Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























PERSPECTIVE ROMANESTI IN POLITICA SOCIALA

Stiinte politice




PERSPECTIVE ROMANESTI IN POLITICA SOCIALA.

Ultimul capitol al acestui studiu este consacrat evolutiilor din zona politicii sociale in Romania anilor`90. Fara a avea pretentia de a acoperi in totalitate terenul reglementarilor legislative si al masurilor administrative adoptate in domeniul social, analiza care urmeaza isi propune o evaluare generala a dinamicii acestui sector in perioada mentionata, cu accent pe principalele repere (politice, economice sau socio-culturale specifice contextului romanesc) care au fundamentat procesul decizional in materie.



Impactul solutiilor de inspiratie liberal-europeana aplicate in Romania poate fi discutat fie in termenii prezentului, pornindu-se de la masurile adoptate pana acum si luandu-se in considerare consecintele inregistrate in plan politic, economic sau socio-cultural, fie intr-o imagine de perspectiva, incercandu-se prognozarea pe termen mediu si lung a efectelor unei abordari generale in spiritul liberalismului si al atingerii standardelor comunitare, inclusiv in domeniul politicilor publice.

1. Politica sociala in Romania posttotalitara O prezentare exhaustiva a politicilor sociale derulate in ultimul deceniu in Romania este practic imposibila in decursul unui singur capitol. Ceea ce isi propune sa faca aceasta sectiune a studiului (studiu consacrat, in principiu, politicilor sociale din tarile europene dezvoltate) este doar o evaluare comparativa a motivatiilor si tendintelor manifestate in anii`90 in politica sociala romaneasca, in contextul transformarilor sistemice profunde din Europa Centrala si Rasariteana.

Fara indoiala ca o asemenea analiza trebuie sa porneasca de la ceea ce, printr-o formula deja banalizata, numim ,,mostenirea vechiului regim'. Vom sublinia asadar cateva repere ale sistemului de politici sociale din perioada comunista: - centralizarea si preluarea exclusiva de catre stat a functiei de protectie sociala; - ocuparea deplina a fortei de munca, mai degraba din ratiuni ideologice decat economice; - generalizarea veniturilor salariale, minimalizarea veniturilor din proprietate si eliminarea veniturilor din profit (Mihut si Lauritzen, 1999); - instituirea asigurarilor sociale de stat, sistem care garanta in principiu o acoperire universala si relativ generoasa fata de toate categoriile de riscuri sociale (pensii, alocatii familiale, de boala sau de maternitate), cu exceptia somajului care nu era recunoscut; - gratuitatea invatamantului si a asistentei medicale, pentru toate categoriile de varsta, respectiv socio-profesionale; - promovarea unei politici pro-nataliste, impinsa la paroxism in anii`70 si usor relaxata in anii`80, cu toate consecintele socio-demografice pe termen lung, sesizabile astazi; - transferul (mascat) al unor costuri asupra populatiei, prin aparitia si extinderea ,,platilor compensatorii' in sanatate, invatamant, administratie; - suprimarea treptata a asistentei sociale, din considerente evident ideologice, nerecunoasterera oficiala a saraciei si neacodarea nici unui beneficiu social decurgand dintr-o asemenea situatie; - expansiunea fortata a politicii locuintelor (reprezentand ,,apendicele social' al optiunii strategice de industrializare a tarii), prin investitii publice masive in sectorul constructiilor si acordarea de facilitati la cumpararea de apartamente, masura cu impact favorabil pe termen scurt dar nefavorabila pe termen lung, datorita depopularii satelor si stabilizarii in mediul urban a unei largi categorii de muncitori cu nivele slabe de calificare, dependenti in exclusivitate de unitatea industriala la care fusesera adusi; - di 454g62e scriminarea agricultorilor, meseriasilor si liber-profesionistilor (asa-zisul sector al proprietatii cooperatiste), prin neincluderea lor in sistemul asigurarilor sociale de stat, ceea ce a facut de exemplu ca in 1989 pensia unui agricultor sa nu depaseasca 18% din pensia medie a unui fost angajat al statului (Poenaru, 1998).

Desigur, cu anumite deosebiri de nuanta, datorate nivelelor diferite de dezvoltare economica si rigiditatii politice mai mult sau mai putin accentuate, acestea au fost principalele caracteristici ale politicii sociale in toate tarile blocului sovietic. Dupa 1989, noile democratii europene au inceput reformarea sistemului, aplicand in principiu acelasi gen de masuri dar cu viteze diferte, in functie de contextul economic si politic concret la care se raportau.

* .

Romania a pornit in decembrie 1989 cu una dintre cele mai nefavorabile situatii (desi initial s-a crezut contrariul, avand in vedere faptul inselator ca se platise datoria externa), fiind inca din acel moment plasata destul de mult in urma tarilor din zona Europei Centrale. Luand in considerare factorul ,,timp' - reformele incepusera, de exemplu, cu cativa ani inainte in Polonia si Ungaria - criteriile economice si cele politice - criza atinsese in anii`80 un nivel maxim al severitatii iar regimul ceausist ,,excela' prin opacitate si inflexibilitate, fiind criticat pana si de perestroikistul Gorbaciov - sau unele elemente primare de cultura manageriala si mentalitate civica (vezi rezistenta anti-comunista din unele tari, Solidaritatea, fenomenul Charta 77, legaturile mai stranse cu Occidentul, libertatea relativa de miscare si nivelul mai bun de informare al intelectualitatii din Europa Centrala, micile business-uri private sau reglementarile economice discret liberale adoptate in anii`70-80 in cadrul ,,socialismului de piata'), luand deci in considerare toate aceste criterii de referinta, Romania se prezenta cu handicapuri importante.

Primul fenomen social nou aparut in zona ex-comunista a fost somajul, despre care a inceput sa se vorbeasca oficial inca din 1990. Dupa socul asumarii publice a acestui termen, care - alaturi de ,,faliment' - parea desprins din reportajele TV despre ,,infricosatoarele realitati capitaliste', reportaje cu care romanii fusesera invatati inainte de 1989, s-a intrat repede in faza masurarilor statistice si a comentariilor de presa, mai mult sau mai putin pertinente. Valorile oficiale au indicat, de exemplu, 3% in 1991, apoi o crestere continua in anii urmatori, 10,9% in 1994 si 11,6% in 1998 (Business Central Europe, The Annual 1998/99), cu perspective reduse de ameliorare pe termen scurt. Cea mai mare parte a somerilor proveneau din industria grea, aflata la inceputul unui lung declin.

Un alt fenomen social al anilor`90 a fost subtierea segmentului activ al populatiei (,,deflatie sociala'), respectiv cresterea accelerata a numarului de pensionari si asistati social. In afara intrarilor in somaj, despre care am amintit anterior, pensionarea timpurie, la cerere (deci inaintea limitei de varsta) a fost abuziv utilizata ca alternativa la somaj in ultimii zece ani iar efectele secundare ale acestei politici se fac simtite acum in bugetul asigurarilor sociale. Intr-adevar, se poate spune ca cei aproximativ sase milioane de pensionari, la care adaugam un milion si jumatate de someri (plus o ,,incarcatura sociala' naturala de aproape cinci milioane de copii si tineri cuprinsi in diverse forme de invatamant) reprezinta prea mult pentru o economie care produce din ce in ce mai putin. In 1998, pentru a fi si mai expliciti, numarul pensionarilor il depasise deja pe cel al salariatilor iar tendinta a continuat sa se manifeste, ceea ce explica in parte dificultatile majore ale sistemelor de asigurari sociale.

Scaderea puterii de cumparare a populatiei este asociata cu ceea ce in limbaj politic si mediatic s-a numit degradarea nivelului de trai, adica reducerea continua si drastica a veniturilor reale ale cetatenilor in comparatie cu nivelul tot mai inalt al preturilor. In 1997, spre exemplificare, salariul mediu pe economie ajunsese sa reprezinte doar 58% din valoarea corespunzatoare momentului decembrie 1989 (Mihut si Lauritzen, 1999) iar in cazul pensiilor situatia era si mai severa.

Restructurarea cheltuielilor a reprezentat o consecinta directa a scaderii puterii de cumparare, majoritatea familiilor din Romania cheltuind din ce in ce mai mult (procentual) pentru asigurarea cosului alimentar. Datele statistice indica o ,,alocare bugetara' pentru alimente de aproape 60% din cheltuielile totale ale unei familii obisnuite si de cca 40% in cazul familiilor de patroni. Aceste valori sunt desigur foarte mari pentru o tara cu aspiratii comunitare, acceptandu-se in general ideea ca ponderea cheltuielilor alimentare intr-o tara europeana dezvoltata nu poate depasi 30% din totalul cheltuielilor, limita care este considerata de unii autori o posibila definire a pragului de saracie.

Deteriorarea indicatorilor demografici si ai starii de sanatate publica are ca substrat principal scaderea veniturilor populatiei, dar pot fi deasemenea invocate carentele educationale si lipsa de organizare a serviciilor de profil, toate aceste fenomene amplificandu-se vizibil dupa 1989. Daca, de pilda, scaderea populatiei Romaniei (spor natural negativ) in ultimul deceniu nu este neaparat un fenomen ingrijorator si nici unic in Europa, in schimb nivelele inalte ale mortalitatii infantile si materne ne plaseaza intr-o dureroasa pozitie codasa pe continent. Mult sub media europeana este si speranta de viata in Romania. Cu o expectanta la nastere de numai 69 de ani - mai mica la barbati si mai mare la femei - ne situam destul de departe de cei 77 de ani cat traiesc in medie cetatenii Uniunii Europene, mentionand de exemplu numai faptul ca speranta de viata la femei in Suedia atinge 81 de ani! Tot in dreptul acestei categorii de indicatori trebuie sa subliniem si procesul (aparent paradoxal) de imbatranire a populatiei, in sensul inversarii piramidei demografice. Astfel, prin reducerea treptata a natalitatii si cresterea ponderii populatiei varstnice, asociate cu politica de pensionare timpurie, s-a produs inversarea ,,raportului de dependenta demografica', adica ingustarea segmentului de dependenti tineri in raport cu populatia activa si ingrosarea segmentului varstnicilor dependenti de veniturile populatiei adulte. Acest ultim fenomen, ca si cel de depasire cantitativa a populatiei active de catre segmentul inactiv, denota presiunea in continua crestere care se exercita asupra adultilor care muncesc.

Saracia constituie, in pragul dintre milenii, fenomenul social cu cea mai accentuata viteza de diseminare in societatea romaneasca si cu cele mai daunatoare consecinte. Acesta este motivul pentru care se afirma ca obiectivul fundamental al politicii sociale in Romania deceniului viitor trebuie sa fie reducerea saraciei. Cu siguranta punctul de pornire al oricarei politici destinate acestui scop (incepand cu Programul National de Prevenire si Combatere a Saraciei, lansat in 1998 sub patronajul Presedintiei) ar trebui sa fie stabilirea oficiala a unui prag unic pentru incadrarea fenomenului. In absenta unei definitii clare, la care sa se faca raportari corect fundamentate, in Romania nu se va sti niciodata cu precizie care este amploarea saraciei si fiecare va fi liber sa se auto-defineasca sau sa aprecieze aceasta stare si in cazul altor persoane sau grupuri, generand abordari subiective, confuzie si neintelegeri de genul ,,falsilor saraci' sau al ,,saracilor nerecunoscuti'. Trebuie sa facem mentiunea ca toate tarile dezvoltate ale lumii (incepand cu Statele Unite) au definit o limita relativa, proprie, a saraciei -dupa criterii bine precizate si desigur in functie de nivelul general de viata din tara respectiva- iar lipsa unei astfel de definitii caracterizeaza tocmai tarile sarace in care autoritatile se tem sa-si asume responsabilitatea politica de a masura evolutia in timp a acestui fenomen. In lipsa pragului oficial unic, in Romania se utilizeaza multiple definitii ale saraciei, care furnizeaza in mod evident imagini diferite asupra realitatilor sociale. De exemplu, Institutul de Cercetare a Calitatii Vietii de pe langa Academia Romana apreciaza utila folosirea a doua tipuri de criterii, unul pentru ,,pragul de subzistenta' iar celalalt pentru ,,pragul de trai decent'. Incluzand in calcularea acestor praguri un cos specific de produse si servicii, ICCV a anuntat in 1995 ca 27,3% din populatia Romaniei se situeaza sub pragul de subzistenta iar aproximativ 50% din cetatenii tarii traiesc sub pragul unei vieti decente. Avand in vedere insa lipsa unei viziuni larg acceptate asupra saraciei precum si ipoteza existentei unor venituri nedeclarate in cazul multor familii, valorile de mai sus au fost considerate la momentul respectiv exagerate iar semnificatia lor a fost minimalizata.

,,Indicele dezvoltarii umane' (IDU) reprezinta un instrument complex cu care se poate masura dezvoltarea sociala a unei natiuni, avand in plus avantajul ca este utilizat in mod traditional de ONU, deci poate oferi o imagine dinamica si comparativa a unei tari in raport cu celelalte. IDU exprima o sinteza a trei raportari specifice: venitul pe cap de locuitor, speranta de viata la nastere si nivelul educatiei. Anual este dat publicitatii The Human Development Report in cadrul Programului Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD). Conform raportului din 1997, Romania se clasa pe locul 79 intre cele 175 de tari luate in considerare, fiind plasata in urma celorlalte candidate la integrarea in Uniunea Europeana. Din cele trei criterii ale IDU, primele doua mentionate reprezinta punctele slabe pentru Romania, in special starea economica (PIB doar 3975 de dolari/locuitor in 1998) dar si speranta de viata de numai 69 de ani, in timp ce la capitolul educatie situatia era mai buna, Romania raportand o alfabetizare de 97% si un grad de cuprindere in diverse forme de invatamant de 62%.




* .

Nu putem incheia prezentarea contextului general al socialului autohton in anii`90 fara a mentiona poate cel mai important element de referinta pentru intelegera premiselor sub care a debutat reforma in Romania: mentalitatea centralist-etatista, atat la nivelul populatiei cat si al noilor elite politice.

Prabusirea regimului totalitar in decembrie 1989 a gasit societatea romaneasca scufundata intr-o profunda cultura etatista. Nemultumirea generala fata de absurditatea cultului personalitatii lui Ceausescu, fata de amenintarea ,,muta' a Securitatii si fata de umilitoarea penurie de alimente nu echivaleaza in nici un caz cu o motivatie politica liberala la nivelul mentalului colectiv. Pe buna dreptate s-a afirmat de catre analistii occidentali ca, la inceputul lui 1990, Bucurestiul avea cel mai scazut potential de gandire liberala din Europa non-sovietica iar in ceea ce priveste mentalitatea (atat a populatiei cat si a noilor guvernanti), Romania era cel mai putin pregatita sa asume o schimbare reala de sistem. Ceea ce s-a crezut a fi ,,marea sansa' a unui inceput exploziv de democratie (poate cel mai spectaculos boom din fostul bloc socialist), convingere bazata pe caderea fulgeratoare a lui Ceausescu, pe imensa sustinere populara a noului regim si pe succesul aparent al ultra-mediatizatelor formule de ,,libertate, democratie, privatizare, economie de piata, integrare euro-atlantica', a fost in fapt o neintelegere, o discrepanta adanca -descoperita mult mai tarziu- intre semnificatia reala a termenilor si asteptarile simple ale majoritatii populatiei.

Ce a insemnat insa in practica aceasta cultura etatista? Ce efecte a avut ea in derularea reformelor si a deciziilor de politica sociala, adoptate la inceputul anilor`90? In primul rand, aceasta cultura ascundea in miezul ei convingerea ferma a romanilor ca statul e dator sa le asigure bunastarea (incepand cu garantarea locului de munca, cresterea salariilor, gratuitati in sanatate, invatamant, cultura si continuand cu burse, bilete gratuite in statiuni, reduceri la transport, locuinte etc.) dar sa faciliteze in acelasi timp si aparitia avantajelor sistemului ,,capitalist'. Dorinta de mai bine in Romania se confunda deci cu asteptarea ca statul sa dea mai mult oamenilor si sa rezolve problemele financiare si socio-profesionale aparute ca urmare a suprimarii vechilor mecanisme de centralizare si planificare. Multa lume era convinsa ca, dupa caderea dictaturii, oamenii sunt in mod natural indreptatiti sa ceara si sa primeasca mai mult de la stat decat le daduse Ceausescu. Dupa atatia ani de frustrari, umilinte si restrictii, doreau sa li se dea in sfarsit mai mult si sa simta neintarziat efectele unei imbunatatiri a vietii prin cresterea consumului.

Nerezistand acestei uriase presiuni, guvernul Roman (influentat cu siguranta si de apropierea alegerilor din mai 1990) a cedat ispitei populiste de restitui cetatenilor contribuabili faimoasele ,,parti sociale' acumulate in ultimii ani ai lui Ceausescu. Masura, dincolo de caracterul ei profund electoral, contra-performant si populist, se inscrie in parametrii primei etape a politicii sociale postdecembriste: etapa reparatorie sau a cresterii cheltuielilor publice. Fara indoiala ca restituirea a cateva zeci de mii de lei (in functie de veniturile si de contributia procentuala a fiecarui angajat de-a lungul ultimilor ani) a insemnat la inceputul lui 1990 o crestere relativa si temporara a consumului, banii fiind insa cheltuiti in cateva luni, iar la nivel national risiprea unei sume de ordinul catorva zeci de milioane de dolari a echivalat cu imposibilitatea consolidarii bugetului de asigurari sociale. Aceasta masura nu a fost insa singulara: ea a fost insotita de reducerea saptamanii de lucru, inmultirea sarbatorilor oficiale si interzicerea ,,orelor peste program' nesalarizate sau fara acordul angajatului, sistarea exportului de produse alimentare si cresterea continua a importurilor finantate din surse publice, anularea sistemului de salarizare in functie de nivelul productiei (mult blamatul ,,acord global'), acordarea de beneficii si sporuri salariale fara acoperire economica, instituirea unor drepturi si facilitati privind anumite categorii sociale etc. Nu discutam acum motivatia si gradul de intemeiere al fiecarei decizii in parte: unele vizau in mod evident drepturile elementare ale omului sau minime alinieri la drepturile lucratorilor europeni, altele urmareau recompensari de bun simt pentru lipsurile indurate iar altele ,,vanau' pur si simplu simpatia populatiei. Oricum, trebuie spus ca toate aceste masuri, justificate sau nu, au avut un efect concertat: epuizarea in scurt timp a resurselor existente si anularea sanselor de reluare a cresterii economice.

A doua etapa in evolutia politicii sociale incepea in toamna anului 1990, dupa consumarea momentului electoral, si avea sa dureze pana spre sfarsitul deceniului (1997-1998), cand incep sa apara primele masuri de reforma reala a sistemului securitatii sociale. O vom numi etapa compensatorie sau ,,etapa indexarilor', avand in vedere ca s-a caracterizat in principal prin masuri paleative de contra-balansare a costurilor restructurarii sectorului economic. Privita deci ca ,,remorca' a politicilor economice, politica sociala a acestei lungi perioade a anilor`90 a avut un rol secundar in transformarea societatii romanesti, revenindu-i in fapt doar misiunea de a face mai suportabile suferintele tranzitiei. Din acest motiv principala forma de expresie a politicii sociale in perioada mentionata a fost indexarea veniturilor in functie de rata inflatiei si de cresterea preturilor. Acordarea unor compensatii modice (trimestriale sau lunare) de 3-5%, in conditiile unei inflatii galopante in special in intervalul 1990-1993, fireste ca nu a avut darul de a multumi populatia, a carei putere de cumparare se deteriora continuu.

Vom mentiona totusi in dreptul acestei etape adoptarea catorva legi cu caracter social semnificativ, chiar daca majoritatea lor s-au dovedit destul de repede ineficiente si multe din ele au fost ulterior modificate. In 1991 a fost reglementat juridic somajul, dupa o nerecunoastere oficiala de aproape o jumatate de secol, urmat de Legea privind contractul colectiv de munca, Legea privind solutionarea conflictelor de munca, Legea cu privire la sindicate, Legea privind garantarea salariului minim pe economie. Aceste legi isi au, desigur, importanta lor; ele au incercat sa creeze un cadru legislativ nou, adaptat la contextul tranzitiei. Din pacate, in pofida abordarii de principiu a unor teme sociale esentiale, fondul sistemului de protectie (securitate) sociala din Romania a ramas multa vreme neschimbat.

Alegerile parlamentare si prezidentiale din noiembrie 1996 au marcat schimbarea totala a conducerii politice in Romania: la nivelul majoritatii parlamentare, al coalitiei de guvernamant si al presedintiei. Sensul major al schimbarii a fost perceput atunci ca fiind legat de accelerarea reformelor economice, combaterea coruptiei si intensificarea eforturilor de reconstructie a imaginii externe, in perspectiva integrarii euro-atlantice. In privinta politicii sociale, programul de guvernare prevedea o serie de reforme profunde, reforme de continut, vizand de aceasta data insasi arhitectura securitatii sociale in contextul compatibilizarii cu standardele comunitare, angajamente din care mentionam: - reforma sistemului de asigurari sociale, cu accent pe introducerea asigurarilor de sanatate si pe eficientizarea sistemului de pensii; - reformularea politicii privind utilizarea fortei de lucru, prin acordarea unor facilitati la crearea de noi locuri de munca, atragerea de investitii si stabilizarea somajului in jurul valorii de 5-6%; - reforma sistemului de salarizare a personalului bugetar, prin introducerea salarizarii diferentiate (in functie de performantele individuale) si scaderea ponderii vechimii; - elaborarea unor programe eficiente de reconversie profesionala, vizand in special muncitorii din ramurile industriale neperformante supuse unor masive restructurari; - relansarea politicii locuintelor, prin instituirea unei agentii nationale specializate si acordarea de credite avantajoase pentru cumpararea sau construirea de locuinte; - promovarea Legii privind tichetele de masa, o lege controversata, ajunsa pe agenda guvernului Ciorbea ca urmare a presiunilor sindicale care faceau trimitere la programul electoral al Conventiei Democratice; - reforma unor politici sociale sectoriale considerate ca avand ,,prioritate nationala', cum ar fi reforma sistemului educational si reforma sistemului sanitar; - reforma administratiei publice si a serviciilor aferente, focalizata pe ideea descentralizarii, a dezvoltarii functiilor si bugetelor administratiilor locale si a asumarii de catre acestea a unor responsabilitati in continua crestere privind buna functionare a serviciilor destinate direct comunitatilor locale; - reconsiderarea asistentei sociale, multa vreme neglijata, prin dezvoltarea unor servicii moderne si eficiente in domeniu.

In parte, aceste teme au fost abordate de guvernele care s-au succedat in perioada 1997-2000 si se poate afirma cu certitudine ca exista cateva realizari legislative importante in domeniul social, a caror validare practica depinde insa in mod inevitabil de evolutia economiei si de nivelul resurselor angajate pe aceasta directie. Principalul ,,arhitect' al politicii sociale din ultima legislatura, ministrul Alexandru Athanasiu, profesor de Dreptul Muncii la Universitatea Bucuresti, declara in momentul investirii sale in functie (in pofida apartenentei la un partid social-democrat) ca se simte atras de ,,modelul neo-liberal Milton Friedman', verificat in Chile, si ca doreste sa-si canalizeze programul de reforme sociale pe directia eficientizarii, flexibilizarii, respectiv cointeresarii sectorului privat in asigurarea bunastarii.

Vom lua in discutie cele mai importante reglementari si masuri adoptate in aceasta a treia etapa de evolutie a politicilor sociale, pe care o numim in consecinta etapa reformelor esentiale. O imagine de ansamblu a ponderii politicilor sociale in cadrul preocuparilor guvernamentale putem deduce prin compararea cheltuielilor sociale (totale si sectoriale) din Romania in raport cu celelalte tari din spatiul ex-socialist, amintind insa faptul ca in Uniunea Europeana media cheltuielilor sociale totale pare a se fi stabilizat in jurul a 27-28% din PIB. Romania, conform raportarilor oficiale, nu depasea 15% nici in 1989 (Poenaru, 1998) si cu toate incercarile de apropiere de standardele comunitare, alocarea bugetara totala in programe sociale nu a trecut niciodata de 16% din PIB, in conditiile in care trebuie sa tinem cont bineinteles si de reducerea continua a PIB-ului. Pe sectiuni, conform datelor oferite de Business Central Europe in 1997-1998, alocarile procentuale pentru sanatate, respectiv invatamant in Uniunea Europeana depasesc fiecare cota de 8%, in tarile Europei Centrale si de Est media tinde spre 5% iar in Romania aceste cheltuieli trec putin peste 3%!

* .

Prima din legile de referinta ale reformei sociale in actuala legislatura a fost adoptata de Parlament relativ repede, la inceputul mandatului: Legea asigurarilor sociale de sanatate. Prin Legea nr.145/1997 (pe scurt LASS) intentia legiuitorului a fost de a (re)introduce sistemul asigurarilor de sanatate de tip german (modelul denumit ,,Bismarck'), in conditiile in care acesta a functionat in Romania si in perioada premergatoare instaurarii comunismului. LASS a definit institutia medicului de familie, a instituit dreptul pacientului de a-si alege medicul si a precizat mecanismul de finantare a serviciilor medicale: contributii ale angajatului, ale angajatorului (cate 7% fiecare) si ale statului. Nu intram acum in detaliile acestei legi si nici nu insistam asupra dificultatilor financiare severe pe care le intampina inca noul sistem, dificultati cauzate in special de datoriile multor agenti economici fata de bugetele Caselor Judetene de Asigurari. Principiul acestei legi este insa unul cu certa traditie europeana iar ,,rodarea' sistemului va constitui in timp o confirmare solida a optiunilor de eficientizare si compatibilizare a serviciilor publice fundamentale din Romania. In rest, reforma sistemului sanitar s-a concentrat pe segmentul ramas in gestiunea Ministerului Sanatatii: programele nationale de sanatate publica, finantate in continuare de la bugetul statului.

Mentinerea veniturilor se bazeaza, asa cum am vazut la definirea securitatii sociale, pe cele doua mari categorii de beneficii rezultate din sistemul asigurarilor: pensiile si ajutorul de somaj.



Reconstructia subsistemului de pensii reprezinta, alaturi de reformele deja lansate in administratie, sanatate si invatamant, ,,piatra de incercare' a restructurarii politicilor publice din Romania, avand in vedere numarul in continua crestere al pensionarilor (cca 6 milioane in prezent), nivelul mediu redus al pensiilor dar si discrepantele imense, absolut inacceptabile, intre pensiile noi si cele vechi. In acest fel, devenise evident de multi ani ca urgenta in domeniu o constituie recalcularea si actualizarea pensiilor, in special pentru persoanele pensionate inainte de 1989, intentie anuntata oficial abia in 1998 si ,,lansata in executie' cu mari dificultati in toamna lui 1999. Saracia bugetului de asigurari a atenuat insa drastic intentia generoasa a Ministerului Muncii si Protectiei Sociale, facand ca recorelarea pensiilor sa aiba un efect aproape insesizabil asupra veniturilor celor mai saraci dintre romani. Trecand peste acest semi-esec, in 1999 MMPS a trimis la Parlament un proiect legislativ extrem de important privind reforma pensiilor, care stipuleaza printre altele cresterea varstei de pensionare (de la 62 la 65 de ani in cazul barbatilor si de la 57 la 60 pentru femei), instituind in acelasi timp fondurile de pensii administrate in regim privat (complementare pensiilor publice) la care vor trebui sa contribuie in mod obligatoriu persoanele care mai au cel putin 20 de ani pana la implinirea varstei de pensionare si optional cei care mai au cel putin 10 ani de munca. Noua lege a pensiilor a intrat in vigoare la 1 aprilie 2000 dar este de presupus ca efectele ei benefice se vor simti pe termen mediu si lung, in timp ce situatia pensionarilor de acum va ramane probabil grea si in lunile urmatoare.

Ajutorul de somaj, reglementat prin Legea nr.1/1991 (completata si modificata) se acorda pe o perioada de 270 de zile, urmat fiind de o ,,alocatie de sprijin' - restrictiva si diminuata - pentru cei care raman in continuare fara loc de munca, acordata pentru inca 18 luni. Contributia la fondul de somaj se partajeaza intre angajator (5% din fondul de salarii lunar) si angajat (1% din salariul de baza lunar), asigurand in medie un beneficiu social mai mare decat salariul minim net pe economie. In afara ajutorului de somaj, o ,,faimoasa' ordonanta de urgenta adoptata in 1997 isi propunea sa sprijine restructurarea accelerata a industriilor neperformante, prevazand acordarea a 6-12 salarii compensatorii (egale cu salariul mediu net pe unitate) pentru muncitorii disponibilizati. Masura, in afara faptului ca a irosit cateva sute de miliarde de lei (exemplu: un miner disponibilizat la cerere, ,,cu ordonanta', pleca din mina cu aproximativ 20 de milioane de lei, la valoarea din 1997!) nu a avut nici pe departe efectul scontat. Trebuie spus ca doar un procent infim din beneficiarii acestor compensatii au facut investitii ori au gasit un alt loc de munca, cei mai multi consumandu-si banii si ajungand in prezent fara nici un venit, asa cum s-a intamplat in ianuarie 2000 cu cateva mii de mineri din Valea Jiului, care si-au epuizat toate formele de ajutor social prevazute de lege. In privinta politicii locurilor de munca, ramane de vazut ce efect concret vor avea in viitor programele Agentiei Nationale pentru Ocupare si Formare Profesionala, constituita in 1998.

Dupa lungi ezitari, crearea Agentiei Nationale a Locuintelor (ANL) in 1998 si activarea ei in 1999 a produs premisa relansarii investitiilor in constructia de locuinte si a pus bazele unui program national de inspiratie occidentala in acest domeniu, urmand ca principalii beneficiari ai creditelor pe termen lung cu dobanzi subventionate de stat sa fie tinerii.

Inspirat din traditia vest-europeana a parteneriatului social, cabinetul Ciorbea a decis in 1997 infiintarea Consiliului Economic si Social (pe scurt CES), o structura consultativa tripartita guvern-patronat-sindicate, care isi propune sa negocieze un punct de vedere comun inaintea adoptarii masurilor cu impact social major. Desi ideea in sine a fost agreata de toate partile implicate, importanta de facto a acestei structuri a ramas modesta, avand in vedere ca finalmente nici una din parti nu ia in considerare prea serios punctul de vedere al CES.

Promovarea Legii tichetelor de masa in 1997, o lege cu eficienta economico-sociala redusa si in cele din urma aplicata de foarte putini agenti economici, pare mai degraba un gest politic binevoitor fata de sindicate al premierului de atunci, Victor Ciorbea, care activase inaintea alegerilor ca lider sindical.

Adoptarea Legii privind salarizarea demnitarilor si a personalului bugetar (Legea nr.154/1998) opereaza o reforma de principiu in stabilirea veniturilor pentru persoanele platite din bani publici, in sensul ca fiecarui angajat i se ofera posibilitatea de a primi un salariu in conformitate cu performantele profesionale individuale si independent de vechime, osciland intre un maxim si un minim stabilite pentru fiecare grad de incadrare.

Nu intamplator am lasat la urma reforma in invatamant, domeniu care a atins in prezent (in pofida contestarilor de orice fel) nivelul cel mai avansat in plan conceptual si al reglementarilor adoptate, suferind insa - ca si alte politici publice din Romania - de o insuficienta cronica a resurselor. Inainte de a puncta reperele fundamentale ale acestei reforme, accelerata si sistematizata in perioada 1998-1999, trebuie precizat cadrul legislativ existent inaintea intervalului mentionat: Legea invatamantului din 1995 si Legea privind statutul personalului didactic (Legea nr.128/1997). Prima lege mentionata prevedea, la capitolul finantare din surse publice, alocarea a cel putin 4% din PIB pentru sistemul educational (procent nerespectat pana in 2000, desi este mult sub media europeana!) iar a doua lege, deasemenea organica dar adoptata de noua coalitie parlamentara, stabilea normele didactice si acorda unele sporuri personalului din invatamant (sporul de fidelitate, de suprasolicitare neuro-psihica, de izolare rurala, de doctorat etc.) interpretate de opinia publica drept ,,compensatii' in raport cu nivelul slab al salariilor de baza din acest sector.

Instalarea unei noi echipe la conducerea Ministerului Educatiei Nationale in decembrie 1997, in frunte cu profesorul Andrei Marga, a insemnat in primul rand impunerea unei abordari europene corect fundamentate a politicii educationale pe principiul performantei, descentralizarii, creativitatii si modernizarii tipului de invatare. Urmarind in toti pasii facuti compatibilizarea cu marile modele educationale din Europa si in mod special cu spiritul si standardele comunitare, reforma educationala din Romania a atins cu indrazneala puncte considerate pana nu demult ,,sensibile' (deci prin traditie neabordabile!), aspecte legate de un anumit status-quo al scolii cuprinzand vechi mentalitati ale corpului didactic, elevilor sau parintilor. Fiind in primul rand o ,,reforma de continut', asa cum a numit-o ministrul Marga, noua politica educationala s-a concentrat pe reforma curriculara, pe innoirea planurilor de invatamant, a programelor scolare, a continutului efectiv al manualelor, a metodelor de predare si invatare si nu in ultimul rand a modalitatilor de evaluare a cunostintelor, incluzand marile examene si concursuri din viata unui tanar: capacitatea, bacalaureatul, admiterea in invatamantul superior si examenul de licenta. Pentru fiecare din aceste puncte enumerate s-au gasit solutii de modernizare si eficientizare. Noua Lege a invatamantului, adoptata in prima faza ca ordonanta de guvern (OG 36/1997), a trecut cu mare dificultate prin Parlament abia in toamna lui 1999, votul final mult ingreunat datorita chestiunii controversate si suprapolitizate a infiintarii universitatilor de stat cu limba de predare materna.

O atentie deosebita s-a acordat (si) reformei administrative a invatamantului, vizand instituirea unui nou tip de management al scolilor si universitatilor: managementul local, participativ si responsabil, implicand colaborarea pe programe concrete cu administratia publica locala si cu mediul economic. Gestiunea resurselor (in cadrul careia un rol sporit revine identificarii de resurse extra-bugetare) si adoptarea deciziilor curente au trecut din ce in ce mai mult in sarcina directa a unitatilor de invatamant, autonomia universitara si descentralizarea procesului decizional - inclusiv la nivel preuniversitar - fiind vizibil consolidate in ultimii ani.

In pofida rezultatelor remarcabile ale reformei din invatamant, apreciate in tara dar si de redutabili evaluatori externi, in ianuarie 2000, pe fondul revendicarilor salariale ultimative ale sindicatelor si al atacurilor politice din partea opozitiei, ministrul Andrei Marga si-a inaintat demisia ,,in semn de protest fata de lipsa sustinerii financiare si politice'. Chiar daca impasul a fost ulterior depasit, semnificatia gestului - venind din partea celui mai reformator ministru al cabinetelor Ciorbea, Vasile si Isarescu - a ramas intacta, in pofida tuturor speculatiilor.

* .

Concluzionand, vom da dreptate autoarei Liliana Mihut care afirma ca dupa zece ani de la inceputul tranzitiei Romania inca se afla in cautarea unui model de politica sociala, fiind pana in prezent conturate un sistem al asigurarilor sociale de tip continental (german), ce-i drept sever subfinantat, o puternica reminiscenta egalitarista in acordarea beneficiilor sociale (ca in modelul social-democrat) si o retragere financiara treptata a statului din schemele de garantare a bunastarii, odata cu ofensiva sectorului privat si non-guvernamental, pe linia modelului liberal.

2. Impactul solutiei liberal-europene asupra societatii romanesti Paginile care urmeaza reprezinta incercarea de a reliefa anumite aspecte legate de impactul social al tranzitiei, de suportabilitatea, de toleranta sau indiferenta manifestate uneori, de comportamentul reactiv din alte situatii sau pur si simplu de rezistenta la schimbare a societatii romanesti, asa cum s-au conturat in ultimul deceniu. Prin solutie liberal-europeana vom intelege ansamblul masurilor de schimbare, compatibilizare si modernizare adoptate in Romania ca efect al vointei politice, acordurilor si programelor care decurg din procesul de aderare la Uniunea Europeana. Asociem astfel integrarea europeana cu asumarea in practica decizionala curenta a neo-liberalismului, avand in vedere ca, in raport cu situatia concreta a economiei si administratiei romanesti, tot ce inseamna europenizare presupune in fapt o abordare de esenta liberala.

Desigur, nu toate masurile politice, administrative sau economice adoptate dupa 1989 se inscriu in ceea ce am numit cu un termen generic solutia liberal-europeana. Dimpotriva, inceputul anilor`90 este foarte sarac in astfel de masuri, perioada fiind mai degraba dominata de populisme, de incoerente si dezorganizare, de accese xenofobe sau nationaliste si de reactii disproportionate ale diferitelor grupuri si categorii sociale, osciland absolut imprevizibil intre pasivitate si agresivitate. Pe fondul imaturitatii mentionate, caracterul de ,,liberal' sau ,,european' al spatiului social romanesc poate fi cu greu regasit in ultimul deceniu. Totusi, momentul Helsinki -decembrie`99 va reprezenta cu certitudine un punct de inflexiune in evolutia societatii, avand in vedere semnalul generos si convingator venit dinspre Uniunea Europeana.

* .

In debutul excelentei ,,monografii socio-culturale a Romaniei anilor`90', pe care o realizeaza in cartea sa ,,Spatiul social al tranzitiei' (1999), profesorul Dumitru Sandu afirma: ,, In fond, Romania traieste in tranzitie de la 1830 incoace. Si ca ea, multe alte state perifericeIstoria moderna a Romaniei apare astfel ca o succesiune de tranzitii neimplinite care se neaga reciproc.'

Referindu-se la cel mai recent dintre proiectele de tranzitie ale acestei istorii, cel inceput in 1989 si care isi propune sa conduca Romania de la comunism la o societate a bunastarii bazata pe libertate si concurenta, Dumitru Sandu spune ca ,,o atenta examinare a ceea ce s-a intamplat in raportul dintre intentii si fapte duce la constatarea ca deocamdata tranzitia postcomunista a Romaniei s-a facut mai mult spre subdezvoltare, iar constructia implinita a fost mai mult in linia unei societati de supravietuire'.

Incercand o cuantificare a factorilor de care a depins performanta in realizarea tranzitiei, autorul identifica o serie de criterii (mai mult sau mai putin masurabile) prin care se poate compara potentialul de reforma al tarilor din Europa Centrala si de Est.



Surse ale diferentierilor de performanta societala in realizarea reformei:

Starea initiala, la inceputul reformei - starea economica: ponderea sectorului de stat/privat, gradul de modernizare tehnologica, experienta manageriala; - experienta reformelor partiale in perioada comunista; - gradul de integrare in circuite de comunicare economica, sociala si culturala cu tarile capitaliste dezvoltate.

Modul de realizare a reformei: - prin schimbari lente, partiale, de tip gradualist sau de tip soc; - succesiunea masurilor de politica economica: stabilizare, liberalizare, reforma institutionala etc; - raportul intre reforma economica si cea politica: declansate concomitent (Cehoslovacia, Polonia, Ungaria), reforma economica ramasa mult in urma (Romania) sau reforma economica fara democratizare (China, Iugoslavia).

Mediul intern al reformei: - mediul social; - coruptie, clientelism politic, selectie sociala negativa; - conflicte etnice, confesionale; - capital social; - mediul politic: prezenta neocomunistilor/tehnocratilor/fortelor de dreapta la putere; - mediul cultural; - stocul de modernitate sociala si capital uman; - diferentieri religioase (ortodoxie/catolicism, protestantism); - gradul de dezvoltare a culturii democratiei.

Mediul extern al reformei: - favorizare/indiferenta/defavorizare financiara din partea Occidentului; - favorizare/indiferenta/defavorizare politica din partea Occidentului.

Fireste, fara a analiza acum toate criteriile propuse, se poate deduce cu usurinta ca Romania dispunea in 1989 de cel mai scazut potential de reforma din zona tarilor europene recent democratizate.

Economia supercentralizata si superplanificata, din care lipsea cu desavarsire sectorul privat, orientarea puternica spre piata CAER si a tarilor arabe, legaturile comerciale si culturale slabe cu Occidentul, lipsa minimului exercitiu democratic sau concurential, respectiv inexistenta unei culturi manageriale si antreprenoriale solide la nivelul populatiei au facut ca societatea romaneasca sa fie in decembrie 1989 vulnerabila si total nepregatita pentru o reforma de tip liberal-european. In timp ce in tarile din regiune o serie de proiecte reformiste incepusera sa se faca simtite inca din 1990, in Romania chiar si cele mai timide masuri de schimbare se loveau de rezistenta tenace a unor grupuri interesate in mentinerea avantajelor pe care le avusesera inainte de caderea lui Ceausescu si care manipulau cu usurinta largi categorii sociale.

Asa cum am mai afirmat, aderenta formala a populatiei din Romania la valorile si principiile de organizare ale lumii occidentale a fost imensa din punct de vedere procentual, la inceputul anilor`90. Aceasta surprinzator de ,,ferma' optiune pentru solutia liberal-europeana (mai puternica decat in Cehia, Polonia sau Ungaria!) era doar aparenta, deoarece pentru o mare parte a romanilor semnificatia reala a reformei pe care declarau ca o doresc si o sustin era necunoscuta. Oamenii vroiau sa le fie mai bine si atata tot.

Una din primele consecinte economice concrete ale ,,schimbarii', asa cum a fost perceputa la nivelul majoritatii, l-a constituit cresterea preturilor. Scaderea drastica a productiei industriale si agricole, retragerea treptata a subventiilor publice si liberalizarea preturilor la energie si bunuri de larg consum au determinat ca veniturile reale ale cetatenilor sa fie din ce in ce mai mici comparativ cu necesarul unui ,,trai decent' iar nivelul de viata al celor mai multi salariati sa se degradeze continuu in ultimii 10 ani. In acest context de ignoranta, frustrare sociala si manipulare politica, apar primele ,,manifestari stradale' ale nemultumirii unor segmente de populatie. Consensul si entuziasmul general din decembrie 1989 se naruisera. Romanii incepeau sa desopere contrariati avatarurile tranzitiei. In memorabilul ,,Romanii dupa`89 -Istoria unei neintelegeri' (Mungiu,1995), volum de referinta in analiza tranzitiei, autoarea noteaza: ,, Perceptia perioadei de tranzitie in Romania este predominant negativa. La grupurile focus din 1992 perioada a fost caracterizata in principal ca haos si criza. Taranii si batranii o caracterizeaza si ca ,,destrabalare', ,,babilonie', ,,anarhie', ,,bisnitaraie', ,,o lume intoarsa cu susul in jos', ,,nimeni nu mai asculta de nimeni', ,,nu pricepem de ce sunt preturi diferite de la un magazin la altul', ,,trai ingrozitor de greu', ,, lipsa de rusine', ,,copiii trag intr-o parte si parintii in cealalta', ,,nu mai e nici o siguranta', ,,toti fac ce vor', ,,sunt prea multe partide', ,,nu ai cui sa te plangi'.

La scurt timp dupa consumarea ,,marilor sperante' s-a (re)instalat in Romania traditionala cultura a nemultumirii sociale, a frustrarii, a neincrederii si a neputintei, o cultura de esenta balcanica asezata pe tiparele gandirii negative si a unei atitudini civice si politice non-participative (de genul ,,oricum n-are nici un rost') ce poarta in spate povara atator neimpliniri si deceptii si pe care o intalnim cu mici variatii de-a lungul intregii istorii a acestei nefericite regiuni a Europei. Este util de spus insa ca, pe fondul insatisfactiei sociale mentionate si a unei democratii imatur receptate, diverse grupuri si categorii provenind in special din industria grea (primul sector lovit de disparitia prioritatilor strategice ale lui Ceausescu) incep sa protesteze vehement si sa-si gaseasca ,,sprijin politic' in dreptul unor lideri si forte populiste, interesate in mentinerea vulnerabilei proprietati de stat si a unor coruptibile structuri birocratice. Nu putine au fost cazurile cand, speculandu-se cu cinism nemultumirea si naivitatea muncitorilor, diverse grupuri politice si-au reglat conturile prin intermediul ,,maselor de demonstranti'. Mineriadele din iunie 1990 si septembrie 1991 sunt cel mai bun exemplu pentru modul jalnic in care noua clasa politica a inteles sa profite de pe urma mizeriei, ignorantei si lipsei de cultura democratica a celei mai subdezvoltate categorii de muncitori din tara.

Dincolo de asa-zisele ,,proteste spontane' (care fac parte oricum din regia manipularilor sociale), trebuie precizat ca principalii oponenti -unii chiar declarati- ai solutiei liberal-europene, in jurul carora s-a organizat rezistenta la schimbare a societatii romanesti, sunt partidele extremiste, partidele de stanga si sindicatele. Asadar, daca luam in discutie impactul social al solutiei liberal-europene, cu tot ce presupune aceasta: privatizare, debirocratizare, anularea subventiilor de la buget pentru sectorul economic, facilitati pentru patrunderea capitalului strain in diverse domenii de activitate, asumarea unor criterii de performanta si competitivitate compatibile cu standardele europene etc. si observam o rezistenta tenace a societatii romanesti, categoric mai mare decat in cazul altor tari aflate in tranzitie, putem deduce influenta conservatoare a sindicatelor si a gruparilor din familia politica mentionata.

Desigur, trebuie sa amintim in acest punct al discutiei ceea ce am afirmat la inceputul capitolului, si anume ca nu toate masurile adoptate in ultimii 10 ani tin de logica reformei, nu toate au fost eficiente si nu se inscriu toate in proiectul unei tranzitii spre modelul liberal-european. Dimpotriva, ineficienta politica si manageriala dovedita in numeroase situatii, coruptia lipsita de minime scrupule sau spectacolul tragi-comic al vietii publice din Romania sunt motive intemeiate de nemultumire a populatiei, pe langa care putinele realizari concrete au trecut aproape neobservate. Contestarea sensului tranzitiei are insa o alta semnificatie socio-culturala, incomparabil mai grava, semnificatie care ar trebui sa nelinisteasca ,,factorii de decizie' implicati in conceperea si aplicarea politicilor economice. Suportul social al reformei, intr-un moment in care sunt programate sa inceapa negocierile de aderare la Uniunea Europeana, se subtiaza de la un sondaj de opinie la altul. De asemenea, institutii si valori fundamentale ale democratiilor liberale (din care mentionam pluripartidismul, parlamentarismul, economia de piata, interventia minima a statului si libera concurenta, dreptul patronatului de a adopta decizii in sensul cresterii profitabilitatii, suspendarea masurilor protectioniste, renuntarea la egalitarismul si gratuitatile sistemului socialist etc.) sunt tot mai putin ,,gustate' de opinia publica din Romania, care a inceput in mod nefericit sa asocieze degradarea nivelului de viata cu sensul reformei si nu cu incompetenta sau coruptia din tara.

Pornind de la aceasta neintelegere, ar fi interesant de vazut care sunt principalele amenintari si insatisfactii sociale pe care le recepteaza populatia in raport cu schimbarile care au loc in societate: - scaderea puterii de cumparare constituie cu certitudine cea mai extinsa si cea mai deranjanta reprezentare sociala a tranzitiei, afectand in mod direct majoritatea cetatenilor tarii, aflati in prezent in imposibilitatea de a-si asigura anumite bunuri si servicii ,,la nivelul pe care si-l permiteau pe vremea lui Ceausescu'; - instabilitatea locului de munca sau chiar pierderea acestuia, mai frecventa in sectorul industrial, este pusa de obicei pe seama programelor de restructurare ,,comandate de FMI' sau a investitorilor straini care ,,dau oamenii afara si ruineaza economia romaneasca'; - cresterea alarmanta a infractionalitatii si delicventei, aparitia subculturilor agresive in mediul urban si a ,,gastilor de cartier' atotputernice care terorizeaza populatia, pasivitatea, ineficienta sau coruptia fortelor de ordine publica, toate acestea creaza un sentiment profund de nesiguranta atribuit ,,democratiei si libertatilor exagerate, dar si lipsei de autoritate publica: sa fi indraznit cineva sa faca asta pe vremea lui Ceausescu'; - dezvoltarea unei perceptii negative fata de ,,imbogatire', prosperitatea fiind asociata de cele mai multe ori cu hotia si coruptia, mai exact cu evaziunea fiscala in cazul intreprinzatorilor particulari sau comisionul in cazul demnitarilor si functionarilor publici; - lipsa de credibilitate a clasei politice, implicit a institutiilor specifice democratiei (parlamentul si partidele, de exemplu, sunt institutiile cel mai prost vazute de majoritatea populatiei) precum si ascensiunea capitalului de simpatie pentru institutiile traditionale (armata si biserica) denota o relativa indepartare a corpului social de spiritul democratiilor liberale; - refuzul repetat al marilor puteri occidentale de a ,,legitima' performantele politice sau economice ale Romaniei (ex: NATO, FMI, UE), in pofida sperantelor, eforturilor si sacrificiilor indelungate ale populatiei, a fost perceput dureros si umilitor de un larg segment social, care nu ia in considerare existenta unor criterii obiective de apreciere ci este convins ca ,,Occidentul nu ne vrea'. In acest context, decizia Uniunii Europene de la Helsinki (decembrie 1999), de a invita Romania sa inceapa negocierile de aderare, reprezinta un ,,balon de oxigen' pentru optiunea liberal-europeana, sosit in ceasul al doisprezecelea.

* .

Luand in considerare aspectele mentionate mai sus, putem contura schita unui tablou social care reflecta impactul tranzitiei la timpul prezent (februarie 2000): saracie si probleme sociale grave, capacitatea suportiva a populatiei solicitata la maxim, nesiguranta, frustrare sociala, amenintari sindicale in aproape toate sectoarele de activitate, agresivitate formala si informala, asociate insa cu speranta sociala imensa legata de ajutorul financiar promis de Uniunea Europeana. In plus, situatia este complicata de interesele si calendarul electoral al anului 2000.

Fara indoiala, o societate care traverseaza o asemenea criza are nevoie de speranta si de incredere, de convingerea ca poate depasi momentul de cumpana, dar are de asemenea nevoie urgenta de bani: bani pentru iesirea din iarna, bani pentru salarii, bani pentru plata datoriilor interne si externe, bani pentru constructii si pentru retehnologizare. Nu trebuie trait cu iluzia ca Uniunea Europeana poate sau este dispusa sa plateasca totul.

Din punct de vedere al analizei sociale, va fi interesant de urmarit atasamentul populatiei la ideea continuarii si accelerarii reformelor pe linia optiunii liberal-europene. O posibila forma de manifestare a raportului intre insatisfactia sociala acumulata si gradul de mentinere a sperantelor o va constitui comportamentul electoral din acest an, sondajele de opinie indicand in momentul de fata o importanta deplasare spre stanga dar anuntand si un masiv absenteism.





Document Info


Accesari: 1512
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright Contact (SCRIGROUP Int. 2023 )