineste si un rol de coordo­nare (aceasta poate coordona politicile regionale ale statelor membre pentru a preveni concurenta "exterioara" excesiva între tarile europene în privinta investitiilor straine, destinate proiectelor de dezvoltare. De asemenea, este necesara si o coordonare a politicilor proprii în domeniu ale Uniunii);

în al treilea rând, este utilizat argumentul "interesului comun" pentru asigurarea unitatii sociale în interiorul Uniunii, considerându-se inac­ceptabila existenta unor dezechilibre majore, în ceea ce priveste nivelul somajului sau al veniturilor;

în al patrulea rând, cea mai importanta justificare pentru o politica regionala unitara la nivelul Uniunii Europene este "argumentul dinamic", care afirma ca dezechilibrele regionale pot constitui o bariera majora în calea adâncirii integrarii.

8.3. Obiectivele si principiile politicii de dezvoltare regionala

A. Obiectivele politicii de dezvoltare regionala

Obiectivele de baza ale politicii de dezvoltare regionala sunt urmatoarele:

promovarea progresului economic si social într-un mod echilibrat si posibil de realizat prin întarirea coeziunii economice si sociale;

dezvoltarea si ajustarea structurala a regiunilor cu întârzieri în dez­voltare;

reconversia regiunilor grav afectate de declinul industrial;

dezvoltarea zonelor rurale. Acest obiectiv îsi propune sa redistribuie forta de munca din agricultura clasica spre îndeletniciri specifice zone-lor rurale (agroturismul, microindustria artizanala);

dezvoltarea si ajustarea structurala a regiunilor ce au o densitate a populatiei extrem de redusa (sub 8 locuitori/km). Acest obiectiv a fost introdus în 1995, dupa aderarea tarilor nordice (Suedia si Finlanda) care se confruntau cu o astfel de problema;

solidaritatea între regiunile prospere si cele mai putin prospere din zonele aflate în declin;

diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltarii echilibrate si pe revitalizarea zonelor defavorizate;

preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre.

B. Principiile de baza ale politicii de dezvoltare regionala

Importanta problemelor legate de situatiile de decalaj, complexitatea proce­sului de controlare a politicilor adoptate, precum si volumul de resurse aflate în exploatare fac necesara stabilirea unor principii de baza pe care sa se sprijine politica regionala a UE. Aceste principii sunt urmatoarele:

Concentrarea efortului financiar asupra celor mai grave probleme.

Parteneriatul sau cooperarea între Comisie, statele membre si alte au­toritati sau organisme, inclusiv parteneri economici si sociali.

Planificarea - programarea actiunilor pe o perioada de trei sau sase ani.

Cofinantarea - contributia financiara a diferitilor actori implicati în realizarea programelor si proiectelor de dezvoltare regionala.

Sprijinul comunitar – supliment pentru cheltuielile structurale ale statelor membre. Aceasta înseamna ca acest tip de cheltuiala trebuie men­tinuta de fiecare stat cel putin la nivelul înregistrat în perioada ante­rioara programata.

8.4. Tipuri de politici de dezvoltare regionala

Experientele din ultimele doua decenii pun în evidenta existenta urmatoa­relor tipuri de politici de dezvoltare regionale si locale:

politici initiate la nivel central;

politici ce sustin dezvoltarea întreprinderilor private;

politici initiate la nivel local sau regional.

Politicile de dezvoltare regionala si locala initiate la nivel central au fost practicate într-un climat economic stabil, dupa cel de-al doilea razboi mondial, si constau în redistribuirea centralizata a resurselor. Totusi, aceste politici nu au condus la rezultate satisfacatoare mult timp, având în vedere limitele acestora:

repartizarea sectoriala a resurselor a condus la fragmentarea rezulta­telor;

turbulenta climatului economic din anii '70 (cele doua cresteri ale pretului petrolului) a transformat activitatea de sustinere a initiativei industriale si locale, a inovatiei si antreprenoriatului într-o activitate viitoare de stopare a acestora, rigidizând piata, inclusiv piata fortei de munca;

regiunile cele mai slabe, caracterizate de structuri organizationale si tehnologice clasice nu se puteau dezvolta prin politici centralizate de alocare a resurselor, care erau neadecvate problemelor regionale.

Politica dezvoltarii regionale si locale ce sustine dezvoltarea între-prinderilor private, a fost practicata cu succes la sfârsitul anilor '70 si începutul anilor '80, si se baza pe functionarea mecanismelor pietei. Dezvoltarea regio­nala si locala vazuta prin practicarea acestor politici permitea întreprinzatorului sa se pozitioneze în mediul economic, social, politic, regional si local sa introduca inovatia, sa îsi asume riscul si sa se adapteze cu mai multa usurinta circumstantelor.

Politicile dezvoltate la nivel regional sau local sunt practicate în eco­nomiile regionale si locale slabe din punct de vedere structural, fara rezultate în urma practicarii celor doua tipuri de politici discutate anterior. În acest caz, apare evidentiat rolul comunitatii locale în stimularea initiativelor de dezvol­tare locala si regionala si atragerea resurselor exogene acestora.

Astfel, individualizarea politicilor de dezvoltare regionala permite dezvol­tarea armonioasa a acestora prin adoptarea politicilor de dezvoltare ce aplica prin­cipiul avantajului local, al complementaritatii dintre zonele urbane si cele rurale.

8.5. Caracteristicile politicii de dezvoltare regionala

“Politica regionala europeana este înainte de toate o politica de solida­ritate, afirma Michel Barnier, comisar european responsabil cu politica regio­nala. Uniunea Europeana contribuie la:

dezvoltarea regiunilor aflate în întârziere sub aspect economic, fata de media europeana de dezvoltare economica;

reconversia zonelor industriale aflate în dificultate;

diversificarea activitatilor zonelor agricole aflate în declin;

regenerarea cartierelor oraselor depopulate.

Politica regionala europeana este o adevarata politica bazata pe soli­daritate financiara. Ea permite transferul a mai mult de 35% din bugetul Uniunii, alimentat în mare parte de catre statele membre cele mai bogate, spre regiunile defavorizate. Este un demers care favorizeaza nu numai tarile cu un nivel de dezvoltare mai scazut în raport cu media UE, ci si tarile mari contri­buabile la bugetul comunitar, ale caror întreprinderi profita de importante posibili­tati de investitii si de transfer de know-how economic si tehnologic, mai ales spre regiunile în care activitatile economice stagneaza. Datorita politicii regionale, ansamblul regiunilor participa la îmbunatatirea competitivitatii Uniunii.

Politica regionala este o politica cu adresabilitate si rezultate con-crete. Iata câteva exemple de actiuni ale politicii regionale europene:

Politica regionala a contribuit la ajutorarea persoanelor aflate în cautarea unui loc de munca, la cresterea standardului de viata, atât la nivelul statelor, cât si al regiunilor lor.

Datorita acestei politici, au fost construite si modernizate autostrazi, trenuri de mare viteza, aeroporturi pentru a lega regiunile periferice de marii poli de dezvoltare economica.

În regiunile îndepartate au fost înfiintate întreprinderi mici si mijlocii.

Situatia mediului înconjurator s-a ameliorat în vechile centre ale indus­triei grele.

Informatizarea a patruns în spatiul rural.

În zonele periferice s-au dezvoltat servicii de educatie si de petrecere a timpului liber.

9. POLITICA SOCIALĂ

9.1. Concepte de baza privind politica sociala

Cu o istorie relativ scurta, de aproximativ un secol, cu un suport teoretic chiar si mai tânar, de aproape jumatate de secol, aflate într-un proces continuu de transformare, completare si redefinire, politicile sociale necesita în continuare cla­rificari teoretice înainte de a analiza politicile sociale europene.

Termenul de politici sociale se refera la activitatile desfasurate prin inter-mediul statului (strategii, programe, proiecte, institutii, actiuni, legislatie) care influenteaza bunastarea individului, familiei sau comunitatii într-o societate.

Evident, politicile sociale europene sunt acelea promovate de catre Uniunea Europeana ca institutie suprastatala, dar si cele promovate de fiecare dintre statele Europei, cel mai adesea numite în literatura de specialitate "state ale bunastarii sociale".

Pierson (1991) distinge trei tipuri de bunastare:

bunastarea sociala care, în sens larg, se refera la furnizarea sau pri­mirea, (receptionarea) colectiva a bunastarii;

bunastarea economica, care descrie acele forme ale bunastarii asigurate prin intermediul mecanismelor pietei sau ale economiei oficiale;

bunastarea de stat, care se refera la asigurarea bunastarii sociale prin intermediul statului.

Statul bunastarii desemneaza statul capitalist (în special occidental) de dupa cel de-al II-lea razboi mondial, care s-a constituit într-o modalitate specifica de guvernare pe baza consensului social, prin îmbinarea eficientei sistemului economiei de piata cu solidaritatea sociala si umanismul politicilor sociale redistributive.

Nicholas Barr considera ca exista trei probleme care genereaza compli­catii în cazul termenului de stat al bunastarii:

Prima problema se refera la faptul ca bunastarea indivizilor deriva si din alte surse decât statul. Barr enumera, pe lânga stat:

piata care furnizeaza bunastare "ocupationala" prin intermediul veni­turilor primare;

acumularile individuale, care prin intermediul asigurarilor individuale private si economiilor furnizeaza, de asemenea, bunastare;

bunastarea voluntara, pe care o plaseaza atât în organizatiile volun­tare, cât si în familie.

Modalitatile de furnizare a bunastarii sunt de asemenea, multiple. Exista servicii si beneficii care satisfac nevoile indivizilor, deci le furni­zeaza bunastare, finantate si produse de catre stat, dar pot fi finantate de catre stat si produse de/prin sectorul privat, de exemplu, servicii medi­cale sau medicamente gratuite.

Limitele, "granitele" statului bunastarii nu sunt clar definite

În modelele occidentale de state "ale bunastarii", statul tinde sa formeze, împreuna cu celelalte institutii "producatoare" de bunastare individuala - sistemul piata, familia si institutiile nonprofit (biserica, asociatiile profesionale si organiza­tiile caritabile) - retele de securitate sociala.

Bazat pe principiul subsidiaritatii, sistemul de protectie sociala are ca obiectiv satisfacerea nevoilor minimale ale fiecarui cetatean. Principiul subsi­diaritatii presupune atât complementaritatea masurilor de protectie între piata, familie, comunitate, institutii comunitare caritabile, stat si, în ultima vreme, insti­tutii supranationale (Uniunea Europeana), sau internationale (FMI, Banca Mondiala etc.), cât si o coerenta si complementaritate între institutiile statului, pe axa central-local, în furnizarea serviciilor sociale si între Uniunea Europeana si guver­nul din fiecare stat membru.

Rezulta necesitatea preluarii de catre stat, în ultima instanta, a tuturor sarci­nilor de protectie neîndeplinite sau îndeplinite nesatisfacator de catre celelalte institutii, iar în cazul Uniunii Europene, a preluarii de catre institutiile comunitare a problemelor care depasesc granitele statelor sau capacitatea lor de a le solutiona.

Se poate vorbi deci de doua tipuri de subsidiaritate:

a) pe orizontala în privinta relatiei piata – familie – comunitate - stat. În ultima instanta, putem adauga dupa stat si institutiile transnationale, care inter-vin în general indirect, prin influentarea pietei, a organizatiilor societatii civile si statului, dar care în situatii de calamitati naturale, razboaie etc. când practic nici statul nu mai poate face fata necesitatilor populatiei, intervin direct.

b) pe verticala în privinta institutiilor implicate: nivel comunitar – natio­nal – regional – local. Aici am putea, de asemenea, adauga un supra-nivel, cel international (mondial sau continental), dar el este important în sensul subsidiaritatii poate doar în tarile apartinând unor uniuni formale de state, precum Uniunea Europeana.

Rolul statului în aceasta "ecuatie" a subsidiaritatii este acela de a prelua, ca o ultima "plasa de siguranta", pe cei care "scapa" plaselor de protectie ale celorlalte institutii amintite. Aceasta face ca toate segmentele sociale, toti indivi­zii sa fie protejati si sa atinga, în virtutea drepturilor lor de cetateni, cel putin un nivel minim de satisfacere a nevoilor.

Indiferent de modelul de politica sociala promovat, în statele occidentale avansate abordarea protectiei sociale are o logica interna ce tine de sistem ca întreg si, cel putin teoretic, nici un grup social nu este complet ignorat de instituti­ile furnizoare de bunastare sociala.

Exista mai multe tipuri de beneficii de tip social:

a) în functie de natura beneficiului:

beneficii în bani - acestea formeaza, în general, sistemul de securitate sociala;

beneficii în natura - în bunuri sau servicii.

b) în functie de natura dreptului de a beneficia:

Beneficiile contributorii sunt cele acordate doar pe baza unei contri­butii anterioare a beneficiarului la un fond anume; pensiile, ajutorul de somaj, asigurarile pentru accidente de munca si, în buna masura, asigurarile de sanatate sunt beneficii platite doar celor care au contribuit la fondurile respective. Ele se numesc, în general, asigurari sociale, iar cuantumul contributiei si al beneficiilor este determinat de calcularea riscului de a se produce evenimentul asigurat.

Beneficiile necontributorii sunt cele acordate fara plata unei contribu­tii prealabile si se acorda de la bugetul de stat, pe baza drepturilor de cetatean. Unele se acorda tuturor cetatenilor si sunt beneficii univer­sale (educatia gratuita, alocatia pentru copii, serviciile medicale de urgenta care sunt gratuite), sau asistenta sociala - beneficiul se acorda tuturor indivizilor aflati în situatii de risc (ajutor social pentru cei saraci, servicii în institutii pentru copiii în situatii de risc, diverse forme de ajutorare a persoanelor cu handicap, burse sociale pentru studenti etc.)

Se cuvin, totodata, subliniate doua aspecte semnificative privind impli­carea statului în protectia sociala a cetatenilor, si anume:

pâna spre sfârsitul secolului XIX practic nu au existat politici sociale (statul nu si-a asumat responsabilitati privind protectia sociala a cetate­nilor);

reformele sociale si-au extins gradul de acoperire de la protectia celor care lucrau sau au lucrat, fara a exista riscul pierderii veniturilor din munca (pentru accidente de munca, pensii, somaj), la familiile acestora (pensii de urmas, asigurari de sanatate pentru întreaga familie) apoi la protectia celor care nu puteau sa lucreze (persoane cu handicap, copii fara sustinatori legali), desi pentru acestia existasera si anterior institutii si masuri de protectie si de abia dupa cel de-al doilea razboi mondial, unele masuri de protectie s-au generalizat la întreaga populatie (asigu­rari de sanatate universaliste, ajutor social, alocatii pentru copii).

Pe fondul cresterii masive a implicarii statului în protectia sociala a indivi­zilor si a cresterii rapide a cheltuielilor sociale ca procent din PIB, în anii '50 în statele europene au aparut primele tratate si institutii transnationale europene, institutii care au influentat ulterior politicile sociale la nivelul întregii Europe.

9.2. Obiectivele si instrumentele politicii sociale

A.       Asigurarea locurilor de munca

prevederile care vizeaza locurile de munca din Tratatul de la Amsterdam;

Fondul Social European.

B.       Initiativele comunitare si masurile inovatoare

C.       Implementarea libertatii de miscare

recunoasterea reciproca a diplomelor si perioadelor de studiu;

securitatea sociala a persoanelor care se deplaseaza în cadrul UE;

Agentia Europeana a Locurilor de Munca.

D.   Promovarea învatamântului si pregatirii

programul de pregatire LEONARDO DA VINCI;

programul de pregatire SOCRATES.

E.    Egalitatea sanselor pentru barbati si femei

directiva referitoare la salarizarea nediferentiata;

directiva privind tratamentul nediferentiat;

tratamentul nediferentiat în domeniul social;

concediu de maternitate/paternitate;

povara dovezii.

F.    Îmbunatatirea conditiilor de munca

organizarea timpului de lucru;

documente scrise privind drepturile si obligatiile ce decurg din rela­tiile de la locul de munca;

drepturile salariatilor în momentul schimbarii locului de munca;

protectia angajatilor în cazul insolvabilitatii patronilor lor;

directiva privind excesul de personal;

Consiliul European al Muncii;

integrarea lucratorilor;

slujbele fara norma întreaga;

siguranta si protectia sanatatii la locul de munca.

G.   Promovarea sistemului de protectie sociala

H.   Integrarea sociala

A. Asigurarea locurilor de munca

Mai întâi de toate, exista o piata a muncii. Începând cu Carta Alba a Competitivitatii, Cresterii si Ocuparii Fortei de Munca, continuând cu deciziile Consiliului European de la Essen (1994) si cu Tratatul de la Amsterdam si terminând cu Summitul special asupra locurilor de munca de la Luxemburg (noiembrie 1997), problema combaterii somajului se afla în centrul dezbaterilor europene. Astfel, statele membre s-au angajat sa creeze si sa realizeze programe politice pe termen lung în vederea combaterii somajului.

Cu ocazia Summitului de la Amsterdam din iunie 1997, sefii de state si de guverne au cazut de acord în privinta intrarii în vigoare a unui nou Titlu privind locurile de munca în Tratatul de la Amsterdam si au convocat un Consiliu European extraordinar pe problema locurilor de munca.

La Summitul dedicat locurilor de munca (noiembrie 1997), care a fost si primul Summit dedicat exclusiv problemei somajului, Consiliul a adoptat Instructiunile privind politica locurilor de munca pentru 1998.

Ele se bazeaza pe cele patru elemente - disponibilitatea pentru angajare, antreprenoriat, adaptabilitate si egalitatea sanselor si au fost oficial adoptate de catre Consiliul pentru munca si probleme sociale în decembrie 1997.

a) Disponibilitatea pentru angajare. Acesta se refera la calitatile celor care cauta de lucru. Pregatirea, postpregatirea si perfectionarea profesionala sunt mijloacele prin care guvernantii se pot asigura ca cei care cauta o slujba au cali­tatile si experienta cerute de piata fortei de munca. Principalele obiective sunt:

tuturor tinerilor ar trebui sa li se ofere pregatire si postpregatire, sau o perioada de practica înainte de a înregistra sase luni de somaj;

somerilor adulti ar trebui sa li se ofere un nou început, mai ales printr-o pregatire suplimentara si prin orientare profesionala înainte de a înre­gistra 12 luni de somaj;

cel putin unul din cinci someri ar trebui sa aiba posibilitatea sa urmeze cursuri de perfectionare profesionala sau de specializare;

numarul celor care renunta la scoala trebuie redus si ar trebui îmbu­natatit sistemul scolilor profesionale sau creat unul nou.

Guvernele statelor membre pot atinge aceste obiective doar daca organi­zatiile patronale si sindicale ajung la întelegeri privind cresterea numarului de programe de pregatire, a posibilitatilor de perfectionare profesionala si a altor posibilitati de acumulare a calitatilor profesionale.

b) Antreprenoriatul Pentru a se asigura crearea de noi locuri de munca este important sa se usureze situatia companiilor. Asadar, intentia statelor membre ale Uniunii este de a se simplifica procedura înfiintarii de noi afaceri si de sprijinire a celor care vor sa-si deschida propria afacere prin:

identificarea obstacolelor existente la crearea de întreprinderi mici si mijlocii si adoptarea masurilor necesare remedierii acestora;

reducerea taxelor si a contributiilor împovaratoare, mai ales în privinta slujbelor prost platite;

stabilirea numarului de locuri de munca care pot fi create în sfera socialului, mai ales în domeniul voluntariatului.

c) Adaptabilitatea. Companiile si angajatii trebuie sa accepte schimbarea. Ei se confrunta cu noile tehnologii, precum si cu schimbarea conditiilor pietei. Procesul de adaptare ar trebui sa fie facilitat de:

dezvoltarea strategiilor de realizare a practicilor de lucru moderne si flexibile în colaborare cu partenerii sociali;

analizarea formelor de angajare – extrem de diverse – care ar putea ne­cesita noi tipuri de contracte de angajare;

introducerea, acolo unde este nevoie, a stimulentelor pentru pregatire individuala si a pregatirii în cadrul companiei.

d) sanse egale. Statele membre acorda o mare importanta asigurarii oportu­nitatilor egale de a face cariera atât pentru barbati, cât si pentru femei, precum si îmbunatatirii integrarii persoanelor cu handicap pe piata muncii. Pentru realizarea acestui obiectiv s-a decis:

adoptarea masurilor necesare pentru ca mai multe femei sa poata fi angajate si sa aiba acces la ramurile si profesiile dominate anterior de barbati;

îmbunatatirea serviciilor de îngrijire a copiilor si a persoanelor în vârsta, pentru a permite femeilor sa se angajeze sau sa-si pastreze locul de munca;

înlaturarea progresiva a obstacolelor care fac dificila atât pentru barbati, cât si pentru femei reîntoarcerea la locul de munca dupa o perioada de pauza (de exemplu, cresterea unui copil);

acordarea unei atentii speciale problemelor întâmpinate de persoanele cu handicap în gasirea unui loc de munca.

Uniunea Europeana foloseste mijloace de finantare structurala, în special Fondul Social European, pentru a asigura si subventiona locurile de munca.

B. Initiativele comunitare si masurile inovatoare

Obiectivul principal al Comunitatii consta în stimularea statelor membre pentru ca partenerii economici si sociali sa lucreze împreuna si sa implemen­teze masurile de interes comun ale UE. În vederea concentrarii resurselor, s-a decis reducerea numarului initiativelor comunitare de la 13 la 3 si anume:

cooperarea intra-regionala (INTERREG);

dezvoltarea rurala (LEADER);

egalitatea sanselor (EQUAL).

C. Implementarea libertatii de miscare

Mai întâi de toate este necesara întelegerea principiului libertatii de miscare a angajatilor ca fiind un aspect esential al pietei unice. Aceasta libertate fundamen­tala implica ideea ca fiecare cetatean al unui stat membru al Uniunii Europene are dreptul de a merge în alt stat membru pentru a locui si munci acolo. De ase­menea, are dreptul de a ramâne în acel stat pâna la sfârsitul contractului sau de munca. Tratamentul diferit al unui angajat în ceea ce pri­veste slujba, remuneratia si alte conditii de munca datorita nationalitatii sale este ilegal.

Pentru a asigura libertatea de miscare, Uniunea Europeana a emis mai multe reglementari:

Recunoasterea reciproca a titlurilor si diplomelor Pentru a-si putea exercita dreptul de miscare libera este necesar ca instruirea, titlurile si diplomele dobândite în tara natala sa permita lucratorului care migreaza sa-si gaseasca o slujba în alta tara. Acest lucru a fost asigurat prin reglementari privind recunoas­terea reciproca a diplomelor si atestatelor profesionale.

Securitatea sociala a persoanelor care se deplaseaza în cadrul UE. Pentru a face posibila libertatea de miscare pentru salariati, dar si pentru cei care lucreaza la propria companie, ca si pentru familiile lor este necesar sa li se asigure drepturile sociale dobândite de-a lungul carierei (ex. dreptul la pensie). Întrucât securitatea sociala nu este o responsabilitate comuna pentru Uniunea Europeana, aceasta a actionat drept coordonator în acest domeniu. Comunitatea coordoneaza pur si simplu sistemele de securitate sociala pentru a garanta protectia sociala în tara de resedinta, în cazul în care cineva se deplaseaza dintr-un stat membru în altul. Dreptul de pensie, precum si alte drepturi dobândite în diferite state membre sunt luate în considerare. În oricare dintre statele membre ale UE se pot solicita plati care se efectueaza în caz de boala, sarcina, handicap, vârsta înaintata, acci­dente de munca sau boli profesionale, somaj sau deces, ca si alocatii pentru copii. Totusi, acest lucru nu este posibil în cazul prosperitatii sociale, pensiilor pentru veteranii de razboi, sau platii functionarilor publici.

Agentia Europeana a Locurilor de Munca (AELM). Cetatenii care vor sa consulte piata europeana a locurilor de munca pot gasi ajutor la AELM. Agentia a fost înfiintata la mijlocul anilor '90 de catre Comisia Europeana si de autoritatile în materie de munca din toate tarile membre la care s-au alaturat Norvegia si Islanda. Scopurile initiale se refereau la schimb de informatii despre slujbe, pregatirea euroconsilierilor si crearea unei baze de date comune. Euro­consilierii, care acum sunt în numar de peste 500, constituie legatura cu autori­tatile. Ei schimba informatii referitoare la slujbele vacante, la cei care se afla în cautarea unui loc de munca, la situatia pietei fortei de munca si la conditiile de munca si de viata în diferitele state europene. Comisia a pus la punct doua baze de date care stau la dispozitia euroconsilierilor si în care sunt introduse toate aceste informatii. În acelasi timp, nu numai euroconsilierii, dar si un numar din ce în ce mai mare de oficii de plasare a fortei de munca au acces la aceste sisteme. Din 1998, persoanele interesate nu mai trebuie sa mearga la un oficiu de plasare a fortei de munca pentru a afla unde, pe teritoriul Uniunii Europene, pot gasi un loc de munca convenabil. AELM este acum disponibil si online.

Acest program ajuta cetatenii sa beneficieze de dreptul la libertatea de miscare si, prin aceasta, contribuie la dezvoltarea pietei europene a fortei de munca.

D. Promovarea educatiei si a pregatirii

Un alt domeniu de actiune al politicii sociale europene priveste problema punerii la dispozitia economiei europene a unei forte de munca având o înalta calificare.

 Cel mai popular mijloc de interventie socio-politic îl reprezinta progra­mele educationale finantate de UE, precum LEONARDO pentru învatamânt profesional si calificare si SOCRATES pentru învatamânt general si învata­mânt superior.

E. Egalitatea sanselor pentru barbati si femei

Un alt aspect important al politicii sociale europene îl reprezinta egalitatea sanselor pentru barbati si femei. Exista câteva întrebari referitoare la acest domeniu:

Cum poate fi evitata pe piata muncii o împartire în functie de sex?

Cum putem garanta oportunitati egale în ceea ce priveste locurile de munca, venituri egale si sanse egale de promovare?

Cum putem stopa în mod eficient si cum putem împiedica în cele din urma discriminarea în functie de sex?

Cum putem împaca obligatiile familiale cu cele profesionale?

Cum pot fi incluse femeile în procesul de adoptare a deciziilor din societatea noastra - în viata profesionala, ca si în cea politica si cul­turala?

 Acestea sunt problemele cheie ale activitatilor socio-politice de azi ale Uniunii Europene în ceea ce priveste egalitatea sanselor. În acest scop au fost emise urma­toarele acte legislative:

Directiva privind salarii egale pentru barbati si femei. Aceasta directiva vizeaza punerea în practica a principiului salarizarii egale. În conse­cinta, pâna si discriminarea indirecta devine ilegala.

Directiva privind tratamentul nediferentiat. Aceasta directiva interzice orice fel de discriminare în functie de sex în ceea ce priveste accesul la locurile de munca, conditiile de munca, sansele de promovare, masurile care privesc pregatirea si învatamântul suplimentar, precum si încheie-rea contractului de munca. Astfel, o interdictie generala privind munca de noapte pentru femei este ilegala în UE daca nu exista o interdictie similara pentru barbati. 

Directiva privind implementarea treptata a principiului tratamentului nediferentiat pentru barbati si femei în probleme de securitate sociala. Aceasta directiva este menita sa permita fiecarui stat membru sa stabi­leasca diferite vârste de pensionare pentru barbati si femei. Totusi, aceste reglementari ar trebui verificate periodic si armonizate treptat.

Directiva privind concediul parental. Conform acestei directive, pa­rintii au dreptul la minimum trei luni de concediu fara plata în cazul nasterii sau adoptiei unui copil. Acest drept este netransferabil.

Directiva privind furnizarea dovezilor în cazul unei discriminari. Aceasta directiva defineste notiunea de discriminare indirecta si sustine înlatu­rarea responsabilitatii de a furniza dovezi de catre persoana discriminata. Atunci când persoanele care se considera nedreptatite, întrucât în cazul lor nu s-a aplicat principiul tratamentului nediferentiat, sustin în fata unui tribunal sau a altei autoritati competente fapte din care se deduce ca a existat o discriminare directa sau indirecta. Este obligatia pârâtului sa demonstreze ca nu a fost încalcat principiul tratamentului nediferentiat.

F. Îmbunatatirea conditiilor de munca

stiind ca, pe de o parte, economia europeana are nevoie de o forta de munca sanatoasa si motivata, cu slujbe sigure si ca, pe de alta parte, conditiile diferite ale concurentei în cadrul pietei unice trebuie reduse, politica sociala a Uniunii Europene trateaza, de asemenea, îmbunatatirea conditiilor de munca pentru toti angajatii. UE a adoptat o legislatie privind urmatoarele domenii care au o importanta aparte atât pentru patroni, cât si pentru salariati:

Timpul de lucru. Timpul mediu de lucru pe saptamâna este redus la 48 de ore. Durata minima a concediului platit este de 4 saptamâni.

Obligatia patronilor de a informa angajatul cu privire la conditiile valabile pentru contractul de munca. La încheierea unui contract de munca, angajatul are dreptul sa primeasca un document scris în care sa se regaseasca cele mai importante drepturi si obligatii ce decurg din contractul de munca.

Protectia drepturilor angajatilor în cazul transferului de sarcini, îndatoriri sau o parte a unei îndatoriri. În acest domeniu, Comunitatea a urmarit sa asigure locuri de munca în conditiile restructurarii. Astfel, preluarea unei companii de catre un nou proprietar nu mai creeaza motive pentru concedieri.

Armonizarea legilor din statele membre care au legatura cu protectia angajatilor în cazul insolvabilitatii patronilor lor

Armonizarea legilor din statele membre cu privire la concedierile în masa. Conform acestei directive, proprietarii de companii cu un anumit numar de angajati trebuie sa se consulte cu sindicatul angajatilor – daca intentioneaza sa faca concedieri în masa – astfel încât concedierile sa fie evitate sau cel putin reduse. Sunt tratate pe larg masurile sociale care însotesc si care sustin locurile de munca într-un domeniu diferit sau recalificarea angajatilor disponibilizati. În plus, patronul este obligat sa informeze (în scris) autoritatile reprezentative pentru disponibilizarea masiva intentionata.

Înfiintarea unui Consiliu European al Muncii cu scopul de a informa si consulta angajatii. Scopul acestei directive este sa ofere angajatilor si grupurilor de companii europene sansa de a primi informatii despre planificari si decizii adoptate de catre conducatorii grupurilor din stra­i­natate. Informarea si audierea angajatilor ar trebui sa trateze, în primul rând, structura companiei, situatia ei economica si financiara, dez­vol­ta­rea probabila a afacerilor sale, productia si profitul ei, situatia locurilor de munca si dezvoltarea ei probabila, investitiile, schimbarile organizatorice fundamentale, introducerea de noi proceduri si metode de productie, fuziuni, micsorarea sau închiderea unor companii sau a unor parti importante din aceste companii si, în sfârsit, disponibilizarile masive. 

Integrarea lucratorilor nerezidenti în cadrul sistemului de ocupare a fortei de munca. Aceasta direc­tiva asigura faptul ca salariatii care merg sa lucreze temporar în alte state membre ale Uniunii (ex. servicii de con­structii si demolari) se supun – din prima zi – acelorasi conditii, dar si acelorasi reglementari privind salarizarea si concediile ca si cei provenind din tara în ches­tiune. Astfel, companiile stabilite în tari cu salarii mici nu vor fi favori­zate, iar denaturarile în competitie vor fi evitate.

Locuri de munca fara norma întreaga. Aceasta directiva are ca scop înlaturarea discriminarii celor ce nu lucreaza cu norma întreaga, îmbu­natatirea calitatii slujbelor fara norma întreaga, facilitarea dezvoltarii slujbelor fara norma întreaga pe un fundament voluntar si contributia la organi­zarea flexibila a timpului de lucru de o maniera care sa ia în considerare nevoile patronilor si angajatilor.

Întarirea masurilor de îmbunatatire si îngrijire a sanatatii angajatilor. Patronii sunt obligati sa faca o evaluare a riscurilor fiecarei slujbe si sa ia masuri de reducere a pericolelor. Rezultatele acestei evaluari trebuie sa fie înregistrate si, la cerere, înmânate autoritatilor. Fiecare angajat are dreptul de a cere examene medicale preventive. 

G. Promovarea sistemului de protectie sociala

Sistemul de protectie sociala joaca un rol important în Europa. Ea ofera indivizilor securitate si contribuie la stabilitatea sociala si politica, precum si la succesul economic. Beneficiile includ tratament în cazul bolilor profesionale si al accidentelor de munca, asigurarea unui venit stabil dupa pensionare si acordarea ajutorului de somaj.

Fara protectia sociala patru din zece familii europene ar trai într-o stare relativa de saracie (având la dispozitie aproximativ 50% din venitul mediu). Cu protectia sociala care exista procentajul este de 17%.

si totusi, sistemul de protectie sociala din statele membre este serios pus la încercare ca urmare a tendintelor demografice. Europenii îmbatrânesc treptat. Între 1960 si 1995 speranta medie de viata a crescut cu 8 ani la barbati si 7 ani la femei. Însa, în ciuda acestei tendinte, vârsta de pensionare este în scadere, ajungând câteodata chiar la 55 de ani. Trecerea la o societate din ce în ce mai îmbatrânita nu poate fi stopata de generatia urmatoare. Prognozele arata ca în secolul XXI, în Uniunea Europeana vor trai mai multi batrâni decât tineri. Totusi, baza financiara a protectiei sociale europene este amenintata nu numai de schimbarile demogra­fice, ci si de nivelul din ce în ce mai mare al somajului. Ţarile UE se confrunta, asadar, cu sarcina de a-si reforma sistemele de protectie sociala astfel încât sa ramâna viabile financiar, dar sa-si pastreze si eficienta.

Organizarea sistemului de protectie sociala este responsabilitatea fieca­rui stat membru. Totusi, în anii '90, Consiliul UE a fost de acord cu punerea în apli­care a unei strategii de convergenta, menita sa uniformizeze, pe termen lung, problemele si sistemele europene de protectie sociala.

Reforma sistemului de protectie sociala are un rol important si în legatura cu strategia de angajare. Statele membre încearca sa contribuie activ la îmbunata­tirea gradului de angajabilitate a cetatenilor lor. Comisia Europeana organizeaza întâl­niri comune cu organizatiile patronale si cu cele sindicale, cu guvernele, cu expertii si cu ONG-urile pentru a discuta si analiza cum poate fi atins acest obiectiv si ce strategie trebuie adoptata pentru schimbarea sistemului social. Comisia propune o strategie de modernizare a protectiei sociale, luând în calcul si interesul persoa­nelor în vârsta. În ciuda nevoii de reformare a sistemului de protectie sociala, este esentiala protejarea pensiilor si mentinerea la un nivel ridicat a asistentei medicale. Pentru sprijinirea statelor membre, UE a înfiintat programul MISSOC, un sistem mutual de informare asupra protectiei sociale în Uniunea Europeana, care colec­teaza, analizeaza si publica date referitoare la politicile de protectie sociala din toate statele membre.

H. Integrarea sociala

Politicile antidiscriminatorii sunt strâns legate de lupta împotriva exclu­derii sociale. Principalele victime ale somajului si saraciei în UE sunt acele cate­gorii ale populatiei care sunt, de cele mai multe ori, victime ale respingerii si discriminarii sociale. Ele includ femeile si diferitele etnii, persoanele în vârsta si persoanele cu handicap.

Înca din 1980 UE s-a angajat sa ajute oamenii aflati la marginea societatii si, în viitor, va face tot ce este posibil pentru integrarea în societate a celor exclusi. În ciuda succesului economic înregistrat de UE si de natura exceptionala a sistemelor de protectie sociala a unor state membre, numarul persoanelor excluse din socie­tate este în crestere. Acesti oameni depind de venitul minim garantat de stat si de mila semenilor. somajul, alcoolismul si consumul de droguri, discriminarea bazata pe un handicap fizic sau psihic, sau decaderea din calitatile de membru de familie pot duce la excludere sociala.

În trecut, UE a implementat o gama larga de masuri specifice. Programele de combatere a saraciei au militat pentru integrarea persoanelor defavorizate. Astfel, programul Helios a participat, împreuna cu statele membre si organizatiile non-guvernamentale, la asistarea persoanelor cu handicap.

Astazi, UE încearca sa implementeze o strategie ce implica cooperarea cu statele membre, cu ONG-urile si cu partenerii sociali. Scopul acesteia este de a rezolva problema pornind de la sursele ei si încearca sa-i faca pe oameni sa înteleaga ca trebuie sa se ajute singuri.

Ca si acordarea de sanse egale pentru barbati si femei, nevoile persoanelor cu handicap trebuie sa faca parte din politicile UE. Asadar, UE ia în calcul faptul ca fiecare al zecelea cetatean european are un handicap fizic sau psihic. Fondul Social European si Strategia Europeana de Angajare joaca un rol impor-tant în realizarea unor politici de integrare a persoanelor cu handicap. De ase-menea, UE intentioneaza sa promoveze integrarea refugiatilor si, în baza unui articol al Tratatului de la Amsterdam, se vor adopta masuri concrete privind integrarea si lupta împotriva excluderii sociale.

10. POLITICA TRANSPORTURILOR

10.1. Concepte de baza privind politica transporturilor

Transportul este factorul cheie în economia moderna. Totusi, exista o permanenta contradictie între societate, care solicita tot mai multa mobilitate, si opinia publica, care este din ce în ce mai intoleranta fata de întârzierile repetate si slaba calitate a unor servicii de transport.

La cererea crescânda pentru transport, raspunsul Comunitatii nu poate fi decât construirea unei noi infrastructuri si deschiderea de noi piete. “Sistemul de transport are nevoie de optimizare în vederea îndeplinirii exigentelor impuse de extinderea UE si dezvoltarii durabile”, se stipula în cadrul raportului Consi­liului European de la Gőteborg. Un sistem modern de transport trebuie sa fie durabil din punct de vedere economic, social si din punct de vedere al protectiei mediului.

Planurile pentru viitorul transportului trebuie sa tina seama de importanta economica a acestei ramuri. Totalul cheltuielilor de transport se ridica la aproxi­mativ 1.000 bilioane euro, ceea ce înseamna mai mult de 10% din PNB-ul european. Sectorul are peste 10 milioane de angajati. Acest lucru implica o infrastructura si tehnologii al caror cost pentru societate este atât de mare încât nu permite nici o eroare de judecata în aceasta privinta.

Datorita faptului ca scala investitiilor în transport si rolul sau deter­minant în economie sunt în crestere, statele semnatare ale Tratatului de la Roma au adoptat o politica în domeniul transportului comun care are regulile sale specifice.

10.1.1. Aspecte specifice ale domeniului transporturilor la nivel european

Mult timp, Comunitatea Europeana a fost incapabila, sau poate chiar ostila, implementarii politicii comune de transport, stipulata prin Tratatul de la Roma. Aproape 30 de ani, Consiliul de Ministri nu a putut sa transpuna în practica propunerile Comisiei. De abia în 1985 statele membre au decis ca este necesar ca UE sa legifereze si în acest domeniu.

Mai târziu, Tratatul de la Maastricht:

a întarit, din punct de vedere politic, institutional si bugetar, bazele politicii de transport;

a înlocuit unanimitatea cu majoritatea calificata;

a inclus conceptul de retea transeuropeana, ceea ce a facut posibil un progres pe planul infrastructurii transportului la nivel european, cu ajutorul resurselor puse la dispozitie de catre Comunitate.

În decembrie 1992 Comisia a publicat prima Carta Alba cu privire la dezvoltarea politicii comune a transporturilor. Principiul director al docu­mentului a fost deschiderea pietei transporturilor. Dupa 10 ani, acest obiectiv a fost, în general, îndeplinit, cu exceptia sectorului transportului feroviar.

Acest prim real progres în politica de transport a determinat o scadere semnificativa a preturilor de consum, combinata cu cresterea calitatii serviciilor si cu o diversificare a cererilor, ceea ce a schimbat stilul de viata si obiceiurile de consum ale cetatenilor europeni.

Al doilea progres al acestei politici a fost dezvoltarea unor tehnici moderne de interoperabilitate la nivel european. Proiectele lansate la sfârsitul anilor `80 aveau în vedere crearea unei retele transeuropene de trenuri de mare viteza si punerea la punct a programului de navigare prin satelit Galileo.

În pofida succesului pe care l-a înregistrat deschiderea pietei transporturilor în ultimii 10 ani, realitatea arata ca pe piata interna înca se manifesta distorsiuni ale competitiei datorita armonizarii necorespunzatoare a legislatiei fiscale si sociale. Acest fapt determina disfunctionalitati frecvente la nivelul acestui sector:

dezvoltarea inegala a diferitelor tipuri de transport. Astfel, transportul rutier reprezinta 44% din piata transportului de marfuri, comparativ cu 41% detinut de transportul maritim, 8% detinut de transportul feroviar si 4% detinut de transportul fluvial. Predominanta transportului rutier este evidenta si în cazul transportului de pasageri: el acopera 79% din aceasta piata, în timp ce transportul aerian acopera 5% din cerere, iar transportul feroviar detine circa 6% din piata;

concentrarea principalelor drumuri, a cailor ferate si a aeroporturilor în interiorul orasului;

poluarea mediului, având efecte negative si asupra sanatatii populatiei;

gradul mare de producere a accidentelor rutiere.

A. Aglomerarea: consecinta a dezechilibrului dintre diferitele tipuri de transport

Aglomerarea a început sa afecteze Europa la începutul anilor ’90. Aceasta problema are efecte negative asupra competitivitatii economice.

În mod paradoxal, congestia în regiunile centrale coincide cu izolarea zone-lor periferice, unde este imperios nevoie de o îmbunatatire a legaturilor cu pietele centrale pentru a asigura o coeziune regionala în cadrul Uniunii Europene.

Aceasta problema a facut obiectul Cartei Albe (1993) privind cresterea, com­petitivitatea si ocuparea. Acest document arata ca “ambuteiajul nu numai ca este exasperant, dar costa scump Europa în termeni de productivitate: aglomerarile de circulatie si lipsa legaturilor în structura infrastructurii, lacunele de interopera­bilitate între diferite moduri si sisteme. Retelele sunt arterele unei singure piete. Ele determina competitivitatea si slaba lor functionare este reflectata prin pierderea oportunitatilor de creare a unor noi piete si a noi locuri de munca.”

Reteaua transeuropeana de transport sufera din ce în ce mai mult de congestie cronica:

aproximativ 7.500 km (10%) din reteaua de drumuri este afectata zilnic de ambuteiaj;

16.000 km de cale ferata (20% din retea) este afectata de blocajul circu­latiei;

cele 16 aeroporturi principale ale UE au înregistrat întârzieri de peste un sfert de ora la mai mult de 30% din zborurile lor. În linii mari, aceste întârzieri exprimate în consum reprezinta 1,9 bilioane litrii de com­bustibil în plus, adica aproximativ 6% din consumul anual.

Datorita aglomerarii exista riscul ca Europa sa-si piarda competi­tivitatea pe viitor. Astfel, se preconizeaza ca în urmatorii 10 ani costurile atri­buite aglomerarii vor creste cu 142% (80 bilioane de euro/an), ceea ce înseamna aproximativ 1% din PIB-ul Comunitatii.

O parte din motivele acestei situatii o reprezinta faptul ca utilizatorii transportului nu acopera costurile pe care ei le genereaza. Într-adevar, structura pretului nu reflecta în întregime costurile infrastructurii, aglomerarii, daunelor de mediu sau accidentelor. Acesta este rezultatul atât al unei slabe organizari a siste­mului de transport european, cât si al esecului în folosirea optima a mijloacelor de transport si a noilor tehnologii.

Consiliul European a identificat în 1994 un numar de proiecte majore prioritare în domeniul transportului. Costul total a fost estimat la aproximativ 400 bilioane euro de-a lungul timpului. Din pacate, însa, numai o cincime din aceste proiecte au fost realizate. Câteva dintre ele sunt desavârsite în prezent:

aeroportul Spata;

trenul de mare viteza pe ruta Bruxelles - Marsilia;

tunelul-pod care leaga Danemarca de Suedia.

B. Dezvoltarea transporturilor într-o Uniune Europeana extinsa

Este dificil de imaginat o crestere economica, creatoare de locuri de munca si bunastare, fara un sistem de transport eficient, care sa sustina avantajul globalizarii pietelor si al schimburilor comerciale.

Exista doi factori cheie care determina cresterea cererii pentru transport:

Pentru transportul de pasageri factorul determinant este cresterea spectaculoasa a utilizarii automobilelor. Numarul lor s-a triplat în ultimii 30 de ani (aproximativ trei milioane de masini pe an). Se preco­nizeaza ca pâna în 2010 Uniunea Europeana va înregistra o crestere substantiala a parcului sau de automobile datorita extinderii Comunitatii.

În ceea ce priveste transportul de marfuri, cresterea se datoreaza extinderii schimburilor în economia europeana si în sistemul sau de productie.

Extinderea Uniunii Europene va avea un impact considerabil asupra cererii de mobilitate. O ecuatie complexa trebuie rezolvata pentru a tine în frâu cererea pentru transport:

cresterea economica va fi generata de nevoile mai mari de mobilitate a caror cerere se estimeaza ca va creste cu 38% pentru marfuri si 24% pentru servicii;

largirea va genera o explozie de transporturi de schimb între noile state membre, în special în regiunile de frontiera;

saturatia majoritatii arterelor principale combinata cu accesibilitatea în regiunile periferice si cu necesitatea dezvoltarii infrastructurii în tarile candidate vor necesita investitii majore.

Puternica crestere economica preconizata în tarile candidate, precum si realizarea unor legaturi mai bune cu regiunile periferice vor determina dez­voltarea transportului în scopul cresterii schimburilor economice. Astfel, în 2002 tarile candidate au exportat de doua ori mai mult decât în 1990 si au importat un volum de marfuri de cinci ori mai mare decât în 1990. Statisticile arata ca, în tarile candidate, între 1990 si 2002, transportul de marfuri pe drumuri publice a crescut cu 19,4% în timp ce transportul pe calea ferata a scazut cu 43,5%.

C. Transportul si dezvoltarea durabila

O data cu extinderea UE, un nou imperativ - dezvoltarea durabila – va oferi o sansa pentru adaptarea la politica comuna de transport. Acest obiec­tiv, care a fost introdus prin Tratatul de la Amsterdam, este îndeplinit prin inte­grarea problemelor privind protectia mediului în politicile Comunitatii.

Consiliul European de la Göteborg a considerat ca acest obiectiv ambitios poate fi realizat complet doar în urmatorii 10 ani. Masurile prezentate în Carta Alba reprezinta primul pas important catre un sistem de transport durabil care va putea fi pus în practica în urmatorii 30 de ani.

Asa cum este stipulat în Carta Verde a Comisiei, adoptata în noiembrie 2000, privind securitatea si transportul, în 1998 consumul de energie în transporturi a fost criticat pentru ca a ajuns la 28% emisii de dioxid de carbon. Conform ulti­melor estimari, daca nu se face nimic pentru a împiedica aceasta tendinta de cres­tere a dioxidului de carbon din atmosfera, se preconizeaza o sporire a emisi­ilor de gaze din transport cu aproximativ 50%, care va ajunge la 1.113 bilioane tone în 2010. Transportul rutier este principalul vinovat pentru ca, singur, produce aproximativ 84% din emisiunile de dioxid de carbon din atmosfera atribuite transportului.

A reduce dependenta de petrol de la nivelul actual de 98%, utilizând com­bustibilii alternativi si îmbunatatind eficienta energetica a altor tipuri de transport, este, în acelasi timp, o necesitate ecologica si o provocare tehnologica.

În acest context eforturile deja considerabile, în special în domeniul secto­rului rutier, pentru pastrarea calitatii aerului si combaterea zgomotului trebuie continuate pentru a satisface necesitatea protectiei mediului si nevoile populatiei, fara însa a compromite competitivitatea sistemului de transport si a economiei.

10.2. Obiectivele politicii în domeniul transporturilor

Obiectivele politicii în domeniul transporturilor sunt stabilite prin Carta Alba. Ele au în vedere:

A.     Revitalizarea transportului feroviar

Transportul feroviar este un sector strategic, de reusita caruia vor depinde eforturile de echilibrare a balantei, în special în cazul marfurilor. Revitalizarea acestui sector presupune competitie între companiile feroviare.

Crearea de noi cai ferate, care sa preia traficul, poate încuraja com­petitia în acest domeniu, dar trebuie însotita de masuri care sa stimuleze procesul de restructurare a companiilor, proces care sa ia în considerare aspectele sociale si conditiile de munca.

Progresiv, o retea de linii ferate trebuie destinata exclusiv serviciilor marfare astfel încât, din punct de vedere comercial, companiile feroviare sa acorde aceeasi importanta transportului de marfa ca si celui pentru persoane.

B.     Îmbunatatirea calitatii în sectorul transportului rutier

Punctul forte al transportului rutier este capacitatea acestuia de a transporta marfuri în întreaga Europa la un pret scazut si cu o flexibilitate mare. Acest sector este indispensabil, dar pozitia sa economica este mult mai fragila decât se crede. Concurenta este strânsa în sectorul transportului rutier dato­rita fragmentarii considerabile si a presiunii exercitate asupra preturilor de catre comercianti si industrie. Aceasta situatie tenteaza anumite companii de transport rutier sa practice preturi de dumping si sa neglijeze legislatia sociala si rutiera pentru a recupera acest handicap.

În aceste conditii, Comisia trebuie sa elaboreze o legislatie care sa permita armonizarea anumitor clauze din contractele privind asigurarea protectiei trans­portatorilor si care sa-i împiedice pe comercianti sa-si revizuiasca tarifele în cazul aparitiei unor eventuale cresteri ale pretului combustibilului.

Schimbarile vor necesita si modernizarea modului de operare a serviciilor de transport, în concordanta cu legislatia sociala si regulile referitoare la drepturile muncitorilor.

C.     Promovarea transportului maritim si fluvial

Transportul maritim pe distante scurte si în apele interioare sunt doua modalitati ce pot oferi solutii la problemele supra-aglomerarii anumitor infrastructuri rutiere si ale lipsei infrastructurilor feroviare. Ambele modali­tati sunt subapreciate si în consecinta putin utilizate.

Revitalizarea transportului maritim pe distante scurte se poate rea-liza prin construirea unor veritabile cai maritime motorizate incluse în cadrul planului pentru reteaua transeuropeana. Pentru atingerea acestui obiectiv sunt necesare conexiuni mai bune între porturi si caile ferate, dar si între caile de navigatie interioare, precum si îmbunatatiri în calitatea serviciilor portuare.

Uniunea Europeana trebuie sa dispuna de reguli mult mai stricte refe­ritoare la siguranta maritima. Comisia, în colaborare cu Organizatia Maritima Internationala si cu Organizatia Internationala a Muncii, a propus introducerea unor reguli sociale minime ce trebuie respectate în momentul inspectiei vaselor si a unui sistem original de management al traficului maritim la nivelul Europei pentru a se profita de pe urma amplasarii porturilor. În acelasi timp, pentru a promova cresterea numarului de vase înmatriculate în registrele comunitare, Comisia a propus o directiva pentru stabilirea unui sistem de taxare în functie de tonaj, în concordanta cu legislatia dezvoltata în unele state membre.

Pentru întarirea pozitiei transportului fluvial trebuie stabilite ramuri maritime si trebuie elaborate facilitati de transport pentru aceste vase, astfel încât sa favorizeze prestarea de servicii continue pe perioada întregului an. În plus, armonizarea totala a cerintelor tehnice pentru vasele de transport inte­rior, a avizelor de transport si a conditiilor sociale pentru echipaje vor dina-miza acest sector.

D. Dezvoltarea transportului aerian

Desi ne aflam în epoca pietei unice si a monedei unice nu exista un cer unic european. Uniunea Europeana sufera datorita fragmentarii sistemului managerial de trafic, întârzierilor de zbor, pierderilor de combustibil si pozitiilor diferite pe care le ocupa companiile europene aeriene în cadrul pietei. În aceste conditii este necesara reorganizarea spatiului aerian european. Ea trebuie sa fie însotita de o politica care sa aiba ca scop:

a.        limitarea expansiunii aeroporturilor legata, în special, de extinderea UE;

b.        reducerea zgomotului si poluarii cauzate de traficul aerian.

E. Transpunerea sistemelor intermodale în practica

Sistemele intermodale sunt de importanta fundamentala pentru dezvol­tarea unor alternative competitive la transportul rutier. Prioritatile au în vedere armonizarea tehnica si interoperabilitatea între sisteme, în special pentru containere.

F. Realizarea retelei de transport transeuropene

Având în vedere supra-aglomerarea arterelor majore si, în consecinta, poluarea este esential pentru UE sa-si completeze proiectele transeuropene deja decise.

În concordanta cu concluziile adoptate de catre Consiliul European de la Gőteborg, Comisia propune axarea actiunilor pe revizuirea liniilor directoare ale Comunitatii în ceea ce priveste:

reamplasarea strâmtorilor din reteaua de transport feroviar;

completarea rutelor identificate ca zone prioritare pentru absorbtia fluxurilor de trafic determinate de extindere, în special în regiunile de frontiera;

îmbunatatirea accesului la ariile exterioare.

G. Cresterea sigurantei traficului

Desi transportul este considerat esential pentru bunastarea societatii si a individului, el este perceput din ce în ce mai des ca un potential pericol. Numarul de persoane ucise zilnic în accidente rutiere în Europa este identic cu cel al persoanelor ucise prin prabusirea unui avion de dimensiuni medii. Victimele acci­dentelor rutiere, ucise sau ranite, costa societatea zeci de milioane de euro, dar costurile umane sunt incalculabile. De aceea UE si-a fixat ca obiectiv reducerea numarului de victime la jumatate pâna în 2010.

În aceste conditii, Comisia a propus doua directive:

prima vizeaza armonizarea marcajelor în locurile cele mai periculoase;

a doua se axeaza pe armonizarea regulilor referitoare la controalele si amenzile în domeniul transportului comercial international cu accent pe viteza de deplasare si sofatul sub influenta alcoolului.

H. Adoptarea unei politici referitoare la capacitatea maxima de transport

S-a demonstrat ca nu întotdeauna si pretutindeni tipurile de transport acopera costurile pe care le genereaza. Situatia difera foarte mult de la un stat membru la altul. Aceasta situatie produce disfunctiuni la nivelul pietelor interne si distorsio­neaza concurenta din sistemul de transport. În consecinta, nu exista nici un interes în folosirea tipurilor ecologice de transport sau a retelelor mai putin congestionate.

Carta Alba dezvolta urmatoarele principii directoare:

armonizarea taxelor pe combustibil în transportul rutier;

alinierea principiilor de taxare a folosirii infrastructurilor. Regulile comunitare în vigoare trebuie înlocuite cu un cadru modern al sistemu-lui de taxare pentru folosirea infrastructurii, astfel încât sa se încurajeze initiativele si sa se faciliteze concurenta loiala între diferitele tipuri de transport, o taxare adecvata si mentinerea calitatii serviciilor.

I. Recunoasterea drepturilor si obligatiilor utilizatorilor

Dreptul cetatenilor europeni de a avea acces la servicii de înalta calitate trebuie întarit. Reducerea tarifelor nu trebuie sa determine renuntarea la drepturile de baza. Legislatia comunitara trebuie sa creeze un fundament pentru a sprijini utilizatorii de mijloace de transport în întelegerea si exercitarea drepturilor lor.

De asemenea, trebuie stabilite obligatii referitoare la siguranta traficului.

J. Dezvoltarea unui sistem de transport urban de înalta calitate

Ca raspuns la starea de deteriorare generala a calitatii vietii cetatenilor europeni, afectati de amplificarea fenomenelor de congestionare a traficului în metropole si în restul oraselor, si în conformitate cu principiul subsidiaritatii, Comisia a propus ac­centuarea schimburilor de marfuri astfel încât sa se amelioreze folosirea transpor­tului public si infrastructura existenta. Devine necesara astfel o abordare adecvata din partea autoritatilor publice locale, abordare care sa realizeze un echilibru între modernizarea serviciilor publice si utilizarea rationala a automobilului.

K. Sustinerea unui transport nepoluant, eficient, apelând la cercetare si tehnologie

Comunitatea a investit sume importante pentru dezvoltarea cercetarii si tehno­logiei în diverse domenii (vehicule nepoluante, aplicatii telematice în transport).

Actiuni specifice se deruleaza pentru realizarea unui transport maritim si rutier nepoluant si sigur.

În cazul transportului aerian se acorda prioritate îmbunatatirii impac­tului emisiilor si zgomotului motoarelor asupra mediului, îmbunatatirii sigu­rantei traficului aerian si consumului de combustibil.

L. Stapânirea efectelor globalizarii

Extinderea UE si a retelelor de transport transeuropene va necesita regândirea rolului international al Europei si analiza posibilitatilor de reusita a dezvoltarii unui sistem de transport durabil si a rezolvarii problemelor cauzate de supra-aglomerarea traficului si de poluare. Conform negocierilor cu Organizatia Mondiala a Comertului, UE va continua sa actioneze ca un catalizator pentru deschiderea pietelor pentru principalele tipuri de transport si, în acelasi timp, pentru mentinerea calitatii servi­ciilor de transport si a sigurantei pasagerilor. Comisia îsi propune sa întareasca pozitia Comunitatii în organizatiile internationale (Organizatia Maritima Interna­tionala, Organizatia Internationala a Aviatiei Civile, Comisia Dunarii etc.), în vede-rea protejarii intereselor europene la nivel mondial.

Uniunea extinsa trebuie sa fie capabila sa stapâneasca efectele globalizarii si sa contribuie la gasirea de solutii la nivel international în lupta contra abuzului dumpingului social în sectorul transportului rutier.

10.3. Retelele transeuropene de transport

Dezvoltarea accentuata a transportului, dezvoltare ce depaseste cu mult cres­te­rea economica generala, ridica numeroase probleme transportului din Europa datorita frecventei si numarului foarte mare de ambuteiaje înregistrate pe marile rute de transport europene. Sursa acestor dificultati o constituie, în mare parte, drumurile îngustate, neadaptate intensitatii traficului. Indiferent de locatie, fie ca sunt situate la periferii, fie la granitele naturale sau la granitele oficiale ale statelor, aceste drumuri îngustate afecteaza toate tipurile de transport.

În conditiile în care nu se va pune la punct o infrastructura interconectata, eliminându-se drumurile neadaptate volumului de trafic, pentru a se permite de­pla­sarea fizica a marfurilor si a persoanelor, piata interna si coeziunea în cadrul Uniunii Europene nu vor putea fi realizate.

Problema drumurilor înguste si a dificultatilor pe care acestea le ridica per­sista înca, în ciuda faptului ca Uniunea Europeana a adoptat o politica ambitioasa în domeniul transportului, urmarind realizarea unei retele de transport transeu­ropene. Adoptarea Tratatului de la Maastricht a pus la dispozitia Comunitatii autoritatea si instrumentele necesare pentru a proiecta si dezvolta o retea transeuropeana.

În 1993, Comisia Europeana s-a straduit sa acorde prioritate retelei transeu­ropene, asa cum a fost subliniat în Carta Alba. Modelul care a stat la baza elaborarii retelei transeuropene s-a bazat pe juxtapunerea planurilor nationale de infrastructura, mai ales pentru retelele de cale ferata si cele pentru transpor­tul rutier.

În 1996 au fost adoptate primele linii directoare ce au stat la baza retelei europene de transport. Acestea au încercat sa înglobeze, într-o schema de referinta, proiectele stabilite ca prioritare la Summitul de la Essen si, totodata, sa stabileasca principiile si criteriile ce vor sta la baza elaborarii proiectului pentru fiecare tip de transport, facilitând astfel identificarea altor proiecte care aveau acelasi scop declarat: al îmbunatatirii retelei de transport europene. Aceste principii stabilite de catre institutiile europene au avut ca rezultat identificarea unor proiecte viabile, în realizarea carora au fost canalizate o mare parte din fondurile comunitare destinate infrastructurii (Fondul de Coeziune, fondurile structurale)[3], precum si fonduri provenite din finantari ale Bancii Europene de Investitii (BEI).

Ariile prioritare, identificate cu ajutorul acestor linii directoare, au servit ca referinte pentru unele proiecte legislative comunitare, ce aveau ca obiect îmbuna­tatirea traficului international sau interoperatibilitatea retelelor de transport.

În prezent, doar 20% din ceea ce a fost previzionat a se realiza (prin deciziile adoptate în 1996) a fost finalizat. Exista înca o serie de controverse cu privire la sansele de realizare a acelor proiecte în intervalul stabilit (anul 2010) asa cum a fost prevazut initial. Este adevarat ca progrese semnificative au fost facute în sustinerea tarilor si a regiunilor mai putin dezvoltate, în vederea dezvoltarii infrastructurii acestora din urma, ajutate fiind de sumele puse la dispozitie prin Fondul de Coeziune, pentru a putea fi cel putin la acelasi nivel cu situatia exis­tenta în celelalte tari sau regiuni. În aceste conditii vor trebui sa mai treaca 20 de ani pâna ce vor fi realizati cei 12.600 de kilometri, conform proiectului din 1996. Întârzierile care au aparut sunt datorate opozitiei locale, lipsei unei abordari inte­gratoare în timpul planificarii si reducerii fondurilor publice, ca rezultat al scaderii investitiilor în domeniul transporturilor.

Oricare ar fi însa cauzele abaterilor de la nivelul previzionat al realizarii proiectelor, nu trebuie neglijat suportul ce trebuie acordat în vederea crearii retelei transeuropene, care reprezinta un factor important al asigurarii com­petitivitatii europene la nivel mondial si care va îmbunatati legaturile dintre pietele centrale ale Europei si regiunile periferice.

Acestea sunt motivele pentru care Comisia Europeana a propus un o a doua etapa de revizuire a liniilor directoare ale proiectului de realizare a unei retele interconectate transeuropene.

În 2001, prima etapa de revizuire al proiectului a avut ca obiectiv o readaptare a liniilor directoare ce guvernau realizarea proiectului, în conformitate cu articolul 21 al Deciziei nr. 1692/1996 prin care s-au stabilit initial aceste prin­cipii.[4]

A doua etapa, programata în 2004, va implica o revizuire mai extinsa a proiectului, în lumina noilor prevederi ale Cartei Albe, îndreptate, în special, spre introducerea conceptului de „autostrazi ale marii”, cresterea ca­pacitatii aeroporturilor si dezvoltarea culoarelor paneuropene situate pe terito­riul tarilor candidate.

În prezent, revizuirea retelei transeuropene are în vedere concentrarea asupra deblocarii arterelor principale de transport. Facând abstractie de pro­blema arterelor de infrastructura prioritare, problema principala priveste asigu­rarea fondurilor necesare realizarii acestor proiecte.

10.3.1. Deblocarea arterelor principale

Liniile directoare în domeniul realizarii retelei transeuropene trebuie sa fie parte a unei politici durabile de mediu care ar trebui sa „stabilizeze nivelul în crestere al aglomerarilor si sa încurajeze utilizarea transportului ecologic”. Totodata, actiunile comunitare trebuie redirectionate pentru a permite dezvoltarea de coridoare multimodale, acordând prioritate transportului de marfuri si de pasageri. Cele mai importante rute europene vor trebui dotate cu un sistem de management al traficului pentru a se asigura o utilizare optima a capacitatilor existente.

A.       Dezvoltarea coridoarelor multimodale si acordarea prioritatii transportului de marfuri

Realizarea coridoarelor multimodale în vederea prioritizarii transportului de marfuri solicita o infrastructura în domeniul feroviar de înalta calitate. Caracteris­ticile fizice ale cailor ferate din Europa nu permit întotdeauna si în orice conditii realizarea transportului de marfuri.

Cu toate ca nu va fi posibil în viitorul apropiat sa se realizeze o retea de transport feroviar exclusiv rezervata deplasarii marfurilor, asa cum exista în SUA, investitiile trebuie sa aiba ca efect dezvoltarea graduala a coridoarelor transeu­ropene folosite exclusiv sau prioritar de catre trenurile de marfa.

În ariile cu trafic intens, mai ales în zonele urbane, principiul care va sta la baza realizarii unei retele de transport va fi construirea unor linii de cale ferata separate, destinate exclusiv transportului de marfuri, sau de persoane.

B. Realizarea unei retele pentru transportul rapid de pasageri

Distantele în continua crestere existente între centrul si zonele periferice ale Uniunii Europene evidentiaza faptul ca o retea eficienta a transportului de pa­sageri de mare viteza reprezinta, într-adevar, o necesitate. O astfel de retea va trebui sa cuprinda:

liniile de mare viteza, inclusiv liniile reabilitate;

conexiunile si sistemele care vor permite integrarea serviciilor de transport feroviar si aerian, precum si aeroporturile.

Pe traseele unde construirea de noi linii este imposibila, modernizarea liniilor existente pentru trenurile de mare viteza este solutia care ofera un nivel adecvat de confort si, totodata, posibilitatea executarii lucrarilor de întretinere, datorita progreselor înregistrate în domeniul feroviar.

Pe multe rute transportul feroviar reprezinta o alternativa la transportul aerian, oferind timpi de deplasare mai mici, preturi accesibile si un nivel de confort ridicat, mai ales daca se ia în considerare timpul alocat deplasarii din centrul oraselor pâna la aeroport.

Planificarea retelei de transport ar trebui sa încerce sa profite de capacitatea transportului feroviar de a-l înlocui pe cel aerian si sa încurajeze companiile de transport feroviar si aerian sa coopereze. Investitiile trebuie sa fie sustinute si încurajate în continuare. Ele ar putea fi canalizate pentru:

modernizarea garilor din apropierea aeroporturilor, a terminalelor;

dotarea punctelor de verificare a bagajelor din cadrul garilor;

dezvoltarea si îmbunatatirea activitatii de informatii, a serviciului de rezervari si de transport al bagajelor.

C. Îmbunatatirea conditiilor de trafic

Masurile specifice de management al traficului coordonate la nivel european pot determina o îmbunatatire generala a conditiilor de trafic pe principalele rute dintre orase, oricare ar fi cauzele care genereaza congestiile în trafic (accidente, conditii meteo etc.). La nivel european exista multi manageri pregatiti în domeniul infrastructurii care acum dispun de experienta necesara dezvoltarii acestei activitati. De câtiva ani, Uniunea Europeana a oferit stimulente financiare în vederea intro­ducerii unor astfel de masuri de management al traficului pe traseul coridoa­relor internationale. Astfel de masuri sunt deja puse în practica pe traseul Germania – Olanda si se efectueaza teste în acest sens între tarile Beneluxului si vecinii lor, la nivelul trecatorilor din Muntii Alpi (mai ales între Franta si Italia) si din Muntii Pirinei.

Pâna în anul 2006, toate rutele principalele de legatura la nivel european vor trebui sa fie coordonate prin intermediul planurilor de management al traficului.

D. Proiectele de infrastructurǎ

Din cele 14 proiecte aprobate de catre Consiliul European de la Essen, trei au fost deja finalizate si înca sase proiecte sunt în faza de constructie, ele trebuind sa fie finalizate pâna în 2005 (un exemplu de astfel de proiect este linia ferata de mare viteza care va face legatura între Barcelona si Figueras).

În ceea ce priveste proiectele care înca nu au fost finalizate, cum este cel al realizarii unor trasee prin Muntii Alpi, care necesita construirea unor tunele foarte lungi (cum este cel dintre Lyon si Turin), acestea întâmpina numeroase dificultati si se confrunta cu abateri de la planurile stabilite datorita incertitudinilor tehnice si dificultatilor în gasirea sumelor necesare rezolvarii acestor probleme.

Totodata, se observa nevoia de a lansa si alte proiecte importante. Acesta este motivul pentru care lista proiectelor stabilita în 1994 de catre sefii de state si de guverne trebuie sa fie actualizata si aliniata la noile linii directoare stabilite de catre Parlamentul si Consiliul European. Implementarea acestor proiecte ridica, totodata, problema asigurarii securitatii în cadrul tunelelor.

10.3.2. Problema fondurilor

Principalul obstacol care sta în calea finalizarii proiectelor de infra­structura, în afara constrângerilor tehnice si a celor impuse de protectia mediului, ramâne dificultatea mobilizarii capitalului necesar. Comisia Europeana a atras atentia asupra acestei probleme înca din 1993 în cadrul Cartei Albe. Sugestia Uniunii de a colecta fonduri prin emiterea de obligatiuni nu a fost pusa în practica, astfel ca problema fondurilor înca persista. Pentru a depasi acest obstacol este necesar sa se realizeze o distributie egala a fondurilor publice si a celor private si, totodata, sa se aplice metode inovatoare de colectare a fondurilor.

A. Bugetele publice limitate

În mod traditional, realizarea si construirea proiectelor în domeniul infra­structurii s-au realizat din fondurile puse la dispozitie de bugetele publice, indi­ferent daca acestea s-au realizat la nivel local, national sau comunitar. Cea mai mare parte a proiectelor aflate acum în curs de realizare sunt finantate din fonduri publice si, în aceasta situatie, societatea este cea care contribuie la realizarea lor.

Nivelul fondurilor de care este nevoie pentru a se dezvolta reteaua de transport transeuropeana, depaseste 110 bilioane euro pentru proiectele considerate prioritare. Astfel, fondurile publice au fost folosite pentru realizarea tronsoanelor de cale ferata si a drumurilor de mare viteza care asigura legatura dintre statele membre, cum ar fi linia TGV pe traseul Paris – Strasbourg, în detrimentul altor proiecte, cum este linia transalpina care are o folosinta internationala si este utilizata pentru transportul de marfa, dar care, datorita conditiilor naturale, este mai putin eficienta din punct de vedere al costurilor, fata de alte proiecte.

În completarea fondurilor nationale, fondurile comunitare (Fondul de Coe­ziune, fondurile structurale, fondurile alocate special pentru construirea retelei transeuropene) sunt puse la dispozitie, pentru realizarea de studii sau pentru munca efectiva sub forma subventiilor directe.

În cazul bugetului pentru reteaua transeuropeana, contributia comunitara este limitata la 10% din costul total al investitiei. Dar experienta a demonstrat ca în unele cazuri, si în mod particular în cazul celor care implica realizarea de proiecte transfrontaliere (Lyon - Turin), rata contributiei comunitare nu este sufi­cient de stimulatoare pentru a determina o coordonare si mobilizare eficienta a investitiilor necesare. Din acest motiv s-a propus ca aceasta rata sa fie ridicata la 20% pentru proiectele de mare importanta, care prezinta o valoare adaugata ridicata pentru reteaua transeuropeana, dar au un impact socio-economic redus la nivelul tarilor implicate.

B. Atragerea investitorilor privati

Construirea Canalului Mânecii a fost asigurata din fonduri private. Desi rea­lizarea acestui proiect este incontestabil un triumf al tehnicii, din punct de vedere financiar acesta a fost un esec.

Principalul dezavantaj al acestui pachet de servicii financiare consta în decalajul existent între momentul realizarii investitiei si cel al obtinerii primelor efecte, care încep a se face simtite numai de la momentul în care proiectul devine operational. Primele output-uri obtinute nu reprezinta în mod necesar un profit în termeni reali. Cel mai mare neajuns înregistrat la nivel financiar a fost lipsa inte­resului din partea investitorilor privati de a consolida infrastructura în domeniul transporturilor, în special în zonele de granita, unde profiturile sunt, de cel mai multe ori, scazute si nu se ofera nici o garantie a obtinerii lor.

În încercarea de a remedia aceasta situatie, Comisia Europeana a încercat sa dezvolte parteneriate între sectorul public si cel privat. Sistemul de garantii este astfel conceput, încât cea mai mare parte a riscului este asumat de catre stat. În ciuda acestui avantaj, formula parteneriatului public-privat înca nu a reusit sa atraga investitorii privati. 

Prin introducerea de noi proceduri pentru încheierea contractelor publice, Comisia Europeana spera sa obtina o mai mare implicare a capitalului privat în finantarea proiectelor din domeniul infrastructurii. Revizuirea regulilor ce guverneaza contractele publice si clarificarea regulilor aplicabile mecanismelor contractelor pu­blice de concesionare ar trebui sa aiba ca efect implicarea investitorilor privati în finantarea acestora, înca din stadiul de proiectare si, totodata, sa ofere o siguranta mai mare asupra modului în care aceste proiecte sunt realizate. Experienta a demonstrat ca stabilirea unei singure parti responsabile pentru obtinerea si utilizarea finantarii reprezinta o preconditie a asigurarii succesului unui proiect, în care este implicata finantarea privata. Din aceste motive mecanismele premergatoare obtinerii finantarii private si încheierii contractelor dintre sectorul public si cel privat ar trebui încurajate.

C. O abordare inovatoare: gestionarea în comun a fondurilor

Noile proiecte de infrastructura ar trebui sa beneficieze de un „venit”, înainte ca prima transa din profitul investitiei facute sa fie încasata. O parte a acestor venituri pot fi folosite pentru a compensa lipsa fondurilor necesare pentru realizarea altor proiecte de infrastructura, în special cele de cale ferata, în perimetrul regiunii în cauza. Cu alte cuvinte, taxa sau impozitul sunt aplicate regiunii, consi­derate ca întreg, în vederea obtinerii fondurilor necesare finantarii altor proiecte ulterioare de infrastructura.

11. POLITICA VAMALĂ

Politica vamala este unul dintre fundamentele Uniunii si este esentiala pentru existenta pietei unice, care nu poate functiona corect fara reguli comune aplicate uniform la toate granitele externe ale Comunitatii. Acest set de reguli formeaza politica vamala si reprezinta motivul pentru care cele cincisprezece autoritati vamale ale statelor membre lucreaza ca o singura entitate.

Fara uniune vamala, politica comerciala si de dezvoltare a Uniunii Europene, piata agricola comuna si coordonarea eficienta a politicilor economice si monetare nu ar fi posibile.

11.1. Obiectivele politicii vamale

Uniunea vamala are ca obiective:

sa încurajeze comertul mondial;

sa promoveze un comert echitabil;

sa prezinte o Uniune Europeana cât mai atractiva, în calitate de zona de implementare a activitatilor industriale si comerciale si sa contribuie la crearea de noi locuri de munca;

sa încurajeze dezvoltarea tarilor mai putin prospere din afara UE;

sa pregateasca candidatii la aderare pentru rolul pe care-l vor îndeplini în viitor;

sa asigure protectia întreprinderilor din UE în toate sectoarele în care sunt efectuate importuri sau exporturi, într-o maniera clara, uniforma si simpla si cât mai eficient posibil;

sa “înconjoare ca o bariera” piata interna, garantând astfel fiecarui mem­bru maximum de avantaje provenind din aceasta piata;

sa faciliteze punerea în practica a unui sistem de percepere a încasarilor (drepturi de vama, TVA si accize).

11.2. Efectele politicii vamale

Efectele uniunii vamale europene sunt considerabile.

Nu este posibil sa se creeze, sa se dezvolte si sa se administreze o piata co­muna unica, în cadrul careia marfurile sa circule liber, decât în cadrul unei uniuni vamale unde regulile comune sunt aplicate frontierelor externe.

Uniunea vamala constituie o baza solida pentru o integrare extinsa.

11.3. Instrumentele politicii vamale

A. Tariful vamal comun

Chiar daca libera circulatie a marfurilor în interiorul UE reprezinta prin­cipala realizare interna a uniunii vamale, tariful vamal comun constituie rea­lizarea sa de baza daca privim din exterior. El se aplica marfurilor importate care traverseaza frontierele externe ale uniunii vamale.

Politica comerciala comuna fixeaza nivelul drepturilor pentru impozitele vamale de care sunt pasibile marfurile importate în Comunitate, precum si exceptiile, restrictiile si interdictiile de la aceasta regula. Toate acestea sunt urmarite si controlate de personalul vamii. Tariful vamal comun este acelasi pentru membrii Uniunii, dar nu toate importurile sunt supuse acelorasi tarife: acestea variaza în functie de natura marfurilor si de provenienta lor. Ele depind de sensibilitatea economica a produsului si constituie un mijloc de a proteja interesele economice ale Comunitatii.

Prin intermediul tarifului vamal comun, Comunitatea aplica principiul conform caruia producatorii nationali trebuie sa poata concura, într-o maniera echitabila si pe picior de egalitate, pe piata comunitara cu producatorii care exporta din tarile terte.

Materiile prime si produsele semifabricate pe care Comunitatea nu le pro­duce, dar de care are nevoie pentru fabricarea anumitor produse, beneficiaza de tarife mai putin ridicate. Exista, de asemenea, si suspendari de drepturi vamale, temporare sau permanente, atunci când producatorii comunitari trebuie sa utili­zeze materiile sau componentii provenind din statele terte pentru fabricarea unor produse destinate a fi exportate de catre Comunitate. Acest fapt permite produca­torilor din UE sa dispuna de materii prime si de produse semifabricate ieftine în aceleasi conditii de concurenta ca si întreprinderile straine de transfor­mare. Sistemele de exonerare a drepturilor de vama sunt denumite “perfectionare activa” sau “suspensia drepturilor”, dupa caz.

În anumite sectoare ale economiei este necesar sa se stimuleze concurenta prin drepturi de vama mai putin ridicate; se observa acest fenomen în sectorul farmaceutic si în cel al tehnologiei informatiei.

Comunitatea adapteaza în mod constant tariful vamal comun care reprezinta un instrument de orientare a comertului mondial. Ea a participat la opt faze de negociere tarifara, reducând în mod considerabil drepturile de vama (în cadrul Acordului General asupra Tarifelor Vamale si Comertului - GATT si sub egida Organizatiei Mondiale a Comertului - OMC). Ultimul acord multila­teral, Runda Uruguay, a fost axat pe suprimarea si/sau reducerea drepturilor de vama pentru produsele tehnologiei informationale.

Stabilindu-si tariful vamal dupa regulile OMC, Uniunea Europeana a demon­strat ca ia în serios responsabilitatile sale în cadrul sistemului de liber schimb care exista la nivel mondial.

B. Nomenclatura comunitara

Un element important în elaborarea declaratiilor vamale este nomen­clatura comunitara.

Nomenclatura comunitara are la baza un instrument international de clasare, un sistem administrat de Organizatia Mondiala a Vamilor[5]. Lista siste­matica de produse are numeroase utilizari si este aplicata în schimburi de catre cea mai mare parte a tarilor. Ea este baza pe care se sprijina negocierile comerciale internationale, precum si reglementarea diferendelor în materie tarifara si statistica referitoare la schimburi.

Marfurile importate si exportate trebuie sa fie declarate cu indicarea subpo­zitiei pe care o ocupa în nomenclator. Pe aceasta baza se determina nivelul tarifului care li se aplica, precum si maniera în care ele sunt tratate în scopuri statistice. De fapt, totul depinde de acest clasament, dat fiind faptul ca toate masurile comerciale utilizeaza nomenclatura pentru a descrie tratamentul care trebuie sa fie aplicat uneia sau alteia dintre marfuri. Acest instrument este esential atunci când desemnarea precisa a marfurilor si clasarea lor trebuie sa fie utilizata de legislatia comerciala. Ea este utilizata, de exemplu, pentru notificarea marfurilor la care se aplica masuri nontarifare, sau pentru produsele care sunt supuse contingentelor la import sau unei anumite supravegheri, ori pentru a împiedica importarea anumitor produse. De asemenea, ea serveste la elaborarea si aplicarea regulilor de origine, dat fiind faptul ca aceste reguli se sprijina, într-o mare masura, pe faptul ca produsul finit se afla pe o pozitie tarifara diferita de cea a produselor importate utilizate pentru fabricarea lor.

12. FONDURILE EUROPENE

12.1. Fondurile structurale

Fondurile structurale si Fondul de Coeziune constituie principalele in­strumente pentru reducerea disparitatilor si întarirea coeziunii economice si sociale.

Fondurile structurale cuprind patru tipuri diferite de fonduri, fiecare cu istoria si rolul sau bine determinate, dar alcatuind un ansamblu coerent si inte­grat. Cele patru tipuri sunt:

Fondul Social European (FSE) creat în 1960 în vederea sprijinirii pregatirii profesionale, recalificarii fortei de munca si, mai recent, rein­tegrarii tinerilor pe piata muncii;

Fondul European de Orientare si Garantare Agricola (FEOGA) creat în scopul sprijinirii programelor de îmbunatatire a conditiilor de productie si marketing în agricultura;

Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDER) finanteaza infra­structuri, investitii productive pentru crearea de noi locuri de munca, pro­iecte de dezvoltare locala si ajutoare pentru întreprinderile mici si mijlocii;

Instrumentul Financiar de Orientare în Domeniul Pescuitului (IFOP creat în 1993, vizeaza adaptarea si modernizarea echipamen­telor din acest sector.

În afara acestor fonduri, Uniunea Europeana a mai creat instrumente de mica dimensiune, destinate sustinerii unor domenii considerate prioritare cum ar fi educatia, mediul, cercetarea si dezvoltarea comunitara:

a) Programele de initiative comunitare (IC) reprezinta forme de asistenta financiara propuse de Comisie statelor membre pentru rezolvarea problemelor sociale si economice specifice care afecteaza întreaga Uniune. În 1994, când au fost introduse aceste programe, Comisia a stabilit 15 tipuri de initiative pentru perioada 1994-1999, alocând cca.14 miliarde ECU. Numarul mare de proiecte a condus la o fragmentare excesiva a resurselor alocate, drept pentru care în 1999 s-a decis reducerea numarului de programe si concentrarea alocatiilor financiare în arii sau în sectoare cu probleme speciale cum sunt ariile transfrontaliere, sau domeniul pietei muncii.

Pentru perioada 2000-2006, numarul programelor de initiativa comuni­tara (IC) a fost redus la patru, acestea fiind:

Interreg III: încurajeaza cooperarea transfrontaliera, trans­nationala, inter-regionala, formarea de parteneriate care depasesc frontierele pentru a favo­riza amenajarea echilibrata a teritoriilor pluri­regionale (finantare: FEDER);

Urban II: sustine în mod special strategiile inovatoare de reabilitare a oraselor si a cartierelor în criza (finantare: FEDER);

Leader +: vizeaza dezvoltarea rurala prin intermediul unor programe inte­grate si al cooperarii între grupuri locale de actiune (finantare: FEOGA);

Equal: cauta sa elimine factorii care stau la originea inegalitatilor si discri­minarilor în ceea ce priveste accesul pe piata muncii (finantare: FSE).

Aceste patru programe beneficiaza de 5,35% din totalul fondurilor structurale. Fiecare initiativa este finantata de un singur fond.

b) Programul pentru sustinerea pescuitului are drept scop:

crearea unui echilibru durabil între resurse si exploatarea lor;

consolidarea competitivitatii întreprinderilor;

îmbunatatirea aprovizionarii si valorificarii produselor din peste;

revitalizarea zonelor dependente de pescuit.

Aceste masuri sunt sustinute de IFOP în regiunile cu întârziere în dezvol­tare, dar si în alte regiuni unde aceasta este necesara (0,5% din valoarea fondurilor structurale).

c) Actiunile inovatoare si de asistenta tehnica fac exceptie de la principiul programarii si dau posibilitatea Comisiei sa finanteze din proprie initiativa pro­iecte pilot, retele de cooperare, schimburi de experienta si studii cu scopul de a genera stimulente pentru politici prin intermediul unor experimente realizate la scara întregii Comunitati. Pentru finantarea acestora Comisia organizeaza ea însasi licitatii de proiecte si selecteaza proiectele.

Pentru perioada 2000-2006, Comisia a fixat trei teme de lucru pentru actiunile inovatoare ale FEDER:

economia regionala bazata pe cunoastere si inovare tehnologica;

eEurope-regio: societatea informationala în serviciul dezvoltarii regionale;

identitatea regionala si dezvoltarea durabila.

Alte actiuni inovatoare sunt prevazute pentru încadrarea în munca si for­mare profesionala (finantate de FSE), dar ele au în vedere, în egala masura, si sectorul pescuitului (finantat de IFOP).

Dotate cu un buget în jur de 1 miliard de euro, adica 0,5% din creditele fondurilor structurale, programele actiunilor inovatoare finanteaza elaborarea de noi strategii si faza experimentala a proiectelor.

12.2. Fondul de Coeziune

În contextul politicii de dezvoltare regionala a UE, scopul principal al Fondului de Coeziune consta în asistenta tarilor cu dificultati economice pentru a face posibila aderarea lor la Uniunea Economica si Monetara. Resursele acestui fond sunt alocate în doua sectoare:

mediu;

retele de transport transeuropene.

Crearea acestui fond, unul dintre cele mai noi ale UE, se regaseste în:

Articolele 129 c, 130 d si 130 s (care se ocupa de finantarea proiec­telor legate de protectia mediului) - Tratatul CE;

Protocolul 15 din anexa Tratatului care stabileste cerintele care condi­tio­neaza accesul la resursele fondului;

Reglementarea Consiliului 792/93 care determina un cadru de lucru pentru Fondul de Coeziune;

Reglementarea Consiliului 1164/94.

Exista doua cerinte care conditioneaza accesul la Fondul de Coeziune:

tarile beneficiare trebuie sa aiba un nivel al venitului pe locuitor sub 90% fata de media comunitara;

statele beneficiare trebuie sa aiba un program menit sa satisfaca conditi­ile convergentei economice, asa cum este stabilit în articolul 104 c al Tratatului CE.

 Aceste conditii urmaresc evitarea dezechilibrului economic, mai ales a defi­citului public excesiv.

Caracteristic acestui fond este faptul ca el nu este afectat de asa-numitul principiu al suplimentarii.  

Spania, Grecia, Portugalia si Irlanda sunt statele membre care beneficiaza de Fondul de Coeziune. Aceste tari pot utiliza ajutorul din partea fondului pentru a finanta proiecte de importanta europeana în domeniul protectiei mediului si a infrastructurii în transporturi[6]. Procentajul maxim de finantare pentru fiecare proiect sau faza variaza între 80% si 85% din costul global al fiecaruia în functie de situarea lor geografica.

Bugetul total al Fondului de Coeziune pentru perioada 2000 – 2006 este de 18 miliarde euro.

Distribuirea resurselor alocate între cele patru tari se face în raport cu marimea populatiei, valoarea produsului national brut pe locuitor si suprafata.

Tabelul nr. 7. – Repartizarea Fondului de Coeziune pe tari si pe ani (în milioane euro la preturi 1999)

Ţara

Ţara

Ţara

Ţara

Spania

Grecia

Portugalia

Irlanda

An

Suma

Sursa: Structural Actions 2000 - 2006

Diferentele dintre Fondul de Coeziune si fondurile structurale sunt evidentiate în tabelul 8.

Tabelul nr. 8.Diferente dintre Fondul de Coeziune si fondurile structurale

FONDUL DE COEZIUNE

FONDURILE STRUCTURALE

OBIECTIVE

Reducerea disparitatilor dintre economiile nationale.

Reducerea disparitatilor dintre regiuni.

INTERLOCUTORI

Fiecare proiect este negociat între Comisie si statul membru.

Se afla sub responsabilitatea principala a statelor membre, autoritatilor regionale si promotorilor care joaca un rol important în gestiunea programelor.

CONDIŢIONARE

Conditionare stricta: respectarea programelor de convergenta este o conditie pentru atribuirea de credite.

Nu exista conditionare.

APROPIEREA GEOGRAFICĂ

Patru state membre: Spania, Irlanda, Grecia si Protugalia.

Toate statele membre.

DOMENII

Mediul si infrastructurile de transport.

Nici un domeniu nu este exclus în mod apriori.

PROCEDURI

Creditele sunt acordate proiect dupa proiect.

Cea mai mare parte sunt acordate pentru programe.

ALOCAŢII

18 miliarde euro în perioada 2000 – 2006.

195 miliarde euro pentru perioada 2000 – 2006

12.3. Fondurile de pre-aderare

Decalajul dintre nivelul mediu de dezvoltare a tarilor Europei Centrale si de Est candidate la aderare si tarile membre ale UE este mare. Analizat la nivelul re­giunilor, decalajul este cu mult mai accentuat. Aceste decalaje constituie piedici serioase pentru functionarea armonioasa a întregului comunitar. Existenta unor zone de saracie în apropierea UE perturba armonia si echilibrul pe cale de a se realiza în cadrul Comunitatii si împiedica crearea unei zone de echilibru pe întreg continentul.

În cadrul pregatirilor pentru aderare, tarile candidate trebuie sa faca eforturi importante pentru restructurarea sectorului productiv, dezvoltarea resurselor umane, reducerea somajului, îmbunatatirea calitatii produselor si a infrastructurii, micso­rarea decalajelor regionale.

Pentru a reduce toate aceste decalaje, UE acorda ajutor financiar tarilor can­didate prin instrumentele structurale de pre-aderare care vor avea un rol foarte important în acest proces.

Aceste ajutoare de pre-aderare au fost prezentate de catre Comisia Europeana în cadrul documentului intitulat Agenda 2000. Conform acestui document, inte­grarea tarilor candidate în cadrul politicilor structurale cuprinde mai multe etape:

Pâna în anul 2000 a continuat cooperarea financiara si tehnica cu tarile Europei Centrale si de Est, începuta în 1989 prin intermediul progra­mului PHARE, ale carui obiective au fost reorientate în functie de perspectivele de aderare.

Din anul 2000, pentru fiecare aderare, ajutorul structural de pre-aderare propus de catre Comisia Europeana sustine diversele realizari ale tarilor candidate, familiarizând, în acelasi timp, autoritatile responsabile si actorii economici si sociali cu modalitatile de punere în practica a interventiilor comunitare. Acest ajutor este furnizat prin intermediul a trei instru­mente financiare:

Programul PHARE revizuit, care este orientat, dupa anul 2000, în principal, spre investitii vizând dezvoltarea regionala integrata;

Programul Special de pre-Aderare pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala (SAPARD)

Instrumentul Structural de pre-Aderare (ISPA) acordat pentru infrastructura de mediu si transport.

Dupa aderare va urma punerea în aplicare a fondurilor structurale si a Fondului de Coeziune.

12.3.1. Programul PHARE

PHARE (Poland Hungary Aid for Reconstruction of Economy) este primul instrument nerambursabil conceput de catre UE pentru a sprijini Europa Centrala si de Est în evolutia catre o societate democrata si o economie de piata.

PHARE este un program de asistenta tehnica si financiara, elaborat în 1989 pentru primele doua tari care au renuntat la comunism si la economia centralizata, respectiv Polonia si Ungaria. Pe masura ce alte state din Europa Centrala si de Est au trecut la un regim democratic, acestea au fost incluse, de asemenea, în program, astfel încât PHARE a ajuns sa numere 13 state partenere în 1996.

Axat, în primul rând, pe asistenta tehnica a reformelor, aceste ajutoare s-au extins si asupra altor domenii, mergând de la securitatea nucleara pâna la dez­voltarea infrastructurilor. Prin flexibilitatea sa de functionare, PHARE a jucat si continua sa joace un rol cheie pentru aceste tari care se confrunta cu aceeasi mos­tenire a centralizarii politico-economice, dar care îsi amorseaza tranzitia în con­ditii si ritmuri diferite.

În martie 1997, Comisia Europeana a adoptat noile orientari ale pro­gramului PHARE. Bazat pâna la acea data pe cererile formulate de catre tarile respective, actiunea PHARE a fost reorientata spre satisfacerea exigentelor lor în vederea adeziunii.

Au fost simplificate procedurile, proiectele au devenit mai importante, coo­perarea dintre statele candidate si Comisie a devenit mult mai strânsa, în timp ce gestiunea proiectelor a fost descentralizata catre aceste state care trebuiau sa fie în masura sa aplice principiile comunitare de gestiune.

Începând din anul 2000, PHARE este, alaturi de programele ISPA si SAPARD, unul din cele trei instrumente de pre-aderare.

O data cu lansarea celorlalte doua instrumente de pre-aderare, programul PHARE a fost regândit spre sustinerea tarilor candidate în eforturile lor de adoptare a acquis-ului comunitar.

Programul PHARE a fost orientat catre consolidarea institutionala, susti­nerea investitiilor, dezvoltarea regionala si sociala, restructurarea industriala si dezvoltarea IMM-urilor, având ca scop întarirea institutiilor democratice, a administratiei publice si a organizatiilor care au responsabilitatea imple­mentarii efective si eficiente a legislatiei comunitare.

Sprijinul acordat prin Programul PHARE vizeaza:

A. Dezvoltarea institutionala

Întarirea capacitatii institutionale si administrative a tarilor candidate este o cerinta cheie pentru a putea deveni membre ale UE. Sprijinul pentru dezvoltarea institutionala reprezinta aproximativ 30% din bugetul PHARE în tarile candidate.

Dezvoltarea institutionala nu este legata numai de apropierea legislatiei tarii candidate de cea a UE. Se refera, de asemenea, la modul în care legislatia este pusa în practica si respectata. Aceasta implica pregatirea si echiparea unui numar mare de functionari publice, oficiali si experti, de la judecatori si inspectori financiari pâna la inspectori de protectie a mediului si statisticieni.

Un instrument de importanta cruciala al dezvoltarii institutionale este înfratirea institutionala, care implica detasarea unor functionari publici ai UE în tarile candidate. Acestia sunt cunoscuti sub denumirea de Consilieri de pre-aderare. În multe domenii cheie, oficialii statelor membre sunt singura sursa de expertiza necesara. În alte cazuri, pentru a îndeplini obiectivele înfratirii institutio­nale trebuie combinate o varietate de resurse, incluzând expertiza pe termen scurt, formarea profesionala si furnizarea de servicii. Proiectele de înfratire institutionala sunt realizate de catre administratiile publice sau de catre organisme mandatate de catre acestea si nu fac obiectul procedurilor de licitatie comerciala.

Dezvoltarea institutionala se pune în practica nu numai prin înfratirea institutionala, ci si prin intermediul:

contractelor de servicii obtinute pe piata de consultanta;

furnizarii de expertiza în domeniul acquis-ului prin TAIEX;

reformei administratiei publice si a organismelor de reglementare prin programul SIGMA.

B. Sprijin pentru investitii

Adoptarea acquis-ului comunitar se refera la faptul ca tarile candidate trebuie sa-si adapteze infrastructura si întreprinderile pentru a atinge standardele UE, ceea ce necesita o investitie considerabila. Sprijinul investitional reprezinta aproximativ 70% din bugetul PHARE în tarile candidate.

Sprijinul investitional se concentreaza pe patru domenii - cheie:

Investitii mari. Întrucât UE nu poate furniza prin programul PHARE decât o mica parte din necesarul finantarii pentru investitii de mare an­vergura, asistenta se concentreaza pe rolul catalizator pe care îl poate juca progra­mul în moder­nizarea cofinantarii împreuna cu tarile parte­nere si institutiile financiare internationale (Banca Europeana pentru Reconstruc­tie si Dez­voltare, Banca Europeana de Investitii, Banca Mondiala).

Investitii în norme UE. În al doilea rând, sprijinul este orientat catre aplicarea normelor comunitare în domenii cum ar fi: concurenta, energia (inclusiv siguranta în domeniul energiei nucleare), legislatia sociala si cea a muncii, normele veterinare si fitosanitare, legislatia produselor industriale, protectia consumatorilor, comertul, justitia si afacerile interne.

Dezvoltarea regionala. În al treilea rând, tarile candidate primesc sprijin pentru implementarea politicilor care le vor permite sa bene­ficieze de fondurile structurale ale UE.

Sprijinirea întreprinderilor mici si mijlocii. Actionând prin cofinantare cu institutiile financiare internationale, banci si alte surse comerciale, noile facilitati pentru IMM-uri furnizeaza acestora capital, împrumuturi si garantii.

În fiecare tara pâna la aderare, PHARE va avea efectiv acelasi domeniu ca si obiectivul 1 din cadrul fondurilor structurale, care urmeaza sa fie aplicat mai târziu. În perioada 2000 - 2006, finantarea prin PHARE este de aproximativ 1,5 mld. euro/an.

12.3.2. Instrumentul pentru Politici Structurale de pre-Aderare (ISPA)

ISPA (Instrument for Structural Policies for pre-Accession) este instru­mentul de finantare destinat statelor candidate, similar Fondului de Coeziune al UE.

A. Baza legala

Reglementarea Consiliului 1266/21.06.1999 privind coordonarea asis­tentei acordate tarilor candidate în perioada de pre-aderare, publicata în J.O. nr. 161/26.06.1999;

Reglementarea Consiliului 1267/21.06.1999 privind stabilirea unui Instrument pentru Politicile Structurale de pre-Aderare (ISPA), publicata în J.O. 161/26.06.1999.

B. Obiectivele programului ISPA

Protectia mediului înconjurator – sprijinirea investitiilor pentru îndepli­nirea cerintelor legislatiei comunitare de mediu. Masurile referitoare la mediu cuprind:

cerinte ale legislatiei UE si obiective ale parteneriatelor de aderare;

aprovizionarea cu apa potabila;

tratarea apelor reziduale;

managementul deseurilor solide si al poluarii aerului.

Dezvoltarea infrastructurii de transport – extinderea retelelor trans­europene spre est. Masurile referitoare la infrastructura pentru transporturi promoveaza:

o mobilitate durabila;

dezvoltarea principalelor legaturi cu UE si între tarile candidate;

interconectarea si interoperabilitatea retelelor nationale.

Construirea si reabilitarea infrastructurii în tarile candidate si legarea la retelele de transport ale Uniunii reprezinta un element cheie al strategiilor de dezvoltare eco­nomica a acestor tari. De aceea se încurajeaza finantarea:

proiectelor care sprijina forme durabile ale circulatiei persoanelor si a bunurilor, în special proiectele de interes pentru UE (identificate la Summiturile de la Helsinki si Creta);

proiectelor care permit tarilor candidate sa îndeplineasca obiectivele parteneriatelor de aderare. Acestea vor include extinderea retelelor de transport transeuropene în vederea asigurarii unor legaturi bune între UE si statele candidate, realizarii unor interconexiuni a retelelor natio­nale si a unor legaturi cu retelele de transport transeuropene.

Pentru realizarea acestor obiective vor fi necesare investitii majore. ISPA va contribui la finantarea reabilitarii si dezvoltarii cailor ferate, drumurilor, porturilor si aeroporturilor, tinând cont de cerintele impuse pentru un transport durabil si intermodal.

Familiarizarea administratiilor statelor candidate cu politicile si procedurile fondurilor structurale si de coeziune ale UE.

C. Asistenta tehnica

Asistenta tehnica constituie o componenta complementara a programului si cuprinde:

studii pregatitoare referitoare la masurile eligibile;

masuri de sprijin tehnic, inclusiv actiuni de informare si publicitate.

D. Proiecte ISPA

ISPA va finanta proiecte ce au fost identificate în prealabil. Ministerele de resort din tarile candidate trebuie sa întocmeasca strategii pentru sectoarele de transport si de mediu. Cererile de finantare depuse în cadrul programului ISPA trebuie sa fie în concordanta cu aceste strategii adoptate de catre tarile candidate si aprobate de catre Comisia Europeana.

E. Cerinte de finantare

Procedurile privitoare la selectarea proiectelor si la alocatiile financiare prevad o valoare minima de 5 milioane euro/proiect. Selectarea si aprobarea se bazeaza pe programele nationale pentru transport si mediu incluse în programul national de adoptare a acquis-ului comunitar.

Alocatiile financiare se stabilesc în raport cu populatia, PIB/locuitor (la paritatea puterii de cumparare) si suprafata.

Cotele de asistenta prevad posibilitatea de a acoperi pâna la 75% din cheltuielile publice sau echivalentul acestora (în mod exceptional pâna la 85%). Cota de asistenta redusa tine seama de:

disponibilitatea unei cofinantari;

generarea de venituri;

principiul "poluatorul plateste".

F. Comitetul de management pentru ISPA

Acesta este format din reprezentanti ai statelor membre si este condus de un reprezentant al Comisiei Europene. Din comitet mai face parte un reprezen­tant al BEI fara drept de vot.

G. Bugetul programului

ISPA se deruleaza în 10 tari candidate din Europa Centrala si de Est înce­pând cu 1 ianuarie 2000 pâna în 2006. Bugetul programului este de 7 mld. euro.

12.3.3. Programul Special de pre-Aderare pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala (SAPARD)

SAPARD (Special pre-Accession Programme for Agriculture and Rural Development) este programul menit sa sprijine eforturile facute de catre tarile Europei Centrale si de Est în perioada de pre-aderare, prin care ele îsi pregatesc participarea la politica agricola comuna (PAC) si la piata unica. El urmareste doua obiective majore:

de a contribui la aplicarea acquis-ului comunitar;

de a rezolva problemele prioritare si specifice în domeniul agriculturii si dezvoltarii rurale.

Acest fond va pregati aplicarea diverselor elemente ale Fondului European de Orientare si Garantare Agricola.

A. Baza legala

Reglementarea Consiliului 1266/21.06.1999 privind coordonarea asis­tentei acordate tarilor candidate în perioada de pre-aderare, publicata în J.O. nr. 161/26.06.1999;

Reglementarea Consiliului 1268/21.06.1999 privind asistenta acordata de catre Comunitatea Europeana masurilor de pre-aderare pentru dezvoltarea agriculturii si a mediului rural în tarile candidate din Europa Centrala si de Est în perioada de pre-aderare, publicata în J. O. 161/26.06.1999.

B. Noutatea adusa de catre programul SAPARD

Pentru prima data în istoria UE, asistenta externa va fi gestionata pe baza complet descentralizata, ceea ce implica un enorm efort legislativ si admi­nistrativ de ambele parti. Comisia a avut în vedere urmatoarele aspecte când a luat aceasta hotarâre:

prin descentralizarea gestiunii, SAPARD ofera viitoarelor state membre posibilitatea de a câstiga experienta în ceea ce priveste aplicarea meca­nismelor de administrare a programelor de dezvoltare rurala;

pe un front mai larg, investitiile facute vor genera cunostinte care vor fi usor transferabile altor activitati ale fondurilor structurale si în alte do­menii de politica comunitara;

în plus, delegarea responsabilitatilor a facut posibila gestionarea numa­rului mare de proiecte de dimensiune redusa prevazute prin programul SAPARD.

C. Proiectele finantate prin programul SAPARD

Prin intermediul programului SAPARD sunt finantate proiecte în urmatoa­rele domenii:

a. Îmbunatatirea competitivitatii produselor agricole si comercializarea produselor agricole si piscicole:

îmbunatatirea procesului de prelucrare si comercializare a produselor agricole si piscicole;

îmbunatatirea calitatii si a standardelor privind securitatea produselor de origine vegetala si animala.

b. Îmbunatatirea infrastructurii pentru dezvoltarea rurala si agricola:

managementul resurselor de apa;

dezvoltarea si îmbunatatirea infrastructurii rurale;

renovarea satelor si conservarea traditiilor din mediul rural;

stabilirea si înregistrarea superioara a datelor terenurilor;

sprijin în reorganizarea terenurilor agricole.

c. Dezvoltarea economica a zonelor rurale:

investitii în proprietatile agricole (fermele agricole);

sprijin pentru marketingul proceselor si produselor agricole, precum si pentru marketingul productiei piscicole;

îmbunatatirea structurilor de calitate, veterinare si cresterea controlului sanatatii;

promovarea unor metode de productie agricola prin urmarirea protectiei mediului înconjurator;

diversificarea activitatilor economice în mediul rural;

promovarea reîmpaduririlor, protectia zonelor împadurite, investitii în holdinguri forestiere;

acordarea importantei cuvenite managementului în agricultura si rolului fermelor agricole în dezvoltarea rurala;

înfiintarea unor grupuri de producatori agricoli.

d. Dezvoltarea resurselor umane:

îmbunatatirea pregatirii profesionale;

asistenta tehnica financiara, inclusiv studii care sa contribuie la prega­tirea si monitorizarea programului, precum si la campania de publicitate si informare.

Se acorda prioritate proiectelor care au în vedere:

îmbunatatirea eficientei pietei, a calitatii si standardelor privind securi­tatea produselor alimentare;

mentinerea actualelor locuri de munca si crearea altora noi;

protectia mediului înconjurator.

D. Masurile de dezvoltare rurala

Programarea presupune un set de masuri de dezvoltare rurala incluse într-un plan pregatit de autoritatile competente ale tarii candidate, pe o perioada de sapte ani începând cu 1 ianuarie 2000, cuprinzând:

o descriere cuantificata a situatiei curente prezentând disparitatile, nea­junsurile si potentialul de dezvoltare, principalele rezultate ale ope­ratiu­nilor anterioare în respectivul domeniu, resursele financiare desfa­surate si orice alte rezultate disponibile ale evaluarilor;

o descriere a strategiei propuse, obiectivele ei cuantificate, prioritatile alese, aria de cuprindere geografica;

o evaluare preliminara (ex-ante) a impactului economic, social si ambiental scontat, inclusiv efectele asupra ocuparii fortei de munca;

un tabel financiar general însumând resursele financiare nationale, co­munitare si, atunci când este cazul, particulare, alocate pentru fiecare din prioritatile alese;

pentru fiecare an acoperit prin perioada de programare, un profil finan­ciar orientativ pentru fiecare sursa de finantare a programarii;

daca este cazul, informatii despre studii, activitati de instruire sau asis­tenta tehnica necesare pentru pregatirea, implementarea sau adaptarea masurilor în cauza;

autoritatile si institutiile competente desemnate sa duca la îndeplinire programul;

definirea beneficiarilor financiari, adica a întreprinderilor publice sau particulare care raspund de administrarea operatiunilor;

o descriere a masurilor prevazute pentru implementarea planurilor si, în particular, a schemelor de sprijin, inclusiv informatiile necesare pentru aplicarea regulilor concurentei;

prevederi care asigura implementarea corecta a programului, inclusiv monitorizarea si evaluarea, fixarea unor indicatori cuantificati de evaluare, precum si aranjamentele referitoare la controale si penalitati;

rezultatul consultarilor si al masurilor pentru implicarea autoritatilor si a organismelor competente, precum si a partenerilor economici, sociali si pe probleme de mediu relevanti.

E. Beneficiarii programelor

Beneficiarii acestor programe pot fi:

producatorii agricoli privati;

asociatii ale producatorilor agricoli;

întreprinderile mici si mijlocii;

autoritatile locale;

ONG-urile.

F. Bugetul programului

Bugetul total pentru fiecare an al perioadei de sapte ani de derulare a progra­mului (2000 - 2006) se ridica la 520 milioane euro. Aceste sume vor fi alocate în functie de criteriile obiectivelor îndeplinite de catre statele candidate:

populatia din agricultura;

suprafata agricola;

nivelul de prosperitate – PIB/locuitor raportat la paritatea puterii de cumparare;

specificul teritorial existent în fiecare stat candidat.

Rata contributiei Comunitatii este diferentiata astfel:

în mod normal, pâna la 75% din totalul cheltuielilor publice si al masu­rilor de interventie particulare;

în anumite cazuri specifice, 100% din totalul eligibil (este vorba de asis­tenta tehnica si activitatile similare de asistenta ale Comisiei);

pentru investitiile generatoare de venituri, ajutorul public poate sa aco­pere pâna la 50% din costul eligibil total, cu o contributie din partea Comisiei de maximum 75%;

în toate cazurile se aplica regula ajutorului de stat.

12.4. Managementul fondurilor europene

Dupa aderarea fiecarei tari candidate, fondurile structurale si Fondul de Coeziune se vor pune în practica pe baza unor noi reglementari. Ansamblul teritoriului acestor tari va tine de obiectivul 1 al fondurilor structurale.

Dupa aderare, subventiile europene acordate dezvoltarii regionale vor proveni din fondurile europene (adaptarea economica a regiunilor defavorizate nedepasind 75% din PIB-ul comunitar).

Ca regula generala, acestea nu se vor utiliza pentru finantarea proiectelor individuale, ci pentru finantarea programelor de dezvoltare. Aceste programe vor avea un buget propriu si vor asocia diferiti parteneri economici si sociali: statele membre, autoritatile locale competente, Comisia Europeana.

a. Initiatorii programelor

Aceste programe sunt întotdeauna propuse de catre autoritatile compe­tente ale statelor membre. Odata adoptate de catre Comisie, punerea lor în apli­care este realizata de catre aceleasi autoritati.

b. Destinatarii programelor

Bugetul acordat fiecarui program permite finantarea actiunilor si pro­iectelor în derulare. Selectia acestor actiuni este asigurata de catre autoritatile statelor membre; la acestea trebuie sa se adreseze actorii socio-economici (colec­tivitati locale, întreprinderi, asociatii etc.) care doresc sa beneficieze de sprijinul financiar al fondurilor europene.

c. Modificarea programelor

Realizarea acestor actiuni este supervizata de catre Comitetul de urma­rire care grupeaza diferiti parteneri. Acest Comitet poate reorienta programele în caz de nevoie.

d Scopul parteneriatului

Actiunile cofinantate de catre Uniunea Europeana nu se inspira dintr-o pla­nificare si o gestiune centralizata, acestea au la baza principiul parteneria­tului. Aceasta implica concertarea, cât mai direct posibil, între toti partenerii, de la stadiul pregatitor pâna la punerea în practica a acestor actiuni. El trebuie sa permita repartizarea eficace a responsabilitatilor, tinând cont de realitatile eco­nomice si sociale, de competentele politice, administrative si tehnice existente.

e. Modalitatile de adoptare a deciziei

Procesul de decizie variaza în functie de programe:

Cele mai numeroase sunt programele de initiativa nationala. În tarile membre, adoptarea acestor programe este precedata de elaborarea Cadrului Comu­nitar de Sprijin (CCS), document de orientare care faciliteaza stabilirea strate­giilor comune ale regiunilor. Autoritatile fiecarui stat prezinta în prealabil Comisiei Europene un Plan de dezvoltare. Acesta este negociat cu Comisia Europeana pentru a deveni un Cadru Comunitar de Sprijin (CCS).

Pe aceasta baza, programele propriu-zise devin Programe operationale (PO), care apoi sunt supuse aprobarii Comisiei Europene de catre statele membre.

Trebuie facuta o distinctie clara între rolul Comisiei Europene (care garan­teaza prioritatile strategice ale Uniunii) si gestiunea programelor (care se reali­zeaza descentralizat).

Programele de initiativa comunitara (PIC) sunt propuse de catre statele membre pe baza orientarilor definite de catre Comisia Europeana în urma consultarilor. Ele completeaza programele de initiative nationale în scopul de a rezolva problemele care au o incidenta comunitara particulara.

Cele trei initiative comunitare au ca misiuni principale:

cooperarea transfrontaliera, transnationala si inter-regionala în vederea unei dezvoltari si amenajari armonioase si echilibrate a teritoriului euro­pean;

dezvoltarea rurala;

cooperarea transnationala împotriva discriminarilor si inegalitatilor de orice natura în accesul la un loc de munca.

f. Câmpul de actiune al fondurilor europene

Actiunile fondurilor europene sustin în tarile membre:

investitii directe în productie în vederea crearii de locuri de munca;

servicii furnizate întreprinderilor mici si mijlocii (consultanta, creare de întreprinderi, inginerii financiare, transfer de tehnologie, marketing) pentru valorizarea potentialului regional si local si diversificarea acti­vitatilor;

infrastructuri economice de baza (transporturi, telecomunicatii, ener­gie, tratarea apelor si deseurilor, reabilitarea zonelor industriale);

cercetare-dezvoltare si inovatie tehnologica

ameliorarea structurilor de transformare si de comercializare a pro­duselor agricole si de pescuit;

protectia mediului, valorizarea patrimoniului natural;

renovarea cladirilor, valorizarea patrimoniului cultural;

revitalizarea cartierelor în criza;

cooperarea transfrontaliera sau transnationala, schimburi de expe­riente, crearea de retele;

insertia profesionala a tinerilor, somerilor si a persoanelor excluse sau amenintate cu excluderea sociala;

promovarea noilor forme de calificare adaptate evolutiei economice a pietei muncii, adaptarea structurilor de formare si ocupare.

12.4.1. Pregatirea programelor: Cadrul Comunitar de Sprijin

Documentele de programare se refera la Cadrele Comunitare de Sprijin (CCS).

Acestea cuprind:

o parte descriptiva: analiza situatiei regiunii în cauza si o analiza a con­textului national;

o parte strategica: definirea unei strategii de dezvoltare, a prioritatilor de actiune si a unor obiective cuantificate pentru fiecare prioritate;

o parte evaluativa: aprecierea în prealabil a efectelor economico-sociale ale actiunilor;

o parte financiara: estimarea efortului global necesar si repartizarea cheltuielilor între diferiti parteneri si axele prioritare;

o parte relativa la punerea în aplicare: procedurile de urmarire si evaluare a programelor.

A. Situatia economico - sociala a regiunii

a) Descrierea generala a regiunii

Este vorba de prezentarea geografica a regiunii, marimea sa si a populatiei sale, densitatea populatiei. Alte informatii statistice trebuie sa se refere la rata somajului (în particular pentru tineri), populatia activa si repartizarea pe sexe, structura pe vârste si soldul migratoriu.

b) Descrierea gradului de dezvoltare regionala

În vederea alegerii prioritatilor, cuantificarii obiectivelor si adoptarii deciziei privind investitiile este necesar sa se identifice domeniile în care regiunea cunoaste decalaje economice de dezvoltare si sa se masoare aceste decalaje. Aceasta parte descriptiva a CCS furnizeaza date generale privitoare la nivelul de dezvoltare re­gionala grupate pe trei mari domenii continând 14 categorii:

Infrastructura de baza:

transporturi (terestre, aeriene, feroviare, maritime, fluviale);

telecomunicatii;

energie (electricitate, gaze);

aprovizionare cu apa;

infrastructura ambientala;

infrastructura de sanatate.

Resursele umane:

educatie;

formare profesionala;

cercetare si dezvoltare tehnologica.

Sectorul productiv:

industrie si servicii;

dezvoltare rurala;

pescuit;

turism;

structuri agricole.

B. Atuurile si handicapurile unei regiuni

Trebuie sa fie scoase în evidenta punctele tari si punctele slabe dintr-o anumita regiune, bazându-se pe analiza datelor statistice care permit unele com­paratii cu alte state membre si regiuni.

Aceasta etapa de analiza constituie un pas catre definirea unei strategii de dezvoltare, care se sprijina pe atuurile regiunii pentru a dezvolta avan­tajele concurentiale în scopul depasirii eventualelor handicapuri.

Pe lânga problemele economice si sociale, aceasta abordare are în vedere si pe cele legate de mediu. Acesta constituie pentru Uniunea Europeana o dimen­siune esentiala pentru dezvoltare:

pe de o parte, în vederea asigurarii dezvoltarii durabile;

pe de alta parte, deoarece un mediu curat este propice aparitiei unor noi întreprinderi.

Alaturi de descrierea starii mediului va fi descris si cadrul legal si adminis­trativ (autoritati responsabile) care exista în domeniu sau este în curs de creare.

C. Elementele de ordin general

Dezvoltarea regiunilor mai putin favorizate reprezinta un efort considerabil, în primul rând, în termeni financiari. Este important sa fie înscris acest efort într-o strategie de dezvoltare coerenta si adaptata situatiei existente. Din acest motiv este necesara includerea în CCS a unor elemente de ordin general care vor facilita aceasta initiativa:

a) Contextul macroeconomic

Se are în vedere o analiza de ansamblu a contextului macroeconomic al statelor membre:

principalele caracteristici;

somajul;

PIB/locuitor;

cresterea economica;

piata muncii.

b) Programul de convergenta al statelor membre

Marile linii ale programului de convergenta economica al statelor mem­bre, adica acele masuri care prevad satisfacerea criteriilor Uniunii Economice si Monetare definite prin Tratatul de la Maastricht (stabilitatea preturilor, a finante­lor publice, a ratei de schimb si a ratei dobânzii) sunt:

proiectele privind reformele structurale în primul rând în sectorul public;

privatizarea;

politica concurentiala;

piata fortei de munca;

restructurarea.

D. Strategia de dezvoltare

Pornind de la analiza economica si sociala a regiunii si de la descrierea atu­urilor si handicapurilor trebuie sa se defineasca o strategie de dezvoltare regio­nala. Aceasta trebuie sa se bazeze pe explicarea:

necesitatii unei interventii a fondurilor europene;

manierei prin care actiunea se înscrie în domeniile de interventie a prio­ritatilor fondurilor;

complementaritatii sale cu politicile economice si sociale ale statelor membre si cu politica regionala.

Pentru elaborarea acestei strategii este important ca, înca de la început, sa se creeze conditiile unei sinergii, cu alte cuvinte, o complementaritate mutuala a diferitelor politici si interventii comunitare si nationale.

E. Principiile de actiune

Principiile de actiune decurg din strategia de dezvoltare definita în prea­labil. Ele trebuie sa fie în concordanta cu previziunile financiare.

În cadrul diferitelor prioritati este necesar sa se acorde un rol important promovarii inovatiei si, în primul rând, tehnologiilor informationale si de comu­nicare în vederea realizarii societatii informationale.

Acest efort de inovare trebuie realizat cu preponderenta în domenii ca:

dezvoltarea locala si rurala;

cooperarea inter-regionala;

mutatiile industriale si competitivitatea;

sistemele de educatie si de formare profesionala.

F. Masuri

Comisia Europeana a propus ca, în viitor, masurile si proiectele puse în practica sa fie detaliate în cadrul complementelor de programare initiate sub autoritatea statelor membre.

Pentru fiecare masura sunt cerute urmatoarele indicatii

titlul si descrierea masurii;

domeniul de aplicare (sectorul avut în vedere, localizarea etc.);

planul financiar;

obiectivele cuantificate si indicatorii care vor fi utilizati;

organismul sau persoana responsabila de punerea sa în aplicare;

beneficiarii finali;

durata.

Masurile pot fi diferite în functie de nivelul si gradul de complexitate ale fiecareia dintre ele, însa fiecare trebuie:

sa urmareasca un obiectiv specific, care trebuie cuantificat;

sa faca obiectul unei unice rate de ajutor financiar comunitar, pe baza unui cost total deja stabilit;

sa fie plasate sub responsabilitatea unui organism bine identificat.

Pe de alta parte, aceeasi masura într-o perioada data nu poate beneficia de ajutorul decât a unui singur fond european.

G. Obiectivele cuantificate

Obiectivul fiecarei axe prioritare definite prin CCS trebuie sa fie cuan­tificat ori de câte ori este posibil.

Aceasta cuantificare se realizeaza cu ajutorul indicatorilor adecvati si va permite ca, plecând de la actiunile realizate pe teren, sa se asigure urmarirea si evaluarea CCS.

H. Aprecierea efectelor socio-economice

Aplicarea prealabila conditioneaza în mod direct ajutorul comunitar. Ea demonstreaza:

pe de o parte, ca, bazându-se pe obiectivele cuantificate, CCS nu este un simplu catalog de intentii, ci un mijloc efectiv de dezvoltare;

pe de alta parte, pertinenta cheltuielilor angajate si repartizarea lor.

Ea va aborda în principal:

Efectele asteptate pe plan economic si social, în special în ceea ce pri­veste locurile de munca. Aceste actiuni trebuie sa aiba pe termen mediu efecte pozitive în raport cu mijloacele financiare investite (raportul cost/efica­citate).

Existenta structurilor adecvate pentru punerea în practica si gestio­narea administrativa si financiara a actiunilor.

Conformitatea actiunilor cu politica comunitara si legaturile care exista între acestea si politicile nationale.

Prioritatile de actiune definite în CCS, ca si masurile concrete ce decurg din acestea, vor trebui sa fie conforme cu tratatele, cu legislatia si cu dife­ritele politici ale Uniunii Europene. Aceasta conformitate va fi verificata o data cu examinarea cererilor de finantare si cu punerea în practica a acestor actiuni.

Aceasta obligatie se refera la urmatoarele domenii:

Regulile de concurenta aplicabile ajutoarelor de stat. Cofinantarea co­munitara a regimurilor nationale de ajutoare acordate întreprinderilor presupune aprobarea acestor ajutoare de catre Comisie.

Încheierea contractelor publice. Directiva „Pietei publice" indica în ce cazuri contractele deja încheiate trebuie mentionate în cererile de finan­tare sau comunicate Comisiei la cererea sa.

Protectia mediului. Trebuie sa se tina cont atât de principiile exprimate în cadrul „Programului comunitar de politica si actiune în domeniul dezvoltarii durabile", cât si de legislatia Uniunii în domeniul mediului. CCS trebuie sa contina o analiza a situatiei regionale în aceasta privinta si o apreciere a efectelor actiunilor prevazute.

Egalitatea sanselor între barbati si femei. Actiunile cofinantate trebuie nu numai sa respecte legislatia comunitara în domeniu, ci si sa promo­veze aceasta egalitate în ceea ce priveste accesul la un loc de munca si la formare si recalificare profesionala.

I. Estimarea efortului financiar global si a repartitiei acestuia

Fara a astepta adoptarea Programelor operationale si repartizarea finala a creditelor, Cadrul Comunitar de Sprijin trebuie sa ofere o estimare financiara a efortului global de dezvoltare care va fi necesara în timpul perioadei de pro­gramare considerate, cât si a repartitiei acestui efort între prioritatile strate­gice si diferitii parteneri.

Aceasta estimare va contine informatiile financiare asupra cheltuielilor eligibile ale fondurilor europene în regiunea respectiva. Sumele vor fi repartizate în functie de:

categoria de cheltuieli;

provenienta mijloacelor financiare.

Cheltuielile legate de dezvoltare sunt împartite în trei mari domenii:

Infrastructurile de baza: cheltuieli de capital în fiecare dintre sectoa­rele respective. Cheltuielile de mentinere a infrastructurilor nu sunt eligibile fondurilor europene. Daca statul membru doreste sa scoata în evidenta propriul efort de mentinere a infrastructurii el poate adauga aceste cheltuieli la cheltuielile de capital, cu conditia realizarii unei distinctii clare între cele doua tipuri de cheltuieli.

Resursele umane: cheltuielile de capital si anumite cheltuieli curente legate de educatie, formare si cercetare-dezvoltare. Aceste cheltuieli curente privesc formarea profesorilor sau a formatorilor, bursele de cercetare, spe­cializarea cercetatorilor, masurile de acoperire legate de excluderea sociala sau mutatiile industriale.

Sectoarele productive: cheltuieli destinate sa promoveze aceste sectoare, aici fiind incluse si infrastructurile economico-sociale. Ajutoarele acordate întreprinderilor pot include toate formele de sprijin existente, dar cu precadere cele legate de crearea de noi locuri de munca si cele privind avantajele fiscale.

Cheltuielile structurale ale statelor membre pot beneficia de cofinan­tare comunitara daca sunt:

prin destinatia lor eligibile fondurilor europene;

efectuate în regiunea eligibila în cauza, fie de catre administratiile pu­blice (nationale, regionale, sau locale), fie de catre organisme cu vocatie de serviciu public, fie la cererea justificata a statelor membre de catre întreprinderi private carora le sunt încredintate misiuni de interes public.

Aceste previziuni financiare nu sunt decât orientative, ele nu angajeaza statul membru în realizarea lor. Ele pot fi confirmate sau înlocuite progresiv (pe o baza anuala) de estimari mai precise în cursul realizarii CCS.

Pentru cuantificarea analizelor si previziunilor, ca si pentru realizarea urmaririi si evaluarii actiunilor, exista un sistem de indicatori foarte des utilizat pentru investitii comunitare:

Indicatori fizici, care masoara datele referitoare la alocatiile pentru infrastructura, locurile disponibile în institutiile de formare profesionala, sau de cazare turistica, numarul de linii telefonice la 100 de locuitori, capacitatea instalatiilor de tratare a apelor si deseurilor menajere etc.

Indicatori de impact, care masoara efectele asteptate asupra elemen­telor mai sus mentionate, dar si asupra numarului de locuri de munca create, asupra numarului de participanti la actiunile de formare.

Indicatori de performanta (output) care masoara rezultatele obtinute în raport cu obiectivele si ameliorarea performantelor în urma unei inter­ventii comunitare.

Indicatori financiari (input), care masoara efortul investitional consimtit: partea fiecarei prioritati în costul total, partea ajutorului comunitar în cheltuielile publice totale sau în costul total, ponderea investi­tiei brute în PIB etc.

Modul de combinare a subventiilor si împrumuturilor

În ciuda importantei efortului financiar al Uniunii pentru realizarea politicii sale de coeziune, bugetul disponibil este înca insuficient în raport cu nevoile si, adesea, cu capacitatile de finantare ale statelor membre. Pe de alta parte, expe­rienta arata ca sumele de ajutoare mari în raport cu PIB regiunilor sau tarilor beneficiare sunt adesea dificil de gestionat într-o maniera eficace si pot antrena disfunctionalitati ale structu­rilor economice.

Din toate aceste motive este recomandabil sa se combine ajutoarele acordate sub forma subventiilor nerambursabile (fondurile structurale, Fondul de Coeziune) cu cele sub forma împrumuturilor (BEI). Recurgerea la împrumuturi poate permite maximizarea efectelor de levier antrenate prin subventii. Împrumu­turile vor trebui sa fie mentionate în planurile financiare incluse în estimarea orientativa a efortului financiar.

Gradul de interventie a fondurilor europene în cofinantarea actiunilor variaza în functie de patru criterii:

gravitatea problemei;

capacitatea financiara a statului membru si prosperitatea sa relativa;

importanta speciala a actiunii din punct de vedere regional si comunitar;

caracteristicile actiunii (sub aspectul costului).

Textul final al CCS va fi rezultatul negocierilor dintre statul membru si Comisia Europeana, tinându-se cont de o serie de elemente:

calitatea analizei;

adaptarea strategiei de dezvoltare;

previziunea cifrica a rezultatelor economice si sociale (raport cost/efi­cacitate);

repartitia judicioasa a eforturilor financiare (între prioritatile de actiune si între diferitele surse de finantare);

combinarea subventiilor cu împrumuturile;

caracterul „integrat" (sinergic) al actiunilor;

conformitatea cu celelalte politici comunitare;

capacitatea lor de a crea locuri de munca;

capacitatea de a stimula competitivitatea si inovarea;

calitatea parteneriatului (existenta structurilor regionale sau locale do­tate cu competente, implicarea sectorului privat, împartirea eficace a res­ponsa­bilitatilor etc.);

existenta unor conditii bune de urmarire si evaluare a programelor.

12.4.2. Aplicarea programelor

Realizarea actiunilor în cele mai bune conditii necesita atât crearea de structuri, metode si procedee adecvate, cât si derularea unor initiative parteneriale. În aceasta abordare trebuie sa fie stabilita o colaborare directa între Comisia Europeana, autoritatile competente ale statului membru sau ale regiunilor si, pe cât posibil, a reprezentantilor partenerilor economici si sociali.

Statul membru va institui proceduri adaptate cooperarii interministeriale. El va pune în practica, împreuna cu asistenta tehnica a fondurilor europene, sisteme informatizate de gestiune, urmarire si evaluare. Cu ajutorul Comisiei Europene, el va determina indicatorii de urmarire adecvati, care vor fi definiti în complemen­tele de programare.

A. Autoritatea de gestiune

Pentru a realiza o punere în practica cât mai eficace a programelor, Comisia Europeana a propus, ca în viitor, statele membre sa desemneze o singura autoritate de gestiune pe program.

Aceasta autoritate de gestiune va examina, cel putin odata pe an, împreuna cu Comisia rezultatele anului precedent si modul de derulare a programului.

B. Comitetul de urmarire a Cadrului Comunitar de Sprijin

Urmarirea punerii în aplicare a CCS revine Comitetului de urmarire. Acesta este compus atât din reprezentantii autoritatilor si organismelor statelor membre, cât si din reprezentantii Comisiei si ai Bancii Europene de Investitii. Acest Comitet se reuneste de mai multe ori pe an la initiativa statului membru sau a Comisiei. El are ca sarcini:

coordonarea diferitelor interventii structurale (nationale si comunitare) în functie de obiectivele strategice ale CCS;

asigurarea evaluarii realizarilor CCS;

analiza periodica a evolutiei disparitatilor socio-economice si a întârzie­rilor în dezvoltare, pe care CCS trebuie sa le reduca;

interventia în anumite cazuri, atunci când se modifica CCS sau se realoca anumite resurse financiare.

C. Comitetul de urmarire a programului

Pentru fiecare Program operational care va fi adoptat pe baza CCS se va crea un Comitet de urmarire a programului.

Daca este nevoie se vor putea crea Comitete de urmarire pentru fiecare subprogram, sau chiar la nivelul unei regiuni atunci când este necesara supervizarea aplicarii unui program pluri-regional. Aceste comitete de urmarire vor trebui sa:

asigure urmarirea realizarii programelor;

creeze conditii concrete pentru punerea în practica a acestor masuri;

vegheze la respectarea dispozitiilor legale;

verifice conformitatea actiunilor cu obiectivele si prioritatile CCS;

intervina în cadrul unor eventuale modificari ale programelor si ale finantarii lor.

Aplicarea Programelor de initiativa comunitara (PIC) urmareste aceleasi prin­cipii ca si Programele operationale.

D. Evaluarea

O buna evaluare reprezinta conditia necesara reusitei acestor programe. Putem distinge trei tipuri de evaluare:

Evaluarea ex-ante releva responsabilitatea autoritatilor competente pentru realizarea pregatirii planurilor de dezvoltare. Aceasta are în vedere atât analiza fortelor si slabiciunilor unei regiuni si a sectorului în cauza, pertinenta strategiei si a obiectivelor, cât si aprecierea în prealabil a impactului interventiilor si a obiectivelor cantitative.

Evaluarea pe parcurs se bazeaza pe urmarirea punerii în aplicare a programelor si cuprinde evaluarea pe parcurs a primelor rezultate ale interventiilor. Ea se realizeaza de catre autoritatea de gestiune în cola­borare cu Comisia. Aceasta examineaza coerenta primelor rezultate dupa evaluarea ex-ante. Concret, aceasta evaluare este realizata de catre evaluatori independenti, apoi de Comitetul de urmarire si, în final, de catre Comisia Europeana.

Evaluarea ex-post releva responsabilitatea Comisiei Europene, a statelor membre si a autoritatilor de gestiune. Aceasta vizeaza evalua­rea utilizarii resurselor, a impactului si eficacitatii interventiilor, cât si a coerentei cu evaluarea ex-ante.

E. Asistenta tehnica

Pe lânga diferitele axe prioritare de actiune, Cadrul Comunitar de Sprijin cuprinde aspecte legate de asistenta tehnica. Sub acest aspect, fondurile europene pot finanta masurile necesare punerii în aplicare a CCS:

studii;

actiuni de asistenta tehnica, informatii si schimb de experienta destinate partenerilor, beneficiarilor si publicului;

punerea în practica, functionarea si interconexiunea sistemelor informa­tizate de gestiune, urmarire si evaluare.

În egala masura este prevazuta si o asistenta tehnica la nivelul fiecarui program.

12.4.3. Regulile financiare

A. Regula de aur: aditionalitatea

Un principiu de baza al functionarii fondurilor europene este aditiona­litatea care vizeaza ca resursele comunitare sa nu serveasca înlocuirii ajutoarelor structurale nationale. În cadrul deciziilor de cofinantare, Comisia Europeana tine cont de conditiile macroeconomice sau de situatiile economice specifice, precum cele create de procesul de privatizare sau de evolutiile conjuncturale nationale.

B. Gestiunea financiara

Statul membru va garanta faptul ca organismele implicate în gestiune si în punerea în aplicare a programelor vor utiliza o metoda adecvata de conta­bi­lizare a tranzactiilor legate de interventiile comunitare, astfel încât sa se usureze verificarea cheltuielilor de catre autoritatile de control comunitare si nationale.

Reglementarile comunitare sunt cele care precizeaza conditiile ce trebuie respectate în acest domeniu.

Pentru a armoniza modalitatile eficace de plata a ajutoarelor comunitare cu exigentele unei discipline bugetare riguroase, reglementarile prevad un sistem de angajament si un sistem de plati în functie de planurile financiare stabilite. În acest sens, Comisia propune urmatoarea functionare:

Angajamentele bugetare ale fondurilor europene vor fi efectuate în ritm anual, cel mai târziu pe 30 aprilie. Daca în decursul a trei ani o parte a acestui angajament n-a facut obiectul unei cereri de plati, acesta va fi în mod automat eliberat de catre Comisie;

Platile vor fi organizate dupa cum urmeaza:

O data cu primul angajament, Comisia Europeana varsa statului mem­bru un acont de 10% maximum din participarea fondurilor europene la programul în cauza.

Urmatoarele plati ramburseaza, pe baza de justificari contabile, chel­tuielile efective realizate de catre statul membru.

Comisia plateste soldul final dupa ce a primit toate documentele pre­vazute prin reglementari.

Gestiunea financiara a interventiilor fondurilor europene, realizata de catre autoritatile responsabile ale statului membru comporta diferite niveluri:

programarea (plurianuala);

aprobarea bugetului anual;

executia bugetului;

angajarea cheltuielilor;

efectuarea platilor.

Statul membru este angajat într-o actiune de dezvoltare daca beneficiarii finali se angajeaza ei însisi prin contract sa execute actiunile pentru ajutorul care este acordat. Contractul trebuie sa aiba o valoare juridica si sa fie însotit de angajamentul financiar, adica de afectarea resurselor financiare publice necesare.

Prin beneficiari finali întelegem:

pe de o parte, organisme sau întreprinderi, publice sau private, care sunt însarcinate cu comanda lucrarilor;

pe de alta parte, pentru ajutoarele acordate întreprinderilor si pentru acor­darea de ajutoare de catre organismele desemnate de catre statul membru, beneficiarii finali sunt organismele care acorda aceste ajutoare.

Beneficiarii finali sunt cei care colecteaza informatiile financiare cerute.

Ca o concluzie, în tabelul 9 este prezentat calendarul de negocieri al unui Cadru Comunitar de Sprijin.

Tabelul nr. 9. Calendarul de negocieri al unui Cadru Comunitar de Sprijin

A). Pregatirea mandatului de negociere

Durata indicativa

1. Distribuirea planului de dezvoltare (prezentat de catre statul membru) catre serviciile Comisiei Europene, Bancii Europene de Investitii, Parlamen­tului European. 

1 saptamâna

2. Examinarea si discutarea planului în functie de categoriile de chel­tuieli. Consultarea eventuala a statului membru pentru informatii com­ple­mentare. Lansarea studiilor de apreciere prealabila.

3 saptamâni

3. Redactarea mandatului de negociere, care cuprinde:

- reglarea chestiunilor litigioase; 

- expunerea marilor linii ale Cadrului Comunitar de Sprijin de catre serviciile în cauza ale Comisiei Europene.  4 saptamani

Acest mandat este aprobat la nivel politic. 

4 saptamâni

B). Pregatirea deciziei

Negocierea Cadrului Comunitar de Sprijin în parteneriat, pe baza man­datului de negociere cu participarea serviciilor implicate ale Comisiei fondu­rilor europene. 

11 saptamâni

Dezvoltarea primului draft al Cadrului Comunitar de Sprijin; analiza textului de catre serviciile si comisarii fondurilor europene. 

2 saptamâni

Decizia de principiu a Comisiei.

2 saptamâni

Consultarea Comitetelor si decizia Comisiei, aici incluzându-se si cea asupra sumelor si planului financiar.

3 saptamâni

Durata totala indicativa (orientativa)

26 saptamâni



Orice ajutor care nu este în prealabil notificat Comisiei este considerat, juridic, nul.

Codul pentru euro este "EUR", iar simbolul €. Acest simbol seamana cu litera E taiata însa de doua linii paralele orizontale. Sursa de inspiratie a constituit-o litera greceasca epsilon, facându-se astfel referire la leaganul civilizatiei europene si, totodata, la prima litera a cuvântului "Europa". Liniile paralele sugereaza stabilitatea monedei euro.

Suma totala estimata a fi folosita este de 18 bilioane euro în perioada 2000-2006.

Decizia nr. 1692/1996 prevedea ca principiile stabilite initial trebuiau sa fie revizuite pentru a fi în conformitate cu progresele economice si tehnologice înregistrate în domeniul transportului pe calea ferata.

Organizatia Mondiala a Vamilor este o organizatie interguvernamentala care are sediul la Bruxelles.

Exemple de proiecte având sprijin financiar din partea Fondului de Coeziune sunt urmatoarele:  

Autostrada Granada (sudul Spaniei);

Trecatoarea Kildare (Autostrada DublinCorkLimerick);

Modernizarea aeroporturilor din Insulele Canare si Baleare (Spania);

Cai ferate în partea de nord si de nord-vest (P);

Autostrada Pathe- Atena - Salonic (GR);

Calea Ferata DublinGalway (IRL);

Tratarea apelor reziduale în Limerick (IRL);

Aeroportul Spata (noul aeroport din Atena);

Decontaminarea integrala a Ria de Vigo (nord-vestul Spaniei);  

Furnizarea de apa si îmbunatatirea calitatii ei în Atena (GR);

Anumite tronsoane ale Autostrazii Lisabona - Porto (P);

Sistemul de furnizare a apei în Porto (P).










Document Info


Accesari: 15881
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2021 )