Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




RESURSELE PUTERII POLITICE

Stiinte politice


RESURSELE PUTERII POLITICE

Influenta exercitata de factorii politici în societate, inclusiv de putere, depinde de resursele disponibile, care reprezinta valori ce pot fi utilizate pentru a produce rezultatele politice asteptate.



Cei mai multi analisti politici sunt de acord ca orice confera unei persoane sau unui grup de persoane un anumit control asupra a ceea ce altii au nevoie si doresc poate fi considerat ca o resursa de putere[1]. Cercetarile sociologice au pus în evidenta mai multe categorii de resurse ale puterii, între care: gradul organizarii activitatii politice, prestigiul conferit de un anumit status , cunoasterea (detinerea de informatii politice relevante), detinerea de bunuri politice sau utile activitatii politice (bani, publicitate, suport din partea maselor, votul în alegeri), timpul - care poate lucra în favoarea puterii sau o poate defavoriza, rezultatele activitatii politice (elaborarea de politici acceptate de mase, rezultate economice favorabile), atributele si abilitatile personale ale liderilor puterii (îndemânarile deosebite si rare, virtutile magice, charisma) etc.

Resursele puterii depind de tipul de societate (ex. controlul ritualurilor magice, în societatile arhaice, sau capitalul, în societatile capitaliste moderne), dar si de tipurile diferitelor grupuri sociale (clase sociale, grupuri de status, partide politice etc.) angrenate în raporturile specifice acesteia (resursele economice sunt cele mai relevante în cazul claselor sociale, prestigiul, în cazul grupurilor de status, si accesul la aparatul politico-administrativ, în cazul partidelor politice).

7.1. DEFINIRE

Pentru a-si impune vointa în detrimentul altor vointe, respectiv pentru a modifica obiceiuri, interese, aspiratii, mentalitati, determinate de prioritati independente si subiective, puterea politica trebuie sa-si asigure resursele necesare, adecvate si suficiente acestui scop. Resursele puterii politice sunt acele mijloace mobilizate pentru a  influenta, în contexte determinate de viata, conduitele actorilor politici, aflati în diferite relatii interactive, pentru atingerea scopurilor lor politice.

7.2. CLASIFICAREA RESURSELOR PUTERII POLITICE

Resursele puterii tind sa se organizeze si sa se institutionalizeze în structuri de dominatie relativ stabile pentru fiecare tip de societate[3]. Resursele la care apeleaza, de regula, puterea politica sunt extrem de variate, manifestându-se sub forma unui spectru larg de bunuri si valori. Sociologii Keith Dowding si Philippe Braud prezinta în lucrarile lor "Puterea" si, respectiv, "Sociologie politica" (Paris, 1994) câteva sugestii relevante pentru clasificarea si ordonarea 646i89g principalelor categorii de resurse politice, pe care le vom analiza în cele ce urmeaza .

7.2.1. CUNOAsTEREA (INFORMAREA) sI COMUNICAREA POLITICĂ

Vechea maxima "Cunoasterea este putere" releva un realism ce nu mai trebuie demonstrat. Cercetatorii vietii social-politice au ajuns, pe buna dreptate, la concluzia ca informatia si comunicarea se situeaza printre noile temelii ale puterii politice. În universul post-modern, informatia si comunicarea au capatat noi dimensiuni, stimulând, deopotriva, cultura informatiei si cultura informarii.

7.2.1.1. CUNOAsTEREA (INFORMAREA) POLITICĂ

Cunoasterea (informarea) politica presupune obtinerea si utilizarea de catre putere a informatiilor cu valoare strategica necesare atingerii scopului ei de organizare si conducere de ansamblu a macroorganismului social.

Rolul informatiei politice. Prin continutul ei, informatia politica vizeaza si fixeaza conditiile de existenta si programele de activitate ale categoriilor sociale (clase, straturi), formelor de comunitate (popoare, natiuni), institutiilor si organizatiilor (state, partide), ce intra în sfera politicului.

Este important de semnalat faptul ca informatia politica intra în mod nemijlocit în reteaua si verigile puterii politice, constituind o resursa de prima importanta a acesteia. Iata principalul motiv pentru care actorii politici si-o doresc si negociaza obtinerea ei.

Informatia politica are un rol major în desfasurarea eficienta, performanta a actiunilor politice. Ea reprezinta mijlocul care asigura folosirea mai buna sau transmiterea operativa si oportuna a mesajului dorit de catre actorii politici (partide, guverne, parlamente, grupuri sociale, lideri, candidati în alegeri etc.).

Informatia domina orice demersuri ale puterii. Astfel, conform opiniei lui Jacqueline Russ (" Teoriile puterii", Paris, 1994), "În societatile post-industriale,. , în cadrul carora productia înceteaza sa apara ca centru al vietii economice pentru a lasa locul gestiunii si comunicarii, transmiterii de informatii, locul puterii se deplaseaza. De acum înainte ne aflam în mijlocul relatiilor, legaturilor, retelelor, interconexiunilor care înalta zidurile sistemelor de putere; posibilitatea de a transmite un mesaj, apartenenta la o structura de retele, manevrarea informatiilor pun o noua temelie de dominatie si creeaza o legitimitate inedita pentru puterile de decizie"[5].

Tipologia informatiei politice. Informatiile de care au nevoie decidentii din sfera puterii sunt variate si se afla în strânsa dependenta de specificul evolutiilor politico-sociale si al raporturilor lor cu masele. Între cele mai semnificative categorii de informatii politice necesare puterii pentru gestionarea situatiilor cu care se confrunta, prin elaborarea unor raspunsuri/initiative adecvate, mentionam:

- informatii referitoare la "orizontul de asteptare" al grupurilor (populatiei) asupra carora se rasfrânge activitatea puterii politice (nevoi, sperante, conceptii, atitudini, initiative etc.);

- informatii despre adversarii politici (strategii, conceptii, atitudini, argumente pro/contra fata de actiunile puterii, initiative, sisteme de relatii si de comunicare utilizate, fonduri, vulnerabilitati care ar putea fi exploatate, alte categorii de date, elemente, situatii de interes).

Sursele informatiei politice. Birocratii puterii politice obtin informatiile care le sunt necesare din surse variate (de la grupurile de lobby[6], din rândul industriasilor, liderilor diferitelor sindicate, de la alte grupuri de cetateni etc.). Guvernele, parlamentele, partidele politice aflate la putere sau în opozitie etc. se bazeaza pe birocratiile lor pentru a obtine informatia necesara producerii si implementarii politicii lor. Functionarii publici folosesc grupurile profesionale, de lobby, dar si alte grupuri organizate în vederea accesului la categorii de informatii de prima importanta pentru realizarea intereselor specifice.

În acest context, mass-media au un rol deosebit de important: grupurile de interese politice, mai putin din sfera puterii politice si mai mult din afara acesteia, pot organiza campanii de presa cu durate variabile, deoarece nu dispun de alte mijloace pentru a-si face cunoscute conceptiile si pozitiile. Actorii politici cu adevarat puternici nu au nevoie neaparat de sprijinul opiniei publice, fiindca dispun de mijloace mult mai redutabile, asupra carora vom insista în cele ce urmeaza.

Caracteristicile informatiei politice. Informatia politica are caracteristici diverse, variate, puse mai mult sau mai putin în evidenta de pârghiile de actiune de care se foloseste puterea în îndeplinirea mandatului sau social. În continuare, vor fi abordate câteva dintre cele mai semnificative.

Exactitatea. Exactitatea face trimitere la conformitatea mesajului informatiei cu realitatea politica în cadrul careia se manifesta fenomenul puterii. Cu cât informatia reflecta mai fidel dinamica sociala (este mai exacta), cu atât valoarea ei de utilizare creste, puterea folosind-o pentru conceperea de strategii viabile de organizare si conducere a societatii.

Oportunitatea. Aceasta trasatura se refera la obtinerea si, eventual, valorificarea în timp util a informatiei politice de catre structurile specializate ale puterii. Ea are o semnificatie majora în procesul relevarii eficientei activitatii specifice desfasurate de puterea politica.

Credibilitatea. Credibilitatea informatiei utilizata de puterea politica are o importanta deosebita. Ea releva gradul de încredere al celor carora le este destinata informatia, în mesajul acesteia.

Acest atribut determina, în fapt, cele mai multe suspiciuni din partea factorilor sociali, care intra în relatie cu puterea politica, cu privire la sinceritatea mesajelor transmise de aceasta.

Anticiparea evolutiilor sociale cu semnificatie majora. Una din caracteristicile informatiei politice, ca resursa de putere, este aceea de evidentiere a evolutiilor posibile ale raporturilor sociale relevante, realizata anterior producerii lor, functie de care puterea îsi poate structura activitatea de management la nivel social.

Diversitatea. Pentru a fi utila, viabila si stimulativa, informatia politica trebuie sa fie frecventa si diversa în forma, coerent structurata ca mesaj si continut.

Ea este multiforma, vehiculându-se direct sau "prelucrat", sub forma de texte (publicatii oficiale privind diverse aspecte ale vietii sociale sau institutii politice), date statistice (economice, sociale, electorale), concluzii ale anchetelor socio-politice privind diferite probleme actuale sau potentiale, date audio-vizuale (înregistrari ale evenimentelor politice, ale discursurilor oamenilor politici etc.. Stocurile (bancile) de informatii politice servesc la elaborarea strategiilor si scenariilor politice, la fundamentarea programelor politice, a studiilor si analizelor consacrate problematicii vietii sociale .

Aria de circulatie limitata. Informatia politica este cu atât mai importanta, cu cât are caracter secret (arie de circulatie sever limitata prin proceduri-standard) si este tinuta la distanta, pe cale de consecinta, de opinia publica. Adesea, puterea politica nu doreste sa nu i se cunoasca interesele autentice, cu cine negociaza si în ce scop. Mare parte din activitatile de lobbying se desfasoara "în spatele usilor închise", prin diferite canale de comunicare (conversatii telefonice, corespondenta scrisa - trimiteri postale, e-mail etc.), discutii particulare purtate la receptii sau petreceri, întâlniri oficiale sau neoficiale (cu durata limitata sau nelimitata). Astfel de întâlniri au loc între componentii diverselor grupuri de interese politice, din sfera puterii sau din cele exterioare acesteia, care au o influenta variabila asupra puterii politice: membri ai guvernelor, parlamentelor, partidelor politice, ai institutiilor financiare nationale si internationale, oameni de afaceri, sindicate, electorat, mass-media etc..

Când unele grupuri de interese politice se simt excluse din acest schimb informational si de lobbying, încearca sa obtina cunostintele de care au nevoie prin punerea problemelor de interes în fata opiniei publice, din perspectiva necesitatii accesului lor neîngradit la informatie.

Controlul informatiei politice. În lucrarea intitulata "Puterea în miscare", celebrul eseist american Alvin Toffler a aratat, foarte sugestiv, rolul esential pe care îl are controlul cunoasterii (informatiei) politice, ca resursa de putere, în societatea contemporana: "Controlul cunoasterii este nodul gordian al luptei mondiale de mâine pentru putere, în toate institutiile omenesti" .

Controlul si supravegherea informatiei determina un dublu avantaj pentru puterea politica:

a) crearea monopolului asupra datelor si informatiilor care s-ar putea materializa în obtinerea-detinerea de bunuri, pozitii sociale etc.;

b) maximizarea câstigurilor din categoriile mentionate pe seama ignorantei majoritatii membrilor societatii cu privire la aceste date sau cunostinte.

Controlul fluxului informatiei politice contribuie la întarirea unei importante surse de putere si uneori factorii de guvernare cauta sa orienteze opinia publica prin exercitarea acestui control. Lipsa de informatie politica genereaza incertitudine si erori de interpretare[9].

7.2.1.2. COMUNICAREA POLITICĂ

În sens restrâns, prin comunicare politica se întelege activitatea desfasurata de institutii specializate care au fost create pentru a difuza si promova informatii, idei si atitudini cu privire la problemele guvernarii. Comunicarea politica este cea care asigura adecvarea raporturilor dintre guvernanti si guvernati printr-un schimb permanent de informatie. Expresie a deciziilor suverane luate de guvernanti cu privire la guvernati, ea exprima legitimarea autoritatii primilor asupra celorlalti, fiind, din acest punct de vedere, o veritabila resursa de putere.

Studiile întreprinse în politologia contemporana asupra comunicarii politice se concentreaza asupra mijloacelor folosite (mass-media imprimate si electronice, organizatii politice si ne-politice etc.), asupra continutului (manifest si latent) si caracterului ei, asupra efectelor produse în cadrul sistemului politic[10].

Comunicarea politica, inclusiv cea care este subordonata satisfacerii intereselor puterii, vehiculeaza, în esenta, trei categorii de factori, rezultati din interferenta dintre obiectiv si subiectiv: informatiile, interpretarea lor (în raport cu scopurile si idealurile fixate) si decizia de a le utiliza (în concordanta cu programul politic urmarit sau propus)[11].

7.2.2. AUTORITATEA LEGITIMĂ

Autoritatea legitima se afla în legatura directa cu cunoasterea (informarea). Cunoasterea calificata, respectiv cunostintele oficiale si tehnice (în unele cazuri, cu circulatie restrictionata, determinata de caracterul lor secret), dau reprezentantilor puterii politice calitatea de a fi nu numai o autoritate, dar si în autoritate. Autoritatea vine, deci, si din cunoastere. Dar autoritatea vine mai ales din faptul ca puterea politica are legea de partea ei, sau din masura în care acest lucru se petrece. În consecinta, capacitatea actorilor institutionalizati ai puterii de a da altor actori comenzi autoritare, de a le cere celor de sub ei (subordonatilor lor) sa actioneze în anumite moduri este o sursa (resursa) de putere.

În situatii politice, legislativul (parlamentul) foloseste în modul cel mai evident autoritatea legitima, prin crearea de legi sau regulamente pe care sa le urmeze altii. Autoritatea este legitima în masura în care este consfintita prin lege si societatea o accepta drept legitima.

7.2.3. LEGALITATEA

Legalitatea[12] poate constitui o resursa importanta de putere prin faptul ca mizeaza pe constrângerile legale în cazurile constatate sau prezumate de încalcare a normelor de drept. Legalitatea este, în primul rând, de natura sa ordoneze scopurile si mijloacele pe care le formuleaza membrii unei comunitati. Nerespectarea sa poate da nastere la abuzuri si subiectivism din partea institutiilor puterii, cu consecinte negative dintre cele mai severe asupra ordinii si stabilitatii sociale.

7.2.4. BANII

Chiar daca pot constitui sursa unor inconveniente de ordin moral, banii ramân unul din cele mai importante instrumente (resurse) economice de actiune (exprimate prin venituri, capital economic si financiar, baza materiala si logistica etc.) în vederea obtinerii sau mentinerii/pastrarii puterii politice. Niciodata, si cu atât mai putin în contemporaneitate, puterea nu a putut fi conceputa fara sprijin financiar.

Aparitia partidelor moderne a contribuit, în buna masura, la rationalizarea structurilor politice, ele însele fiind unul din reflexele acestui proces. În acest context, spiritul capitalist a patruns si în universul politicii, nu numai în noua ordine economica. Asa s-a facut ca promovarea intereselor politice de grup a fost încredintata unor institutii specializate, conduse de lideri carora le-au fost puse la dispozitie nenumarate resurse, între care cele financiare au un rol de prim rang.

Problema utilizarii banilor, pentru dobândirea/mentinerea puterii politice, este una sensibila, asa cum aratam si mai sus. Aceasta resursa poate fi utilizata atât pentru campanii de imagine, în vederea stimularii dialogului dintre putere si mase, dar si pentru coruperea, intimidarea sau eliminarea adversarilor politici. Daca scopul utilizarii banilor este o guvernare în folosul comunitatii, atunci moralitatea acestui mijloc poate fi discutata. În caz contrar, puterea politica devine clientelara (dependenta) celei economice si îsi dovedeste lipsa de viabilitate.

7.2.5. SLUJBELE "DE PROFIT"

Aceasta resursa consta în promiterea si controlul atribuirii de functii politico-administrative, privilegii si surse de venit deosebit de atractive anumitor actori sociali importanti, ca forma de conditionare a adeziunii politice a acestora si mijloc de influentare - prin avantajele ce decurg din detinerea unor slujbe profitabile - a viitoarelor decizii politice.

Pentru a obtine sprijinul electoral de care are atâta nevoie, un partid trebuie sa faca anumite promisiuni celor care îi vor sustine demersul politic. Promisiunile, dar si fidelitatea respectarii ulterioare, fie si în parte, a acestora, constituie o regula de la care orice partid ce doreste sa-si pastreze credibilitatea nu poate abdica. Încrederea si adeziunea personajelor-cheie care sprijina partidul sa câstige alegerile si, pe cale de consecinta, puterea politica, urmeaza sa fie "rasplatite" în mod specific.

7.2.6. COMPETENŢELE DECIZIONALE

O alta resursa utila a puterii politice, care îi mareste credibilitatea si recunoasterea publica, este competenta tehnica, prin aportul de consilieri, experti, tehnicieni etc., ce dispun de cunostinte temeinice în diferite domenii ale guvernarii. Eficienta competentei tehnice este data de calitatea selectiei cadrelor la care se apeleaza în acest sens.

Un aspect deosebit de important al activitatii celor aflati în functii de decizie importante este gradul de sinceritate al consilierilor lor, întrucât acestia din urma pot influenta, nu de putine ori, hotarâtor actele guvernarii si sunt în destul de rare situatii trasi la raspundere pentru erorile pe care le comit.

În egala masura, guvernantii trebuie sa aiba abilitatea de a stapâni relatia cu colaboratorii lor si de a conlucra în bune conditiuni cu acestia.

7.2.7. LIMBAJUL POLITIC

Limba[13] este, indiferent de regimul politic în care se foloseste, forma cea mai expresiva de reprezentare a relatiilor de putere si instrumentul ideal de control al opiniei publice din aceasta perspectiva.

Pe cale de consecinta, limbajul politic are un rol determinant în reflectarea modurilor de existenta ale puterii politice si ale sistemelor de valori promovate de aceasta.

Cuvintele, expresiile, metaforele etc. ce compun limbajul politic au semnificatii care impun receptorilor un mod specific de a gândi si de a judeca situatiile si manifestarea unor conduite politice pe masura.

Definire. Politologii si sociologii au dat numeroase definitii limbajului politic. Una din cele mai relevante pare sa fie cea a sociologului german Georg Klaus, care arata ca ".limbajul politic este acel domeniu al limbii în care se misca actorul politic, utilizând cuvântul" si ca "limbajul politic (este - n.n.) o componenta importanta a vietii politice"[14].

Functiile si scopul limbajului politic. Limbajul politic îndeplineste functiile de cunoastere, informare, clarificare, atragere, stimulare, mobilizare si de participare (aceasta din urma fiind capacitatea de a incita si declansa dispozitia spre participare nemijlocita la viata politica) a actorilor sociali la actiunea politica. În situatii de criza, limbajul politic are si functia de a linisti, calma sau detensiona conduitele marcate de panica si confuzie ca urmare a actiunii unor stimuli sociali contradictorii.

Manifestarea plenara a functiilor limbajului politic depinde atât de continutul acestuia (încarcatura informationala, consistenta mesajului, noutatea informatiei, interesul pe care îl determina etc.), cât si de forma, logica, claritate, concizie, forta de penetratie etc..

Scopul limbajului sau al stilului de vorbire politic[15] este acela de a determina adeziune la programul unui partid, în sensul organizarii societatii conform sistemului de valori promovat de acesta.

Discursul politic. Discursul politic este limbajul politic într-una din manifestarile sale concrete, sub forma de cuvântari (sustinute cu prilejuri electorale, aniversare, la conferinte si congrese politice, în parlament etc.), rapoarte, apeluri, conferinte de presa etc.. Discursul politic are un pronuntat rol propagandistic, cu efecte deosebite în planul mobilizarii politice, al racolarii aderentilor, al largirii bazei de sustinere politica, al orientarii starii de spirit într-o anumita directie[16].

7.2.8. REPUTAŢIA (NOTORIETATEA)

Reputatia (notorietatea) este din ce în ce mai recunoscuta drept o resursa-cheie a puterii, inclusiv a puterii politice. Ea poate fi probata (dovedita) prin:

- verificarea directa, de catre instante autorizate, a comportamentelor si calitatilor actorilor institutionalizati ai puterii, în functie de anumite modele;

- examinarea opiniilor elitelor;

- apelul la mass-media sau la alte mijloace pentru a releva gradul de adeziune populara la valorile promovate de puterea politica.

Reputatia consta în punerea în evidenta a meritelor unui actor politic pâna într-atât încât acesta sa poata depasi pragul mediu de popularitate, prin provocarea interesului populatiei fata de prestatiile sale publice. Ea se obtine prin mijloace directe (deplasari în teritoriu, discutii cu electoratul, fonduri cheltuite etc.), dar si indirecte (cu sprijinul mass-media sau ca urmare a rezultatelor obtinute în sondajele de opinie). De regula, perceptia valorii unui actor politic (care se întemeiaza, în societatea contemporana, mai ales pe imaginea valorii construita de mass-media) se suprapune peste valoarea autentica a personalitatii sale. Este demn de retinut faptul ca viabilitatea politica a actorului politic în cauza depinde de manifestarea unor diferente cât mai mici cu putinta între cele doua valori.

7.2.9. RECUNOAsTEREA SOCIALĂ

Recunoasterea sociala constituie o resursa determinanta pentru existenta si actiunea puterii politice. Ea se întemeiaza pe îndeplinirea de catre actorul politic a unor norme intelectuale (studii superioare, titluri stiintifice, lucrari de specialitate), sociale (reprezentativitate politica, experienta confirmata, cariera publica, realizari personale) si morale (conformitate fata de valorile sociale, spirit civic).

Trasaturi, scop, rol. Caracteristica fundamentala a recunoasterii sociale este cea de forma particulara de exprimare a consensului (acordului) popular, care nu necesita actiuni justificative în sustinere. În consecinta, scopul ei este realizarea (motivarea) unui curent majoritar al opiniilor, care compun vointa generala a colectivitatii, de a actiona în acord cu vointa puterii politice. Rolul recunoasterii sociale ca resursa a puterii politice este precumpanitor în perioadele de criza a consensului si a autoritatii.

7.2.10. CONTROLUL INSTITUŢIILOR "DE ORDINE"

Controlul institutiilor cu atributiuni specifice pe linia sigurantei nationale si ordinii publice (servicii de informatii, armata, politie, jandarmerie etc.) se exercita numai în beneficiul actorilor situati avantajos în ierarhia sociala, de regula, al celor aflati la vârful acesteia, si numai în contexte juridice strict determinate de ordinea sociala existenta. Controlul institutiilor din categoriile mentionate constituie o veritabila sursa de putere, prin posibilitatea utilizarii, de catre actorii situati în vârful piramidei sociale, a informatiilor specializate pe care acestea le detin si a mijloacelor de presiune de care dispun. Este de retinut ca utilizarea abuziva a acestei resurse poate ameninta stabilitatea structurilor statale si, pe cale de consecinta, a sistemelor de valori din cadrul societatilor pe care ele le guverneaza.

7.2.11. DEZORDINEA "LA COMANDĂ"

Gestionarea acestei resurse priveste mai ales capacitatea unor actori politici, care se opun, de regula, puterii, de a provoca dezordine, conflicte "la comanda", în dezavantajul puterii. În aceasta categorie pot fi incluse manifestarile publice pasnice (greva, parasirea locului de munca, boicotul), dar si cele violente, inclusiv cu caracter terorist. Scopul lor este de a face cunoscute slabiciunile puterii politice, incapacitatea sa de a gestiona satisfacator trebuintele tuturor actorilor si de a determina o presiune efectiva asupra institutiilor statului pentru satisfacerea acestora.

Cercetarea fenomenului puterii politice a relevat si conceptii diferite de cele mai sus-mentionate, referitoare la resursele acesteia. Astfel, Max Weber considera ca între resursele puterii pot fi identificate calitatile agentului care o exercita, coercitia si persuasiunea, în timp ce Jh. Galbraith ("Anatomia puterii", 1983) aprecia ca trei elemente stau la baza ei: personalitatea (calitatile individuale), proprietatea (forta economica) si organizatiile (influenta politica) . Tabloul resurselor puterii a fost completat, între altii, de D. Tompea cu: morala, traditia, cultura, obisnuinta supunerii, credinta în suveranitatea puterii, capacitatea sa de a promova binele comun etc..

7.3. CARACTERISTICILE (TRĂSĂTURILE)

RESURSELOR PUTERII POLITICE

Pentru a dobândi validitatea necesara, adica adecvarea la scopurile propuse, resursele nu pot fi folosite la întâmplare si în proportii arbitrare. Din acest punct de vedere, ele trebuie sa îndeplineasca anumite caracteristici[19], asupra carora ne propunem sa insistam în cele ce urmeaza.

7.3.1. CONFIGURAREA SCOPURILOR POLITICE

O prima caracteristica a unor resurse viabile este orientarea lor spre un anumit scop politic. Configurarea (existenta) scopurilor este una din conditiile necesare care determina angrenarea puterii în actualitatea politica, fara ca ea sa fie totusi suficienta în acest sens.

7.3.2. SELECŢIA RESURSELOR

Realizarea în bune conditiuni a scopurilor puterii politice necesita o selectie a resurselor utilizate, pentru a fi retinute doar cele pertinente, adecvate acestora. Prin pertinenta, în actualul context, se întelege acea calitate a resurselor de a raspunde unui context actional bine definit, respectiv de a fi suficient de atractive pentru subiectii asupra carora se exercita procesul de dominare - în cazul de fata, celelalte componente ale societatii politice (partide politice aflate în opozitie etc.) si societatea civila.

7.3.3. CUMULAREA RESURSELOR

Cumularea resurselor constituie o alta caracteristica de care puterea politica trebuie sa tina seama. Utilizarea simultana a unei game variate de resurse, care pot fi tangibile (bani, forta fizica, constrângeri legale etc.), intangibile, de natura simbolica (functii onorifice, consacrare publica, prestigiu, notorietate etc.) sau din categoria asa-numitelor meta-resurse (nivelul informatiei, timpul disponibil, gradul de acces la structurile decizionale etc.) mareste eficienta îndeplinirii scopurilor politice asumate de putere.

Rentabilitatea utilizarii acestor tipuri de resurse depinde de raportul dintre intentiile puterii si asteptarile dominatilor, care se materializeaza în gradul de rezistenta al subiectilor dominati de a urma conduitele recomandate de puterea politica, dar si de nivelul consumarii sociale a resurselor.

7.3.4. CONTROLUL RESURSELOR

O alta însusire pe care se impune sa o aiba resursele, în legatura cu îndeplinirea strategica a scopurilor politice (supunerea si, dupa caz, dominatia subiectilor vizati, dar si suveranitatea fata de celelalte forme de putere sociala) se refera la controlul resurselor.

Posibilitatea de a avea si pastra controlul resurselor, determina o pozitie privilegiata a puterii în raport cu ceilalti actori sociali, implicati în masuri diferite în realizarea scopurilor politice fixate. Controlul resurselor determina, pe buna dreptate, multiple raporturi de dominatie si autoritate, respectiv de interdependente între actorii sociali. Controlul resurselor înseamna, în ultima instanta, capacitatea de a le distribui în functie de gradul adecvarii intentiilor explicite sau presupuse ale puterii la nevoile, respectiv asteptarile actorilor sociali.

7.3.5. CONSTRÂNGEREA BENEFICIARILOR DISTRIBUIRII RESURSELOR

Pentru ca reusita actelor guvernarii sa fie pe masura asteptarilor puterii, se impune si exercitarea unei anumite constrângeri asupra beneficiarilor distribuirii resurselor. Modalitatile coercitive sunt variate si multiple (violenta fizica, privarea de libertate, pedepsele etc.) si aduc atingeri importante libertatii celorlalti. Ele au rolul de a induce sau obtine modificarea comportamentelor subiectilor sociali, cu referire la distribuirea resurselor, în sensul dorit de puterea politica.

7.3.6. COINTERESAREA PARTENERILOR SOCIALI

Resursele folosite trebuie sa aiba si capacitatea de a-i cointeresa pe partenerii sai sociali ai puterii, pentru a le impune acestora conduite convenabile intereselor sale. În schimbul unui bun sau serviciu (recompense sau gratificatii materiale sau simbolice), puterea politica poate obtine o diminuare sensibila a reticentelor sau riscului de refuz din partea subiectilor vizati, convingându-i pe acestia sa execute anumite ordine sau comenzi.

7.3.7. PERSUASIUNEA

Persuasiunea[20] constituie o alta însusire a resurselor puterii politice. Ea este procesul prin care un individ, grup sau institutie sociala urmareste sa încorporeze în mentalitatea si comportamentul unuia sau mai multor indivizi anumite idei, valori, atitudini, opinii, reactii, principii de conduita. Persuasiunea de natura politica urmareste însusirea ideilor, valorilor, normelor politice etc., cât si reactiile comportamentale corespunzatoare.

A fi persuasiv înseamna a putea convinge fara constrângere. Persuasiunea poate avea loc atât la nivel individual (relatie fata în fata), cât si ca o activitate de propaganda[21] la nivelul unei mase mari de oameni, utilizându-se în acest scop mass-media.

Conform conceptiei lui C. Havland si J. Janis, factorii care faciliteaza sau frâneaza persuasiunea depind de:

- sursa persuasiva de comunicatie (prestigiu, intentia perceputa de subiectul-receptor etc.);

- continutul propriu-zis al comunicarii ("taria" argumentelor, reala sau aparenta lor noutate, încarcatura afectiva a formularilor, discrepanta opiniilor propuse în raport cu cele existente etc.)

- caracteristicile persoanelor vizate de comunicare (experienta de viata si cunostintele anterioare, gradul de inteligenta si de cultura, trasaturi de personalitate etc.).

Eficienta persuasiunii poate fi sporita actionând asupra grupurilor sociale restrânse din care fac parte membrii unei colectivitati (grupuri de apartenenta) sau a celor la care aspira si se raporteaza (grupuri de referinta) si, de asemenea, prin convingerea mai întâi a persoanelor influente (lideri de opinie)[22].

Este de retinut, în context, ca probabilitatea executarii din convingere a unor comenzi sau ordine date de putere este cu mult mai mare decât cea din obligatie.

Însusirile mentionate mai sus apartin mai ales resurselor intangibile, de ordin simbolic (recunoastere sociala, prestigiu, notorietate, stima de sine etc.) si mai putin celor tangibile. Utilizarea lor de catre putere are rolul de stimula, ori, dupa caz, de a descuraja si discredita acele comportamente sociale care contravin intereselor sale.

Eficienta resurselor puterii politice depinde de gradul disponibilitatii lor, dar si de capacitatea puterii de a le mobiliza ori de câte ori interesul sau politic o cere. Ea depinde, de asemenea, nu doar de simpla lor acumulare, ci si de o administrare corespunzatoare, pe masura necesitatilor si provocarilor sociale.

În concluzie, puterea politica trebuie sustinuta în mod egal si unitar de toate resursele ei si nu în mod exclusivist de una sau de alta dintre acestea. În caz contrar, se manifesta fie incompetenta, fie ilegitimitatea sau dominatia celui care o detine .

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

DOWDING, Keith, Puterea, Editura "Du Style", Bucuresti, 1998.

DRĂGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs, Editura Fundatiei "Andrei saguna", Constanta, 2003.

MĂGUREANU, Virgil, Studii de sociologie politica, Editura "Albatros", Bucuresti, 1997.

MITRAN, Ion, Politologia în fata secolului XXI, Editura Fundatiei "România de mâine", Bucuresti, 1997.

NAZARE, Vasile, Politologie, Editura Academiei Navale "Mircea cel Batrân", Constanta, 2002.

TEODORESCU, Gheorghe, Putere, autoritate si comunicare politica, Editura "Nemira", Bucuresti, 2000.

TOFFLER, Alvin Puterea în miscare, Editura "Antet", 1995.

TOMPEA, D., Etica, Morala si Putere, Editura "Polirom", Iasi, 2000.

TRĂSNEA, Ovidiu; KALLÓS, Nicolae (coordonatori stiintifici), Mica enciclopedie de politologie, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1977.

ZAMFIR, Catalin; VLĂSCEANU, Lazar, (coordonatori), Dictionar de sociologie, Editura "Babel", Bucuresti, 1998.



Ioan Jude, op. cit., p. 32.

În sociologie, prin status se întelege pozitia sociala a unui individ sau a unui grup în interiorul sistemului de relatii care formeaza structura sociala. Termenul este utilizat pentru a indica prestigiul (respectul) fiecarei pozitii sociale, trimitând la ideea de ierarhie si inegalitate sociala.

Catalin Zamfir, Lazar Vlasceanu (coordonatori), op. cit., p. 479.

A se vedea, pentru detalii, Keith Dowding, op. cit., p. 105-114 si Gheorghe Teodorescu, Putere, autoritate si comunicare politica, Editura "Nemira", Bucuresti, 2000, p. 75-89.

Apud Ion Mitran, op. cit., p. 107.

Termenul de lobby provine din limba latina, unde "lobia-lobium" înseamna "hol deschis". La origine, prin lobby se întelegea coridorul principal al Capitoliului din Washington, frecventat de persoane interesate în materie de legislatie. Prin extensie, sub o denumire colectiva, termenul defineste persoanele din afara, care apar în fata corpului legislativ american sau a unora din comitetele sale si cauta sa influenteze procesul legislativ. Peste tot în lume, grupurile de lobby sustin, în perioada dintre scrutinele electorale, diverse initiative în scopul influentarii reprezentantilor cu functii de decizie în stat în asa fel încât acestia sa voteze în conformitate cu interesele lobbistilor.

Ion Mitran, op. cit., p. 35.

Alvin Toffler, Puterea în miscare, Editura "Antet", 1995.

Sergiu Tamas, op. cit., p. 131-132.

Ovidiu Trasnea, Nicolae Kallós (coordonatori), op. cit., p. 82-83.

Ion Mitran, op. cit., p. 109.

Termenul de legalitate provine din limba latina, unde "legalitas" înseamna "conformitate cu legea".

Prin limba se întelege exercitarea facultatii limbajului (privit ca suma a codurilor umane verbale si nonverbale care permit formularea si transmiterea unor mesaje) printr-un cod vorbit de o anumita comunitate umana.

Apud Virgil Magureanu, Studii de sociologie politica, p. 341-342.

Nu sunt putini cercetatorii din domeniile politologiei, sociologiei politice etc. care contesta existenta unui limbaj politic propriu-zis, sustinând ca este mai corect sa se faca referire la stiluri de vorbire sau idiomuri politice. Potrivit opiniilor lor, ar exista un limbaj al guvernantilor si unul al celor aflati în opozitie, un limbaj al elitei (clasei) politice si unul al jurnalisticii, un limbaj al intelectualilor si unul al "simplului cetatean" (Gheorghe Teodorescu, op. cit., p. 84).

Virgil Magureanu, Studii de sociologie politica, p. 343.

Vasile Nazare, op. cit., p. 35.

D. Tompea, Etica, Morala si Putere, Editura "Polirom", Iasi, 2000, p. 91-92.

A se vedea, pentru detalii, în acest sens, capitolul "Calitatea resurselor si distributia intentionala", în Gheorghe Teodorescu, op. cit., p. 93-98.

Termen provenit din limba latina, unde "persuasio" înseamna "actiunea de a convinge".

Din latinescul "propagare", care înseamna "a raspândi", "a propaga". Propaganda politica este activitatea de raspândire a unor idei politice cu scopul de a convinge si a câstiga adepti, respectiv de a le influenta atitudinea si comportarea, de a-i mobiliza la actiune.

Apud Ovidiu Trasnea, Nicolae Kallós (coordonatori), op. cit., p. 346-347.

Ioan Jude, op. cit., p. 32.


Document Info


Accesari: 8298
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )