|
|
|
|
OCROTIREA I EDUCATIA COPILULUI ÎN LEAGĂN SAU ÎN CASA DE COPII
Ocrotirea special a copilului privat sau dezavantajat de familie se realizeaza prin
diferite forme de tutela: plasamentul familial, încredintarea spre crestere a copilului unei
familii sau unei persoane, încredintarea copilului institutiilor de ocrotire, aceasta din
urma fiind tutela de institutie, asigurata prin leagan si casa de copii.
Masurile de ocotire a copilului în astfel de situatii trebuie sa corespunda situatiei
reale, trebuie sa fie operative si cu spirit de discernamânt. Operativitatea si obiectivitatea
deciziei de ocrotire speciala a copilului prin plasarea în casa de copii, pe baza anchetelor
sociale documentate, asigura suportul solutionarii corespunzatoare a cazurilor care
necesita o crotire speciala: orfani, abandonati, copii pentru care mediul familial este nociv.
În acest din urma caz, de separare a copilului de familie, apar situatii complicate
ce trebuie rezolvate cu responsabilitate. Aprecierea conditiilor familiale ca fiind
nefavorabile cresterii si educarii copilului, pe baza anchetelor superficial întocmite,
creeaza riscul deciziilor pripite. Incovenientele deciziilor pripite de internare în leagan si
în casa de copii sunt, printre altele:
Încurajarea atitudinii lejer motivate a parintilor care accepta separarea
temporara sau definitiva de copil în schimbul platii contributiei
Diminuarea raspunderii morale a parintilor fata de cresterea si educarea
copiilor în familie;
Supraaglomerarea institutiei de ocrotire si fluctuatia internare-externare
care creeaza dtficultati administrative si educative;
Traumatizarea afectiva a copilului lipsit de intimitatea ocrotirii si
dragostei parintesti.
Oricum separarea copilului de familia sa este osituatie stresanta generatoare de
frustrare afectiva, cu consecinte negative asupra adaptarii si integrarii copilului in regimul
de viata al institutiei de ocrotire si asupra maturizarii lui psihosociale.
Situatiile de desertism familial, foarte variate sub aspectul manifestarilor lor, sunt
nefavorabile cresterii si educarii copiilor. Unele situatii sunt însa rezolvabile (redresarea
familiei dupa deces, divort, abandon etc). Facilitarea rezolvarii acestora este posibila prin
actiunile de terapie sociala,urmirindu-se corectarea atitudinilor de neglijare si violentare
a copilului, prevenirea abandonari si neglijirii lui. Situatiile nerezolvabile în limitele
mentinerii relatiilor de familie vor constitui obiectul deciziilor de separare a copilului de
familia sa si institulionalizarea în leagan. Când mediul familial este nociv, singura solutie
este separarea copilului de famile si ,,salvarea lui" prin plasament familial, încredintare
spre crestere, tutela de institutie.
Leaganul este o institutie de stat care asigura ocrotirea si educatia copilului privat
sau dezavantajat de familie, mai precis copilul orfan, abandonat, neglijat, a copilului cu
parintii decazuti din drepturile parintesti, a copilului orfan a carui familie nu-i poate
asigura conditii de crestere si educatie, a copilului pentru care familia reprezinta un
pericol pentru dezvoltarea fizica si morala. Aceste institutii solutioneaza suplinirea
familiei, devenind familie substituta prin preluarea obligatiilor familiei de provenienta,
obligatiilor de educatie si cresterea copilului. Activitatea acestor institutii se desfasoara
pe baza unor regulamente ce se impun a fi revizuite.
Dificultatile educative în casa de copii se creeaza, în principal din cauza
provenientei eterogene a copiilor. Separarea copiilor în primii ani de viata constituie una
dintre cauzele retardului de dezvoltare biopsihica, retard recuperabil în timp. Transferul
dintr-o institutie în alta creeaza fondul crizelor de adaptare care, de asemene
prejuduciaza dezvoltarea si maturizarea copilului. Practica a dovedit ca cele mai mari
probleme educative sub aspectul integrarii in regimul vietii casei de copii si al
performantelor invatarii ridica copiii proveniti din familii dezorganizate si din relatii de
concubinaj. Pentru cei care sesizeaza si mai târziu constientizeaza ca apartin familiei,
absenta conditiilor materiale fiind pretextul abandonarii în fapt, raportarea la familie este
o dominanta ce determina structurarea complexelor de provenienta cu efecte negative
asupra echilibrului biopsihic general al maturizarii psihosociale.
Având în vedere responsabilitatea o crotirii speciale a copilului privat sau
dezavantajat de familia sa, strategia acestei activitati trebuie sa cuprinda doua directii:
Prima directie este profilaxia neglijarii, abandonarii copilului prin actiuni
sistematice de terapie sociala în cadrul asistentei sociale. Internarea în casa
de copii sa fie solutia de excepfie, dupa ce se încearca redresarea relatiilor
de familie, plasamentul familial, încredintarea spre crestere. Cu toate
conditiile de crestere si educare oferite, institutia de ocrotire nu
echivaleaza calitatea relatiilor umane în intimitatea unei vieti de familie;
familia va constitui si constituie mediul firesc, natural de crestere si
dezvoltare a copilului.
A doua directie a strategiei de ocrotire speciala a copilului o constituie
optimizarea educatiei în leagan si în casa de copii prin masuri
organizatorice generale, valorificarea potentialului educativ al jocului,
învatarii si muncii fizice, formarea si perfectionarea cadrelor.
Un studiu realizat între anii 1976-1986 în unele leagane si case de copii din
diverse judete din tara noastra s-a concluzionat:
-constientizarea venirii în casa de copii este traumatizanta pentru unii dintre
subiecti investigati, dupa cum a reiesit din raspunsurile obsinute în urma aplicarii testelor
corespunzatoare tipului de cercetare:
,,... Am ajuns în casa de copii pentru ca mi-au murit parintii...pentru ca tata ne-a
parasit si nu aveam conditii acasa...pentru ca mama era mereu bolnava...pentru ca
parintii mei sunt despartiti..pentru ca suntem trei frati si tata nu ne poate tine pe
toti...nu stiu cum am ajuns la casa de copii...cred ca m-a gasit cineva pe strada..."
-prin intermediul probelor proiective: testul completarea frazelor, testul povestirea
dupa imagine, testul desenul familiei si al covorbirilor cu elevii si educatorii, s-au
investigat atitudinile subiectilor fata de separarea lor de familie si s-a constatat faptul ca
preocuparea pentru familia de provenienta este o dominanta frustranta, una dintre cauzele
generatoare ale dezechilibrului biopsihic al copiilor, cu consecinte severe asupra adaptarii
si integrarii sociale.
Dorinta de a reveni în famile:"...vreau sa plec acasa...ce mult imi doresc sa fiu
împreuna cu fratii mei.s-o ajut pe mama bonava...sa fim iar o famile unita ca
odinioara.". Dorinta de a-si revedea parintii, fratii, locul natal;,,...vreau sa vina mama
mai des la mine...este mult timp de când nu i-am vazut pe ai mei ... când voi fi liber o
voi cauta pe mama ... oare ce fac fratii mei mai mici... mama nu vine la mine, traieste
dar nu o cunosc. Tristetea ca nu-si cunosc parintii si ca au fost parasiti,,... ma gândesc la
parintii care nu ma cunosc... macar odata sa-mi fi vazut parintii... imi este rusine cu
parintii mei ... mama a plecat si nu s- a mai întors... ".
Ca si o concluzie la cele spuse mai sus separarea copilului de famile în conditiile
grave ale desertismului familial, ale abandonului real sau stimulat si internarea în
institutiile de ocrotire genereaza fenomenul de frustrare/stresare prin privarea acestuia de
satisfacerea, în familie,a trebuintelor primare si a trebuintelor psihosociale.
Frustrarea copilului de intimitatea relatiilor familiale determina dezechilibrari
biologice si psihice ce se vor compensa în climatul socioeducational al leaganului si al
casei de copii. Cu cât vârsta este mai mica, cu atât consecintele pe plan
psihocomportamental sunt mai severe.
Frustrarea este fenomenul de dezechilibru biologic si psihic cauzat de
întreruperea obstacolelor în calea satisfaceri trebuintelor, dezechilibru ce se manifesta
atât la nivelul pulsiunilor-instinctelor, cât si la nivelul trebuintelor psihosociale.(Macovei,Elena,
Familia si casa de copii, Editura Litera, Bucuresti,1989, pag.89-100;)
|
