Internationalizarea sistemului bancar

Internationalizarea sistemului bancar

In ultimele doua decenii, activitatea bancara internationala a cunoscut un amplu proces de globalizare. Unele banci, in loc de a colecta depozite dintr-o tara pentru a acorda imprumuturi in alta tara, au adoptat o strategie de colectare de fonduri si acordare de credite in interiorul diverselor piete nationale, gratie implantarii locale. Altele si-au axat dezvoltarea pe pietele financiare, incercand de asemenea sa finanteze local portofoliile de titluri nationale. Unele au optat pentru un model mondial de banca de retail sau activitati corporatiste, institutiile de credit facand eforturi tot mai mari pentru a raspunde nevoilor clientelei prin intermediul prezentei si finantarii locale. Ambitia mondiala (sau multinationala) astfel definita este diferita de conceptul de banca internationala, bazat pe colectarea de surse dintr-o tara pentru finantarea imprumuturilor intr-o alta. Principala diferenta intre activitatea bancara globala si cea internationala tine de modul de finantare a activelor straine – creante asupra debitorilor aflati in afara tarii de origine. O banca internationala utilizeaza fonduri provenind de pe piata sa interna, in timp ce o banca globala utilizeaza fonduri colectate chiar de pe piata externa insasi. Altfel spus, prima este centrata pe activitati transfrontaliere, in timp ce a doua finanteaza economia locala prin resurse locale.

La nivel macroeconomic, bancile au inceput, odata cu mijlocul anilor 1980, sa fie cuprinse in miscarea globala de liberalizare a activitatilor financiare, ce a avut ca efect cresterea puternica a presiunii concurentiale. Sectorul serviciilor financiare s-a globalizat progresiv si a capatat o dimensiune mondiala. Globalizarea financiara corespunde constituirii unei vaste piete mondiale a banilor. Inceputa in 1982, aceasta se bazeaza pe trei factori, si anume: decompartimentarea pietelor, dereglementarea financiara si dezintermedierea. Astfel, mutatiile financiare cu care se confrunta sectorul bancar sunt determinate de globalizarea financiara in primul rand, dar si de inovatiile tehnologice si financiare.

Toate aceste cauze au condus dupa anii 1990 la o serie de operatiuni de restructurare si consolidare in sectorul bancar. O prima forma de manifestare a restructurarilor de pe pietele bancare nationale a fost concentrarea bancilor, cu efect asupra reducerii importante a numarului de banci si de unitati bancare. In cursul deceniului trecut, numarul fuziunilor si achizitiilor in sectorul financiar mondial (banci, asigurari, societati de investitii) a crescut de 6 ori[1], pentru ca dupa anul 1999 sa se inregistreze o scadere a numarului acestor operatiuni, in special in cadrul Uniunii Europene[2]. Daca faza initiala a constituit-o consolidarea la nivel national, majoritatea fuziunilor si achizitiilor realizandu-se in cadru national, ulterior activitatea s-a deplasat in afara granitelor. Din punct de vedere industrial, operatiunile de restructurare bancara se exprima prin operatiile de consolidare a bilanturilor sau a fondurilor proprii prin fuziuni si achizitii, care sunt cea mai spectaculoasa forma. Restructurarile bancare vizeaza un efort important de rationalizare a resurselor si a mijloacelor, in scopul reducerii cheltuielilor. Ele se manifesta prin doua forme de concentrare: concentrarea intra-sectoriala si concentrarea inter-sectoriala. In primul caz, rationalizarea si eficientizarea decurg din economiile de scara rezultate din crestere si expansiune, iar in al doilea caz din economiile de gama.

In plan microeconomic, de la o activitatea exercitata cvasi-artizanal, s-a ajuns astazi ca numai un grup bancar – Citigroup – sa aiba peste 270000 angajati, repartizati in 3200 de unitati prezente in 100 tari de pe 6 continente si sa gestioneze 200 milioane de conturi ale clientilor[3]. Reorganizarea pe scara industriala a activitatilor bancare a fost facilitata de avantul tehnologiilor informatice si de comunicare. Diversificarea activitatilor, regruparile, repozitionarile strategice, toate acestea vizeaza reducerea costurilor si a riscurilor, precum si dezvoltarea portofoliului de clienti. Liberalizarea conditiilor de operare in banci a dus la transformarea modului lor de organizare, redefinirea competentelor si a activitatilor specifice. O adevarata reorientare strategica tehnica si comerciala este pe cale de a se realiza in cadrul marilor grupuri multispecializate prezente in marile centre financiare ale lumii. Toate sunt motivate de cautarea de noi surse de creare de valoare si de economii de scara. Este pe cale sa se realizeze un nou model de banca, bazat pe noile activitati, dar confruntat, de asemenea, cu provocarea globalizarii, care se va accentua in deceniile urmatoare.

Ultima perioada de timp a cunoscut o liberalizare fara precedent, prin reducerea drastica a barierelor globale in calea concurentei. Dereglementarea produsa peste tot in lume a permis consolidarea si extinderea catre tipuri tot mai variate de institutii financiare. Imbunatatirile in procesele informatice, telecomunicatii si tehnologii financiare au facilitat extinderea geografica, permitand institutiilor sa administreze fluxuri tot mai mari de informatii din mai multe locatii si sa evalueze si gestioneze riscurile cu costuri mai mici, fara a avea neaparat o proximitate geografica fata de clienti. Cresterea activitatilor transfrontaliere ale companiilor nefinanciare a marit si ea cererea pentru institutiile care furnizeaza servicii financiare dincolo de frontiere.

Totusi, industria serviciilor financiare in general, si sectorul bancar in particular, raman departe de a fi deplin globalizate. Cu toata consolidarea bancara masiva din tarile dezvoltate, fuziunile si achizitiile transfrontaliere au fost mai putin frecvente[4]. Este foarte probabil ca industria bancara sa nu devina niciodata complet globalizata. Unele servicii bancare – cum ar fi creditarea micilor afaceri – ar putea ramane apanajul bancilor mici, locale, in timp ce alte servicii – cum ar fi creditele sindicalizate – se preteaza mai mult la a fi furnizate de institutii mari, globale. Un studiu cu privire la amploarea globalizarii industriei bancare constata ca doua treimi din firmele multinationale studiate alegeau o banca cu sediul central in tara gazda si mai putin de 20% dintre ele alegeau o banca din tara lor de origine. Filialele companiilor multinationale prefera sa foloseasca serviciile unei banci care cunoaste piata locala, cultura, limba si reglementarile locale, mai degraba decat banci care sunt familiare cu conditiile de pe piata tarii de origine. Aceasta sugereaza ca extinderea globalizarii va ramane limitata.

Bancile internationale reprezinta agentii de executie si organizare a gestiunii globale pentru lichiditatile firmelor transnationale. Ele detin monopolul asupra gestiunii mecanismelor de schimb, executarii platilor si reglementarilor internationale, furnizeaza marilor firme transnationale resursele necesare realizarii investitiilor directe si activitatilor curente ale filialelor in strainatate.

Structura sistemului bancar international actual este rezultatul mai multor strategii care comporta grade diferite de internationalizare si integrare:

intensificarea legaturilor internationale traditionale in baza acordurilor de corespondenta care constau in deschiderea reciproca de conturi;

expansiunea autocentrata presupune organizarea de banci transnationale, cu propria lor retea de filiale;

internationalizarea indirecta in cadrul sindicatelor sau consortiilor bancare internationale in scopul lansarii de imprumuturi in euroobligatiuni sau eurocredite pentru finantare de proiecte de mare anvergura.

Bancile americane au fost primele care dupa al doilea razboi mondial, profitand de conjunctura favorabila, au declansat procesul de transnationalizare (expansiune externa). Dezvoltarea activitatii bancilor transnationale s-a bazat pe crearea unei retele interbancare extinse, atat prin aria de acoperire, cat si prin randamentul operatiunilor.

Pe langa activitatea traditionala a bancilor (colectarea de depozite necesare acordarii creditelor), sistemul bancar international contemporan si-a asumat o serie de alte prerogative: determinarea cursurilor de schimb, finantarea dezechilibrelor balantelor de plati, finantarea proiectelor de dezvoltare etc.

2. Structura sistemului bancar international

In functie de competentele detinute in tarile de origine, bancile cu participare internationala pot fi clasificate in cateva mari categorii:

banci de depozit, avand ca principala functie transformarea resurselor pe termen scurt (depozitele populatiei si intreprinderilor) in credite pe termen mediu si lung;

banci comerciale, actioneaza in special pe pietele eurodevizelor;

banci universale care desfasoara atat operatiuni de atragere a resurselor si de plasare a acestora prin acordarea de credite, cat si operatiuni de interventie directa pe pietele financiare, actionand cu predilectie pe pietele euroobligatare;

casele de economii si institutiile specializate etc.

Activitatile bancare internationale se adreseaza: marilor intreprinderi private sau de stat, guvernelor, autoritatilor publice locale, institutiilor monetare oficiale, bancilor si altor institutii financiare.

Operatiunile intre banca-mama si reteaua sa din strainatate poarta denumirea de operatiuni intrabancare.

Operatiunile interbancare sunt operatiunile dintre diferitele banci care opereaza in cadrul unei zone. Acestea asigura circulatia optima a capitalurilor internationale, ofera posibilitatea participarii mai multor banci la activitatile internationale de creditare, realizeaza o mai buna distributie a riscurilor s.a.

3. Riscul bancar international

Primele masuri de interventie a autoritatilor monetare nationale in cadrul operatiunilor bancare internationale au urmarit elaborarea unui cadru juridic care sa impuna reguli minime de comportament pentru operatorii bancari pe piata financiara internationala. Astfel, in anul 1974, sub egida Bancii Reglementelor Internationale a fost format Comitetul de Control Bancar care reunea tarile Grupului celor 10 si Luxemburg. Comitetul de Control Bancar era o institutie internationala care urmarea controlul si supravegherea activitatii bancare internationale, avand in vedere trei modalitati de interventie:

dezvoltarea schimburilor de informatii intre autoritatile de control si supraveghere nationale;

imbunatatirea procedurilor de control;

elaborarea unor norme minime de conduita.

In acest scop, in anul 1988 a fost publicat un raport al carui scop era oprirea declinului proportiei fondurilor proprii, necesare garantarii soliditatii sistemului bancar si crearea unui climat concurential echitabil. Din anul 1993, bancile cu activitate internationala trebuie sa respecte o proportie de solvabilitate determinata pe baza raportului Capital social+rezerve/activ = 8% (raportul Cooke).

Principalele categorii de riscuri bancare internationale sunt:

1.               riscul de credit, respectiv riscul ca debitorul sa nu ramburseze imprumutul contractat ca urmare a unei situatii de insolvabilitate,

2.               riscul de piata care prezinta doua componente:

riscul de dobanda, decurge din schimbarile ratelor dobanzii ca urmare a unor factori diversi (inflatie, politica monetara, fiscalitatea etc);

riscul valutar, respectiv riscul unei banci internationale de a suferi pierderi potentiale in urma modificarii ratei de schimb valutar.

3.               riscul operational, respectiv riscul de pierderi datorate erorilor umane, actelor frauduloase etc.

Analiza riscului de tara prezinta o importanta deosebita in contextul cresterii imprumuturilor acordate de bancile internationale guvernelor, incepand cu primele decenii dupa al doilea razboi mondial. Riscul de tara este generat de actiunea conjugata a unui numar variat de factori de natura politica, economica si sociala. Riscul de tara reprezinta o notiune agregata care ofera o imagine sintetica asupra gradului de risc la care este expusa o investitie financiara.

Componenta economica a riscului de tara este determinata prin analiza unor indicatori interni (rata de crestere economica, rata inflatiei, raportul PIB/economisire, raportul PIB/investitii etc) si a relatiilor economice ale statului respectiv cu strainatatea (gradul de indatorare, vulnerabilitatea la fluctuatiile preturilor pe piata mondiala, gradul de diversificare al exporturilor etc).

Factorii de risc de natura socio-politica sunt analizati luand in considerare: stabilitatea politica, atitudinea fata de capitalul strain, calitatea factorilor politici, nivelul general de calificare, educatie si pregatire profesionala a populatiei, dezechilibrele existente pe piata fortei de munca etc.

4.Servicii de asistenta, consultanta si informare oferite de bancile internationale

Bancile internationale detin un rol important in politica de investitii a firmelor transnationale, oferind acestora servicii de informare asupra reglementarilor si uzantelor nationale sau internationale, in domenii diferite, informatii economice generale (structura economica si financiara a diferitelor tari, situatia conjuncturii, studii de piata, statistici etc), prospectarea si efectuarea de studii asupra pietelor potentiale s.a.

Sistemul bancar international este puternic implicat in promovarea exporturilor complexe, furnizand informatii si acordand consultanta cu privire la conditiile de participare la licitatiile internationale, ofertele de lucrari publice etc