Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























TEORII ALE EVOLUTIONISMULUI SOCIOLOGIC

sociologie




TEORII ALE EVOLUŢIONISMULUI SOCIOLOGIC







Ca prima solutie, declarat preponderent stiintifica īn interpretarea realitatii sociale, pozitivismul a fost urmat, īn ordine istorica, de organicism. Īntemeietorul acestei orientari a fost H. Spencer, care a lansat īn circuitul stiintific analogia dintre mediul social si organismul biologic; aceasta teza va domina gāndirea sociala a īntregului secol al XIX-lea.

Interpretānd societatea ca o prelungire a lumii organice H. Spencer, prin perspectiva integratoare deschisa īn abordarea socialului, este autorul primei tipologii sociale si fondator al curentului cunoscut īn sociologie sub numele de evolutionism organicist.

Ca varianta (īn multe privinte) a pozitivismului sociologic organicismul evolutionist al lui H. Spencer defineste geneza si rolul legilor care guverneaza evolutia sociala plecānd nu de la aspectele spirituale, ci de la datele concrete oferite de antropologie, biologie, istorie, morala, psihologie si cosmologie. Pe baza acestui material faptic a formulat principiul conform caruia toate fenomenele sunt un rezultat al miscarii si transformarii materiei aflate sub impactul a doua tendinte diametral opuse: tendinta de omogenizare si cea de eterogenizare. Dezvoltarea presupune transformarea omogenului īn eterogen, proces valabil īn toate domeniile Existentei. Legea fundamentala a īntregii Existentei este evolutia, care vizeaza integrarea unor elemente disparate īntr-o unitate functionala; complexitatea dezvoltarii comporta, īnsa, si momente episodice de involutie si de stagnare, caracterizate prin disolutie.

Ca parte componenta a Universului, societatea se subordoneaza acelorasi prin 616d34g cipii de functionare care explica atāt existenta indivizilor, cāt si a colectivitatilor. Societatea este treapta cea mai complexa de existenta a organismului viu, īntre care se pot stabili 5 tipuri de analogii: 1) atāt corpul animal, cāt si organismul social sunt rezultatul cumularii progresive, a unor componente de ordin material si functional, avānd ca efect cresterea dimensiunilor si a complexitatii lor; 2) Evolutia, prin diferentierea treptata a indivizilor, impune necesitatea unei structuri care sa faca posibila integrarea partilor componente īntr-un tot functional; 3) Ca si functiile corpului biologic, cele ale corpului social se diferentiaza, evoluānd catre specializari foarte riguroase pe baza carora se alcatuiesc corpuri profesionale distincte. Ele prefigureaza aparitia claselor sociale; 4) Organismul social, ca si cel biologic, are o viata mai mare decāt a celulelor care īl compun: Franta, de exemplu a existat si acum cāteva sute de ani, dar compusa din alte elemente decāt cele de azi; 5) si organismul social si cel animal prezinta doua tipuri de corelatii:corelatii functionale īntre parti si corelatii īntre toate acestea si structura generala a organismului, care impune unele cerinte functionale globale. Īn acest sens, la nivelul societatii, tendinta proprie fiecarui individ de a se dezvolta, pentru a nu limita cadrul de afirmare a celorlalti, necesita un echilibru de structura prin corelarea functiunilor diferite si complementare la nivelul ansamblului funtional. Societatea nu se reduce la suma indivizilor, ci la totalitatea tipurilor de interdependente care confera permanenta si eficienta relatiilor dintre indivizi, similare cu relatiile energetice dintre tesuturile unui organism.

Din punct de vedere structural, societatea umana a parcurs doua faze distincte:

faza militara: caracterizata prin promovarea unor constrāngeri institutionale īn scopul realizarii coeziunii sociale. Unitatea sociala, profund dependenta de conditiile mediului, este un rezultat al colaborarii obligatorii īn aceasta perioada si presupune subordonarea neconditionata a indivizilor fata de vointa conducatorilor. Conformismul este modelul comportamental al tipulsui militar īn care socializarea se realizeaza prin preluarea mecanica a valorilor sociale de catre fiecare membru al colectivitatii sociale. Solidaritatea de grup are o motivatie supraindividuala si se relizeaza prin metode coercitive; de aceea are o finalitate conservatoare.

Faza (tipul) de societate militara este exemplificata prin invocarea preocuparilor de polarizare a tuturor activitatilor īn raport cu o mentalitate cazona devenita coextensiva spatiului social din: Sparta, Egipt, Rusi, Peru. Structura sociala din aceste societati definea īmpartirea populatiei īn militari (razboinici) si patura sociala care asigura subzistenta (muncitori, mestesugari, agricultori, sclavi). Aceasta dihotomie, valabila la nivelul structurii sociale, se regaseste la nivelul economic sub forma tipului latifundiar de proprietate, iar la nivel organizational sub forma "legitimarilor" institutionale care asigura obedienta īntregii societati fata de autoritatea unui stat centralizat. Instrumentul principal prin care se exercita si se conserva autoritatea centrala īl constituie controlul social total: acesta distribuie si redistribuie īn permanenta statusurile sociale īn scopul mentinerii "distantelor" sociale, a inegalitatilor sociale, care pot asigura o "evolutie" a mentalitatilor sociale dominante: conformismul, acceptarea, rutina, loialitatea. Īn acest mod se poate cultiva convingerea ca toate conditiile prezente sunt "naturale si lipsite de alternativa". Inocularea unei astfel de mentalitati a condus, īnsa, la descurajarea initiativei prin excesiva dependenta fata de autoritatea "īn exercitiu" si la un curent de opinie profund defavorabil fata de "inovatie", inclusiv fata de inovatia organizatorica.

faza industriala a societatii a promovat tipul industrial ca reprezentant al unor optiuni valorice, fundamental diferite. Diversificarea activitatilor cu caracter economic, implicānd din ce īn ce mai mult initiativele individuale si capacitatea de creatie a acestora a antrenat deplasarea accentului de la structurile de grup la autoritatea indivizilor. Societatea industriala este, astfel, o societate descentralizataīn care autoritatea este mai difuza, iar cooperarea dintre indivizi are un caracter voluntar. Īntarirea rolului initiativelor particulare a facut posibila aparitia unei structuri profesional-organizatorice īn masura sa coordoneze activitatile economico-industriale fara sa se mai subordoneze intereselor exclusive ale statului. Īn aceasta faza, rolul statului este acela de a-I garanta cetateanului drepturile si libertatile sale fundamentale. Pledānd pentru restrāngerea atributiilor statului si cresterea gamei libertatilor individuale. H. Spencer considera ca "statul exista īn profitul indivizilor". Ca faza superioara de evolutie a societatii umane, societatea industriala nu se poate dispensa de structurile fazei militare, datorita amenintarilor exterioare. De aceea, atāta timp cāt exista amenintarea razboiului, un minim de constrāngeri sunt necesare si īn societatea industriala pentru a-i asigura protectie normativa īn vederea functionarii ei eficiente. Disparitia totala a razboiului ar face posibila anihilarea oricarei tendinte conservatoare, de īntoarcere la o societate bazata pe constrāngere.

Facānd referire la cultura vremii sale, H. Spencer, īn ordine cronologica, da exemplul societatilor "sensibile" fata de problematica industrializarii (Atena, orasele hanseatice, Olanda, SUA, Anglia), īn care "coordonarea" de catre o "forta centralizata" a fost īnlocuita printr-o autoritate de tip nou care-si realizeaza obiectivele prin "cooperare". Īn acest mod, explica H. Spencer, controlul centralizat poate fi substituit cu mai multa eficienta prin autoreglare si descentralizare, varietatea credintelor permitānd constituirea unor organizatii voluntare īn care ierarhiile sociale sunt constituite nu pe baza statului mostenit, ci a meritului ceea ce de-abia īn 1958 M. Joung va considera legitim prin formula "meritocratiei"13. Īn societatea industriala (cea a viitorului) ca dominanta este recunoscuta doar autoritatea productiva, nu cea constrāngatoare, adica relatiile de cooperare (partnership), afirmarea si finalizarea convingerilor individuale, tendinta inovatiei si mobilitatea sociala. Modelul societatii industriale propuse de H. Spencer este cel al Angliei victoriene, la care poate accede fiecare societate prin raportarea la "modelul englez de dezvoltare sociala". Acest "unic" model de dezvoltare sociala trebuie sa polarizeze eforturile tuturor societatilor care doresc sa se sincronizeze cu proportiile si ritmurile evolutiei spre "modernitate", pe care H. Spencer o identifica, īn mod neechivoc, cu "modelul englezesc" de dezvoltare.

Depasind sfera problematicii sociologiei, h. Spencer face si unele recomandari liberalismului vremii sale: "Functia liberalismului īn trecut era de a pune o limita puterii regilor. Rostul adevarului liberalism īn viitor va fi de a pune o limita puterii Parlamentului".

Īn rezumat, H. Spencer prin "formula pozitivism-evolutionista a stiintei sociale" intentioneaza o orientare a cercetarii sociale spre un demers "metodic, urcānd de la cauzele apropiate la cauzele īndepartate si coborānd de la efectele prime la cele secundare si tertiare" . Īn acest context, fundamentele stiintei sociale se constituie prin analogie metodologica cu celelalte stiinte, deja legitime din punct de vedere al criteriilor epistemologice īn vigoare. Ca referential epistemologic se propune biologia, care ne conduce la ideea conform careia societatea este un agregat uman complex ale carui proprietati sunt o sinteza (nu o suma) a proprietatilor partilor. Societatea reprezinta o calitate organizatorica distincta fata de o simpla īnsumare a partilor. Ipoteza acestei conceptii o constituie omologia structurala īntre toate componentele cosmosului, īn raport cu care societatea reprezinta o forma concreta de manifestare.



Analogia metodologica se poate rezuma īn urmatorele aspecte: 1) procesul generator de schimbare īl constituie cresterea, progresiva, a masei, respectiv a celor ocupati nemijlocit īn activitati sociale; 2) schimbarea eficienta se realizeaza prin diferentierea "naturala" a partilor si complicarea structurilor care impune recunoasterea unor noi functiuni, respectiv antreneaza o "specializare functionala crescānda"; 3) interdependenta se releva ca singura varianta de relationare a partilor rezultate din diferentierile structurale generate de evolutie, cu noile exigente functionale promovate de sensul dezvoltarii ireversibile; 4) cel mai important element īn rentabilizarea raportului dintre structurile organizatorice si sistemul social global īl constituie constanta functiilor care asigura echilibrul dinamic al īntregului spatiu social.

Consecintele considerarii principiilor sociologice ca facānd parte din aceeasi clasa valorica cu principiile stiintei biologice, coreleaza cu niste dificultati generale, dupa cum urmeaza: 1) variabilitatea umana reclama cercetarea raporturilor dintre "proprietatile umane" si proprietatile "enviromentale", exigenta care este compatibila numai cu prerogativele epistemico-metodologice ale sociologiei. Raportarea la reperele praxiologice ale situatiei confera cunoasterii sociologice un caracter de relativitate; 2) necesitatea debarasarii cercetatorului social de "habitudinile de gāndire din studiul fenomenelor mai simple", pentru a atinge "acea indiferenta linistita" pe care o abordeaza cercetatorii din fizica sau chimie; 3) depasirea "riscului epistemologic" pe care-l reprezinta apartenenta sociologului la propriul obiect de studiu (societatea): "apartinānd unei natiuni, unui grup social, unei rase, el nu se poate feri de prejudecati, interes personal atunci cānd este un tip mediocru, iar cānd este un tip exceptional, nu reuseste decāt imperfect" .

Īn afara acestora, H. Spencer mai enumera si alte . dificultati cu caracter special: "alcatuirea sociala . e asa de compacta īncāt nu poti lucra asupra unei parti fara sa atingi mai mult sau mai putin toate celelalte parti ( . ) nu exista nici un fenomen care sa nu-si aiba originea īn fenomenele vietii omenesti individuale" . Aceste elemente pledeaza pentru renuntarea la analizele de tip cauza-efect, īn favoarea generalizarilor statistice, care si-au dovedit pertinenta stiintifica īn cercetarile sociale unde se "lucreaza cu o uniformitate aproximativa" generata de faptul ca societatea este o realitate "superorganizata". Superorganizarea, īn conceptia lui H. Spencer, este o limita "naturala" a cresterii organice si a agregarii sociale: "Oamenii nu se ridica la starea de agregat social, decāt cu conditia de a se crea īntre ei inegalitati sociale īn ceea ce priveste autoritatea, precum si actiunea unui organism care face supunerea obligatorie" . Dincolo de aceasta limita apare o situatie conflictuala īntre cele douamari "paliere" ale realitatii sociale organizate: palierul coordonator si cel coordonat. Caracteristica societatii 2industriale", aceasta stare conflictuala (contradictie) releva existenta, la nivelul coordonator a unui sistem operational operativ (executiv) si a unuia regulativ care cuprinde dimensiunile: organizationale, administrative, juridice, ecleziastice. Legea fundamentala a naturii fiind adaptarea, ea se manifesta si īn viata sociala, cu precizarea ca adaptarea sociala este produsul unui proces cu un pronuntat continut psihologic, fapt care explica diferentierea spatiului social īntr-un "corp social" si un "corp politic". Īn plan practic, aceste doua "corpuri" au institutionalizat doua principale forme adaptive la fenomenalitatea sociala: coordonarea si cooperarea. Comparāndu-le pe criteriul "eficientei sociale" (functionale), H. Spencer considera ca la "progresul social" cooperarea a contribuit mult mai mult decāt coordonarea. Alternanta dintre coordonare si cooperare īn viata sociala concreta demonstreaza faptul ca evolutia sociala este stadiala, are ca sens progresul social, se realizeaza prin trecerea de la o omogenitate indefinita si incoerenta, la o eterogenitate definita si coerenta.

O varianta a organicismului o constituie "darwinismul social" care a mers mai departe cu analogia societate - organism biologic, introducānd īn explicarea vietii sociale legi proprii biologiei. Astfel, "lupta pentru existenta" de exemplu, sau "lupta interspecifica" si "intraspecifica" aplicate la spatiul social au condus la depasirea orizontului de legitimitate epistemica a sociologiei. De aceea, ne rezumam doar la a aminti pe reprezentantii sai cei mai importanti: E. A. Lange, O. Ammon, L. Woltman (Germania), L. Gumplovicz, G. Ratzenhofer (Austria), G. Vacher de Lapioge (Franta), W. G. Summer (SUA), M. Vaccaro (Italia).

Alfred Espinas a propus o varianta a organicismului bazata pe extrapolarea mecanica a caracteristicilorexistentei animale asupra vietii sociale vorbind de "societati animale". Diferenta dintre viata sociala si convietuirea animala este una de grad, ambele fiind susceptibile de o clasificare pe trei niveluri de complexitate: 1) societati de nutritie; 2) societati de reproducere; 3) societati ale vietii de relatie. Fiecare nivel superior valorifica functiunile nivelului care īl precedeaza: "societatea de realatiune e totdeauna grefata pe societate de reproducere care, la rāndul ei, e grefata pe cea de nutritie". Societatea umana se intemeiaza pe patrimoniul de idei, prin prisma carora toate celelalte functiuni pot fi tinute sub control, ea devenind, īn final un "organism de idei".

Cu valoare istorica, gāndirea lui A. Espinas a oferit cāteva sugestii pentru formularea premiselor neoevolutionismului.

Spre deosebire de pozitivism, preocupat cu precadere de descifrarea "naturii" societatii, evolutionismul sociologic si-a orientat interesul epistemic asupra destinului societatii umane. Obiectivul principal al evolutionistilor "nu era de a explica ceea ce realmente s-a īmtāmplat, ci ceea ce s-ar fi putut īntāmpla daca procesul s-ar fi desfasurat netulburat. Nu explicarea faptelor istorice individuale si nici studiul societatilor particulare sau al grupurilor culturale. Īn consecinta, pentru cei mai multi evolutionisti, natiunea nu exista (cel mult recunosteau prejudecatile nationale), iar categoria de baza era pentru ei, ca si pentru filozofii din epoca ratiunii, "omenirea" . Concepānd societatea ca un "organism natural" evolutia se releva a fi un substitut al istoriei, īn plan ideologic oscilānd īntre conservarea ordinii sociale si o conceptie reformist liberala cu accente social-democrate.

Avāvd īn vedere principalele functii epistemologice ale evolutionismului, mai remarcam doua categorii de caracteristici:

A. Caracteristici generale

resemantizarea categoriilor si reformularea principiilor sale īn functie de descoperirile din stiintele naturii;

antropologismul - este evident īn tentativa sociologilor evolutionisti de a "deriva" o conceptie despre societate dintr-o teorie a naturii umane;

analiza sociologica de tip evolutionist este empirica, sub acest aspect apropiindu-se de pozitivism, de care, totusi, se deosebeste prin aspiratia de a elabora o teorie a schimbarii sociale;

spre deosebire de pozitivism, care asista asupra continutului pozitiv si al mecanismelor transformarilor sociale, evolutionismul este preponderent orientat spre descifrarea sensului istoric al consecintelor schimbarii sociale generale si ireversibile;

B. Caracteristici speciale

construirea demersului teoretico-metodologic pe baza principiului unitatii materiale a lumii, care legitimeaza reducerea legitatilor biologice la legile si regularitatile din viata sociala;

postularea unei naturi umane care demonstreaza faptul ca evolutia sociala este un proces unic īn cadrul careia exista, īnsa, diferente sub aspectul formelor de manifestare. Denumite, cu un concept generic, "variabilitatea sociala", aceste diferente se constituie ca "diviziuni si subdiviziuni īn cadrul aceleiasi naturi umane". Stadiul patologic al acestor "diviziuni" īl constituie "argumentele" antropologico-resiste si determinist-geografice;



reducerea cauzelor schimbarii la explicarea mecanismelor acesteia evaluate prin prisma raporturilor dintre structuri si functiile specifice fiecarei "secvente a evolutiei".

Spre deosebire de conceptiile evolutioniste "clasice" īn care sensul schimbarii este liniar si progresist īndreptat spre "modelul englez" luat ca standard, conceptiile neoevolutioniste iau ca punct de plecare premisa "dezvoltarii policentrice". Potrivit acesteia, exista nu numai forme diferite de dezvoltare sociala, ci si viteze diferite de evolutie īn cadrul aceluiasi stadiu de dezvoltare.

Dupa primul razboi mondial, evolutionismul ca paradigma sociologica a cedat mai īntāi īn fata functionalismului antropologic al lui B. Malinovski, a antropologiei culturale difuzioniste americane, dar ca forme de reconstructie a evolutionismului: "Īn prezent, exista īn stiintele sociale, inclusiv īn sociologia functionalista, o reīnviere a evolutionismului la scara mare. Ceea ce distinge "noul" evolutionism de cel "vechi" este constiinta divergentelor īn privinta dezvoltarii si a radiatiei adaptarii, pe care evolutionistii secolului XIX-lea n-au putut s-o trezeasca" .

Ca rezultat al apropierii dintre evolutionism, dupa 1964 functionalismul sociologic a devenit evolutionism functionalist, unii exegeti avansānd teza existentei unei varietati de abordari neoevolutioniste: "noul evolutionism care se naste īn America intentioneaza sa faca aceste abordari variate relevante una fata de cealalta, sa sintetizeze contributiile lor pozitive si sa depaseasca dificultatile unei abordari utilizānd punctul de vedere al celeilalte" .

Cea mai recenta "varianta" din punct de vedere al istoriei gāndirii sociologice, a evolutionismului sociologic o constituie neoevolutionismul "probabilistic" al lui G. L. Lenski. Preocupat de descifrarea mecanismelor grupale si sociale ale schimbarii, G. Lenski si-a dedicat cea mai mare parte a cercetarilor gasirii unui referential conceptual si metodologic pentru construirea unei sociologii a schimbarii si conflictului.

Plecānd de la premisa ca "Schimbarea si conflictele sociale, adica fenomenele cele mai presante ale anilor nostri" trebuie sa detina prioritatea preocuparilor sociologice, G. Lenski considera ca daca termenul de "Regina a stiintelor" pare prea pretentios, atunci cel de "integrator al stiintelor sociale" trebuie sa-l acceptam ca fiind, cu siguranta, meritat de sociologie. Unitatea cunoasterii sociale, din ce īn ce mai imperativ reclamata de "practicienii" decidenti din diverse sectoare ale spatiului social, este necesara din cauza naturii analoage a multor aspecte ale evolutiei organice si ale evolutiei socio-culturale; noua teorie sintetica contine multe ipoteze sugestive pentru sociologie. Mai mult decāt atāt, ea furnizeaza un "model care ilustreaza cum constatarile dispersate si neorganizate ale stiintelor sociale pot fi asamblate intr-un cadru teoretic de referinta. Astfel, daca acceptam postulatul unitatii esentiale a naturii, recunoscānd ca societatile umane sunt o parte a lumii naturale si ca evolutia socio-culturala este o extensie a evolutiei organice, atunci urmeaza ca teoria societatilor umane si a evolutiei lor trebuie legata, eventual, cu teoria biologica de baza" . Definind societatile umane "moduri de adaptare prin intermediul carora anumite tipuri de organisme si-au sporit sansele de multiplicare si supravietuire" pe baza "succesului reproductiv", evolutia este analizata prin prisma a patru categorii: continuitate, inovatie, extinctie si evolutie propriu-zisa; daca nevoile specific umane sunt "derivate" īn raport cu cele biologice, legile evolutiei afecteaza īn egala masura natura si societatea. Īn aceasta perspectiva, unitatea de baza a sociologiei evolutioniste nu mai trebuie s-o constituie societatea, ci populatia, iar sursele de schimbare la nivelul populatiilor sunt altele: limbajul, tehnologia, organizarea sociala, ideologiile. Īn spatiul social contemporan, locul privilegiat īl detine tehnologia, deoarece inovatia tehnica are aceeasi importanta, prin efectele sale, cu mutatia genetica. Prin analogie, difuziunea "inovatiei genetice" este denumita cu termenul "hibridare biologica", pe baza careia devine posibila selectia intersocietala. Rezultatul acestei selectii este "extinctia socio-culturala" prin care sociologul american īntelege "distrugerea societatilor prin razboi" ca o "evolutie cel putin probabila". Ca argument īn sprijinul acestei teze se aduce afirmatia conform careia razboiul a definit normalitatea sociala īntrucāt, la scara evolutiei, maximizarea adaptarii a fost rezultatul "fuziunii" inter-societale si nu al "fuziunii" intra-societale. Īn acest context devine evident faptul ca teoria evolutionista a conflictului social al lui G. Lenski este īn fond, o reluare, īn alti termeni, a teoriei lui L. Gomplowicz. Singurul proces evolutiv nelimitat, īn conceptia lui G. Lenski, īl reprezinta dezvoltarea tehnologica īn raport cu care organizarea societala si structurile sociale sunt analizate ca variabile dependente. Pentru K. E. Boulding modelul evolutionar consta esentialmente īntr-un proces de creare, de aparitie de noi specii si selectia constanta a speciilor prin procesul de mutatie spre o succesiune de stari ale echilibrului ecologic". Particularizat la evolutia sociala acest model face posibila distinctia īntre procese sociale dialectice si procese sociale non-dialectice. Daca primele sunt generate de structuri conflictuale de grup, cele din urma sunt continui, cumulative si evolutive: "Īn cadrul evolutiei sociale exista procese dialectice, dar ele sunt temporare si neimportante, fiindca se produc ca urmare a impactului schimbarilor mici si selectiei micilor mutatii sociale. Prin urmare, īn cea mai mare parte, marile schimbari sociale sunt non-conflictuale" . Disociindu-se, partial, de G. Lenski, acest autor o face cu scopul de a propune un model sociologic al "dezvoltarii integrate ecodinamice" care sa fie perceput ca o "alternativa" la marxism, īn calitatea acestuia de "teorie sociala generala" .

Īntrucāt proiectiile ideologice atāt ale evolutionismului clasic, cāt si ale diverselor variante de neoevolutionism exced competentele sociologiei, ne rezumam la aceasta succinta trecere īn revista a celor mai importante teze ale curentului care a facut obiectul acestei prelegeri. Nu īnainte de a mai aminti concluzia unui reputat exeget al acestui curent de reflexie sociologica: "Teoria evolutionista este o creatie a optimismului victorian. Profetul anilor '20 nu mai putea fi īnsa Spencer, ci Spengler. Cānd Hobhouse facea atāt de atent distinctia īntre ceea ce trebuie si ceea ce este, lumea era convinsa deja ca īntre avansul tehnologic si progresul moral nu e nici o legatura. Or, marea speranta a evolutionismului victorieni era de a īntemeia o morala si o politica evolutioniste" . Īn prezent circula si urmatoarea aprecierea lui D. G. MacRae, care īnca din 1961 afirma ca H. Spencer este autorul "pe care nimeni nu-l citeste, toti abuzeaza de el si caruia toti īi sunt īndatorati"



Spencer, Herbert: First principles, london, William & Norgate, 1904;

Spencer, Herbert: Classification des sciences, Paris, Felix Alcan, 1893;



Spencer, Herbert: Introduction a la science sociale, Paris, Felix Alcan, 1928;

Spencer, Herbert: Les premiers principes, Paris, Germer Bailliere, 1883;

Spencer, Herbert: Legea si cauza sa si alte īncercari, (trad.) Bucuresti, Ed. Leon Alcalaz, 1097;

Spencer, Herbert: Individul īmpotriva statului (trad. de I. Olimpiu Stefanovici-Svensk), Bucuresti, Editura Nationala, 1924;

Foille, Alfred: La pensee et les nouvelles ecoles antiintelectualistes, Paris, Felix Alcan, 1919;

Foille, Alfred: Humanitaires et libertaires au point de vue sociologiques et morale, Paris, F. Alcan, 1914;

F. Alcan: Les elementes sociologiques de la morale, Paris, Felix Alcan, 1905;

F. Alcan: La science sociale contemporane, Paris, Hachette, 1922;

Foille, Alfred: La propriete sociale et la democratie, Paris, Felix Alcan, 1906.





M. Young: The rise of meritocracz, London, Penguin, 1979

H. Spencer: Introduction a la science sociale, Paris, F. Alcan, 1891, p. 22

H. Spencer: Introduction a la science sociale, Paris, F. Alcan, 1891, p. 75-78

H. Spencer: Individ contra statului (trad.), Bucuresti, Cultura Nationala, 1924, p. 88-104

Idem op. Cit., p. 64

J. Szacki: Histories of Sociological Thought, London, Aldwich Press, 1979, p. 208

R.A. Nisbet: Social Change and History. Aspects of the Western Theory Development, New York, Univ. Press, 1969, p. 236

S. N. Eisenstadt: Social Change and Development in Readings in Social Evolution and development, London, Pergamon Press, 1970, p. 181

G. Lenski: Human Societies, A. Macro Level Introduction to Sociology, New York, McGraw Hill, 1970, p. 24

G. Lenski: op. cit. p. 48-49

G. Lenski: op. cit. p. 9

K. E. Boulding: A Primer on Social Dynamics. History as Dialectics and Development, New York, The Free Press, 1970, p. 19

K. E. Boulding: op. cit., p. 58

K. E. Boulding: Ecodinamics. A New Theory of Societal Evolution, London, Sage Publications inc., 1978, p. 21

J. W. Burrow: Evolution and Society. A Study in Victorian Social Theory, Cambridge, Cambriedge University Press, 1968, p. 277

D.G. MacRae: Ideology and Society Papers, īn Sociology and Politics, London, Heinemann, 1961, p. 33










Document Info


Accesari: 3889
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )