Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload





















































RAPORTUL INDUSTRIE-AGRICULTURA

agricultura




RAPORTUL INDUSTRIE-AGRICULTURĂ

Între industrie si agricultura (ramuri economice dominante în majoritatea tarilor contemporane, inclusiv România) se manifesta anumite raporturi, determinate de multiplele legaturi (materiale, financiare, umane, informative) necesare functionarii sistemului economic, în ansamblul sau.




Raporturile, respectiv legaturile dintre aceste ramuri economice, pot fi abordate teoretic dintr-o dubla perspectiva:

în functie de rolul rezervat puterii publice (statului) de catre politica economica în vederea realizarii echilibrului dintre industrie si agricultura, în cadrul procesului de dezvoltare economica generala;

în functie de perspectiva integrarii, în primul rând, a agriculturii cu industriile din amonte sau aval de ea, iar în al doilea rând, a proceselor de productie agricole cu cele industriale din cadrul agriculturii.

Politica agrara trateaza deopotriva cele doua categorii de raporturi, cu accent, evident, pe prima abordare, pe când economia agrara se limiteaza la efectele asupra eficientei economice induse de integrarea în cadrul ramurii si, partial, asupra celor rezultate din legaturile exterioare agriculturii cu industria.

Aceasta argumentare este, în acelasi timp, si motivatia pentru care, în cele ce urmeaza, vom centra dezbaterea pe rolul puterii publice în realizarea raportului dintre industrie si agricultura.

Integrarea agriculturii cu industria pe cele doua trasee mentionate anterior constituie forma principala, de multe ori singura consemnata, în aproape toata literatura de specialitate contemporana. Este un punct de vedere unilateral, deoarece omite, constient, sau nu, rolul puterii publice în economie. Aceasta abordare reprezinta o maniera tipica în care doctrina comunista interpreta fenomenele economice.

Ţinând cont de pozitia puterii publice fata de agricultura si/sau industrie, am putea reprezenta orice politica economica, inclusiv cea agrara, in urmatoarea schema sintetica:

Puterea publica


Agricultura  Industrie

3.1. Raportul fundamental

Între industrie si agricultura intervin anumite raporturi considerate fundamentale, întrucât acesta defineste scopul politicii economice, si anume acela de a asigura echilibrul dintre cele doua ramuri în procesul dezvoltarii economice de ansamblu. Celelalte doua laturi ale triunghiului, exprima raporturi complementare.

Din punct de vedere istoric, prin aducerea în prim plan a faptelor concrete, precum si a diferitelor curente de gândire economica, trecute sau prezente, raportul fundamental a cunoscut urmatoarele variante de exprimare: de egalitate, de subordonare, de complementaritate, de prioritate. Aceste variante definesc continutul si caracterul economiei nationale: agrar sau industrial (când una o subordoneaza complet pe cealalta); agrar-industrial sau industrial-agrar (când cele doua ramuri sunt fie într-un raport relativ de egalitate, prioritara în dezvoltare fiind una din ele; fie când una este preponderenta, caz în care este considerata "de baza", "cea mai importanta", "prioritara", iar cealalta se subordoneaza sau se aliniaza la interesele primei). Puterea publica, în cadrul politicii sale economice, stabileste variantele precedente în functie de: doctrina economica de guvernare, potentialitatea economiei nationale, gradul de integrare în fluxurile comerciale internationale.

Economic, raportul dintre industrie si agricultura poate fi exprimat prin intermediul urmatorilor indicatori: foarfecele preturilor, raportul dintre productivitatea ,muncii din industrie si cea din agricultura, raportul dintre veniturile agricole si cele industriale, raportul dintre populatia activa din industrie si cea din agricultura. Rolul agriculturii sau al industriei, în ansamblul economiei nationale, presupune utilizarea altor indicatori, cum ar fi: ponderea agriculturii sau a industriei în produsul social, venitul national sau, mai nou, produsul intern brut (P.I.B.) si ponderea populatiei active din industrie si/sau agricultura, în totalul populatiei active a tarii.

Legaturile

Între componentele schemei mai sus prezentate sunt legaturi directe (reciproce) sau indirecte (nereciproce). Legaturile directe sunt cele mai frecvente si, în acelasi timp, cele mai eficiente. În anumite situatii însa, în functie de natura raportului de echilibru, puterea publica poate sa se racordeze la una sau alta din ramuri prin intermediul celeilalte. Numai în acest caz se stabilesc legaturi indirecte.

Existenta statului atrage, în mod obiectiv, si functionarea acestor legaturi.

Gradul de autoritate al puterii publice influenteaza diferit intensitatea legaturilor. Astfel, în cazul legaturilor directe dintre puterea publica si agricultura, respectiv industrie, intensitatea este direct proportionala cu gradul de autoritate statala. În cadrul raportului fundamental, respectiv cel dintre industrie si agricultura, legaturile se intensifica pe masura diminuarii autoritatii economice a statului, si invers.

De pilda, în societatea de tip comunist, functia economica a statului este absoluta sau aproape absoluta. Fortele pietei sunt sub controlul deciziei statale. Autoritatea publica, în acest sistem economic, atinge nivelul maxim. Statul este cel care determina, prin plan, nevoile în economie, în baza carora aloca fiecarei ramuri repartitii materiale, financiare, de forta de munca si stabileste, totodata, preturile, stocurile, ritmurile de crestere etc. deci, legaturile sunt intense pe vectorul putere publica-agricultura si respectiv putere publica-industrie si minime pe vectorul industrie-agricultura.

3.3. Curente doctrinare - evolutie istorica

Asupra acestor raporturi si legaturi au existat, de la patrunderea industrialismului si delimitarea industriei ca ramura de sine statatoare, puternice dispute în plan teoretic doctrinar. Iata câteva din cele mai importante si, credem noi, oportune idei în întelegerea situatiei prezente si prefigurarea unor directii posibile de dezvoltare viitoare.

În functie de nivelul de dezvoltare a societatii, de raporturile de proprietate dominante si de principiile si mecanismele de functionare a pietei, am identificat trei etape distincte proprii gândirii economice din acest domeniu.

3.3.1.Prima etapa

Se contureaza în a doua jumatate a secolul XIX (dupa revolutiile de la 1848 din principate si unirea Moldovei cu Ţara Româneasca din 1859) si este întrerupta brutal dupa aproape un veac de manifestare, odata cu instalarea regimului comunist, de 141c27b orientare sovietica, în anii 1945-1948.

Importante si deosebit de interesant sunt începuturile. Astfel, în perioada de mijloc si sfârsit a veacului al XIX-lea, ideea necesitatii dezvoltarii agriculturii a fost afirmata de foarte multi intelectuali, între care D. Filipescu (1841), I. Ghica (1844, 1871), V.Boereascu (1856), C.A.Rosetti (1859), Eliade, si el adept al unei asociatii agricole (1859), domnitorul Carol I (1866), Hasdeu (1869, 1871), Carp (1875), Xenopol (1877) . Originalitatea lor este însa minima, deoarece ei redau mereu, cu alte cuvinte, si în functie de pozitia lor politica, idei ce apartineau unui fond tematic de mare circulatie în epoca, ale carei temelii fusesera asezate, în principal, pe doua directii de gândire : prima se baza pe traditia României de tara agricola si accentua mentinerea structurilor sociale si valorilor culturale traditionale; a doua, inspirata din experienta Europei Occidentale, urma sa duca la industrializare si urbanizare si sa determine schimbari radicale în fiecare aspect al societatii.

Consistenta acestei dihotomii era generata si întretinuta, în primul rând, de tabloul economic general: dominanta aproape totala a agriculturii si incipienta patrundere a productiei pe baza de masini. În al doilea rând, contau unele probleme de natura politica si economica, referitoare la: unire, unitatea si independenta statala; dezrobirea tiganilor; emanciparea si împroprietarirea taranului; secularizarea averilor manastiresti si despagubirea acestora de catre stat, adoptarea si aplicarea reformei rurale. Erau chestiuni care nu eliminau problema patrunderii industriei, dar acuitatea lor o trecea pe aceasta pe un loc secund în practica economica.

a) Prima orientare: întâietatea agriculturii

Corespunzator primei orientari, Ion Ionescu de la Brad este considerat a fi "primul taranist român" . El aprecia ca "industria agriculturii este singura industrie necesara, iar fabricile sunt inutile, poate chiar periculoase pentru virtutile taranesti (credinta, harnicie, rabdare, respectul familiei si proprietatii, iubirea de glie)", pe care le vrea mentinute si cultivate.

Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) n. România, agronom, economist si statistician român. Membru de onoare al Academiei (1884). Întemeietorul stiintei agricole moderne în România. Este considerat cel mai important economist agrar român (s.n.) din secolul al XIX-lea . A fost, în general, o personalitate cu idei progresiste si, totusi, în ceea ce priveste subiectul nostru, parerile sale au fost mult mai conservatoare decât ale contemporanilor. De pilda, în Lectiuni de agricultura (1870), el considera ca principatele sunt o tara agricola si i se pare firesc sa ramâna asa (s.n.).

În aceeasi perioada, spre deosebire de noi, în Europa Occidentala, capitalismul era în plina ascensiune . De pilda, în Anglia, revolutia industriala, care se declansase cu aproape doua secole în urma, se încheiase acum, "caci în 1825 se produsese prima criza economica ciclica de supraproductie; Anglia ajunsese fabrica lumii" . În Franta si Germania progresul industrial a început ceva mai târziu decât în Anglia (în Germania a fost chiar mai târziu decât în Franta), totusi, revolutia industriala era pe deplin acceptata si în desfasurare accelerata.

La sfârsitul secolului au luat amploare câteva curente agrariene. Cel mai dinamic dintre acestea a fost, o vreme, samanatorismul. Nicolae Iorga, reprezentant de seama al acestui curent, considera ca pentru a ramâne ceea ce este, un popor nu trebuie sa renunte la mostenirea sa; nu trebuie sa accepte "experiente sociale abstracte", nici sa imite modele straine. El propune respectarea traditiei, convins fiind ca România merge pe "o cale falsa", cea a capitalismului occidental si a liberalismului burghez. Orice ruptura de aceasta traditie, considera el, este în detrimentul natiunii. Orasul era pentru Iorga simbolul a tot ce era gresit în evolutia României din secolul XIX. Era locul în care înflorea industria capitalista ce submina temeliile morale ale societatii traditionale.

Samanatorismul a fost abordat de colaboratorii unui saptamânal cultural, Samanatorul, editat la Bucuresti, începând din anul 1901. Promoveaza ideea agrariana a poporului român. Doctrina samanatorismului a aparut, în liniile sale generale, din scrierile lui Nicolae Iorga (1871-1940), care, pentru un timp, a fost si directorul ziarului amintit

Un alt curent de gândire agrarian, contemporan cu samanatorismul si apropiat acestuia, a fost poporanismul . Constantin Stere, teoreticianul acestuia, declara "ca România este o tara de tarani si considera ca dezvoltarea sa economica si sociala era legata de gospodariile mici si independente." Spre deosebire de samanatoristi, poporanistii nu se multumeau cu speculatii asupra meritelor relative ale culturii si civilizatiei traditionale si cu chemarile la renastere morala, ci erau angajati într-o reforma de amploare a structurilor agrare, urmarind sa atinga obiective economice si politice imediate. Stere contesta faptul ca industria ar reprezenta cheia dezvoltarii tarii. Mai mult, el atragea atentia ca o eventuala minimizare a importantei problemei agrare ar adânci înapoierea economica si sociala a României.

Poporanismul - curent de gândire agrarian, grupat în jurul revistei Vatra româneasca si sub îndrumarea teoreticianului Constantin Stere (1865-1936, nascut în Basarabia si profund influentat de populismul rus, stabilit la Iasi în 1891). Stere si poporanistii erau pe punctul de a realiza doua din obiectivele lor principale: reforma agrara si votul universal - daca nu izbucnea primul razboi mondial.

Ideile agrariarismului pur, dupa prima mare conflagratie mondiala, îsi pierd treptat din consistenta, se dilueaza, astfel, ca spre sfârsitul perioadei interbelice apartin deja trecutului.

Poporanismul va supravietui primului razboi mondial, dupa care se va regasi în matricea taranismului, care propunea constituirea unui stat taranesc, dat fiind "caracterul sau eminamente agrar al tarii". Aceasta actiune a fost sprijinita de Partidul National Ţaranesc.

Principalul reprezentant al gândirii economice taraniste a fost Virgil Madgearu. În conceptia acestuia, "baza existentei noastre în stat este agricultura; suntem, orice am zice si orice am face, un stat de tarani" . El nu respinge necesitatea dezvoltarii industriei, dar o conditioneaza, într-o mare masura, de intensificarea productiei agricole taranesti . Ca o concluzie la aceasta idee, afirma urmatoarele: Politica de industrializare este o tendinta spre independenta statelor agrare, care

se straduiesc sa devina state agrar-industriale

Ţaranismul, ca doctrina politica, era, în parte, expresie a poporanismului. Sustinatorii taranismului au fost deopotriva influentati de progresele de gândire sociologica si economica din perioada interbelica

Ţaranistii au fost cei mai consecventi si eficienti sustinatori ai României pe coordonatele caracterului sau eminamente agrar.

Doctrina taranista era fundamentata pe doua coloane de gândire:

- gospodaria taraneasca, înteleasa ca un mod distinct de productie, trebuia sa reprezinte temelia economiei nationale;

- statul taranesc, o entitate politica administrata de majoritatea populatiei si raspunzatoare în fata ei trebuia sa înlocuiasca sistemul existent.

Din scrierile profesorului V. Madgearu, teoreticianul emblematic al acestei doctrine, desprindem câteva idei generale:

- taranimea, preponderenta demografic si economic, trebuia sa formeze o clasa distincta, diferita atât economic, cât si psihologic de burghezie si de proletariatul urban;

- statul ar fi trebuit sa reprezinte cu precadere taranimea si astfel sa devina un stat cu o structura diferita de cel burghez sau socialist -de unde si noua entitate a statului taranesc;

- taranismul era considerat începutul unei renasteri politice, care urma sa transforme complet structura sociala si politica a tarii;

- în politica economica, accentul primordial trebuia pus pe agricultura si gospodaria taraneasca, dar si pe promovarea miscarii cooperatiste; industria, pozitionata pe un loc secund, nu era totusi neglijata si era acceptata pe doua segmente: în interiorul agriculturii, ceea ce presupunea industrializarea unor procese de productie agricole; în complementaritate, adica formarea si dezvoltarea acelor ramuri industriale din amonte sau aval de agricultura care sa ajute aceasta ramura;

- pentru încurajarea capitalului strain au adoptat principiul "preturilor deschise" si un tratament egal cu cel autohton.

Asupra procesului de occidentalizare a României, proces pregnant catre sfârsitul perioadei interbelice, taranistii nu au avut un punct de vedere unitar.

Tendintele de industrializare a tarilor agrare sud-est europene, inclusiv a României, sunt generate de urmatoarele necesitati:

cresterea gradului de ocupare a fortei de munca suplimentare din agricultura;

asigurarea unei mai mari independente a agriculturii fata de pietele occidentale industrializate;

cresterea gradului de conlucrare între agricultura si industrie.

Argumentatia lui Madgearu se înscria în urmatorul tablou al faptelor si datelor reale:

r     intensificarea industrializarii tarilor agrare în perioada interbelica coincidea cu aparitia fenomenului suprapopulatiei agricole;

r     primele doua reforme agrare au sporit considerabil exploatatiile agricole taranesti de dimensiuni mici si mijlocii;

r     paralel cu aceasta, a avut loc o crestere rapida a populatiei satesti, a crescut densitatea populatiei raportat la suprafata agricola cultivabila, s-a ajuns la o farâmitare a proprietatii taranesti si la un surplus de brate de munca la sate .

În plus, el argumenteaza si cu indicatori economici concreti, reali:

"munca industriala este ,mai productiva decât cea agricola, coeficientul variind, dupa tara, de la 1,6 ori la 4 ori, în favoarea industriei în tari mai avansate. Pentru România, productivitatea în industrie se apreciaza a fi de 4-5 ori mai mare decât în agricultura" .

În acelasi timp, a sesizat si o serie de factori care frânau dezvoltarea industriala a tarii, cum ar fi: disponibilitatea modesta de capitaluri si de forta de munca nationala specializata si chiar politica de preturi a cartelurilor industriale, care limita consumul si, ca atare, îngusta si perspectivele extinderii productiei.

Modelul avansat de Madgearu avea un singur criteriu de raportare, si anume cresterea gradului de ocupare a fortei de munca, fapt pentru care el propune:

intensificarea culturilor agricole;

industrializarea agriculturii;

dezvoltarea industriilor complementare agriculturii, dar si a industriei în ansamblul sau.

Rezultatul unor astfel de masuri se vor regasi în urmatoarele:

r     agricultura va deveni mai independenta fata de piata externa;

r     dezvoltarea industriei va spori posibilitatile de consum de produse alimentare variate;

r     industria nationala va putea gasi un debuseu intern suficient datorita sporirii capacitatii de cumparare a populatiei rurale.

Virgil Madgearu (1887-1940). Absolvent al Facultatii de Filosofie, din cadrul Universitatii din Leipzig (Germania), unde îsi sustine si examenul de doctorat (1911) în stiinte economice si financiare, obtinând calificativul maxim, summa cum laude. Întors în tara ocupa prima sa slujba, în 1912, ca sef de serviciu la noua institutie înfiintata pe atunci, Casa centrala a meseriilor si asigurarilor muncitoresti. În scurta vreme devine redactorul-sef al publicatiei pe care o editeaza aceasta institutie - Monitorul asigurarilor muncitoresti . prin concurs, în 1916, ocupa postul de profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale si Industriale din Bucuresti, sustinând doua cursuri, elaborate pentru prima oara în învatamântul economic superior din România: studiul practic al întreprinderilor economice si al transporturilor. În cadrul Partidului National Ţaranesc, al carui membru era, devine secretar general, în timp ce Iuliu Maniu era presedinte si Ion Mihalache, vicepresedinte. A ocupat functii ministeriale în stat, în intervalele 1929-1931 si 1932-1933, la agricultura si domenii, la industrie si comert, la finante si la lucrari publice.

Cercetarile sale abordeaza economic, social si politic o plaja foarte larga de probleme, de multe ori antagonice, dar si complementare: agricultura-industrie, tarani-muncitori, gospodaria taraneasca si cooperativa agricola.

Din bogata sa lista bibliografica, mentionam titlurile cu referire la agricultura si la chestiunea agrara: Ţaranismul (1921); Revolutia agrara si evolutia clasei taranesti (1921); Teoria economiei taranesti (1925); Agarianismul (1927); Agrarianismul, capitalismul, industrialismul. Contributii la studiul evolutiei sociale românesti (1936).

În ultimii ani ai vietii sale, profesorul V. Madgearu a lucrat la Cursul de economie politica, care trebuia sa reprezinte o sinteza a prelegerilor tinute în fata studentilor economisti.

Moare prematur, în plina putere de munca, la numai 53 de ani, fiind asasinat de legionari din cauza opozitiei sale virulente fata de tendinta imperialista a Germaniei hitleriste asupra României.

b) A doua orientare: promovarea prioritara a industriei

privitoare la viitorul României, îsi gaseste expresia, pentru prima data într-o formulare coerenta, în opera lui N. sutu. Acesta era un adept al modernizarii agriculturii, si vedea progresul "plugariei" numai în corelatie cu cel al industriei, al orasului, care-i poate oferi un debuseu pentru produsele sale. sutu dorea o dezvoltare armonioasa cu centrul de greutate pe agricultura, dar cu o industrie activa, care sa-i prelucreze produsul. În acest sens, insista asupra unor masuri de stimulare a agriculturii cum ar fi crearea de industrii complementare, înfiintarea de ferme model, perfectionarea cailor de comunicatii, înfiintarea bancilor agricole, crearea unui sistem de învatamânt practic agrar.

N. sutu, fiu de domn fanariot, mare proprietar si ideolog conservator, primul economist moldovean, si-a expus parerile în numeroase scrieri între 1838-1867, dintre care remarcabila este Apercu sur l'etat industrial de la Moldavie. Foloseste pentru prima data termenul de tara eminamente agrara, pentru a defini situatia economica a Moldovei. A fost împotriva împroprietaririi taranilor.

Tot în cadrul celei de a doua orientari se înscrie si opera lui P.S. Aurelian. Spre deosebire de Ionescu Sisesti, care "iubea agricultura ca pe o valoare în sine" , si de sutu, care o "privea cu ochii reci ai economistului, anexându-i industria" , P. S. Aurelian considera ca pentru dezvoltarea României este nevoie de o industrie adevarata.



Petre S. Aurelian (1833-1909, n. Slatina). Agronom, economist si om politic liberal român. Academician (1871), profesor universitar la Bucuresti, ministru si prim-ministru (1896-1897. Adept al protectionismului economic, a militat pentru independenta si industrializarea tarii. Lucrari de seama: Cum se poate fonda industria româneasca si Industria româneasca fata de libertatea comertului de importatiune.

Tema industrializarii nu a fost tratata doar de politicieni sau economisti din Principate, ci si de ardeleni. Înca din 1839, Gh. Baritiu critica faptul ca industria ardeleana nu se dezvolta îndeajuns si ca aceasta provincie avea doar un rol de furnizor de materie prima în cadrul Imperiului Austro-Ungar.

În preajma independentei, sustinatorii modernizarii, industrializarii, pe care o considerau sinonima progresului, îmbratisau ideea, sintetic formulata în 1896 de Hasdeu: "o tara curat agricola cheama invaziunea, în antichitate, ca si astazi, în trecut, ca si în viitor, o natiune curat agricola, mizera si sclava înauntru, este menita a fi înghitita de catre popoarele fabricante".

Pentru perioada antebelica, reprezentantul de seama al progresului tarii prin promovarea industriei a fost Constantin Dobrogeanu Gherea. El nega clar "importanta agriculturii" sau minimaliza "seriozitatea problemei agrare si nu avea nici o îndoiala ca viitorul României (.) depinde în primul rând de industrializare"

Constantin Dobrogeanu Gherea (1855-1920, n. Rusia si stabilit în România în 1875). Fruntas al miscarii socialiste de orientare marxista. Cea mai cunoscuta si profunda lucrare a sa a fost Neoiobagia. Studiu economico-social al problemei noastre agrare, aparuta în anul 1910 si urmata de a doua editie în 1911. În acceptiunea profesorului N.N. Constantinescu, opera economica a lui C.D. Gherea se împarte în doua mari grupe:

a.     cea de prezentare, explicare si difuzare a teoriei socialismului occidental;

b.    cea de cercetare si diagnosticare a vietii economice si sociale românesti.

Neoiobagia era, în viziunea lui, un concept atotcuprinzator al relatiilor taranesti contemporane: "deoarece conserva fondul esential al vechii iobagii, dar cu un amestec necesar si fata de elementele capitaliste, produs al vietii si dezvoltarii noastre semicapitaliste si sub forma înselatoare liberalo-burgheza, este deci o iobagie noua" .

Formularile sale îmbraca un aspect lozincard, ceea ce a permis comunistilor, când vor accede la putere, ca prin speculatii si denaturari, sa le foloseasca în sustinerea politicii lor aberante de industrializare: "Acolo unde fierbe viata si lupta, acolo unde strigatul strident al sirenei chiama, multimea muncitoare la munca (.), acolo si numai acolo poate fi idealul nostru si al tarii (.). Acolo naste viitorul" .

În perioada interbelica, doua teorii au fost reprezentative în ce priveste promovarea reala a industriei ca motor al modernizarii si progresului economic în statul burghez: liberalismul si neoliberalismul.

Liberalismul s-a manifestat, ca miscare politica, cu precadere prin intermediul liberalilor.

Politica economica a acestora era centrata pe dezvoltarea industriei, cu deosebire a industrie grele, autohtone. Nu au avut o orientare coerenta în domeniul agriculturii. În procesul dezvoltarii, industria trebuia sa-si subordoneze agricultura. Cu exceptia reformei agrare din 1918-1921, pe care la guvernare fiind, au înfaptuit-o, în rest au lasat intacta organizarea agriculturii si au facut foarte putin pentru sporirea productiei agricole sau pentru cresterea nivelului de trai al taranimii.

Liberalismul românesc îsi are radacinile în cel occidental, dar a fost adaptat la "realitatile sociale si economice nationale". S-a manifestat de timpuriu pe scena politica locala (mijlocul secolului al XIX-lea). Fundamenteaza doctrina politica a Partidului National Liberal (P.N.L.), partid care, în perioada dintre cele doua razboaie mondiale, a însumat cea mai lunga perioada de guvernare.

Conducerea miscarii liberale si, implicit a P.N.L. s-a coagulat în jurul familiei Bratianu, cu reprezentantii ei de seama: Ionel I.C.Bratianu, Vintila Bratianu, Gheorghe Bratianu.

Liberalii, conform doctrinei lor, au luptat pentru promovarea în România a principiilor democratice europene: libertate si drepturi egale pentru toti.

În politica economica s-a pus accentul pe dezvoltarea industriei proprii si pe întarirea burgheziei industriale autohtone. Respectând motto-ul "prin noi însine", acceptau capitalul strain "într-un cadru determinat" si sub "autoritatea statului român"

Promovau conducerea economiei într-o maniera autoritara, prin intermediul institutiilor statului.

Neoliberalismul se deosebeste foarte putin de teoria clasica liberala, în ce priveste recunoasterea rolului precumpanitor al industriei fata de agricultura.

Neoliberalismul a însemnat depasirea conceptiei clasice liberale prin faptul ca lasa individului cai totale de afirmare, statul neavând alt rol decât de a garanta pacea si siguranta cetatenilor si a proprietatii acestora. Promova interesul colectiv în fata celui particular.

Clasa sociala privilegiata si purtatoare a progresului istoric era burghezia. stefan Zeletin (1882-1934), exponent de frunte al acestui curent, spunea, în lucrarea sa Burghezia româna: originea si rolul ei istoric (1925), care s-a bucurat de o mare atentie în acea perioada: Soarta tarii se identifica cu soarta burgheziei nationale. Pentru acesta, taranimea era o forta social-politica inexistenta, iar proletariatul nu conta ca forta politica. Politic, neoliberalii erau adeptii democratiei

În concluzie, cei aproape o suta de ani precedenti patrunderii comunismului în România au fost dominati de disputa între partizanii unui efort axat pe dezvoltarea industriei ca imperativ absolut în vederea intrarii României în rândul natiunilor moderne si cei care puneau accentul pe ocrotirea agriculturii mici si mijlocii (care a dus la formula usor ironica: "România este o tara eminamente agricola").

Aceasta dihotomie s-a manifestat nu numai la nivel doctrinar, dar si, într-o oarecare masura, la nivel parlamentar, între cele doua mari partide: conservatorii favorizând mai mult latura agricola - întâlnindu-se paradoxal pe acest teren cu populistii si viitorii taranisti, pe când liberalii erau categoric sprijinitori ai dezvoltarii industriei

*

Industria a pornit la drum pe doua trasee principale de evolutie: prin transformarea (metamorfozarea) unor activitati mestesugaresti în industrii propriu-zise si prin importurile de industrii de catre capitalul autohton, la care s-au adaugat cele aduse de capitalul strain.

La început, domeniile de concentrare industriala urmau sursele locale de materii prime: alimentare, forestiere, extractive. În timp, procesul s-a extins. Mai târziu, în intervalul dintre cele doua razboaie mondiale au aparut si s-au dezvoltat la un nivel performant european, ramuri industriale noi: siderurgia, metalurgia, constructiile de masini, electrotehnica. Ritmul de dezvoltare a fost oscilant, dar ascendent, mai ales în perioada interbelica, si superior celui din agricultura. La sfârsitul perioadei analizate, în 1939, industria româneasca realiza peste o treime din produsul social si ceva mai putin din venitul national. Este pentru prima data când întâietatea în realizarea acestor indicatori este disputata cu agricultura.

Tabelul 4

Contributia ramurilor economiei nationale la produsul social

si venitul national, în 1939

%

Ramura

Produsul social

Venitul national

Industrie

39,0

30,8

Agricultura si silvicultura

30,1

38,1

Constructii

5,4

4,4

Transporturi

6,4

6,5

Circulatia marfurilor

11,2

14,9

Alte ramuri

7,9

5,3

Sursa: Dumitru, N., Manea, M, Nita, C., Pascu, A., Trandafir, A., Trandafir, M. (1999), Istoria românilor, Ed. Humanitas, Buc., p.142.

Agricultura fusese supusa la doua socuri reformatoare structurale (1864 si 1921), suferise cutremurul social al unei rascoale taranesti (1907) si suportase greul a doua razboaie (1877 si 1918).

În toate tarile în cursa de industrializare au izbucnit lupte amarnice, adesea sângeroase între gruparile industriale si comerciale (.) si latifundiarii (.) aliati, foarte adeseori, cu biserica (ea însasi o mare proprietara de pamânt). Masele taranesti erau silite sa paraseasca pamânturile pentru a furniza mâna de lucru noilor "mori satanice" si fabricilor care se înmulteau prin tot decorul. Grevele si rebeliunile, (.), disputele de frontiera, rascoalele (.) au erupt odata ce razboiul intereselor din civilizatia agrara cu cel din civilizatia industriala a devenit conflictul principal - tensiunile centrale din care derivau alte conflicte (.). Industrializarea a dus la expansiunea pietelor nationale, însotita de ideologia nationalismului. Pe ansamblul ramurii predominau procesele de munca extensive, traditionale, bazate pe forta de munca de tractiune animala si tehnologii rudimentare.(Toffler, A. (1995), Razboi si antirazboi, Ed. Antet, Buc., p.33)

Aceste evenimente au slabit fortele de productie în agricultura, imprimând acesteia un ritm de crestere mai lent decât cel al industriei. Totusi, agricultura a ramas baza economiei, sursa dezvoltarii sociale si a dezvoltarii sectoarelor economice neagricole, inclusiv a industriei.

Actiunea a fost si reciproca deoarece modernizarea economiei prin industrializare a indus în agricultura urmatoarele fenomene:

micsorarea continua si ireversibila a dimensiunilor exploatatiilor agricole mari;

afirmarea gospodariilor taranesti ca exploatatii dominante în peisajul agricol românesc;

aparitia si manifestarea pe o scara crescatoare a procesului de productie de tip industrial atât în productia agricola, dar si în cea de prelucrare a produselor respective.

În plan social si demografic, raportul rural/urban (sat/oras) nu a fost o reflectie a raportului agricultura/industrie. Satul si populatia sa a dominat societatea româneasca. Mai mult, în 1939, 78% din populatia activa continua sa se bazeze pe agricultura ca principala sursa de venit, în timp ce doar 10% din aceasta era angajata în industrie

Acest tablou sinoptic conduce la urmatoarele concluzii finale:

Tabelul 5

Distributia pe medii sociale

a populatiei

Anii

Total

Urban

Rural

1860

100,0

17,2

82,8

1899

100,0

18,8

81,2

1920

100,0

22,2

77,8

1934

100,0

18,2

81,8

Sursa: Axenciuc, V. Evolutia economica a României. Cercetari statistico-economice. 1859-1947. Vol.II Agricultura, Ed. Academiei României, Buc., (1996),, p.17

r     România a pornit cu un handicap imens de timp fata de tarile europene dezvoltate (de exemplu fata de Anglia, cu doua sute de ani, iar fata de Franta si Germania cu peste o suta de ani). Nici activitatile mestesugaresti autohtone, rudimentare si legate eminamente de agricultura, nu lasau loc pentru sperante.

Totusi, samânta industrializarii s-a prins (atentie: pe structuri economice eminamente agrare) si a crescut mai repede decât în multe tari europene dezvoltate. Astfel, de la mimetismul începuturilor, impus de capitalul strain predominant, s-a trecut, în deceniile trei si patru ale secolului XX, la sincronismul cu economiile occidentale. Trebuie sa observam ca, în aceasta perioada, data fiind predominanta doctrinei liberale, capitalul industrial autohton s-a impus, ceea ce a conturat o industrie specific nationala. Nu mai era decât un pas pâna la integrarea europeana ulterioara.

Economia româneasca, în anii premergatori ultimei conflagratii mondiale, îsi schimbase profilul din traditional agrar în agrar-industrial.

3.3.2. A doua etapa

Este cuprinsa în intervalul 1945-1989, când politica economica a fost fundamentata numai pe doctrina comunista (de orientare marxist-leninista si dupa modelul sovietic) care presupunea realizarea unui raport just (s.n.) între industrie si agricultura. "Justetea comunista" era astfel motivata: agricultura era considerata ramura de baza, iar industria ramura prioritara în procesul dezvoltarii economiei nationale, deoarece dezvoltarea agriculturii, constructiilor, transporturilor (.) este rezultatul nemijlocit al procesului de industrializare a tarii

Aceasta abordare generala are trasaturi partial corecte, deoarece recunoaste rolul progresist al industriei în economie si se înscrie în curentul european de gândire, precum si în cel national din perioada interbelica si nu numai: se urmarea o dezvoltare mai accelerata a industriei fata de agricultura.

Latura ideologica subiectiva era cea care, înainte de toate, a dat contururile acestei orientari generale. În fapt, pe fond ideologic au aparut si s-au manifestat disproportiile din domeniile economic, social si politic. În economie, mai mult ca oriunde, deoarece cursa spre industrializare si, implicit urbanizare, s-a putut înfaptui numai prin exploatarea agriculturii si pauperizarea taranului. Partidul comunistilor, unic de altfel pe esichierul politic, era un partid al clasei muncitoare. Celelalte categorii sociale, taranimea si intelectualitatea, erau "aliatele" muncitorilor, dar nu si egale acestora. Industria era ramura economiei unde muncitorii se regaseau în proportie covârsitoare. Totodata, industria necesita o mare concentrare de forta de munca, ceea ce impune si localizarea ei, cu deosebire, în orase. Deci, muncitorimea, avantajata de doctrina comunista (în definitiv, era a lor) si-a impus punctul de vedere, în fata celorlalte categorii sociale, cu valoare de adevar absolut: industria mai presus decât agricultura, orasul mai presus decât satul.

Doctrinar, functia economica a statului era aproape absoluta. Acum, statul era cel care dicta regulile jocului din cadrul raportului fundamental industrie-agricultura, si nu legile sau fortele specifice pietei libere.

Legaturile directe dintre aceste doua ramuri au fost reduse pâna la pragul eliminarii lor totale. În contrapondere, s-au intensificat legaturile indirecte, cu ruta ocolitoare: agricultura-stat-industrie, si invers. În acest tablou de actiune, planul a devenit instrumentul forte în mâna statului, pentru realizarea echilibrului economic de ansamblu. Prin plan, data fiind configuratia sa piramidala si în virtutea pozitiei de vârf pe care o ocupa acum, statul stabilea, dirija si controla consistenta si intensitatea miscarilor materiale, financiare si umane din economie.

Comunitatea dintre industrie si agricultura, ca de altfel a întregii economii, se fundamenta pe proprietatea socialista a statutului, care se racorda la mecanismul economic prin unitatile mari, gigantice. În agricultura, dominante erau unitatile de stat sau cooperatiste de mii si chiar zeci de mii de hectare. În industrie, se împlinea visul nutrit la începutul veacului de C.D.Gherea: "sirena" combinatelor, fabricilor si uzinelor chema la munca cohortele de muncitori (oraseni si navetisti) care, nu cu mult timp în urma, fusesera tarani si ramasesera în fond tot tarani pentru ca doar munca în industrie nu le putuse modifica si mentalitatile, asa dupa cum ar fi dorit comunistii.

Din aceasta cauza, legaturile pe fluxul integrator de piata dintre industrie-agricultura-industrie se desfasurau doar între unitatile de dimensiuni mari si foarte mari, a caror mobilitatea manageriala si de marketing era minima în cadrul planului de stat.

Raportul dintre industrie si agricultura a fost distorsionat chiar de procesul industrializarii, deoarece:

se avea în vedere dezvoltarea tuturor ramurilor industriale, dar si implementarea acestora în toate zonele tarii, obiective cu efecte monstruoase, adesea hilare prin cinism, când în zone eminamente agricole, lipsite de potentialitati concrete industriale (resurse naturale, forta de munca, piata etc.) apareau, peste noapte, de exemplu combinate siderurgice;

asimilarea progresului tehnic se realiza numai prin eforturi proprii si prin cultivarea spiritului creator autohton (apreciat a fi superior celui strain).

Întreaga economie, si în special agricultura, erau aliniate ritmului obsedant al industrializarii. De pilda, în cadrul investitiilor din economia nationala, investitiile pentru industrie erau pe primul loc, anual situându-se între 45-46%, uneori atingând si pragul de 50% . Sursele din productie pentru investitiile din industrie au slabit baza productiva din agricultura. Asa se face ca la cumpana dintre deceniile opt si noua ale secolului XX agricultura nu mai putea raspunde solicitarilor necesare sustinerii industriei.

A fost momentul când s-a atacat fondul de consum al populatiei. Din aceasta cauza, pe lânga multe altele s-a trecut la rationalizarea alimentelor de baza, pentru toata populatia tarii si pe tot parcursul ultimului deceniu comunist.



La începutul anului 1982, a fost introdusa în unele orase din provincie, rationalizarea pâinii, a fainii, a zaharului si a laptelui, iar în 1983, rationalizarea s-a extins aproape în întreaga tara, cu exceptia Capitalei. Ratiile lunare personale au fost reduse progresiv pâna într-atât încât, în preajma revolutiei din 1989, în unele regiuni ale tarii ajunsesera la un kilogram de zahar, un kilogram de faina, un pachet de margarina de 500 de grame si cinci oua

Surplusul la produse agroalimentare, peste nevoile de consum national, evident calculate artificial, era destinat exportului, iar veniturile dobândite din aceasta sursa acopereau imensele datorii generate de achizitiile externe pentru industrie.

Configuratia de ansamblu a economiei nationale în preajma evenimentelor din decembrie 1989 (tabelul 6) era industrial-agrara. Comunistii, în intervalul celor aproape cinzeci de ani cât au condus tara, au înclinat balanta în favoarea industriei. Dar, din perspectiva istoriei, aceasta inversare nu o putem aprecia ca fiind un merit eminamente comunist.

Tabelul 6

Anii

% din fondurile fixe ale economiei nationale

% din populatia ocupata a tarii

industrie

agricultura

industrie

agricultura

1950

19,46

10,6

12,0

74,1

1960

27,25

18,9

15,1

65,4

1970

35,48

15,9

23,0

49,1

1980

43,62

12,9

35,5

29,4

1989

47,46

16,8

38,1

27,5

Ritmurile si proportiile din economia interbelica prefigurau clar o astfel de situatie. De aceea, în mod cert, chiar si fara comunisti, România ar fi fost astazi tot o tara industrial-agrara, dar cu observatia ca altul ar fi fost peisajul economic national. Mai mult, dezvoltarea s-ar fi încadrat, ca si în perioada premergatoare ultimei conflagratii mondiale, în coordonatele modernismului de tip occidental si nu copiind modelul de tip sovietic.

3.3. A treia etapa

Este în perioada postcomunista, care aduce în prim plan masurile reformatoare, ce vizeaza schimbarea economiei de comanda, aproape în întregime etatizata, într-o economia libera, de piata.

În domeniul economic, spre deosebire de cel politic, schimbarea se face pe o perioada mai lunga de timp. Din aceasta cauza, în societatea supusa schimbarii, tranzitiei, decizia economica urmeaza, în general, celei politice. Pentru ca în societate nu se pot produce schimbari majore fara conflict (s.n.). acest fenomen, în economie, se manifesta prin scaderea potentialitatii, a eficientei. Iata de ce, puterea publica, prin politica sa economica, poate sa determine directia tranzitiei si, în acelasi timp, sa influenteze viteza ei.

Aplicând aceste aprecieri generale asupra triunghiului care stabileste pozitia puterii publice fata de raportul fundamental din economie, între industrie-agricultura, ajungem la urmatoarele concluzii definitorii pentru perioada de tranzitie:

Functia economica a statutului a fost supusa unei diminuari permanente, pe ansamblu lenta si în grade diferite de intensitate, pe anumite intervale de timp, domenii si sectoare de activitate, si chiar în cadrul acestora. Fortele care definesc si compun piata au avut o libertate îngradita (este adevarat crescatoare), din cel putin doua motive:

statul este înca cel mai mare agent al economiei, cu deosebire în industrie;

politica economica a fost racordata la cea sociala si nu invers.

În acest sens, mersul procesului de privatizare este edificator. Astfel, în prezent, agricultura este ramura economica cea mai privatizata. Datele statistice demonstreaza ca obiectivul de 80% privind pragul privatizarii în economie a fost atins si depasit numai în agricultura. Aici, linia dominanta a privatizarii a fost reconstituirea si constituirea dreptului de proprietate asupra pamântului. Dar, procesul în sine a fost, în acelasi timp, sectorial si secvential, întrucât la nivelul anului 1991 a cuprins fostele cooperative agricole de productie, iar numai dupa aproape un deceniu s-a extins si asupra fostelor întreprinderi agricole de stat. În industrie, privatizarea s-a înscris pe linia vânzarii capitalului social sau al activelor si a înaintat greu si sincopat, în special în unitatile gigantice din siderurgie, metalurgie, constructii de masini, deci în sectoarele prioritare din economia comunista.

Agricultura se supune mai greu totalitarismului decât industria. Este suficient sa comparam comportamentul acestei ramuri în doua perioade istorice distincte, opuse doctrinar:

- 1948-1962, perioada etatizarii, înfaptuita rapid în industrie, ca urmare a actului de nationalizare din 1948 si foarte greoi si pe întreg intervalul, în agricultura;

- 1990-prezent, perioada dezetatizarii, proces care, asa cum am aratat mai sus, a înaintat mult mai rapid si mai profund în agricultura decât în industrie.

Pe fondul progresului istoric obiectiv din economie, inclusiv cel de industrializare, proprietate funciara are tendinta de a se concentra în jurul familiei de agricultori. Exista aici o dubla motivatie:

- sociologica, acceptata si de economisti si, în multe cazuri chiar exagerata de acestia, se bazeaza pe "dragostea, atasamentul taranului român" fata de bunul sau cel mai de pret-pamântul.

- economica, mai greu sesizabila, are explicatii ceva mai ample si se bazeaza în buna masura pe faptele istorice, dar si pe aprecierile unor înaintasi. Istoric, s-a constatat ca pe masura evolutiei procesului de industrializare, în agricultura se produce o diminuare a marilor exploatatii funciare, simultan cu gruparea terenurilor în jurul familiilor de agricultori. Procesul este comun tuturor tarilor europene, deci si României. Principalele momente reformatoare din agricultura noastra, intervenite dupa, dar si pe masura industrializarii economiei (1864, 1921, 1945, 1991 si 2000) au dat câstig de cauza gospodariilor taranesti în fata marilor exploatatii agricole. Absolutizarea marii exploatatii de catre comunisti si sanctionarea ei ulterioara în cadrul procesului reformator actual demonstreaza caracterul obiectiv al acestui proces.

În reglarea raporturilor dintre industrie si agricultura puterea publica trebuie sa tina seama de o componenta socio-economica determinanta: familia de agricultori Gospodaria taraneasca, exploatatia dominanta în agricultura prezenta, este un agent al economiei cu o structura si un comportament cu totul aparte. Structura sa include doua componente simbiotice: familia si exploatatia agricola ca atare. Comportamentul aparte al gospodariei taranesti este dat de rolul determinant al familiei în conducerea, reglarea si sustinerea mecanismelor economice. În acelasi timp, mediul economic exterior gospodariei determina comportamentul familiei de agricultori. Astfel, într-un mediu economic favorizant progresului, deci activitatilor neagricole, inclusiv industriei, gospodaria dobândeste un caracter deschis pietei de forta de munca, cât si celei comerciale. În caz contrar, ea are tendinta de a se izola, deoarece va produce, cu deosebire, pentru propria familie.

Politica economica a determinat izolarea agriculturii fata de industria din amonte si din aval de ea. În economia totalitara, se stabilesc legaturi pe fluxul de integrare dupa schema: Marea unitate industriala furnizoare - Marea unitate agricola producatoare - Marea unitate industriala prelucratoare. Tranzitia a adus o modificare fundamentala pe acest traseu. Astfel, dupa aparitia si aplicarea legii nr.18/1991, care a determinat lichidarea marilor unitati agricole cooperatiste si reactivarea gospodariilor taranesti, ca exponente ale exploatatiilor mici si foarte mici din agricultura, legaturile amintite au urmat schema: Marea unitate industriala - Mica exploatatie agricola - Marea unitate industriala. Aceste legaturi sunt nefunctionale, sterile economic. Natura, care în multe cazuri, explica fenomenele economice, ofera un exemplu tipic: produsul rezultat din încrucisarea unei cabaline, fie si din rasele superioare, si un magar, nu poate fi decât steril. Iata un exemplu si din economie. Înainte de 1989, uzina Tractorul Brasov, intra în parteneriat cu unitatile agricole beneficiare prin intermediul a 41 de baze judetene, de aprovizionare desfacere specializate. Deci, relatia era de la Marea unitate industriala la Marea unitate agricola, cu observatia ca legaturile dintre acestea erau armonizate printr-o structura tot de mari dimensiune. Astazi, aceeasi uzina si în aceeasi pozitie de lider national în productia de tractoare si masini agricole se adreseaza direct celor 4,6 milioane de tarani cu gospodarii agricole. De altfel, în aceeasi situatie se afla întreaga industrie producatoare de input-uri pentru agricultura. Relatiile se desfasoara deci pe schema: Mare - Mic - Mare. Pe acest fundal relational au loc si alte fenomene economice si sociale negative:

deschiderea foarfecelui preturilor în defavoarea agriculturii si escaladarea tensiunilor sociale (greve, proteste, marsuri) din parte muncitorilor industriali:

stocarea productiei de catre tarani.

Activitatile de management si marketing, care, în fond, definesc statutul autonom al agentilor economici pe o piata libera, se manifesta diferit

- managementul se subordoneaza puterii publice, în virtutea statutului acesteia de proprietar majoritar în economie (în domeniul public si privat de stat din agricultura). Ca atare s-a produs translatarea din economia de comanda a multor tehnici si metode de conducere dictatoriale. În fapt, managementul în perioada de tranzitie, a fost mai mult cosmetizat decât schimbat;

- marketingul, eliberat de tutela planului centralizat al statului, a intrat sub umbrela totala a agentilor economici. De aceea, legaturile de marketing de natura materiala, financiara, economica dirijate si controlate prin plan de catre statul comunist au cazut din vârful triunghiului catre baza acestuia prin realizarea lor, în mod direct, între agentii economici, indiferent de marimea si profilul acestora.

Iata paradoxul situatiei !

Marketingul, propriu unei economii libere este formulat si condus de un management dependent de puterea publica, dar incapabil sa-si impuna interesele, deoarece îi lipseste instrumentul de manifestare: planul.

La un deceniu dupa evenimentele din decembrie 1989, profilul economiei nationale îsi mai pastreaza caracterul industrial-agrar dobândit de regimul anterior. Astfel, în produsul intern brut, la nivelul anului 1997, industria detinea o pondere de peste 35%, iar agricultura, de aproape 18% (fig.1).

Sursa: Anuarul statistic al României 1998

Cum era si de asteptat, reforma a determinat o scadere a productiei în toate sectoarele de activitate (fig.2). În fapt, pe tot intervalul tranzitiei, productia industriala, ca de altfel a tuturor ramurilor neagricole, s-a situat sub pragul celei realizate în anul 1990. În agricultura, productia a avut un caracter sinusoidal, cu oscilatii mari de la o perioada la alta, ceea ce demonstreaza dependenta ei ridicata fata de influenta aleatorie a factorilor naturali.

Sursa: Anuarul statistic al României 1998

Industria a suportat mai greu socul schimbarilor, fapt ce a condus la mutatii structurale semnificative în economie.

În industrie, efectele negative induse de reforma au fost asa de puternice, încât au anulat eficienta în productie, pe care ar fi trebuit sa o aduca fondurile de investitii, fonduri care au fost crescatoare din 1994 si mult mai mari fata de cele din agricultura, unde au fost descrescatoare dupa 1994 (fig.3).

Sursa: Anuarul statistic al României 1998

Dar, cea mai contradictorie evolutie s-a înregistrat între indicatorii demografici si cei de forta de munca. Astfel, dupa ce populatia României, încet dar sigur s-a urbanizat, în ultima vreme forta de munca din industrie se reduce, iar cea din agricultura creste (tabelul 7).

Tabelul 7

Evolutia populatiei pe medii sociale si a fortei de munca din industrie si agricultura

Anii

Structura populatiei pe medii sociale

structura fortei de munca activa pe ramuri economie

urban

rural

industrie

agricultura

1990

54,3

45,7

-

-

1991

54,1

45,9

-

-

1992

54,3

45,7

31,6

32,2

1993

54,5

45,5

30,1

35,2

1994

54,7

45,3

28,8



35,6

1995

54,9

45,1

28,6

33,6

1996

54,9

45,1

29,2

34,6

1997

55,0

45,0

27,2

36,8

Sursa: Anuarul statistic al României, 1998

Consideram ca, dintre acesti indicatori, pentru viitor numai populatia urbana îsi mentine trendul crescator, indiferent de structura pe ramuri a economiei nationale. Industria a determinat declansarea procesului de urbanizare si a influentat mersul acestui proces pe parcursul ultimilor 150 de ani. Astazi sarcina urbanizarii este dublata si de celelalte ramuri si activitati socio-economice neagricole

Depasirea actualei crize si relansarea economica a României va determina scaderea fortei de munca în agricultura (proces invers celui actual). În industrie însa, procesul de diminuare a fortei de munca va înregistra pentru mult timp cote din ce în ce mai mici. Sporirea fortei de munca ocupata în industrie este posibila numai dupa ce se produce relansarea efectiva a productiei.

*

3.4. Scenarii de formare a profilului economiei nationale

Pornind de la precedenta analiza istorica (mai îndepartata sau mai apropiata zilelor noastre), precum si de la practica mondiala privind raportul între industrie si agricultura, am identificat trei scenarii posibile de evolutie a profilului economiei nationale:

3.4.1.Profilul agrar-industrial

Este sustinut, din perspectiva istorica, de realizarile în domeniu de pâna la Cel de al Doilea Razboi Mondial, dar si de nenumaratele curente de gândire: samanatorismul, poporanismul, taranismul si de personalitati economice de marca: I. Ionescu de la Brad, N. Iorga, V. Madgearu.

Spre un asemenea profil evolueaza si tendintele din perioada de tranzitie, care lasa de înteles ca, într-un viitor nu prea îndepartat, agricultura va fi preponderenta în economia nationala a României.

Experienta mondiala aduce si ea în prim-plan, exemplul clasic al unui stat agrar-industrial, respectiv Danemarca, tara moderna, în plina dezvoltare economica. Faptul de a fi un stat agrar-industrial nu o împiedica sa faca parte din U.E. alaturi de alte state puternic industrializate.

În acest scenariu, Prof.dr. O.Parpala imagineaza urmatoarea schema de lucru, pornind de la ideea ca agricultura, adecvata conditiilor de productie din România, trebuie considerata ramura de baza a economiei

În acest context, el are în vedere organizarea, în primul rând, în amonte de agricultura a unor ramuri industriale producatoare de mijloace de productie necesare acestei ramuri: tractoare, masini si unelte agricole, îngrasaminte chimice, erbicide, pesticid., precum si productia de energie-combustibil si electricitate. Se considera ca, în actualele conditii, România dispune de toate materiile prime necesare fabricarii acestor mijloace de productie moderne, în cantitatile strict reclamate de nevoile agriculturii românesti.

În al doilea rând, se impune organizarea ramurilor aflate în aval de agricultura, adica a ramurilor a caror dezvoltare se bazeaza pe prelucrarea superioara (industriala) si valorificarea resurselor productive obtinute în agricultura.

La toate acestea trebuie sa se adauge în amonte si/sau în aval de agricultura:

- transporturile de tot felul, dar mai ales cele terestre (feroviar si auto) si cele fluviale (mai ales dupa legarea - pe Dunare - a Marii Nordului cu Marea Neagra, prin canalul Dunare-Marea Neagra), pentru a facilita buna aprovizionare cu materii prime a industriei, cu utilaje a agriculturii si desfacerea în conditii optime a produselor agricole;

- constructiile, mai ales productive, care vor trebui sa ia o mare dezvoltare la sate, în vederea cresterii animalelor si depozitarea produselor agricole;

- serviciile, pentru ca orice locuitor (inclusiv cel de la sate) sa se bucure de o asistenta tehnica de înalta calificare, în toate treburile gospodariei sale.

Realizarea unei asemenea structuri - pe care o socoteste optima - a economiei românesti nu va fi o "treaba usoara si va necesita timp", datorita dezechilibrelor create ca urmare a politicii de industrializare fortata. Dar, cu timpul, o îndrumare competenta a economiei românesti poate asigura o integrare rationala a acesteia în procesul de diviziune internationala a muncii.

În concluzie, Prof.dr. O.Parpala considera ca prin adoptarea acestui scenariu se poate realiza organizarea unei agriculturi moderne si rentabile, care ar urma sa satisfaca nu numai nevoile de consum alimentar al populatiei si nevoile productive ale industriei prelucratoare, dar si disponibilitati pentru export (cerute în toata lumea, indiferent de gradul de dezvoltare a tarilor partenere). În acest fel România ar putea sa-si faca reintrarea în rândul marilor exportatori de produse agricole.

3.4.2. Profilul industrial-agrar

Este modelul economic dobândit în "epoca" comunista si mentinut în toata perioada de tranzitie. Adeptii acestui model, dintre care cei mai reprezentativi au fost liberalii (daca avem în vedere perioada ante si interbelica), s-au bazat pe truismul ca progresul economic de ansamblu este conditionat de progresul din industrie. Pe plan mondial si european, acest model este propriu în aproape toate tarile dezvoltate economic.

Reformarea economiei românesti dupa 1989 a determinat comprimarea productiei în toate sectoarele de activitate, si cu deosebire în industrie. Data fiind dezvoltarea sa fortata din perioada totalitara, s-a prefigurat aparitia, într-un viitor nu prea îndepartat, a unei posibile schimbari în raportul ierarhic dintre industrie si agricultura.

Dar în perioada urmatoare tendintele actuale nu pot avea o evolutie lineara si iata de ce:

experienta istorica releva ca orice reforma are o perioada de manifestare determinata în timp (mai lunga sau mai scurta), deoarece, ca si crizele, carora le urmeaza sau peste care se suprapun, se produce în mod ciclic. Deci, nici reforma actuala nu poate fi prelungita la nesfârsit, ea are o finalitate.

daca luam ca model legile din natura, proprii în multe cazuri si celor din economie, exista un prag obiectiv de comprimare a unui obiect, respectiv a productiei. Depasirea acestui prag, în fizica, înseamna explozie, iar în economie, prabusirea sistemului. O atare situatie este exclusa, pentru moment, în agricultura, dat fiind insularizarea sa fata de întreaga economie, mai ales ca urmare a slabiri legaturilor cu industriile din amonte si aval de ea. Caracterul autarhic al productiei din gospodariile taranesti, dominante în peisajul agricol contemporan, determina un grad ridicat de autonomie a întregii ramuri într-un mediu economic general supus tensiunilor reformatoare. În industrie însa, presiunile reformatoare sunt înca în derulare si se pare ca nu au atins punctul critic de maxima intensitate. Dar, în eventualitatea atingerii acestui punct (ceea ce este foarte probabil daca se pastreaza metodele actuale de privatizare) agricultura îsi va continua mersul sau independent, ceea ce va reprezenta o sansa sigura de relansare ulterioara a industriei.

tendinta si ritmul mobilitatii populatiei pe medii sociale sunt inevitabil orientate spre urbanism facând inoportuna si chiar imposibila migrarea spre rural a actualei populatii industriale. Este utopica, daca nu fantezista, parerea ca agricultura poate sa mai polarizeze, în ritmurile precedente, întreaga forta de munca industriala disponibilizata. În fapt, somajul se manifesta în rural, deopotriva cu cel din urban. Totodata, veniturile, precum si conditiile de viata ale orasenilor au fost si sunt indiscutabil superioare celor ale taranimii. Întoarcerea la sate, chiar si a persoanelor somere la oras si cu proprietati funciare în rural, este perceputa, la nivelul familiilor în cauza, ca un act decizional extrem de dramatic. Iata de ce parte din familiile de oraseni, aflate într-o asemenea situatie refuza re-ruralizarea lor.

În concluzie, toate cele aratate mai sus sunt cauzele care exprima si sustin continuarea modelului industrial-agrar din economie.

Dar, spre deosebire de comunism, în democratie vor rezista acele ramuri si activitati cu o profitabilitate corespunzatoare eforturilor consumate. Pornind de la acest criteriu, prin sistemul normativ juridic, economic, financiar sau fiscal, dar si prin cadrul institutional administrativ politica economica promovata de puterea publica are competenta de a asigura un mediu economic fertil intensificarii legaturilor între industrie si agricultura. În acelasi timp, actiunile de politica economica trebuie sa puna accent în procesul dezvoltarii economice generale pe acele ramuri si sectoare industriale care asigura promovarea progresului tehnic national. Evident, tabloul structural de ramura, atât în industrie, cât si în agricultura, va înregistra modificari substantiale în urma procesul reformator de dezetatizare a economiei. Sanctionarea unei întreprinderi sau ramuri economice (mai vechi sau mai noi, mai mare sau mai mica, care foloseste resurse materiale nationale sau straine, care produce pentru intern sau pentru extern etc.) va fi dictata de piata, în functie de calitatea propriului act decizional.

3.4.3. Societate informatizata

Se bazeaza pe acceptiunea generala ca viitorul apartine informatizarii. O astfel de societate este fundamental diferita de modelele clasice, traditionale, tratate anterior. O opinie pertinenta privind "instaurarea" acesteia se regaseste în lucrarile lui A. Toffler.

În acest sens, autorul foloseste termenul metaforic de Val, prin care delimiteaza nu atât în timp, cât mai ales în ceea ce priveste caracteristicile economice, sociale, culturale, trei etape, "valuri". Elementele lor identificatorii, dupa cum apar în lucrarea Razboi si antirazboi (Ed. Antet, 1995), sunt prezentate mai jos:

Civilizatia Primului Val a fost, si înca mai este, inexplicabil atasata de pamânt. Indiferent de forma locala pe care si-o asuma (.) reprezentantii sai, ea este un produs al revolutiei agrare. Chiar si astazi, multimi de oameni traiesc si mor trudind solul neînduplecat, la fel cum faceau si stramosii lor

Originile civilizatiei din Al Doilea Val se afla în disputa. Unii istorici îi urmaresc originile pâna în perioada Renasterii sau chiar mai departe. Da, hotarâtor a fost momentul primei aplicari economice a masinii cu abur si al începutului proliferarii fabricilor în Marea Britanie, Franta si Italia. Ţaranii au început sa se mute la oras. Idei noi si îndraznete intrau în circulatie: ideea de progres; strania doctrina a drepturilor individuale; notiunea rousseauista a contractului social; laicismul; despartirea bisericii de stat (.).

Multe dintre aceste schimbari erau propulsate de un nou mod de creatie a averii - productia în fabrica. (.) s-a format un sistem compus productia de masa, învatamântul masa, mijloacele de informare în masa, toate conexate si slujite de institutii specializate - scoli, corporatii si partide politice. Pâna si structura familiei s-a modificat, de la marea gospodarie în stil agrar, unde locuiau laolalta mai multe generatii, la nucleul familial, restrâns la strictul necesar, tipic pentru societatile industriale (.).

Industrializarea a dus la expansiunea pietelor nationale, însotita de ideologia nationalismului.

Natiunile din Al Treilea Val vând lumii informatii si inovatii (s.n.), management, cultura superioara si populara, tehnologii avansate, software, educatie, instruire, asistenta medicala si alte servicii. (.)

În economiile pe baza cerebrala ale celui de Al Treilea Val, productia de masa (.) constituie deja o forma demodata. Productia de-masificata - serii scurte de produse înalt-specializate - reprezinta noul cap de pod al fabricatiei. Desfacerea pe piata de masa cedeaza locul segmentarii pietelor si "marketing-ului pe particule", în paralel cu schimbarea productiei. Serviciile prolifereaza. Bunurile patrimoniale intangibile, ca informatiile, devin resursa-cheie. Muncitorii nepriceputi sau necalificati ramân someri. (.).. Mass-media se de-masifica în paralel cu productia, iar retelele TV gigantice se comprima, odata cu proliferarea noilor canale. si sistemul familial se de-masifica: familia de tip nucleic, cândva standardul modern, devine o institutie minoritara, în vreme ce prolifereaza formulele cu un singur parinte , cuplurile necasatorite, familiile fara copii si celibatarii.(.)

Acest fenomen creeaza o nevoie rapace de computere, retele de telecomunicatii digitale si noi mijloace de informare (s.n.). (.)

De fapt, economia celui de Al Treilea Val opereaza cu viteze atât de mari, încât furnizorii pre-moderni abia mai pot tine pasul. (.) În cele din urma, tehnologia lor bazata pe cunostinte, înalt capitalizata, va prelua numeroase sarcini care le revin în prezent tarilor cu mâna de lucru ieftina, urmând a le îndeplini mai repede, mai bine si mai ieftin.

În ultimii zece ani, societatea româneasca a fost prinsa în vârtejul ametitor al schimbarii. Furtuna, departe de a se potoli, pare sa-si adune noi forte. Schimbarea îsi rostogoleste talazurile peste industrie si agricultura, oras si sat, muncitori si tarani, clasa politica si electorat. Adultul de astazi, crescut si format la izvoarele societatii socialiste "multilateral dezvoltate", percepe acest tavalug, dar mai ales "roadele" sale, prin prisma modelelor istorice trecute. Noul, simbolizat metaforic de computere, apartine generatiei tinere. Cele peste trei milioane de computere intrate pe piata româneasca dupa decembrie 1989, releva, pe lânga disponibilitatea catre nou, cu deosebire a tinerilor, mobilitatea extraordinara a societatii noastre spre trepte calitativ superioare.

În acest context, politica economica, cu deosebire cea agrara, poate adopta un model nou de dezvoltare generala, dupa urmatoarea schema:

construirea unui sistem informatizat unitar al pietelor input-urilor si output-urilor agricole;

fixarea punctelor de informatie, la nivel de comuna si ulterior, la nivel de sat sau exploatatie agricola, integrate fluxurilor comerciale de piata;

conectarea punctelor de informatie la un centru de comanda, dar si interconectarea între ele;

dublarea punctelor de informatii cu operatori privati de piata, care sa asigure circulatia operativa si eficienta a fluxurilor comerciale pe filierele integrate.

Realizarea, dar si fezabilitatea unui astfel de model sunt garantate de: efortul investitional relativ mai mic decât sprijinul financiar acordat în prezent agriculturii; posibilitatea recuperarii fondurilor investite printr-o actiune ulterioara de privatizare a sistemului; atragerea în sistem a tinerilor economisti agrari, proaspeti absolventi de facultate, înarmati cu înalte cunostinte de specialitate, dar a caror utilitate sociala este înca discutabila; nevoia modesta de spatii de functionare, spatii care în mediul rural pot fi foarte usor identificate si amenajate în cadrul constructiilor social-culturale cu un grad redus de utilizare sau chiar abandonate.



Georgescu V., Istoria ideilor politice românesti (1369-1878), Colectia istorica Ion Dumitru, Verlag, Munchen, (1987), p.201.

Barbulescu M., Deletant D., Hitchins K., Papacostea S., Teodor, P., Istoria României, Ed. Enciclopedica, Buc., (1998), p.390.

Georgescu V. op.cit, p.202.

Constantinescu N.N., Istoria gândirii economice românesti, Ed. Economica, Buc., (1999), p.141

Constantinescu N.N. - Op.cit, p.27

Constantinescu N.N. - Op.cit, p.27

Constantinescu N.N. - Op.cit.,p.27

Dumitru N., Manea N., Nita C., Pascu A., Trandafir A., Trandafir M., Istoria românilor, Ed. Humanitas, Buc., (1999), p.110.

Barbulescu M. si colab., op.cit., p.392.

Barbulescu N. si colab. - op.cit., p.393.

Madgearu V., Agrarianism, capitalism, imperialism, Ed. Economistul S.A., Buc., p.101.

Madgearu V. - op.cit., p.101.

Madgearu V., Cu privire la raporturile economiei româno-germana, Facla, (1939), 2197.

Barbulescu M. si colab. - op.cit., p.427.

Barbulescu M. si colab. - op.cit., p.427.

Nicolae-Valeanu I, Problema agrar taraneasca între cele doua razboaie mondiale, în lucrarile lui Virgil Madgearu, din volumul Profesorul V. Madgearu", Ed. Academiei R.S.R., Buc., (1987), p.161.

Madgearu V., Economia industriala, Curs litografiat, (1933/1934), p. 11,12.

Madgearu, V., La politiqoe economique exterieure de la Roumanie (1927-1938), Buc., (1939), p.20.

Malinschi V., Evocari bibliografice, lucrare publicata în volumul Profesorul Virgil Madgearu - evocari, studii, Ed. Academiei R.S.R., Buc., (1987), p.52.

Georgescu V. - op.cit., p.202.

Georgescu V. - op.cit., p.202.

Dictionarul enciclopedic al limbii române, vol. I, p.139.

Barbulescu M. si colab. - op.cit.,p.394.

Constantinescu N.N. - op.cit., p.176.

Dobrogeanu-Gherea C., Neoiobagia, Ed. Socec, Buc, (1910), p.370-371.

Dobrogeanu-Gherea C., Neoiobagia, Ed. Socec, Buc, (1910), p.426.

Muresan M. - op.cit., p.305.

Barbulescu M. si colab. - op.cit., p.424-425.

Djuvara N., O scurta istorie a românilor, Ed. Humanitas, Buc., (1999), p.172.

Barbulescu M. si colab. - op.cit., p.440.

Giosan N., Ceausescu I. , Gheorghiu,M., Agricultura socialista a României, Ed. Politica, Buc., (1983), p.79.

Muresan Maria, Muresan D. - op.cit., p.239

Barbulescu N. si colab. - op.cit., p.545

Toffler A., Razboi si antirazboi, Ed. Antet, Buc., (1995), p.31

Parpala O., Economia agriculturii sau politica agrara la români, A.S.E., Buc., (1995), p.37,38











Document Info


Accesari: 8483
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )