Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




























Curtea Europeana de justitie si Tribunalul de prima instanta - institutii fundamentale ale procesului judiciar european

Stiinte politice


Curtea Europeana de justitie si Tribunalul de prima instanta - institutii fundamentale ale procesului judiciar european

Sistemul jurisdictional al Uniunii

Sistemul jurisdictional al Uniunii europene vine sa completeze sfera institutiilor care stau la baza



Uniunii Europene. Examinarea actiunilor institutiilor comunitare, ca si cele ale statelor membre, precum

si actiunile cetatenilor statelor membre, a fost încredintata unui cadru legal comunitar reprezentat de

organe de jurisdictie cu o competenta speciala comunitara.

Astfel, Curtea de justitie si Tribunalul / Curtea de prima instanta au obligatia de a asigura

interpretarea si aplicarea Tratatului.

2.1. Scurt istoric al Curtii europene de justitie

Necesitatea înfiintarii unei astfel de institutii s-a resimtit înca din perioada lucrarilor pregatitoare

elaborarii Tratatului de la Paris (CECO). Curtea era vazuta ca un organ de control de control al legalitatii

actelor emise de Înalta Autoritate si Consiliul special al ministrilor (institutii CECO) si, în acelasi timp, sa

asigure echilibrul între aceste institutii si statele membre si sa garanteze neamestecul institutiilor CECO

în problema suveranitatii statelor membre.

Ulterior, cele doua Tratate de la Roma, acte institutive ale CEE si CECA, ca si cele doua Protocoale

ce le completeaza prevad înfiintarea Curtii de Justitie, având acelasi rol ca si curtea înfiintata prin

Tratatul de la Paris. Aceasta era o Curte de Justitie unica care îsi exercita atributiile stabilite prin fiecare

tratat în parte, potrivit dispozitiilor fiecaruia dintre ele.

Institutie comuna a celor trei Comunitati distincte, a fost recunoscuta ca fiind Curtea de Justitie de la

Luxemburg, fiind guvernata de dispozitii aproape identice atât din ratiuni de ordin practic, cât, mai ales,

pentru facilitarea unitatii de interpretare a prevederilor tratatelor comunitare.

De la înfiintarea sa, din anul 1952 si pâna în przent, Curtea de la Luxemburg a fost sesizata cu

peste 8600 de cauze. Numarul acestora afost într-o continua crestere si ca urmare s-a simtit nevoia

degravarii acesteia, lucru realizat prin înfiintarea Tribunalului/Curtii de Prima Instanta (TPI), înfiintat în

1989 de Consiliul de ministri la cererea CEJ. Rolul TPI este acela de a ameliora protectia jurisdictionala

a justitiabililor si de a permite CEJ sa se concentreze asupra sarcinii sale principale, de interpretare

unitara a dreptului comunitar.


Page 15

CEJ reprezinta o jurisdictie interna a Comunitatilor si nu una internationala, hotarârile acesteia

având forta obligatorie si executorie pe teritoriul statelor membre (art. 44 din Tratatul CECO, art. 187 din

Tratatul CEE si art. 159 din Tratatul CECA).

2.2. Curtea europeana de justitie

Curtea de justitie este compusa în prezent din 25 judecatori. Acest numar va putea creste o data cu

dobândirea calitatii de membru al Uniunii de catre alte state. Initial numarul acestora era limitat la 6, dar

având în vedere cresterea numarului statelor membre ale Comunitatii europene, acesta a fost marit

periodic. Prin Tratatul de la Nisa s-a introdus regula, pâna atunci nescrisa, ca fiecare stat membru sa

aiba un resortisant al sau în compunerea Curtii de justitie. Tratatele comunitare anterioare nu au

interzis, pâna la acest Tratat, o eventuala numire a unei persoane dintr-un stat nemembru ca judecator.

Curtea de justitie a fost instituita prin prevederile Tratatului asupra Uniunii Europene (art. 35) care

stipula: "Curtea de justitie a Comunitatii Europene este competenta , sub rezerva conditiilor prezentului

articol, sa statueze asupra validitartii si interpretarii deciziilor-cadru si deciziilor, asupra conventiilor

stabilite în virtutea prezentului titlu, precum si asupra validitatii & 13213l1119n #351;i interpretarii masurilor lor de aplicare."

De asemenea si tratatele anterioare fac referire la institutia Curtii de justitie: art. 7 (ex. Art. 4) din TCE,

art. 3 din Tratatul Euroatom, art. 9 din Tratatul de la Amsterdam.

Judecatorii trebuie sa fie alesi dintre persoanele a caror independenta este mai presus de orice

îndoiala si care poseda calificarile cerute pentru numirea în cele mai înalte functii jurisdictionale în tarile

lor respective ori care sunt juristi cu o competenta recunoscuta.

Judecatorii nu pot sa detina vreo functie politica sau administrativa si nu pot exercita o activitate

profesionala, remunerata sau nu, afara de cazul în care Consiliul acorda o dispensa în acest sens.

Judecatorii vor fi numiti prin acordul comun al guvernelor statelor membre, nemaifiind necesara o

procedura specifica de conformare sau ratificare din partea organismelor comunitare.

Guvernul fiecarui stat propune un candidat care este national al acestuia. În cadrul unor consultari

informale alte state membre pot sa convinga acel guvern sa propuna un alt candidat. Alegerea

judecatorilor pe baza propunerilor facute de guvernele statelor membre au dus la o politizare a

procedurii de recrutare a viitorilor judecatori ai Curtii de justitie. Desemnarea unui judecator din partea

fiecarui stat membru duce la o diversificare a gândirii juridice ceea ce reprezinta o importanta latura a

vietii juridice la nivel comunitar.

R. Dehousse-"The European Court of Justice, MacMillan Press Ltd., 1998, p. 63-66.

Statutul Curtii de justitie (art.4), aprobat prin Protocolul anexat, prin Tratatul de la Nisa (art.7), abrogându-se si înlocuindu-

se Protocoalele din 17 aprilie 1957 Privind Statutul aceleiasi Curti de Justitie.


Page 16

Judecatorii sunt numiti pe o perioada de sase ani. La fiecare trei ani va exista o înlocuire partiala a

acestora. Doisprezece sau treisprezece dintre ei vor fi înlocuiti alternativ. Daca un judecator urmeaza

sa înlocuiasca un membru al Curtii al carui mandat nu a expirat, el va fi numit doar pe perioada de

mandat care a mai ramas de îndeplinit pentru acel judecator pentru a nu perturba succesiunea normala

a înlocuitorilor.

La expirarea mandatelor judecatorii pot fi numiti din nou. În prezent din fiecare stat membru al

Uniunii europene este ales câte un judecator. Calitatea de judecator al Curtii de justitie înceteaza prin

înlocuirea normala, legala, prin deces sau prin demisie. Un judecator îsi poate pierde functia sau dreptul

sau la o pensie sau alte beneficii suplimentare numai daca, în opinia unanima a judecatorilor si a

avocatilor generali ai Curtii, nu mai îndeplineste conditiile necesare ori nu mai face fata obligatiilor pe

care le suscita functia sa.

Curtea este asistata de opt avocati generali care au obligatia ca actionând cu completa

impartialitate si independenta, sa prezinte în sedinta publica, concluzii motivate, în cauzele care, potrivit

Statutului Curtii reclama interventia lor (art. 222CE).

Consiliul poate mari numarul acestora daca i s-a facut o propunere din partea Curtii. Statutul lor

este acelasi cu cel al judecatorilor Curtii. La fiecare trei ani patru dintre ei vor fi înlocuiti. Germania,

Franta, Italia, Marea Britanie si Spania au câte un avocat general permanent. Celelalte state iau parte la

un sistem ce presupune rotatia a trei avocati în ordine alfabetica. Avocatul general îsi exprima opinia la

sfârsitul procedurii orale, ea devenind publica, existând riscul ca acesta sa faca afirmatii care sa nu

convina guvernului sau.

Curtea numeste, dintre avocatii generali, pe primul avocat general pe o perioada de un an, asa

încât pe durata mandatelor de sase ani, aproape toti avocatii generali vor putea îndeplini aceasta

functie.

Judecatorii aleg dintre ei un presedinte al Curtii pe o perioada de trei ani. La expirarea acestui

termen el poate fi reales. Presedintele conduce activitatea juridica a Curtii si administratia acesteai. El

prezideaza dezbaterile cauzei si deliberarile. El are si atributiuni executive ce tin de buna administrare a

justitiei, între care mentionaam , desemnarea judecatorului-raportor pentru fiecare cauza, concomitent

cu încredintarea ei unei Camere a Curtii, stabilirea termenelor pentru interventii sau a datelor la care va

începe procedura orala, acordarea, înîmprejurari speciale, a unor prioritati pentru unele cauze.

În general Curtea se întruneste într-o camera sau într-o Mare Camera în conformitate cu

prevederile din Statutul Curtii. Tratatul de la Nisa prevede instituirea unor camere ale Curtii formate din

trei sau cinci judecatori. Anterior acestei prevederi puteau fi sapte judecatori per camera. Actualmente

sunt sapte camere a câte opt judecatori per camera, unii dintre judecatori fiind membri a mai multor

camere.


Page 17

Marea Camera cuprinde unsprezece judecatori si este prezidata de presedintele Curtii. Potrivit

reglementarii în vigoare, Camerele întreprind cercetari prealabile tuturor cauzelor aflate pe rolul Curtii si

decid asupra cererilor privind sprijin pentru asistenta juridica în cazul cînd o parte nu au mijloacele

necesarespre a face fata costului procedurii, precum si atunci când apar divergente în legatura cu

recuperarea cheltuielilor de judecata stabilite.

Curtea de justitie îsi exercita atributiile în conformitate cu prevederile Tratatului de la Nisa care a

modificat prevederile art. 48 din Tratatul de la Maastricht.

Curtea poate sa actioneze în primul rând ca o curte administrativa

, în sensul protejarii

subiectelor de drept, a statelor membre, precum si a persoanelor. Anterior adoptarii Tratatului de la Nisa

s-a considerat ca pot fi incluse în categoria actiunilor care au aceasta finalitate actiunile sau procedurile

referitoare la:

- legalitatea actelor adoptate de Parlamentul european si de Consiliu, împreuna, a actelor Consiliului,

ale Comisiei si ale BCE, precum si a actelor Parlamentului destinate sa produca efecte fata de terti,

Curtea fiind competenta sa se pronunte în cauzele de domeniul art. 230 alin. 2 CE, art.33 alin. 1 si 4

din CECO si art. 146 alin. 2 si 3 din Euratom.; procedura privind validarea si interpretarea actelor

institutiilor comunitare sau privind interpretarea Tratatelor comunitare, când sunt în cauza trimiterile

pentru o hotarâre preliminara conform art. 234, art. 68 par. 1 CE, art. 35 par.3 din Tratatul de la

Maastricht, art. 41 CECO si art. 150 Euratom sau în legatura cu cererile Consiliului sau Comisiei

sau a unui stat membru pentru darea unei hotarâri asupra unei probleme de interpretare a Titlului IV

CE sau a actelor institutiilor Comunitatii bazate pe acest Titlu (recurs în interesul legii

)- art. 68 par.

3 CE;

- inactiunea Parlamentului, Consiliului, Comisiei sau BCE în încalcarea Tratatelor comunitare în

cazurile si potrivit procedurilor stabilite la art. 232 alin. 1, 2 si 4 CE, art. 35 CECO si art. 148 alin.

si 2 Euratom.

Potrivit Tratatului de la Nisa, art. 225 par. 1 CE siart. 140 A par. 1 Euratom au fost înlocuite, cu

efectul ca sunt încredintate spre solutionare Curtii de prima instanta. S-a introdus în Tratatul asupra CE

un nou art.-229A- în sensul ca, sub rezerva altor dispozitii ale Tratatului CE, Consiliul hotarînd în

unanimitate pe baza propunerii Comisiei si dupa consultarea Parlamentului, poate sa adopte dispozitii

pentru a atribui Curtii de justitie, în masura pe care el o stabileste, competenta pentru a solutiona litigiile

legate de aplicarea actelor adoptate în baza Tratatului care creaza drepturi comunitare de proprietate

industriala.

Manolache,O.-op.cit, p. 106.

Idem, p. 106-107.

M. Chavrier-"La Cour apres Le Traite d'Amsterdam-palingenesie ou palinodies" în RMCUE, nr. 441, 2000, p. 546.


Page 18

2.3. Recursurile în fata CEJ

În dreptul, notiunea de "recurs" are întelesul de actiune în prima instanta si nu de cale de atac, asa

cum este ea întâlnita în dreptul român.. Acest sens este consacrat de Tratatele comunitare si a fost

preluat de majoritatea doctrinarilor români si straini. Formele recursului în fata CEJ sunt urmatoarele:

a. Recursul în anulare;

b. Recursul în carenta;

c. Recursul în interpretare;

d. Recursurile în plina jurisdictie.

a. Recursul în anulare consta în posibilitatea pe care o au statele, institutiile comunitare,

persoanele fizice si juridice de a ataca în fata Curtii un act obligatoriu emis de Consiliu sau de Comisie

si de a obtine, în anumite conditii, desfiintarea acestuia. Este reglementat prin art. 33 din Tratatul

CECO, art. 146 din Tratatul CECO si art. 173 din TCE. Este un mijloc de control al conformitatii actelor

comunitare, un control de legalitate si urmareste desfiintarea unui act ilegal, nu modificare lui.

Actele susceptibile de recurs:

- conform Tratatului de la Paris: numai deciziile si recomandarile Înaltei Autoritati (art. 33 CECO),

precum si deliberarile Adunarii si ale Consiliului;

- conform Tratatelor de la Roma, numai actele ce au forta obligatorie, emanând de la Consiliu sau

de la Comisie (regulamentele si directivele).

b. Recursul în carenta consta în posibilitatea pusa la dispozitia statelor, a institutiilor comunitare,

precum si a întreprinderilor sau chiar a particularilor, în situatii strict determinate, de a ataca în fata

Curtii abstentiunea, refuzul Comisie sau al Consiliului de ministri de a decide în materii în care aceste

institutii comunitare au, prin tratate, obligatia de a lua o anumita masura. Fiind un mijloc de contro

jurisdictional, recursul în carenta garanteaza exercitarea puterilor comunitare.

c. Recursul în interpretare

Tratatele institutive prevad posibilitatea realizarii unei activitti de interpretare de catre Curte, cu titlu

incidental, prealabil, în afara unui litigiu propriu-zis dedus direct în fata instantei comunitare. În temeiul

art. 177 din Tratatul de la Roma, trebuie sa existe un litigiu pe rol în fata unei jurisdictii nationale, care

sa sesizeze Curtea, cerând interpretarea sau aprecierea de validitate asupra actului comuniatr în cauza.

d. Recursul în plina juridictie da posibilitatea Curtii de a aprecia toate elementele de fapt si de

drept ale cauzei deduse în fata sa, modificând acea hotarâre a institutiei comunitare ce a fost pusa în


Page 19

discutie, în sensul de a stabili o alta solutie obligatorie pentru parti. Cele mai frecvente astfel de

recursuri sunt:

d1). Recursul în responsabilitate: - în exercitiul atributiunilor Comunitatile (având personalitate

juridica) pot produce pagube ce trebuie reparate, antrenându-le, în acest sens, raspunderea civila.

d11). Recursul în responsabilitate extracontractuala - pot formula recurs în repararea pagubelor

toate persoanele interesate, fizice sau juridice, ce cad sub incidenta Tratatului de la Paris sau sunt în

afara Comunitatii si fac dovada unui prejudiciu cauzat de greseala de serviciu a unei institutii comunitare

sau de fapta personala a unui agent al orgnizatiei aflat în exercitarea atributiunilor sale.

d12). Recursul în responsabilitate contractuala - Curtea poate solutiona un litigiu ivit în legatura

cu un contract încheiat de Comunitate.

d2). Recursul în constatarea neîndeplinirii de catre state a obligatiilor decurgând din

Tratatele institutive

în virtutea prevederilor din Tratatele ce instituie Comunitatile europene, se confera executivelor

comunitare, Înalta Autoritate (CECO) si Comisiile (CEE, CEEA), misiunea de a veghea la aplicarea

tratatelor, misiune în virtutea careia institutiile de mai sus trebuie sa urmareasca modul si masura în

care statele semnatare îsi îndeplinesc obligatiile ce deriva din Tratate.

Potrivit acestor competente, institutia executiva are posibilitatea sa constate, pe cale de decizie ca

un stat membru nu si-a îndeplinit o obligatie din Tratatele comuniatre, decizie ce poate fi atacata în fata

Curtii, în urma unui contencios în plina jurisdictie, urmeaza sa se pronunte asupra masurilor luate de

institutia executiva, confirmându-le, modificându-le sau anulându-le.

d3). Recursul împotriva sanctiunilor

În prevederile Tratatului de la Paris gasim reglementat recursul împotriva sanctiunilor aplicate

statelor membre (art. 88). Tratatul de la Roma reglementeaza recursul împotriva sanctiunilor date

particularilor. Se argumenteaza astfel, caracterul supranational al Curtii, deoarece resortisanti ai statelor

membre pot ataca în fata instantei, masuri dictate, uneori, de institutia care reprezinta vointa acestor

state, respectiv Consiliul. Pe de alta parte,, aceeasi resortisanti sunt siliti sa respecte "masurile dictate

împotriva lor de o institutie situata deasupra statelor (Comisia) si fara prealabila consultare a acestora".

2.4. Curtea de prima instanta

Cresterea numarului de actiuni introduse la Curtea de justitie , durata procedurilor a condus la

necesitatea înfiintarii unui nou organ jurisdictional care sa preia o serie din atributiile Curtii de justitie, sa

revitalizeze actiunea justitiara comunitara.


Page 20

Actiunea instituirii unei Curti de prima instanta nu a fost atât de facila, asa încât abia prin Actul Unic

European, în 1986, s-a decis crearea acesteia. Dupa consultarea Comisiei si a Parlamentului, Consiliul

a putut crea pe lânga Curtea de justitie acesta Curte de prima instanta care sa preia competentele în

domeniul examinarii si a deciderii în prima instanta asupra unor categorii de actiuni si proceduri

introduse de catre persoanele fizice si juridice, sub rezerva unui drept de recurs la Curtea de Justitie

numai privind aspectele de drept si în conformitate cu conditiile stabilite de Statut.

Potrivit art. 48 din statutul Curtii de justitie, Curtea de prima instanta este compusa în prezent din 25

judecatori; trebuie sa fie ales cel putin câte unul din fiecare stat membru. Ea se organizeaza în Camere

de trei sau cinci judecatori sau într-o Mare Camera.

Competenta Curtii de prima instanta a fost stabilita initial prin prevederile Tratatului CE. Au fost date

în competenta acesteia toate cazurile privind personalul si toate actiunile împotriva unei institutii

comunitare introduse de o persoana cu privire la concurenta, antidumping si otel, însa prin Decizia nr.

88/591 din 24 oct. 1988 care a acordat competente determinate Curtii de prima instanta, în art.3 par.1 s-

a retinut în competenta Curtii de Justitie.

Prin Tratatul de la Nisa Curtea de prima instanta a dobândit o pozitie importanta în cadrul sistemului

jurisdictional comunitar.Art. 220 CE consacra autonomia Curtii de prima instanta. Prin intermediul art.10

din Tratatul de la Nisa s-a abrogat Decizia Consiliului nr. 88/591 din 24 oct 1988, cu exceptia art.3.

În conformitate cu art. 225 CE, competenta Curtii de prima instanta este conceputa pe trei categorii:

a. în virtutea paragrafului 1, ea este competenta sa solutioneze în prima instanta actiunile avute în

vedere în:

- art. 230 (actiunea în anulare);

- art. 232 (actiunea privind abtinerea institutiilor comunitare de a actiona);

- art. 235 (actiunea în raspundere contractuala si necontractuala);

- art. 236 (actiunile introduse de functionarii publici comunitari);

- art. 238 (clauza de arbitraj).

Sunt exceptate actiunile care sunt atribuite unei camere jurisdictionale, precum si cele pe care

statutul le rezerva Curtii de justitie.

Deciziile date de Curtea de prima instanta în temeiul acestui prim paragraf pot face obiectul unui

recurs la Curtea de justitie.

b. în baza paragrafului 3, ea este competenta sa solutioneze trimiterile pentru darea unei hotarâri

preliminare conform art. 234, în domeniile specifice determinate în Statut.

c. în virtutea paragrafului 2 ea are competenta de a solutiona actiunile care sunt introduse

împotriva deciziilor camerelor jurisdictionale care sunt constituite în aplicarea art.225 A.


Page 21

Curtea de prima instanta considera ca în Statutul Curtii ar trebui definite dispozitiile esentiale ale

procedurii de reexaminare, precizându-se:

- rolul partilor în procedura în fata Curtii, în scopul salvgardarii drepturilor lor;

- efectul procedurii de reexaminare asupra caracterului executoriu al deciziei Curtii de prima instanta;

- efectul deciziei Curtii de justitie asupra litigiului dintre parti.

Într-o Declaratie privind art. 225 par. 2 si 3, Conferinta interguvernamentala a considerat ca este

necesara o procedura pentru a asigura functionarea corecta a acestordispozitii si efectuarea unei

evaluari, dar nu mai târziu de trei ani de la adoptarea Tratatului de la Nisa.

2. 5. Camerele jurisdictionale

Datorita faptului ca numarul cauzelor introduse la Curtea de prima instanta a depasit numarul celor

solutionate, prin intermediul art. 225 din Tratatul de la Nisa s-a considerat oportun înfiintarea unor

Camere jurisdictionale independente si specializate în solutionarea unor litigii de natura tehnica.

Astfel, conform art.225 alin. 1, Consiliul hotarând în unanimitate, pe baza propunerilor Comisiei si

dupa consultarea Parlamentului si a Curtii de justitie, sau pe baza cererii acestei Curti si dupa

consultarea Parlamentului si a Comisiei, poate sa creeze Camere jurisdictionale însarcinate cu

solutionarea în prima instanta a unor categorii de actiuni introduse pe domenii specifice. Unul din

posibilele domenii este acela prevazut în Declaratia anexa la Tratatul de la Nisa relativa la art. 225 A din

Tratatul CE, în sensul solicitarilor adresate de Conferinta reprezentantilor statelor membre Curtii de

justitie sau Comisiei de a pregati cât mai repede o Camera jurisdictionala competenta în a solutiona în

prima instanta litigiile dintre comunitate si functionarii sa.

S-a remarcat si o crestere a numarului de litigii în domeniul proprietatii intelectuale ceea ce a

însemnat crearea unei camere jurisdictionale pe acest domeniu (actiunile relative la marcile

comerciale).

Alin.2 al aceluiasi art.225 prevede ca decizia de constituire a unei asemenea Camere presupune si

precizarea modului de organizare si functionare, precum si competentele care îi sunt atribuite.

Membrii acestor camere sunt alesi functiei de capacitatea ceruta pentru a ocupa functii

jurisdictionale, functie de independenta de care dispun acestia.

Conform art. 225 alin. 3, deciziile acestor camere pot fi supuse recursului, însa limitat la problemele

de drept sau, daca decizia de constituire a Camerei prevede acest lucru, al unui drept de apel asupra

problemelor de fapt, la Curtea de prima instanta.

Regulile de procedura dupa care functioneaza aceste Camere sunt stabilite în acord cu cele ale

Curtii de justitie, dupa care sunt supuse votului de unanimitate a Consiliului.


Page 22

Prin Tratatul de la Nisa a fost abrogat art. 54 din statutul Curtii de justitie privitor la declinarea de

competenta. Daca o cerere sau un alt document procedural este depus din eroare la grefierul Curtii de

justitie, acesta va fi trimis imediat grefierului Curtii de prima instanta. Într-o situatie inversa se va

proceda în mod asemanator.

2.6. Procedura în fata CEJ

Dispozitiile cu privire la procedura de urmat în fata CEJ sunt cuprinse în:

a. textul Tratatelor;

b. Protocoalele aditionale privind Statutul CEJ;

c. Regulamentul de procedura;

d. Instructiunile pentru grefier;

e. Regulamentul aditional relativ la comisiile rogatorii.

Procedura în fata CEJ este contradictorie, publica, mixta (scrisa si orala), de tip inchizitorial si

(teoretic) gratuita.

Procedura ordinara cuprinde mai multe faze succesive:

a. faza scrisa (urmata de o eventuala faza de ancheta);

b. faza orala;

c. faza deliberarilor, materializata prin hotîrâri ale instantei.

a. Faza scrisa

Prima faza a procedurii începe printr-o sesizare a Curtii de catre un stat membru, un resortisant al

unui stat membru (persoana fizica sau persoana juridica), de catre o institutie sau un organ al

Comunitatilor sau, mai rar, de catre o instanta nationala cu o plângere care se depune la grefier.

Plângerea este obligatorie. Termenele variaza functie de obiectul cauzei, de la o luna la cinci ani si care

sunt prevazute expres în textul Tratatelor.

Când actul emana de la o institutie comunitara, termenul începe cu ziua imediat urmatoare

notificarii sau la 15 zile dupa publicare în JOCE. Termenele nu pot fi suspendate (exceptând cazurile de

forta majora sau cazul fortuit).

b. Faza orala începe cu audierea publica. sedinta începe prin citirea raportului de audiere de catre

judecatorul raportor. Presedintele Camerei deschide dezbaterea. Partile nu au dreptul sa pledeze

personal pentru ele pledând agentii, avocatii sau consilierii. Pledoariile se prezinta în limitele memoriilor


Page 23

înaintate în scris. Apoi se da cuvântul avocatului general care prezinta concluziile sale asupra cauzei.

Dupa ascultarea avocatului general, presedintele închide procedura orala si anunta luarea cauzei în

deliberare. Redeschiderea procedurii orale se poate admite numai în caz exceptional.

c. Deliberarea si hotarârea

Deliberarea este secreta si are loc în Camera de Consiliu. Pentru a nu fi probleme provocate de

limba de redactare, fiecare judecator poate cere ca problema ce se ridica si urmeaza a fi supusa la vot

sa fie formulate într-una din cele 11 limbi oficiale ale Comunitatilor europene, indicata de el.

Hotarârea este data în numele Curtii si nu în numele majoritatii judecatorilor. La dezbateri nu se

admite procedura opiniei separate. Hotarârea se citeste în sedinta publica si trebuie sa fie semnata de

presedinte, de judecatorul raportor, de judecatorii care au luat parte la deliberare si de grefier. Minuta

hotarârii, parafata si ea, va fi depusa la grefa si câte o copie certificata a hotarârii se notifica partilor.


Page 24

Tema 3

Reparatii judiciare în dreptul comunitar-actiuni directe si actiuni indirecte

3.1. Reparatii judiciare în dreptul comunitar-actiuni directe

Drepturile si obligatiile care guverneaza relatiile dintre oameni, fara reparatii judiciare efective,

nu au valoare practica pentru cei implicati. Monitorizarea respectarii drepturilor si a îndeplinirii obligatiilor

trec în mâna unui observator impartial si independent, justitia.

În aceasta directie, Tratatul asupra Comunitatii Europene stabileste un vast domeniu al

reparatiilor judiciare. Acestea pot fi:

a. directe, în sensul ca actiuea este facuta de reclamant chiar la CEJ sau TPI;

b. inactiunea, în sensul ca un tribunal national cere sprijinul CEJ în cazuri ce implica dreptul

comunitar.

Actiuni împotriva statelor membre

Implementarea dreptului comunitar la nivelul statelor membre reprezinta o problema de

parteneriat si implicare. E vorba în principal de implementarea directivelor ce nu au forta juridica decât

daca sunt adoptate de autoritatile nationale. Acestea sunt fie neglijente, fie reticente în îndeplinirea

obligatiilor ce le revin. Ca urmare, Curtii Europene de Justitie îi revine sarcina de a asigura îndeplinirea

obligatiilor. Statele membre ce nu îsi respecta obligatiile vor fi chemate fie de Comisie conform

prevederilor art. 226 (169 TCE), fie de un alt stat membru art. 227 (170 TCE).

a. Actiuni înaintate de Comisie

Fiind "gardianul tratatelor" Comisia este împuternicita, potrivit art. 226 (169 TCE), sa

monitorizeze modul de implementare a legislatiei comunitare la nivelul statelor membre. Daca acestea

nu se supun cerintelor, solutia ultima este de a le aduce în fata CEJ. Actiunile înaintate de Comisie se

deruleaza de-a lungul a trei etape:

- notificarea oficiala a încalcarii;

- aducerea actiunii în fata CEJ;

- aplicarea oricarei decizii luate de CEJ.

În practica, aceste etape sunt precedate de o etapa informala, în care Comisia angajeaza

discutii cu statul în cauza, însa impune si un termen limita pâna la care acesta din urma sa solutioneze


Page 25

favorabil problema (1 an). De cele mai multe ori statul monitorizat rezolva pozitiv problema, Comisia

încetând actiunea.

Daca, dupa etapa informala, Comisia nu este multumita de raspuns, aceasta va înainta statului

membru o notificare oficiala a încalcarii, fiind invitat sa raspunda observatiilor facute. În conditiile în care

Comisia nu va fi satisfacuta va emite o opinie motivata în care stabileste motivele pentru care statul

membru se face vinovat. Totodata, Comisia va stabilit si termenul-limita pâna la care statul membru va

trebui sa raspunda.

Daca statul membru nu reuseste sa raspunda la opinia Comisiei, în termenul prevazut, atunci

poate fi adus în fata CEJ (art. 226(169 TCE)). Finalitatea acestei actiuni este aceea ca statul membru

se face vinovat de nerespectarea conditiilor impuse prin neîndeplinirea obligatiilor impuse de tratat. De

regula, statul membru invoca anumite situatii care au dus la neîndeplinirea obligatiilor. De exemplu,

Italia a fost acuzata de esecul în furnizarea de date statistice referitoare la transportul rutier, conform

Directivei 78/546. Motivul invocat a fost un incendiu în cladirea Ministerului Transporturilor care a

afectat întraga baza de date ce continea respectivele informatii statistice. Curtea a respins însa aceasta

aparare, argumentând ca, momentul incendiului a trecut de mult, timp în care baza de date ar fi putut fi

refacuta (Cazul 101/84, Comission V. Italy (1985) ECR 2629 pâna la 2537). Un alt motiv invocat este

reciprocitatea, în sensul îndeplinirii obligatiilor ce le revin prin tratat de îndeplinirea obligatiilor de catre

alti semnatari. Atunci când Franta a fost acuzata de interzicerea ilegala a exportului de miei, guvernul

francez s-a aparat spunând ca nici Marea Britanie nu si-a îndeplinit obligatiile, fara a fi trasa la

raspundere de catre Comisie. CEJ nu a acceptat acest argument, spunând ca TCE contine

mecanismele adecvate pentru rezolvarea unor astfel de probleme (Cazul 232/78, Comission v. France

(1979) ECR 2729 pâna la 2733).

Aplicarea deciziei CEJ

Înainte de Tratatul asupra Uniunii Europene, deciziile CEJ luate în baza art. 226 (169 TCE) nu

puteau fi puse în aplicare. Statul membru era cel care trebuia sa ia masuri în acesta directie, însa, de

cele mai multe ori era neinteresat, continuând în neîndeplinirea obligatiilor. Prevederile art. 228

(171)TCE dau posibilitatea Comisie de a emite o opinie motivata specificând punctele în care statul

membru a esuat sa se conformeze deciziei CEJ. Daca statul nu îsi revizuieste pozitia în termenul limita

precizat de Comisie, acesta este adus în fata CEJ, specificându-i-se penalitatile financiare pe care va

trebui sa le plateasca.


Page 26

b. Actiuni înaintate de alte state membre

Conform art. 227 (170 TCE), statele membre UE pot actiona în justitie alte state membre daca

acestea considera ca ultimele nu si-au respectat obligatiile prevazute de tratat. Aceasta constituie o

procedura exceptionala întrucât, potrivit prevederilor art. 226 (169 TCE), Comisia este cea care

înainteaza actiuni împotriva statelor membre. Procedura prevazuta de art. 227 (170 TCE) este cu atât

mai importanta cu cât si Comisia poate sa greseasca. De aceea, statul care introduce actiunea în fata

CEJ trebuie sa fie sprijinit de Comisie. Cazul France v. United Kingdom, cazul 141/78, 1979 ECR 2923

este în masura a demonstra aplicabilitatea procedurii exceptionale. Actiunea a fost introdusa de

guvernul francez, sprijinit de Comisie, împotriva Marii Britanii, invocând ilegalitatea reglementarilor

privind dimensiunile ochiurilor plaselor de pescuit, prevazute de legislatia britanica. CEJ a solutionat

actiunea favorabil statului francez.

3.2 Reparatii judiciare în dreptul comunitar- actiuni indirecte

Dreptul comunitar se adreseaza în primul rând individului care este încurajat sa îl aplice si sa îl

invoce în fata tribunalelor nationale. Daca, tribunalele nationale ar aplica dreptul comunitar independent

unele de altele s-ar ajunge la solutii diferite pentru aceleasi cauze. Pentru a fi respectat principiul privind

aplicarea unitara a dreptului la nivelul tuturor statelor membre UE s-a creat oportunitatea adresarii la



CEJ ori de câte ori este necesar.

Baza legala o constituie prevederile art. 234 (177 TCE) : "Curtea de Justitie va avea jurisdictie

pentru deliberari preliminare care privesc:

a. interpretarea tratatului;

b. validitatea si interpretarea actelor institutiilor Comunitatii si ale Bancii Centrale

Europene;

c. interpretarea statutelor si institutiilor înfiintate printr-un act al Consiliului, acolo unde

statutele prevad acest lucru.

Când o astfel de problema este ridicata unui tribunal sau curte dintr-un stat membru , acesta

poate, daca considera necesara o decizie pentru luarea unei hotarâri judecatoresti, sa ceara Curtii de

Justitie sa dea o decizie asupra acelei probleme.

Când o astfel de problema este ridicata într-un caz care se afla în dezbaterea unei curti sau a

unui tribunal împotriva deciziei caruia nu exista reparatii judiciare în legislatia nationala, acea curte sau

acel tribunal va aduce chestiunea în fata Curtii de Justitie."

Aceasta prevedere suscita însa si unele întrebari, cum ar fi:


Page 27

- Ce înseamna curte sau tribunal pentru aplicarea acestei proceduri?

- Care este locul legislatiei nationale, a Curtii nationale sau a procedurilor nationale în

procedura dezbaterii preliminare?

- Care este deosebirea dintre oportunitatea si obligatia de a aduce cazul în fata CEJ?

Care sunt efectele deliberarii preliminare?

1. Conceptul de "curte sau tribunal" al unui stat membru

Niciodata Curtea nu a formulat criterii precise pentru interpretarea acestor termeni. Cel mai mult

s-a apropiat de asa ceva în cazul Pretore di Salo ( cazul 14/86, Pretore di Salo v. X (1987) ECR 2545).

Guvernul italian, nediscutând statutul lui Pretore ca judecator, a argumentat ca acesta nu a actionat în

atributiile sale judiciare în problema prezentata în litigiu. Curtea a respins argumentatia pe motiv ca

solicitarea poate veni din partea oricarei curti sau tribunal care actioneaza în contextul general al

exercitarii atributiilor sale pentru a rezolva, independent si conform legii, cazuri care intra în jurisdictia

sa.

Pornind de la aceasta opinie se remarca faptul ca CEJ are o conceptie foarte generoasa în

raport de ce anume este o "Curte sau un tribunal ". Acest lucru a facut caCEJ sa valideze foarte usor

statutul judiciar al Curtilor Administartive, al Tribunalelor de arbitraj pentru asigurarile sociale si al

judecatorului de arbitraj italian.

Cazul Broekmener defineste si sustine cele afirmate anterior. Reclamantului, în actiunea

principala, i s-a refuzat înregistrarea ca liber profesionist în Olanda de catre autoritati. Guvernul olandez

a atacat capacitatea acelui comitet de a solicita o deliberare preliminara. Deoarece Comitetul era un

organism care, cu consimtamântul autoritatilor publice, emite decizii în cazuri de litigiu, recunoscute ca

decizii finale, a fost recunoscut de CEJ drept curte sau tribunal în sensul art. 234 (177 TCE).

2. Pozitia legislatiei nationale, a curtilor nationale si a procedurilor nationale

Ca urmare a implementarii constiente a dreptului comunitar la nivelul statelor membre, este

firesc sa apara probleme între aplicarea prevederilor comunitare la nivelul statelor membre si legislatia

si procedurile nationale. Întrebarea care se pune este în ce masura CEJ poate sa intervina în legislatia

nationala sau care sunt modalitatile prin care poate controla maniera si circumstantele în care curtile

nationale îi încredinteaza litigiile.

S-a constatat ca natura raportului dintre legislatia nationala si dreptul comunitar este una fara

echivoc, în sensul existentei a doua ordini juridice distincte, greu de mentinut si chiar de justificat.


Page 28

Cazul Chanel (cazul 31/1968, Chanel v. Cepeha Handelsmaatschappij (1970) ECR 403)

prezinta o situatie de acest gen, în sensul ca litigiul adus în fata CEJ face referire la o decizie a Curtii

districtuale Arrondismentsbank din Rotterdam împotriva careia s-a facut apel, pentru a solicita o

deliberare preliminara conform art. 234 (177 TCE). În acest caz apelul a fost facut dupa primirea

solicitarii de deliberare preliminara. În plus, Curtea nationala a informat CEJ de suspendarea deciziei

respective ca urmare a apelului. CEJ a hotarât, având în vedere circumstantele cazului si comunicarile

facute de Curtea nationala, sa amâne verdictul pâna se judeca apelul. Apelul a avut succes, iar

solicitarea pentru deliberarea preliminara a fost anulata de Curtea de apel. În consecinta, cazul Chanel

a fost scos de pe lista cauzelor CEJ.

3. Curti obligate de o instanta superioara

Problema care se pune este aceea daca o curte nationala obligata prin decizia unei curti

nationale superioare poate sa ceara deliberare preliminara CEJ. În acest sens apare spre solutionare

Cazul Rheinmuhlen. O decizie a unei Curti fiscale inferioare a fost atacata în fata Tribunalului fiscal

federal. Acesta, dupa ce a înaintat solicitarea pentru deliberarea preliminara, a neglijat decizia Curtii

inferioare înaintându-i iarasi aczul pentru luarea unei decizii finale. Aceasta din urma a fost nemultumita

de decizia Curtii superioare si a hotarât sa trimita chiar ea solicitarea unei deliberari preliminare. Ca

atare, CEJ a trebuit sa hotarasca daca o instanta inferioara are dreptul de a solicita deliberare

preliminara, raspunsul fiind afirmativ.

Obiectivul procedurii de deliberare preliminara este realizarea acelorasi efecte ale dreptului

comuniatr în toate statele membre. Din acest motiv, Curtile inferioare pot cere o deliberare preliminara

CEJ daca se considera ca litigiul naste probleme ce necesita clarificari, iar decizia/hotarârea Curtii

superioare intra în conflict cu dreptul comunitar.

4. CEJ si legislatia nationala

De principiu, CEJ nu are ingerinte asupra legislatieistatelor membre UE. Curtea este autorizata

sa ia decizii numai în domeniul dreptului comunitar. Daca totusi i se solicita acest lucru, va da un

raspuns care însa nu va tine seama de specificul statului respectiv. De exemplu Cazul Desebais (cazul

286 /86, Ministere public v. Deserbais (1988) ECR 4907).

Raspunsul dat de CEJ Curtii franceze a fost:

"Art. 30 et seq din Tratat trebuie interpretat astfel încât sa previca statul emmbru de la aplicarea

legislatiei nationale care da dreptul de a folosi numele unui tip de brânza cu continut minim de grasimi


Page 29

pentru produse de acelasi tip importante din alt stat membru, când aceste produse au fost fabricate si

desfacute legal sub acel nume în acel stat membru, iar consumatorii sunt informati cum se cuvine."

5. Oportunitatea de a solicita si obligatia de a solicita o deliberare preliminara

Art. 234 (177-3 TCE) impune tribunalelor nationale sa solicite deliberare preliminara, daca nu

exista reparatii judiciare în acdrul legislativ national împotriva deciziei acelui tribunal. În toate celelalte

cazuri solicitarea este optionala.

Solicitarea optionala

Curtile nationale care nu intra sub incidenta art. 234 (177-3 TCE) au libertatea de a cere sau nu

o deliberare preliminara. Chiar daca una dintre parti solicita o deliberare preliminara, tribunalul national

poate sa nu o faca, iar curtea nationala poate interpreta dreptul comuniatr fara asistenta CEJ. Aceasta

a doua varianta a fost cunoscuta în doctrina comunitara sub denumirea de teoria "actului clar" (acte

clair) care a si iscat numeroase controverse.

Doctrina acte clair este descrisa ca teoria (care se aplica deja tratatelor internationale înainte de

adoptarea tratatelor comunitare) conform careia nu este necesara solicitarea deliberarii preliminare

daca problema de drept comunitar este atât de clara încât nu mai necesita explicatii suplimentare. În

aceste situatii curtile nationale sunt perfect capabile sa aplice dreprul comunitar.

Solicitari obligatorii

Prevederea art. 234 (177-3 TCE) este clara-daca nu exista posibilitatea acordarii reparatiilor

judiciare de catre instanta nationala, atunci se impune solicitarea unei deliberari preliminare. Apar însa

probleme care umbresc aparenta claritate a acestor obligatii. O problema este ce se întelege printr-un

tribunal "pentru deciziile caruia nu exista reparatii judiciare în legislatia nationala". În interpretarea

acestui aspect, CEJ s-a ghidat dupa jurisdictia reala a tribunalelor nationale si nu dupa ierarhia lor

judiciara.

6. Efectele deliberarii preliminare

Sub imperiul art. 234 (177 TCE), CEJ nu se rezuma doar la simpla interpretare a dreptului

comunitar. Tribunalele nationale pot solicita o deliberare preliminara în chestiuni legate de validitatea

actelor comunitare. În fapt, procedura deliberarii preliminare completeaza controlul judiciar asupra


Page 30

actelor comunitare si, într-o anumita masura, compenseaza reparatiile foarte stricte pe care indivizii le

pot avea împotriva actiunii comunitare.

Reguli de interpretare

Interpretarea data de CEJ este obligatorie pentru tribunalul care a cerut-o. Ca si consecinta si

celelalte tribunale sunt obligate în virtutea armonizarii legislative.

O chestiune extrem de importanta este si aceea ca decizia CEJ se aplica si situatiilor anterioare

dezbaterii preliminare, fiind atenuata aparenta îndepartare de principiul neretroactivitatii.


Page 31

Temele de seminar 4,5,6,7

Cele patru libertati fundamentale

1. Libera circulatie a bunurilor

Filosofia economica constituie fundamentul tratatelor de baza. Crearea unei piete interne fara

bariere este rezultatul logic al acestei filosofii, fiind considerat cel mai eficient mecanism pentru

distribuirea bunurilor si serviciilor.

Conceptul de piata interna este relationat cu cele patru libertati fundamentale consacrate prin TCE:

libera circulatie a bunurilor, persoanelor, capitalurilor si serviciilor.

Ne vom concentra atentia asupra modalitatilor în care institutiile UE au încercat stabilirea unei piete

comunitare a bunurilor fara frontiere. În acest sens se au în vedere:

a. eliminarea taxelor vamale, a restrictiilor cantitative si a masurilor cu efect echivalent;

b. masuri luate pentru ca taxarea indirecta sa nu distorsioneze comertul intracomunitar;

c. legislatia pozitiva adoptata pe baza programului Pietei Unice Europene cu scopul eliminarii

barierelor în comert prin armonizarea standardelor.

Taxele vamale reprezinta una dintre cele mai vechi forme de protectie a comertului national . ca

atare, prin prevederi legislative la nivelul statelor membre UE s-a încercat eliminarea barierelor vamale,

considerate adevarate obstacole în calea comertului.

Prin intermediul prevederilor TCE s-a reusit eliminarea taxelor vamale si a taxelor cu efect

echivalent, care au acelasi efect de constrângere la nivelul activitatilor comerciale.

Legiuitorii au avut în vedere doua posibilitati prin care sa interzica practicarea taxelor vamale sau a

masurilor cu efect echivalent:

a. abordarea reactiva, ce presupune interzicerea totala a practicarii taxelor vamale.

b. abordarea proactiva, care presupune adoptarea masurilor de o asa maniera încât sa faca

interzicerea mai putin constrângatoare.

Legiuitorii Comunitatii au abordat prima varianta (art. 14 si 15 TCE stau la baza legislatiei emise de

Consiliu pentru implementarea primei etape a eliminarii taxelor vamale).

Pentru a intra pe deplin în vigoare, interzicerea taxelor vamale si ataxelor cu efect echivalent trebuia

invocata nu numai de institutiile Comunitatii, ci si de indivizi în fata tribunalelor nationale. Prin actele de

aderare se stabilea interzicerea taxelor vamale si a celor cu efect echivalent.

În ceea ce priveste taxele cu efect echivalent, acestea nu sunt definite în nici un document

comunitar. Art. 25 (12 TCE) spune succint ca acestea sunt interzise. Ramâne în sarcina CEJ sa


Page 32

determine gama si mijloacele prin care se realizeaza abolirea. Curtea nu s-a rezumat numai la a emite

hotarâri anume adresate, ci a profitat de cazuri pentru a stabili îndrumari explicative.

O prima oportunitate pentru clarificarea acestui concept a venit odata cu atacarea a doua directive

ale Comisiei de catre Germania, reglementarile cerând Germaniei eliminarea unor taxe impuse

importurilor anumitor produse agricole (Cazurile 52 si 55/65, Germany v. Commission (1966) ECR 159

pâna la 169-170). Germania a afirmat ca taxele erau de natura administrativa, având în vedere sarcinile

preluate de administratie în interesul si la cererea persoanelor. Curtea a decis ca taxele au efect

discriminator si protectionist, ca urmare, Germania a fost respinsa.

CEJ nu a reusit sa gaseasca o definitie exacta pentru conceptul de taxa, nici în urma jurisprudentei,

astfel încât, termenului i se da o interpretare nuantata, ca fiind orice povara financiara care împiedica

libera circulatie a bunurilor, indiferent de denumirea data în legislatia nationala a statelor.

Prin prevederile TCE (art. 9-12, prevederi pentru eliminarea taxelor vamale si a altor speze cu efect

echivalent, art. 30-36, restrictiile cantitative asupra importului sau exportului si a masurilor ce au efect

echivalent) se stipuleaza restrictiile cantitative asupra importurilor si exporturilor si spezele ce au un

efect prohibitiv echivalent. Acolo unde au fost introduse aceste taxe comertul a avut de suferit. Ca

urmare, a fost necesara luarea unor masuri pentru a le elimina. O prima masura a fost aceea de a le

suspenda, a doua masura cea de eliminare a restrictiilor cantitative, iar a treia masura se refera la

contracararea masurilor cu efect echivalent.

CEJ a luat decizii privitoare la eliminarea "masurilor cu efect echivalent". O definitie valabila si astazi

a fost data în urma unui caz în care procurorul public belgian a înaintat o actiune împotriva câtorva

comercianti care au importat whisky din Franta fara certificat de origine valid emis de autoritatile vamale

britanice, asa cum prevede legislatia belgiana. Curtea a recunoscut ca este foarte dificil pentru cei ce

importa whisky din alta tara decât Marea Britanie sa obtina un astfel de certificat, aceasta cerinta

stânjenind comertul. Ca urmare, CEJ a elaborat o formula generala care sa defineasca interdictiile

stabilite de art. 30 TCE:

"Toate reglementarile comerciale emise de statele membre care pot cauza întârzieri, direct sau

indirect, în realitate sau potential, în comertul intracomunitar pot fi considerate ca fiind masuri cu efect

echivalent restrictiilor cantitative." (Cazul 8/74, Procureur du Roi v. Dassonville (1974) ECR 837).

Atât de importanta a devenit aceasta formula încât aproape ca a obtinut statutul de articol aditional

al TCE. Formula a fost fara echivoc, ceea ce a dus la utilizarea acesteia de catre CEJ în luarea unor

decizii ulterioare.


Page 33

Cazul Dijon si principiul recunoasterii reciproce

În abordarea procesului de eliminare a barierelor comerciale, un rol deosebit de important l-a avut

sentinta data în cazul Dijon (Cazul 120/1978 Rewe v. Bundesmonopolverwaltung fur Branntwein (1979)

ECR 469). Litigiul a aparut atunci când unei firme i-a fost interzis importul unui lichior datorita tariei

necorespunzatoare, produsul fiind incompatibil cu legislatia germana care stabilea taria minima pentru

acel tip de lichior (mai putin de 25 % alcool).

CEJ nu a acceptat justificarea autoritatilor germane, spunând ca acest lucru putea fi eliminat printr-o

etichetare corespunzatoare si ca legislatia încalca art. 30 TCE. În paragraful 8 al Deciziei CEJ în acest

caz, Curtea a facut doua declaratii cu impact profund asupra abordarii generale a Pietei Interne. Pe de o

parte, a decis ca în absenta reglementarilor comunitare referitoare la productia si comercializarea

alcoolului si a oricarui alt produs, este de competente autoritatilor nationale sa reglementeze productia

si comercializarea acelui produs pe teritoriul lor. Aceasta pentru a satisface cerintele obligatorii care tin

de eficienta supravegherii financiare, a protectiei sanatatii publice, a onestitatii tranzactiilor comerciale si

a protectiei consumatorului. Pe de alta parte, CEJ a decis ca un articol produs si comercializat în conditii

legale într-un stat membru poate circula liber pe teritoriul Comunitatii.

Principiul recunoasterii reciproce constituie unul dintre instrumentele pentru asigurarea comertului



liber. În aceeasi directie s-au afirmat si instrumente precum:

- respectarea anumitor principii care guverneaza aranjamentele detaliate privind armonizarea

procedurilor;

- limite de timp pentru eliberarea autorizatiilor;

- costurile acestor proceduri (sa nu fie excesive);

- abolirea rezervelor care favorizeaza produsele nationale (ex: clauze: "cumparati national");

- eliminarea aranjamentelor preferentiale în favoarea livrarii unor producatori nationali sau produse

dezavantajate.

Comisia a prezentat în 1985 un document intitulat Cartea Alba ce viza desavârsirea Pietei Unice.

Cartea Alba a propus o distinctie între acele domenii ale pietei interne în care armonizarea este

esentiala si cele în care este suficienta aplicarea principiului de recunoastere reciproca a diferitelor

cerinte fundamentale din legislatiile nationale. Prin Actul Unic European, care si-a propus definitivarea

Pietei Interne, ca urmare a Cartii Albe, majoritatea directivelor se bazeaza pe aceasta abordare. Ca

urmare, institutiile UE nu au mai încercat armonizarea tuturor aspectelor din activitatea comerciala, ci

concentrarea acestora pentru stabilirea unor cerinte esentiale.

Principalele domenii de actiune a Cartii Albe au fost:


Page 34

- eliminarea barierelor comerciale, fizice si tehnice;

- libera circulatie a capitalurilor;

- armonizarea legislatiei agentilor economici si a masurilor aferente;

- conditii de libera circulatie pentru servicii bancare sau asigurari;

- armonizarea fiscala;

- eliminarea controalelor interne în domeniul circulatiei persoanelor.

Abordarea Integrarii Europene cunoaste 3 (trei) stadii de dezvoltare, care se transpun prin

"trei trepte de viteza" în procesul aderarii:

1° ) Clasica (parcurgerea etapelor cerute pentru îndeplinirea conditiilor de armonizare, integrare si

convergenta) - aplicata tarilor vest-europene care au aderat la CEE/UE înainte de aparitia Cartii Albe.

2° ) Noua abordare (New-Approach) introdusa prin renuntarea la reglementarea unitara, centralizata a

initiativei legislative comunitare (Directivele) si acceptarea existentei mai multor izvoare de drept

comunitar (Tratatul; Legislatia Secundara; Interpretarile Curtii Europene de Justitie si Legislatia Interna

a Statelor Membre, pentru cazurile precizate).

3° ) Abordarea globala (Global Approach), bazata în principal pe considerente de decizie politica si

care vizeaza "saltul peste etape" al tarilor asociate în procesul de armonizare si integrare, în conditiile

în care - prin "masuri similare" de reforma structurala, legislativa, economica, sociala etc. - reusesc sa

produca efecte favorabile,.necesare procesului de apropiere si integrare.

Abordarea globala îsi gaseste expresia practica în continutul si recomandarile Cartii Albe -

strategie de armonizare si preaderare a tarilor asociate, est-europene, în tranzitie.

Cartea Alba propune:

- Identificarea masurilor cheie din fiecare sector al Pietei Interne (P.I.)

- Sugerarea secventei (ordinii) în armonizarea legislatiilor

- Importanta egala pentru :

* legislatie;

* structuri adecvate pentru implementare;

* stabilirea propriilor prioritati sectoriale;

* întarirea reformei economice si restructurarea industriala;

* stimularea comertului.

2. Libera circulatie a persoanelor

În dreptul comunitar, primele prevederi referitoare la libera circulatie a persoanelor apar în

cadrul Tratatului de la Roma (1957), care stabileste "eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în


Page 35

calea liberei circulatii a persoanelor, serviciilor si capitalului" si statueaza faptul ca "în scopul aplicarii

prezentului Tratat, si fara a aduce prejudicii vreunei prevederi speciale incluse în acesta, este interzisa

orice discriminare pe motiv de nationalitate".

Desi Tratatul de la Roma afirma datoria Comunitatii de a asigura libera circulatie a persoanelor,

pâna la sfârsitul anilor '80 eforturile depuse în acest sens au reusit sa reglementeze partial aspectele

legate de libera circulatie a anumitor categorii de persoane: lucratorii si familiile acestora, furnizorii de

servicii si agentii economici. Curtea Europeana de Justitie a jucat un rol extrem de important în

consolidarea acestui proces, atât prin semnalarea si eliminarea neclaritatilor, cât si prin semnalarea

golurilor legislative.

Libera circulatie a persoanelor în cadrul Comunitatii Europene a fost definita de Actul Unic

European (1987) drept una dintre cele patru libertati fundamentale ale Pietei Interne. Acest nou

statut a dus la accelerarea procesului de extindere a dreptului de libera circulatie asupra unor noi

categorii de persoane (studenti, persoane ce nu depun activitati economice, dar au resurse suficiente

de trai).

Conceptul de "cetatenie europeana" a fost prima oara introdus prin Tratatul de la Maastricht

(1993) prin care s-a acordat drept de libera circulatie si de libera rezidenta în interiorul Uniunii tuturor

cetatenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul a plasat în domeniul de interes

comun al statelor membre si politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe si

politica referitoare la imigratie (Titlul VI - cooperarea în domeniul justitiei si afacerilor interne, cunoscut si

sub numele de al Treilea Pilon al UE).

Prin politica sa, Uniunea Europeana are în vedere crearea unei zone europene de libertate,

securitate si justitie în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne, indiferent

de nationalitate. În acelasi timp, se desfasoara un amplu proces de implementare a unor standarde

comune în ceea ce priveste controlul la frontierele externe ale Uniunii si politicile de vize, azil si

imigratie. Marea Britanie si Irlanda nu au acceptat sa ia parte la masurile din cadrul Titlului IV al

Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa doar în cadrul masurilor referitoare la politica de vize.

Libera circulatie a persoanelor constituie una dintre cele patru libertati din cadrul pietei interne si

a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alaturi de libera circulatie a produselor, libera

circulatie a serviciilor si libera circulatie a capitalurilor. Cetatenii europeni beneficiaza de dreptul

fundamental de a se deplasa si de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevarat în avantajul

tuturor, libertatea de circulatie a persoanelor trebuie însotita de un nivel corespunzator de securitate si

justitie. La Amsterdam, aceasta dubla cerinta a fost înscrisa în Tratat sub forma înfiintarii progresive a

unei zone de libertate, securitate si justitie. Abolirea controalelor la frontiera nu a fost însa pe deplin

înfaptuita în cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza Conventiei de


Page 36

Implementare a Acordului Schengen (semnata la 19 iunie 1990 si intrata în vigoare la 26 martie 1995).

Protejarea drepturilor fundamentale ale omului reprezinta unul dintre principiile de baza ale

dreptului comunitar, dar nici Tratatul de la Roma si nici Tratatul asupra Uniunii Europene nu contin o

lista a drepturilor fundamentale.

Obiectivul demersurilor privind respectarea drepturilor omului în Uniune este acela de a asigura

protejarea acestor drepturi în proiectarea, aplicarea si interpretarea legislatiei comunitare.

În contextul necesitatii de compatibilitate cu drepturile fundamentale recunoscute si protejate de

constitutiile statelor membre, Curtea Europeana de Justitie a recunoscut o serie de drepturi cunoscute

ca fiind fundamentale (ex. aspecte ale liberei circulatii: tratamentul egal,

nediscriminarea, libertatea de asociere, libertatea de profesare, libertatea comerciala, libertatea

industriala, libertatea concurentiala). Toate acestea au facut obiectul unor procese desfasurate în fata

Curtii de Justitie, daraceasta nu a dat o definitie abstracta a scopului protejarii drepturilor fundamentale

ale individului. Astfel, au aparut probleme în distingerea unui drept economic fundamental de altul si în

distingerea acestora de "libertatile fundamentale" mentionate explicit în Tratatul de la Roma - libera

circulatie a persoanelor, libera circulatie a bunurilor, libertatea de a furniza servicii si libertatea de

stabilire.

În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul UE, Parlamentul

European si Comisia Europeana au semnat Carta Drepturilor Fundamentale, document ce aduce într-

un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate într-o serie de documente

internationale, europene si nationale. Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face

nici o deosebire între cetateni, întrunind - pentru prima data - în cadrul unui document unic drepturile

tuturor persoanelor care se gasesc în mod legal pe teritoriul Uniunii Europene. Articolul 15 alineatul 1 al

Cartei vorbeste despre dreptul oricarui cetatean sau cetatene ai Uniunii de a avea libertatea de a

cauta un serviciu, de a lucra, de a se stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru. Tot acest

articol, în alineatul 3 dispune ca « rezidentii tarilor parti, care sunt autorizati sa munceasca pe teritoriul

statelor membre, au dreptul la conditii de munca echivalente cu acelea de care beneficiaza cetatenii sau

cetatenele Uniunii Europene ».

Carta cuprinde si importante elemente de supra-nationalitate, în special în legatura cu cetatenia

europeana si consecintele sale. Astfel, în spiritul prevederilor Tratatului Uniunii europene, modificat la

Amsterdam, se recunoaste dreptul de vot oricarui cetatean al Uniunii si dreptul de a fi ales în cadrul

alegerilor pentru Parlamentul European, în oricare stat membru al Uniunii în aceleasi conditii ca si

rezidentii acelui stat În acelasi timp, toti cetatenii Uniunii Europene au dreptul sa circule liber în spatiul

european, sa aiba acces la documente si sa se adreseze Mediatorului European pentru exercitarea

dreptului de petitionare.


Page 37

Libera circulatie a persoanelor este unul dintre obiectivele fundamentale prevazute în

dispozitiile Tratatului de la Roma ce trebuie îndeplinit în vederea realizarii pietei comune. Esenta acestei

libertati consta în eliminarea discriminarilor între cetatenii statului membru pe teritoriul caruia se afla

acestia sau îsi desfasoara activitatea si cetatenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe

teritoriul acestui stat. Aceste discriminari se pot referi la conditiile de intrare, deplasare, munca, angajare

sau remuneratie. Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizeaza libera circulatie

a persoanelor în spatiul comunitar.

Libera circulatie a persoanelor si eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte

a unui concept mult mai larg, cel de piata interna - ce nu poate fi realizata în conditiile existentei unor

frontiere interne si a restrictionarii circulatiei indivizilor. Sensul conceptului de libera circulatie a

persoanelor a evoluat foarte mult de la momentul aparitiei sale. Primele prevederi legate de acest

domeniu considerau individul doar ca agent economic - ca angajat sau furnizor de servicii.

Conceptul initial s-a extins treptat pentru a cuprinde si aspectele legate de notiunea de cetatean

al Uniunii, indiferent de orice dimensiune economica sau de diferente legate de nationalitate. Acest

lucru se intentioneaza a se aplica si cetatenilor tertelor tari, pentru ca ulterior eliminarii controalelor la

frontierele interne sa nu mai fie nevoie sa se verifice nationalitatea.

Baza legala a liberei circulatii a persoanelor este constituita de:

- Articolul 14 (7A) din Tratatul de la Roma, ce stabileste piata interna, acesta incluzând libera circulatie a

persoanelor;

- Articolul 18 (8A) din Tratatul de la Roma, ce statueaza dreptul cetatenilor Uniunii de a circula si de a

rezida liber pe teritoriul statelor membre;

- Articolul 61 (73I) din Tratatul de la Roma si urmatoarele, cuprinse sub Titlul IV (IIIA) "Vize, azil,

imigratie si alte politici legate de libera circulatie a persoanelor'';

- Articolul 45 din Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale.

Politica în domeniul vizelor

Cea mai importanta etapa în evolutia spre o piata interna reala, în care sa nu mai existe

obstacole în calea liberei circulatii a persoanelor, este reprezentata de încheierea celor doua acorduri

Schengen: Acordul Schengen (semnat la 14 iunie 1985) si Conventia de Implementare Schengen

(semnata la 19 iunie 1990 si intrata în vigoare la 26 martie 1995). În prezent Conventia este semnata de

13 state membre; Irlanda si Marea Britanie nu sunt membre ale Conventiei, dar au avut posibilitatea sa

opteze pentru aplicarea anumitor parti ale corpului de legislatie Schengen. Din momentul aplicarii

Conventiei pentru Italia si Austria (1 aprilie 1998), au fost eliminate controalele la frontierele interne ale


Page 38

tuturor statelor semnatare, cu exceptia Greciei. În plus, Islanda si Norvegia (membre ale Uniunii

Pasapoartelor Nordice) au statut de membrii asociati. Directiva Consiliului din 28 februarie 2002

reglementeaza cererea Irlandei de a participa la câteva dispozitii ale acquis-ului Schengen, un pas

premergator spre adoptarea deplina a aquisului Schengen de catre acest stat.

Implementarea Conventiei Schengen are ca scop eliminarea controalelor la frontierele interne

pentru toate persoanele, incluzând bineînteles masuri de întarire a controalelor la frontierele externe.

Aceste masuri implica o politica de vize comuna, posibilitatea procesarii cererilor de azil, cooperare

judiciara si politieneasca, precum si un schimb eficient de informatii. La frontierele externe ale spatiului

Schengen, cetatenii UE trebuie doar sa prezinte un document de identificare valid, iar cetatenii tertelor

tari cuprinse în lista comuna a tarilor ai caror cetateni au nevoie de viza de intrare trebuie doar sa

posede o viza unica valabila în întregul spatiu Schengen. Totusi, fiecare stat membru are libertatea de a

cere viza în cazul cetatenilor altor terte tari.

Acquis-ul în domeniul politicii vizelor este reprezentat de art. 9-27 din Conventia de

Implementare a Acordului Schengen si de o serie de alte acte normative referitoare la: implementarea

acquis-ului Schengen în tarile UE, stabilirea unui model tip de viza - Regulamentul Consiliului 334/2002

CE de modificare a Regulamentului 1683/1995 sau stabilirea unui model uniform de formular de cerere

de viza, eliberata de statele membre titularilor unui document de calatorie nerecunoscut de statul

membru care stabileste formularul - Regulamentul Consiliului 333/2002 CE.

În privinta tarilor ai caror cetateni au nevoie de viza pentru a intra în spatiul comunitar,

Regulamentul Consiliului 539/2001 CE fixeaza lista tarilor terte ai caror resortisanti sunt supusi obligatiei

de viza pentru a trece frontierele externe ale statelor membre UE. Regulamentul stabileste si lista tarilor

ai caror cetateni sunt exceptati de la aceasta obligatie. În prezent lista negativa a UE, cu privire la tarile

ai caror cetateni au nevoie de viza pentru a intra în spatiul comunitar, cuprinde un numar de 134 de tari

(Anexa I la Regulamentul 539/2001). Directiva Consiliului 2001/40 CE reglementeaza cadrul legal

privind recunoasterea reciproca a deciziilor de îndepartare a rezidentilor statelor terte. Astfel, daca un

stat membru UE ia decizia de îndepartare a unui cetatean de pe teritoriul sau, decizia este valabila pe

întreg spatiul tarilor membre UE.

Reglementarea liberei circulatii a cetatenilor în spatiul comunitar, cetateni posesori ai unei vize

de lunga durata, este facuta de Regulamentul Consiliului 1091/2001, care se refera la libera circulatie a

persoanelor ce poseda o viza cu durata mai mare de 30 de zile. În perspectiva crearii unui spatiu

comunitar în care controalele la frontiere vor dispare, iar libera circulatie a cetatenilor va fi deplina este

nevoie de crearea unei securitati a frontierelor externe si de o solidaritate a statelor UE în acest sens.

Fortele de politie coopereaza în depistarea si prevenirea criminalitatii si au drept de urmarire a

criminalilor fugari si a traficantilor de droguri pe teritoriul unui stat învecinat din spatiul Schengen. Pentru


Page 39

functionarea cât mai eficienta a Conventiei, a fost introdusa o masura tehnica compensatorie esentiala

- Sistemul de Informatii Schengen (SIS), sistem ce furnizeaza informatii referitoare la intrarea

cetatenilor tertelor tari, problemele legate de vize si de cooperarea politieneasca. Accesul la SIS este

restrictionat în principal la politie si la autoritatile responsabile cu controlul la frontiere. Reglementarea

legala a acestui sistem este data de art. 92-125 din Conventia de Implementare a Acordului Schengen.





Document Info


Accesari: 6600
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )